Daemon

Seară de seară domnul Manolescu Horia plimba pudelul cu un aer nesatisfăcut. Ieșea la ore
necuvenite, de obicei după trei dimineața. Afară ploua și mirosea a urină. Manolescu fuma tacit,
lăsând falsa senzația că-l frământă ceva. Stinse țigara cu vârful pantofului lăcuit, lăsând piciorul în
spate, în lehamite și se îndreptă spre apartamentul numărul șase. Avea un aer flegmatic de obicei, iar
ziua devenea aproape ursuz. Ridica ochii din pământ să-și șteargă ochelarii sau să privească
languros câte o femeie cu picioare lungi. Nu i-ai fi dat cinci zeci de ani, dar cearcănele și striațiile
frunții te lămureau de îndată că e vorba de mai mult.
Domnul Horia avea un fel aparte de a-ți vorbi. Își proptea cumva limba, alungea cuvintele cu un
sâsâit imperceptibil, atât cât să-ți creeze o stare de nesiguranță. Avea cuvintele la el, omul, și,
uneori, în verva explicațiile, te atingea din când în când pe umăr transmițându-ți din starea sa
energică. Într-o zi, în piață, iritat de înjurătura unui vânzător de origini îndoielnice, prin utilizarea
cuvântului pulă la capătul fiecărei propoziții, ca pe un oftat, Manolescu se înroși și trânti o caisă din
fața mesei vânzătorului, zicând: ,, Nesimțirea crasă a dumitale mă sufocă”. Îi tremura buza de sus.
Ajuns în dreptul apartamentului nr. șase, întoarse capul în stânga apoi în dreapta și descuie încet.
Un miros pestilent plutea în apartamentul neaerisit. Intră într-o cămăruță improvizată în baie. O
tânără zăcea în camera de trei pe trei. Avea părul blond, un corp bine proporționat, subțire, o ureche
tăiată pe jumătate, sâni perfect rotunzi și deasupra gleznei stângi un tatuaj cu un păianjen. Era
îmbrăcată casual. Hainele erau pătate de sânge, rimelul se împrăștiase dându-i aspectul unui clovn.
Avea ochii limpezi și dezorientați.
Manolescu se lăsă ciuciși, o apucă de păr și o trase în living. O aruncă precum o cârpă. Icni un
scâncet scurt, corzi vocale tinere. Horia se-ntoarse cu o cheie franceză în mâna dreaptă. Tânăra
apucă doar să-și mărească pupilele. Cheia îi lovi coastele cu un pârâit surd, o dată, încă o dată, ca
într-un joc. Urla doar atât cât îi dădea voie banda de scotch. Manolescuse se opri stânjenit. „ Iartă-
mă” zise încet, aproape imperceptibil. Fata se ridică în picioare și zise pe un ton răgușit, cu ultimele
resurse: „ Dezleagă-mă!”
Se supuse. Fata își smulse părul, hainele, lăsând acum să se vadă o femeie trecută de patruzeci,
dar care arăta încă bine. Sânii erau lăsați, pe alocuri pielea zbârcită, pe spate avea un desen
interesant, reprezentând un scorpion încolăcit pe un taur. Își înfipse degetele subțire pe sub coaste,
îndreptându-le ca și cum ar fi îndreptat capota de la mașină. „ Trebuie să plec acasă, Emy.” Și o
sărută pe bărbie. „ Vii peste o săptămână?” „Hmm...Da” și îi trimise un sărut cu mâna.
