CAPITOLUL I

EXPRESIA FACIALĂ A EMOȚIILOR

1. Emoţiile şi expresivitatea emoţională

Ce înseamnă expresia facială? Ce reprezintă expresia facială? – “Faţa umană – în stare de
repaus şi mişcare, ca şi în momentul morţii şi a vieţii, în timpul tăcerii sau a vorbirii, văzută
direct sau simţită, în preyent sau în reprezentată în artă sau înregistrată cu camera video – este o
sursă de informaţie” complicată, importantă, dar şi confuză în acelaşi timp (P. Ekman, W.
Friesen, P. Ellsworth, 1972 apud J. Russel, J. M. F. Dols).
Atât tradiţia, cât şi simţul comun şi ştiinţa converg la ideea că faţa poate fi văzută ca o
fereastră cu deschidere spre emoţiile noastre. Încă Aristotel (1913) a scris faptul că: “Există
expresii faciale observabile caracteristice furiei, fricii, excitării erotice şi altor pasiuni”. Când
îndreptăm privirea spre faţa unei alte fiinţe umane, de multe ori căută şi de fiecare dată găsim
sensul a tot ceea ce face sau intenţionează să facă. Rânjetele, grimasele şi încruntarea
sprâncenelor, un zâmbet fugitiv şi privirea persistentă a unor feţe aflate în mişcare sau a celor
statice nu sunt pur şi simplu datorate contracţiilor sau relaxării unor muşchi ale feţei, ci reflectă
inima celuilalt – sau par a face acest lucru.
Oare aceste idei conţin adevar sau se vor darâma inevitabil la fel ca şi alte numeroase mituri
înainte de o analiză ştiinţifică? Simţul comun a fost greşit înainte. Aristotel credea, de exemplu,
că părul ondulat al unei persoane relevă curajul acesteia...
Din anii '80 ai secolului XX, răspunsurile psihologice au fost aproape unanime: Faţa
constituie cheia spre înţelegerea emoţiei şi emoţia este cheia înţelegerii feţei umane. Pe parcursul
ultimilor 60 de ani diverşi psihologi, precum Maurice Merleau – Ponty şi Caroll Izard au stabilit
legăturile apropiate dintre feţele umane şi emoţiile trăite de aceştia: “Furia, ruşinea, ura şi
dragostea nu sunt factori psihici ascunşi în adăncul conştiinţei unui om: acestea se află şi se pot
citi pe faţa omului şi în gesturile acestuia, nu ascunse în spatele acestora”(Merleau-Ponty,
1961/1964, idem). Izard (1971), la rândul lui a descris emoţia cu un aforism: “Emoţia, le un nivel
de analiză, este o activitate neuromusculară a feţei”.
Faptul de a lega faţa omului cu emoţiile trăite de acesta poate fi atribuit simţului comun, însă
a încetat să fie unica idee importantă din studiul psihologic al emoţiei. Acum este importantă
cercetarea programului ce-l situiază pe Darwin ca iniţiator, pe Tomkins ca susţinător modern al
acestuia şi Izard, Ekman şi o mulţime de alţi oameni de ştiinţă ca practicieni al acestuia. Expresia
facială este considerată drept un semn universal înţeles, un vizibil afloriment a unui alt
eveniment, un declanşator al unei emotii categorice de bază discrete.
Programul Expresiei Faciale (Facial Expresion Program) (1975, Ekman & Friesen)este
oferit pentru a face din emoţia de pe faţă ceva măsurabil şi inteligibil cu ajutorul cadrului
evolutiv şi cu imlicaţii în medicină, în sistemul justiţiei criminalistice, în educaţie, business şi
psihoterapie.
Acest program este folosit în multe discipline bazate pe mişcarile de la nivelul feţei, însă aici
nu sunt implicate toate mişcările. Etologii (Smith, 1977) au preluat în prima fază o viziune
diferită a semnalelor faciale şi a comportamentelo comunicative generale. Psihologii Mandler
(1975) şi Zajonc, Murphy şi Inglehart (1989) au ridicat întrebări fundamentale despre legătura
dintre emoţie şi comportamentul feţei. Din anii '90, descoperirile empirice şi consideraţiile
teoretice au pus sub semnul întrebării foarte frecvent natura expresiei faciale, legătura precisă
dintre aceasta şi emoţia propriu-zisă. Chiar dacă “expresia” este un concept corect (Zajonc,
1994), cercetările din domeniu au introdus recent o nouă conceptualizare, noi descoperiri şi noi
metode. Asumţiile acceptate au fost puse sub semnul întrebării. Au fost formulate noi explicaţii,
însă şi cele vechi prezentau un interes nou. Teoreticienii Programului Expresiei Faciale
revizuiesc foarte activ unele ipoteze specifice şi combat altele.

