Particularități de construcție a unui personaj dintr-un text narativ studiat,

aparținând lui Liviu Rebreanu

Personajul este una dintre instanțele narative cele mai importante ale textului epic. Este
o individualitate (persoană) înfățișată după realitate sau rod al ficțiunii. Personajul poate fi definit
dintr-o multitudine de perspective: cea morală (raportul dintre om și el însuși), socială (raportul
dintre individ și colectivitate), ontică sau filozofică (raportul dintre om și univers) și estetică (raportul
dintre realitate și convenția literară).
Personajul din romanul realist este subordonat naratorului obiectiv și omniscient și are
câteva particularități: este exponențial pentru o întreagă categorie socială, evoluția sa este reliefată
prin opoziții și corelații cu alte personaje. În universul satului tradițional, eroii sunt puternic
determinați social și psihologic. Tiparul caracteriologic în care sunt modelați este unul dual, generat
de valorile tradiționale ale lumii țărănești, dar și de circumstanțele unei realități social-istorice
imediate. Creația literară „Ion” de Liviu Rebreanu este un roman realist obiectiv, în care
particularitățile de construcție a personajului devin reprezentative pentru viziunea despre lume a
autorului.

I Prezentarea statutului social, psihologic, moral al personajului

Din punct de vedere social, Ion este flăcăul sărac din satul Pripas (”toată ființa lui ardea
de dorul de a avea pământ mult, cât mai mult…”). Era iute și harnic. Este respectat de flăcăii din
sat și temut de țiganii, care cântă la comanda lui și-l însoțesc la cârciumă după horă, deși George
Bulbuc este cel care plătește. Drama lui este de a nu putea semnifica nimic în ordinea socială și
umană a lumii, din cauza lipsei pământului (”veșnic a pizmuit pe cei bogați și veșnic s-a înarmat
într-o hotărâre pătimașă: trebuie să aibă pământ mult, trebuie!”). Calitățile personale nu sunt luate
în seamă în cadrul acestei ierarhii, de aceea este pus să aleagă între iubirea pentru frumoasa
Florica și pământurile Anei, femeie urâtă, dar bogată.

Statutul psihologic dezvăluie complexitatea trăirilor, structura sa intimă, meandrele

impulsurilor care îl stăpânesc în situații dramatice. Singurul conflict interior se rezolvă instinctiv din
episodul de la horă. Ion o ia la joc pe Ana (”glasul pământului”) nu pe Florica (”glasul iubirii”).
Vocea rațiunii se impune și conștient: ”Ce să fac? Trebuie s-o iau pe Ana! Trebuie!”. Alterior
observația realistă din perspectiva naratorului se împletește cu interogația interioară (stil indirect și
indirect liber). Revolta tânărului după dojana preotului iese la iveală prin aceste procedee (”Numai
ticăloșii sunt astfel loviți în fața lumii întregi. Dar el de ce e ticălos? Pentru că nu se lasă călcat în
picioare, pentru că avea să fie în rândul oamenilor?”).

Dimensiunea morală a personajului, dovedește încălcarea normelor etice ale comunității,

ce va fi pedepsită cu probozirea în biserică, închinarea și moartea.

II Evidențierea unei trăsături de caracter a personajului ales, prin două episoade/ secvențe
comentate

Patima pentru pământ, instinctul de posesiune este trăsătura dominantă a personajului.

Sunt două scene care exprimă semnificațiile de o insolită religiozitate ale întâlnirii păgâne cu
pământul. Prima este a înălțării peste pasiunile lumii comune, cealaltă a căderii, a prăbușirii prin
exacubarea patimii. În această lume materială Ion este un deposedat, un izgonit din Paradis. Tatăl
său, Alexandru Pop Glanetanu, pierduse pământul, legătura originară cu lumea. Ion are această
revelație când urcă pe deal la hotarul satului și vede Paradisul pierdut: ”- Locul nostru săracul…”.
Abia acum, suspendat între pământ și cer, de unde satul ”părea mititel să-l cuprinzi tot într-un
pumn și să-l pui în traistă”, vede hotarul lumii eterne. Omul se simte mic, slab ”cât un vierme” sau
”ca o frunză pe care vântul o vâltorește cum îi place”.

