Țiganca

Seara, după ora douăzeci, se lasă o tăcere stranie peste oraș. Blocul turn din fața pieței, singurul
rămas, stă scorojit de vreme ca un agent de pază. Au mai rămas puțini oameni în oraș. Domnul Vlad
locuiește la etajul trei. Are un apartament cu două camere. În cea de pe urmă, lumina stă mereu aprinsă.
Suntem în noiembrie și aerul rece are un gust metalic. Vlad are un mers greoi și peste șaptezeci de ani.
Secretul său, nimeni nu-l știe. Nu a fost căsătorit niciodată. Nu a avut vreo metresă din mahala. Un om
la locul lui. De când se știe a lucrat la poștă. Nu e prea vorbăreț din fire. Un om așezat, cu nimic ieșit din
comun. Azi a cumpărat pâine de la chioșcul de jos. O fetiță i-a cerut bani. Și i-a dat zece lei. Fără să ridice
privirea, fără să aștepte un mulțumesc. A plecat cu șapca ponosită. Vântul i-a sucit capetele paltonului. A
luat-o pe jos împotriva vântului.

Duminică îl găsești la biserica ortodoxă din cartierul Doina. Retras, printre ultimii enoriași. Nu stă mult.
O oră. Apoi iese, își face o cruce mare și se face nevăzut. După biserică, e în piața de vechituri. Învârte
un ceas vechi: Racheta. Îl întoarce pe toate părțile. Mai numără o dată banii și, în ultimul moment, se
răzgândește spre disperarea țiganului. E șovăielnic din fire.

Drumul de întoarcere trece prin fața gării. Se holbează preț de câteva minute la fetele colorate din
stație. Azi a fost ziua de pensie. Azi este mai fericit decât de obicei. Le salută curtenitor. Una din ele,
mai rozalie, mai grasă, îl strigă: ,, Tataie, hai să te fac fericit!” Bălăngănindu-și sânii imenși. Domnul Vlad
se oprește locului. Privește sânii lacom. Și-și vede de drum mai departe.

Acasă îl aștepta Tigru. Un motan gras și bătrân. Cu care vorbea răspicat și îi mai arunca câte-un picior
din când în când. Pe hol mirosea a mâncare de pisică. Uneori, când ploua, mirosea a igrasie. Aici era
cuibul său de fericire.

Cânta Phoenix în bucătăria galbenă. Așa cum cântase în tinerețe în camera de la internat. Trec țigani
pe drum…Și versurile se pierdeau pe geamul întredeschis. Motanul intrase în pământ. Ia-l de unde nu-i.
Coborî scările cu greutate. Ajuns jos, aerul rece tăia ca un bici, se gândi să urce după palton. Se răzgândi
și o luă pe jos. Fața gării, sumbră și rece, semăna cu fața unei femei supărate. „ Aici! Aici!” Îi strigă
cineva din depărtare. Nu era o voce familială. Totuși, se duse după ecoul ei. În spatele gării, o grasă cât
un elefant îl aștepta. Culcată pe o saltea veche, în colțul dosit al chioșcurilor, îi zise: ,, Nu fi pudic. Nu ne
vede nimeni. Hai, curaj!” Domnul Vlad simți cum i se taie respirația. Cum caută cu nările oxigen proaspăt
ca un pește înecat în nămol. Cum bâjbâie după lumină… Apoi, simțurile sale se dilataseră aidoma unor
tentacule. Carnea moale se lăsă fără vreo importanță. Femeia puhavă și galbenă gemu deasupra sa. Un
tren rătăcit șuieră în gară.

Întunericul acoperise luminile orașului, iar, la rândul său, el însuși fusese acoperit de sânii imenși.
Miroseau a transpirație, a tutun, a degete, a tot ce trecuse prin mâna vreunui salahor. Acum, trebuia să
înfrunte mirosul greu, acru. Pentru ultima dată se gândi la apartamentul său gol din blocul turn. Unde
mirosea a pisică și a igrasie. La cărțile din biblioteca de lemn masiv, la patul din dormitor de pe vremea
dictatorului. Îl apucă un dor mistuitor, care părea că-i arde pieptul uscat. În dimineața aceea nu
mâncase. Se trezise târziu și avusese un vis ciudat. Motanul îi mâncase ochii în vis, iar, culmea, el
asistase impasibil, privind întreaga scenă ca pe o piesă de teatru. Nu-l durea nimic, nu-i părea rău. Prin
găurile rămase, lumea era mai ușor de privit. Totul era mai clar și mai aproape, ca și când o lupă ar fi fost
inserată în locul propriilor globi oculari. Nimic nu mai era ca înainte, gri și trist. Putea, de data asta, să
vadă în pieptul oamenilor de pe stradă, inimile zăpăcite, care băteau de zor.

Și-n visul său ajunsese în spatele gării, acolo unde zări cea mai prăpădită dintre inimi, inima unei obeze
ce făcea strada în zona gării. O halcă strânsă în jurul unor ochi mici, insignifianți, părăsiți. Inima ei bătea
ca un iepure fricos. Nu mai avea mult de trăit. Domnul Vlad vedea asta. Avea nevoie de ajutor. Era mai
tânără decât el cu mulți ani. Și se grăbi să-o salveze. Inima sa plesni ca un furtun uscat de soare. Și toate
astea se derulaseră în cele câteva secunde rămase.

Domnul Vlad a fost găsit mort în spatele gării. Oamenii se opreau. Înălțați pe vârfuri priveau bătrânul
zăcut fără suflare. Un simplu corp inert. Nimic mai mult. Atât a rămas dintr-o viață de om.

Trupul greoi al țigăncii se odihnea pe divan cu salariul domnului Vlad într-o mână. Strâns, mototolit. Îi
privea pe sub gene, fericită. Avea bani pentru țigări și dozele de opiu.