1.1. O scurtă istorie

În domeniul studiului de specialitate al limbajului trupului, cea mai importantă lucrare
apărută înainte de secolul XX a fost cartea lui Charles Darwin, tipărită în 1872, The
Expression of the Emotions in Man and Animals (Exprimarea emoţiilor la om şi la animale). Ea
a avut un rol fecund asupra studiilor moderne consacrate expresiilor faciale şi limbajului trupului în
general, multe din ideile şi observaţiile lui Darwin fiind validate de către cercetătorii moderni din
întreaga lume. De atunci, cercetătorii au observat şi înregistrat aproape un milion de semne şi
semnale non-verbale. După constatarea lui Albert Mehrabian, din totalul mesajelor, aproximativ 7
la sută sunt verbale (numai cuvinte), 38 la sută sunt vocale (incluzând tonalitatea vocii,
inflexiunea şi alte sunete guturale), iar 55 la sută sunt mesaje non-verbale. Profesorul Ray
Birdwhistell a făcut estimări similare în privinţa cantităţii comunicaţiilor non-verbale între
oameni. După aprecierile sale, o persoană obişnuită, de-a lungul unei zile, vorbeşte efectiv timp
de zece sau unsprezece minute, iar o propoziţie obişnuită durează în jur de două secunde şi
jumătate.
Toţi ştiu faptul că Darwin a scris despre expresii faciale, însă nu toţi au fost de acord cu ceea
ce a scris. O scurtă revizuire a contribuţiei acestuia în studiul expresiilor faciale este foarte
dificilă din cauza statutului acestua ca fiind unul dintre marii oameni de ştiinţă a tuturor
timpurilor şi datorită influenţei indirecte a acestuia în ceea ce ştim despre evoluţia poligenetică.
Conceptualizarea vagă a emoţiei şi a expresiei faciale de către acesta presupune c alucrarea lui
Darwin să fie citită şi analizată în mai multe modalităţi. Numele lui a fost cu siguranţă
împrumutat pentru a da prestigiu studiului feţei, iar adjectivul “darwinian” a fost folosit pentru
teorii specifice ce nu aparţineau cu exactitate lui Darwin, dar şi, ocazional, pentru idei pe care
Darwin părea să le respingă. Alte teorii au fost numite în mod legitim anti-Darwiniene – ceea ce,
neintenţionat, pare să le fi pus în aceeaşi clasă cu ştiinţa creaţiei şi a societăţii primitive.
Rămâne de înţeles încă cum ar putea fi aduse marile principii darwiniene – eluluţia, selecţia
naturală şi adaptarea – în câmpul psihologiei umane, de altfel nu este surprinzător faptul că
aşteptarea lui Darwin în ceea ce priveşte feţele umane nu a avut un ultim cuvânt de spus. Dacă
am considera că părerea proprie lui Darwin este centrată pe selecţia naturală şi adaptare, nu am fi
singuri, însă ne-am înşela. Astfel, aşa cum a clarificat însuşi Darwin, el a fost primul care a
gândit despre expresii faciale ca fiind universale – teza aceasta, a scris el, afost întotdeauna
afirmată.
Acesta a pus în practică presupunerea precum că expresiile faciale au evoluat spre
comunicare - "nu avem o bază în a crede că orice muşchi a fost descoperit sau chiar exclusiv
modificat pentru o expresie".
Scrierile lui Darwin sunt cel mai bine înţelese în termeni a ceea ce Darwin a încercat să
finalizeze şi, contrar presupunerilor din timpul acestuia, expresia facială a fost gândită ca fiind
universală, iar limbajul, un alt dat de la Dumnezeu, ca fiind creat pentru expresia emoţiei (Bell,
1806, Duchenne, 1862/1990). Scopul lui Darwin nu a fost de a crea o teorie psihologică, dar cel
de a aprofunda părerile creaţioniste ale oamenilor în general şi studiul expresiilor emoţionale în
particular (Fridlund, 1992). Mecanismul său specific al moştenirii (transmiterea Lamarckiană a
caracteristicilor obţinute) şi primul său principiu al expresiei faciale (prestigiu nefolositor
habitatelor ancestrale) nu joacă acum niciun rol în înţelegerea actuală a comportamentului facial.
 Ideile lui Darwin despre expresie şi emoţie au fost încă de la început scoase din orice
abordare curentă a temei. Pentru acesta, noţiunea de expresie a fost extrem de generală. Spre
deosebire de un set mic de "semnale" faciale, "expresiile" erau "acţiuni de orice fel, [care] dacă
erau acompaniate în mod regulat de orice stare a minţii, sunt, spre sfârşit, recunoscute ca fiind
expresive…" Ce exprimă aceste acţiuni de orice fel? În ciuda unei liste scurte de emoţii de bază,
Darwin a lucrat cu un set neconstrângator de "stări ale minţii" (stări de spirit). Darwin a descris
aceste stări de spirit în termeni ce nu întotdeauna reprezentau emoţii propriu-zise (cum ar fi furia,
teroarea, mila sau dragostea), ci în termeni ce reprezentau mai degrabă trăsăturile motivaţionale,
comportamentale sau de personalitate, sau senzaţii fizice (dureri corporale, foame etc.), precum
şi procese cognitive (abstracţionalizare, meditare etc.).
Potrivit lui Darwin, printre cele mai recunoscute expresii sunt cele de "prost dispus" (low
spirits) şi "plin de vervă" (high spirits). Noţiunile, mai degrabă vagi, a lui Darwin de stare de
spirit şi cea de dispoziţie bună şi dispoziţie rea pot fi considerate ca fiind prefigurări ai abordării
dimensionale dar şi ai abordării categorice a emoţiei. Deşi astăzi aceste noţiuni nu sunt deseori
abordate în studiile ştiinţifice ale emoţiei în sine, moştenirea teoretică a lui Darwin a lăsat
amprente uriaşe în studiul expresiilor faciale, pe parcursul anilor existînd numeroşi oameni de
ştiinţă ce au pornit de la ideile Darwiniene. Astfel, influenţa lui Darwin a urmat două direcţii
diferite, una spre etologie şi alta spre psihologie. Cele mai reprezentative studii din punct de
vedere psihologic asupra expresiilor faciale îl au psihologii William James şi Silvan Tomkins.