A doua întâlnire cu glia are loc când devine ”stăpân al tuturor pământurilor” pe care vrea ”
sa le vadă și să le mângâie ca pe niște ibovnice credincioase”. E o suprapunere a celor două
glasuri lăuntrice. Momentul este sărbătoresc, plin de erotism păgân. El vine la pământurile sale ”în
straie de sărbătoare”, iar locul este ”ca o fată frumoasă care și-a lepădat cămașa, arătându-și
corpul gol, ispititor”. Ion se simte cuprins de lutul negru ca de ”brațele unei iubite pătimașe”.
Privirile nu mai sunt îndepărtate către înalt, revelația divină lipește, acum zeul stăpânitor este el
însuși ”ca un uriaș din basme care a biruit”. Secvența aceasta conține simbolurile căderii, ale morții
care se apropie ca o pedeapsă divină. Lutul dobândește acum culoarea doliului, este ”negru,
lipicios”, îi prinde picioarele ”îngreunându-le parcă cu plumbul morții, apoi îi cuprinde întreaga
ființă”. Ion simte ”o poftă sălbatică să îmbrășișeze lumea”: ”mâinile îi rămase unse cu voluptate de
pământul umed”. Mai mult în sărutarea aceasta grăbită ”simți un fior rece amețitor”, desigur al
morții. Lui Ion ”îi era mai drag să fie veșnic însoțit cu pământul”. Pământul ”i-a fost mai drag ca o
mamă”. Tot ce face este subordonat acestei patimi. Odată ce obține pământurile lui Vasile Baciu
prin căsătoria cu Ana, Ion se dezinteresează total de ceea ce reprezintă nevasta sau copilul său.
După sinuciderea Anei, își revarsă atenția asupra lui Petrișor doar în măsura în care-l crede legat
de averea de pământ (îl ogoia ca o doică iscusită, gândindu-se că duce în brațe tot pământul”).

III Analiza, la alegere, a două componente de structură și de limbaj ale textului narativ,
semnificative pentru construcția personajului, din seria: acțiune, conflict, modalități de
caracterizare, limbaj

Elementele de compoziție și limbaj sunt semnificative pentru particularitățile de construcție a

personajului. Astfel, modalitățile de caracterizare sunt cele consacrate de textul epic: directe și
indirecte. Pluriperspectivismul –metodă modernă- reflectă în mod diferit personalitatea eroului.
Pentru Vasile Baciu, Ion este ”flendură, sărăntoc, hoț și tâlhar”. Preotul Belciug îl acuză pe tânăr că
este ”un stricat, un bătăuș, un om de nimic”, dar când pământurile sale rămân în posesia bisericii, îl
numește ”un bun creștin”. Ilie Onu îl consider un ucigaș: ”Aista-i ucigaș, oameni buni, aista-i hoț”.
George accentuează orgoliul ca trăsătură de caracter: ”e arțăgos ca un lup nemâncat”. În schimb,
doamna Herdelea sublinează că flăcăul este ”băiat cumsecade”, ”iute și harnic, ca mă-sa”.
Hărnicia îi este recunoscută de toți ”munca îi era dragă, oricât ar fi fost de aspră”. Pe Ion ”iubirea
pământului l-a stăpânit de mic copil” notează naratorul. De aceea, lipsa pământului apare ca o
nedreptate, iar dorința de a-l avea este motivată prin stil indirect liber: ”Toată istețimea lui nu
plătește o ceapă degerată, dacă n-are și el pământ mult…”. Pentru că prin muncă cinstită nu-l
poate obține, Ion se hotărăște s-o seducă pe ”urâțica” Ana, care avea ”locuri și case și vite multe”.
Truculența/ vilența personajului se validează în mai multe rânduri, prin fapte sau atitudine. Întâi, la
horă în bătaia cu George. Apoi, se confruntă cu Simion Lungu căruia îi fură o jumătate de delniță.
Este evidențiată atitudinea față de suferința Anei (”Las’ că bine-i face. Las’ s-o bată zdravăn, că i
se cade”) sau prin faptul că ”nicio săptămână n-apucă să treacă și Ion găsi pricină să-și snopească
iar nevasta”.

În plus, o rețea de conflicte, de situații tensionate îl face răspunzător pe Ion. Toate

conflictele deschise în prima parte a romanului sunt inchise simetric în cea de-a doua parte.
Conflictul central este unul exterior (caracteristică a romanului realist). Cel de interese sau material
îl opune pe Ion lui Vasile Baciu. Se rezolvă în favoarea lui Ion. În final, însă, pământurile revin
bisericii. Conflictul moral vizează încălcarea normelor etice ale comunității ce va fi pedepsită
(probozirea în biserică, închinarea, moartea). Conflictul erotic e iscat în triunghiul conjugal.
Dezvăluirile Savistei îl pun pe George să pândească. Urmează apoi uciderea lui Ion și arestarea lui
George.

În profida caracterului său elementar, Ion este un personaj complex din punctul de vedere al
realizării narative. A declanșat și polemica privind considerarea lui ca tip (”toți flăcăii din sat sunt
varietăți de Ion”- G. Călinescu) sau individualitate (”expresia instinctului de stăpânire a pâmântului,
în slujba căruia pune o inteligență ascuțită, o viclenie procedurală și mai ales o voință imensă” –E.
Lovinescu).

În concluzie, prin evoluția lui Ion, Rebreanu demonstrează că rezolvarea chestiunii

țărănești este dată de obținerea pământului. Romanul înfățișează istoria unui personaj memorabil,
un țăran care iese până la urmă din limitele unui tip uman.