R.

Când merg la lucru,

roțile mașinilor mari care cară nisip din albia Mureșului,
mă depășesc, iar eu pe bicicleta mea cu două viteze,
rămân în spatele lor și privesc cum se strecoară apa pe asfalt.
Pădurea traversată, mută,
e ca prezentatoarea de la știri care din când în când
își dă părul pe spate și lasă gura să o ia pe dinainte.
Mama mă pocnea când mă lua gura pe dinainte, demult
când creșele de peste drum patronate de P.C.R
semănau cu niște sanctuare,
mă pleznea dacă nu spuneam sărut-mâna,
nu plecam când veneau musafirii,
nu puteam să-l zic pe R.(râu, rățușcă, rămurică)
Nu știu de ce toate astea îmi vin în minte,
acum, când traversez pădurea pedalând spre lucru,
când vântul îmi umflă hainele.
Poate că așa trebuie și cei cincisprezece kilometri rămași
devin o rampă de lansare a singurătății mele.
Iar prezentatoarea de aseară, întotdeauna slim, îmi dansează pe creier,
infatuată și parțial inocentă.