În cadrul unor teorii moderne, expresia emoţiilor este privită ca un aspect integral al
procesului emoţional. Unii teoreticieni au presupus faptul că expresia emoţională stă la baza
experienţei emoţionale. William James, un profesor de la Universitatea Harvard din a doua
jumatate a secolului XIX, este un bine cunoscut propunator al punctului de vedre ce presupune
că perceperea schimbarilor de la nivelul corpului în timpul emoţiei constitue experienţa
emoţională, şi fără această percepţie, emoţia ar fi pală şi fără culoare. James a argumentat
puternic faptul că nu există în minte un lucru numit emoţie ce precipită activitatea corporala, ci
mai degrabă contrariul este adevarat. James a colaborat cu German şi Lange, student de al lui
Wundt, ce în mod independent a propus o teorie similară pentru a dezvolta această idee. James a
crezut că corpul uman actionează precum o placă de sunet, lovită de impulsurile neuronale
pentru a crea unde de schimbare ce pot fi mai apoi resimţite la nivelul creierului ca fiind calităţi
ale sentimentului de emoţie. Aşadar, varietatea şi culoarea emoţiei sunt la fel de infinite precum
şi patternurile corporale pe care le poate crea o actiune neuronală, dar şi categoriile de emoţii
sunt arbitrare şi academice. James insuşi a propus un test crucial pentru ipoteza proprie ce a
constat într-un experiment natural în care sistemul neuronal a fost deteriorat astfel încât
schimbările de la nivelul corpului nu puteau fi resimţite. De asemenea au mai fost prezentate în
literatura de specialitate experimente asemanatoare, însă interpretarea acestora este problematică,
deşi, în general acestea sunt văzute ca eşecuri ale ipotezei lui James. Un alt aspect al teoriei lui
James asupra emoţiei susţine faptul că schimbările survenite la nivelul corpului sunt imediat
afectate de sistemul nervos, într-un proces doar puţin mai complex decât un reflex sau reacţie
instinctuală. Cercetările mai recente indică faptul că unele schimbări emoţionale pot dura mai
mult până apar. James, de asemenea, credea că fiecare răspuns instinctual stinge o emoţie, însă
există multe alte surse ale raspunsului emoţional, care poate fi brutală cum e furia sau subtilă
precum aprecierea frumuseţii. El a crezut că nu există centre în creier specifice niciunei emoţii
specifice, în ideea că cercetarea recentă aruncă o serioasa umbră de dubiu asupra acestei teorii.
El a argumentat faptul că oamenii diferă în ceea ce priveşte abilitatea cestora de a recepta şi de a
reflecta o experienţă a emoţiei, precum şi prin gradul în care experimentează o emoţie în general.
El a susţinut ideea că expresia facială şi alte schimbări de la nivelul corpului rezultă fie din
repetiţiile slabe ale acţiunilor ce au fost utilizate, fie continuă să fie reacţii fiziologice implicate.

