Fiecare clipă cu destinul ei.

Mireasma aerului rece, care colinda pe malul râului, îmi amintea de

zilele petrecute în curtea unor prieteni de familie. Nu i-am văzut decât de câteva ori. Erau liniștiți.
Cuvintele pe care le articulau mă hipnotizau. La ei în curte mirosea a pâine caldă și fericire. Nu
aveau copii, dar erau oamenii ideali. Fără sfadă, fără înjurături, fără scandal. Când am plecat am
rămas cu un gust amar pentru că în casa noastră nu era liniște. Tata o lovea pe mama când se-mbăta.
Țipa și tavanul se apropia de mine, deși vârâtă-n plapumă, îmi imaginam că sunt undeva departe. Aș
fi vrut să pot face asta și acum, aici. Dar darurile mele din copilărie dispăruseră. Ca și cum viața le-
ar fi luat înapoi.
Maestrul și stelele erau deasupra mea. Îi crescuseră mustăți aidoma unui iepure. Sub el, eu, iar
sub mine, pământul gloduros. Simțeam cum pietrele și bolovanii caută un loc printre coaste, parcă
ar fi vrut să intre. Râul curgea indiferent, din când în când câte un clipocit. Un întreg arc armonios,
acțiuni în interiorul altor acțiuni, fiecare egoistă-n sinea ei, dar asta era natura, totul făcea parte din
același tablou, deși fiecare cu treaba lui. Noaptea îmi inunda trupul slăbit, stelele se lipiseră de
spatele lui și deveniserăm una și același trup, eu, maestrul păpușar, râul, cerul...