În stradă, omul părea relaxat, împlinit, ca unul ce tocmai ieșea de la femei. Mergea nepăsător, cu o
încredere și o superioritate extravagante. În stație erau treisprezece oameni. O fetișcană rasă în cap,
probabil o liceană, doi bărbați în vârstă, un tânăr rotofei și niște samsari cu vite. Vitele și le țineau în
plase largi, brodite cu inițiale MasterMeat, galbene. Toți erau morocănoși cu fire trase din creștet
spre umeri. Aveau implanturi, cel mai probabil LifeSexForm. Manolescu avea și el unul; era la
reparat de două săptămâni, din cauza asta avea frisoane. Dependența era usturătoare. Ar fi vrut la un
moment dat să renunțe, dar era conștient că nu ar fi făcut față depresiei. Oamenii pe străzi vorbeau
singuri cu alții nevăzuți. Uneori deveneau irascibili dacă se ciocneau din neatenție. În autobuz era o
liniște funerară, doar șoferul avea un casetofon vechi, un fel de i-pod gigantic; o melodie stranie,
nemaiauzită, în care erau prezente și voci de tot soiul. Cei neconectați priveau temători. Manolescu
coborî la Altar. Luă un ursuleț de pe jos, uzat, scămoșat și-l arse pe soclu în cinstea zeului
binefacerii. Își aprinse tăcut o țigară din foi și iarbă și o savură admirând cei trei porumbei din fața
sa. Se ciondăneau pe un deget gros, inelat. Albastrul cerului era străbătut de crapi Koi, iar asta nu
putea însemna decât vremuri de restriște. Undeva în depărtare câțiva negri curățau podul de trupuri
inerte. Fusese pesemne vreun festin. Ajuns acasă, Manolescu se descălță fără niciun chef. Soția sa
lâncezea pe o canapea albă, cu ochii în proiecția unui serial dogmatic Quo Vadis. Transpira și era
fericită în același timp. Nici nu sesiză că sosise Horia. Copii nu aveau. Avuseseră o fetiță, dar
fuseseră nevoiți să o dea la Școala de Artă Erotică din Queen pentru a-și plăti impozitele pe ultimii
doisprezece ani. Nu le părea rău. Le mai rămăsese bani de un proiector Thomass și o vacanță la
River Doll, o stațiune la modă în acei ani. Nu aveau voie să ia legătura cu ea, astfel ar fi pierdut toți
banii. De aceea Horia renunțase la viciul de a vizita fetițe pe străzi, de teamă să nu-și întâlnească
odrasla. Masa era rece și sărăcăcioasă. Două gheare de porumbel cu orez brun. Mâncă în scârbă,
catadicsind să o întrebe pe soția sa la ce oră pleacă. Dorea să rămână singur. Azi nu lucrez, răspunse
ea într-o doară. Se îmbufnă și furios ieși din nou pe ușă. Unde te duci, întrebă mai mult din
obligație, la Azil zise el repezit. La marginea orașului, într-un crâng era Azilul. Locul unde puteai
vedea oameni cu dizabilități. Cei mai dragi îi erau șobolanii, ce dormeau încontinuu unul în brațele
celuilalt. Nu formele lor humanoide îl fascinau, ci faptul că douăzeci și patru de ore din două zeci și
patru stăteau îmbrățișați, insațiabili unul de duhoarea celuilalt. Plictisit se întoarse din nou pe strada
de lângă hipodrom, și intră în primul bloc turn. La primul etaj, ciocăni ușor de două ori.
Apartamentul numărul șase mirosea a fum, a igrasie. Intră și o găsi pe Ema întinsă pe jos cu zigoma
ruptă. De ce te ai întors? El se uită în ochii ei, apoi la chiuvetă, unde cheia franceză era plină de
sânge, apoi la noptieră unde ședea pitită printre boarfe și tot soiul de chestii inutile, o icoană de
lemn pictată, ștearsă. Pe mine nu mă lași să te lovesc în față...zise Horia pe un ton reprobabil. Ea își
aprinse o țigară, împrăștiind mirosul de flori de câmp prin casă. Fac ce vreau eu, doar nu trebuie să-
ți dau ție raportul. Deși nu avea motiv, se ridică și o plezni cu dosul palmei peste osul proaspăt
fracturat. Apoi ieși ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, deși Ema se tăvălea pe jos de plăcere. Afară
aerul era curat, cerul alb, ploua încetișor, timid ca și cum nu ar mai fi plouat de zeci de ani. Era trist
în ascunzișul său, domnul Manolescu, de foarte multă vreme. Încercase orice. Nu mai putea ascunde
durerea asta neîmpărtășită de ani, care mocnise acum precum o infecție ascunsă. Mizeria pitită sub
preș devenise munte, nemaiputând ieși din propria casă. Mergea ghidat de degetul unui demiurg
nevăzut, cu mintea împrăștiată în toate părțile, precum un trup lipsit de omenie. Câinii îl urmăreau
curioși, lătrând la prezența interioară alienată ce pusese stăpânire pe sistemul său nervos. Porumbeii
fugeau din fața sa speriați. În cei patruzeci și șapte de ani nu făcuse rău nimănui, nu înșelase pe
nimeni, în afară de nevastă-sa pe care nu o mai iubea. Simțea nevoia acută să recupereze, ca pe o
patimă auto-controlată, neputând fi stinsă definitiv. Urmărea cu privirea cerul grizonant în speranța
că durerea lui se va disipa. Lua din când în când luare aminte la câte un trecător absent, și-l
compătimea. Suferința celorlalți avea un efect paleativ asupra propriei suferințe. Ochii îi lăcrimau
un lichid albicios, dens, ce în contact cu aerul lăsa șanțuri pe obraz și bărbie. Șanțurile viermănoase
ale propriilor vicii, moștenite din generație în generație. Nu era el cel care își va binecuvânta
neamul, scăpându-l de vechile metehne, nu..el era o simplă verigă, un liant între urmași și
predecesori. Un simplu exploatator de vicii.
