Marea tristețe

Undeva la mijlocul distantei dintre mine și trenul accelerat 6241,

doarme o potaie,
câțiva controlori s-au dezbrăcat și numără sânii unei femei de la țară,
iar un bătrân îi privește cu ochii lăcrimați.
S-a lăsat o tristețe aproape alcoolică
acolo unde înainte obișnuiai să mă alinți,
figurine de oameni intră în cutiuța metalică, convinși.
Îmi este lehamite și gustul amar al sfârcurilor
îmi amintește de mama, sărăcuța, îngropată în spatele bisericii,
de unde vine câteodată marea tristețe, pedalând în grabă
prin cătunul de la marginea guberniei noastre.
Pe peron s-au oficializat câteva nunți,
Potaia a cucerit un bichon maltez întors de la mare,
acum dansează deasupra vagoanelor trei și patru,
iar vântul șuieră părul unei școlărițe.
Tristețea din gară este contagioasă,
cu papornițe, cu batic sau fără, cu saci de rafie, toți privesc
solemn stâlpul de la intrare, așteptând femeia fatală.