Pe malul râului se așeză pe o bancă de lemn. Stăpânea durerea dar nu mai putea simți nimic în
schimb. Era anesteziat. Clipea monoton, bizar iar cei câțiva oameni din parc îl priveau zâmbind în
colțul gurii. Îl credeau dus. O tânără cu părul lung, negru prins de brâu cum era la modă, se apropie
cu băgare de seamă. Citea dintr-un totem gros mișcându-și buzele în tăcere. Avea un tatuaj ce pleca
de sub ochiul stâng, coborând pe sân în jos, terminându-se deasupra gleznei. Începea cu o pânză de
păianjen legată de un trunchi ros de carii. Era genul acela de femeie ce părea inabordabilă. Dar
Manolescu știa că sunt așa din cauza drogurilor, fiind în perioadă de abstinență. Îi șopti ceva la
ureche, coborând ușor pe gât în jos, gâdilând cu vârful buzelor tatuajul. Îi sclipiră ochii cu câteva
luminițe noi, pe care nu credeai că le poți vedea la o astfel de femeie. Îl urmă stingheră, dar supusă.
Luară un taxi și undeva lângă hipodrom intrară pe o străduță lăturalnică, atât de îngustă încât abia
avea loc un singur om. O așeză cu fața la perete, desfăcu șlițul, și-și frecă mădularul de coapsele tari
acoperite de o pânză subțire. Când simți umezeală, îi ridică chilotul, vârându-și organul său în
organul ei. Stătură așa o veșnicie cu ochii închiși, strângându-i sânul, iar ea genunchiul. Apoi într-o
frenezie animalică începură să-și lovească șoldurile. Păreau că se luptă, ca într-un meci pe viață și
pe moarte. O lovi cu pumnul în zigomă și atunci juisă. Avea obrazul acoperit de fard ieftin, probabil
pentru a-i ascunde acneea. Părul slinos mirosea a fum de țigară. Fusese mai atrăgătoare înainte. Ea
părea mulțumită, lui îi era greață. O condu-se până la capătul străzii și o aruncă într-o groapă de
gunoi dezafectată. De sus o privi dezgustat, și la gândul că ar fi putut fi fie sa, vomită. Lumea nu
părea să știe ce făcuse el, și oricum era o bagatelă pe lângă ce făceau alții. Se liniștise, astâmpărase
nițel demonul ce abia ieșise din găoace. Își mângâie pieptul și se îndreptă spre strada Paris. Acolo
locuia de șaisprezece ani. Se plictisise de zonă, de vecini, de butic, de târfele de la parter. Descuie
ușor, atent să nu trezească. Nevastă-sa balonată, dormea sforăind cu un picior atârnând de pe
canapea. O mângâie pe creștet și o sărută pe buze, nu o mai sărutase de ani buni. Devenise cu
timpul un apendice, un geamantan luxos în care își căra hainele și mâncarea. O ființă-obiect
necesar, un ceas vechi Racheta moștenit de la părinți.

Binedispus, despică viscerocraniul consoartei lăbărțate în pat, cu o toporișcă roșie aidoma celor
din reclamele cu casele de toleranță Obvious, cu mișcări precise, sacadate, la intervale exacte:
Bam... Bam... Bam. Scoase cu oarecare îndemânare un grăunte sidefat de deasupra osului nazal,
perfect rotund și-l puse pe masa din sufragerie lângă peștele spadă de sticlă. Se așeză, sprijinindu-și
bărbia cu podul palmei, gânditor. Nevastă-sa stătea cu capul despuiat de forme omenești, ca o
păpușă, carnea atârnându-i nestingherită, nepăsătoare. Era un tablou, o imagine propagată la
nesfârșit în oglinda din baie. Grăuntele sidefat vibra pe macrameu, un obiect cu tendințe de
emancipare. Vroia și el să-și găsească jumătatea, carcasa, trupul, și să parvină mai târziu la un
grăunte mai mare. Amuțise întreaga cameră; era liniștea aia premergătoare muribunzilor înainte de
a-și da duhul. După câteva ezitări, apucă grăuntele și-l înghiți. Manolescu înghițise în total
șaisprezece vieți, devenind o mamă surogat, prelungindu-și astfel agonia de a trăi încă un veac;
devenise o obsesie, un drog, neputând controla această lăcomie de a consuma suflete omenești.
Grăuntele său, cu siguranță, era de dimensiuni mastodontice acum.
Undeva, deasupra orașului înghesuit cu turnulețe infinite, deasupra norilor poluanți, deasupra
zarvei de jos, daemonii urlau satisfăcuți.