Silvan Tomkins, un psiholog din a doua jumatate a secolului XX, a luat o parte a teoriei
James-Lange adaugând mai apoi ideea că senzaţiile produse de expresiile emoţionale, schimbări
vasculare şi alte schimbări la nivelul feţei constituie sursa diferitor resimţiri ale emoţiei din punct
de vedere calitativ, de xemplu, de la fericire la tristeţe, de la teamă la furie. Percepţia altor
schimbări corporale produce sentimente mai puţin specifice în ceea ce priveşte emoţia. Acesta a
susţinut, contrar lui James, faptul că există categorii specifice de emoţii care au evoluat pentru
anumite funcţii, din cauze adaptative, care sunt de asemenea, reflectate în organizarea neuronală.
Aceste categorii de emoţii corespund unor categorii specifice de expresii faciale şi sunt
organizate în jurul expresiilor faciale ale acestora. Spre exemplu, emoţiile caracteristice
dezgustului derivă din prototipul mancărurilor dezgustatoare ce sunt dăunătoare sau periculoase,
cu expresia de bază ce constă în deschiderea gurii şi scoaterea limbii. Aceasta reacţie prototipică
de dezgust a fost generalizată asupra altor scenarii de respingere, cum ar fi emoţia de dispret,
unde obiectul este o alta persoana şi emotia de ruşine, unde obiectul reprezintă propria persoană.
Acesta a enumerat categoriile de emoţii, a specificat expresiile ce le reprezintă şi a descris fiecare
emoţie în detaliu într-o lucrare în mai multe volume. Teza principală a acestei lucrări a fost
faptul că sistemul unei emoţii este un sistem motivaţional primar pentru o gamă largă a
comportamentelor umane. Un alt aspect distinctiv al teoriei sale se bazeaza pe declanşatorii
emoţionali în termeni de nivel general şi rata creşterii sau descreşterii stimulării neuronale.
Teoria sa despre emoţie (affect) are multe alte aspecte şi modele în contul multor faţete
interesante ale psihologiei. El nu a ezitat să ia în considerare aspecte filosofice dificile, cum ar fi
libera alegere şi conştiinţa şi de a conecta emoţia cu arii semnificative din psihologie. Un punct
de vedere nou a lui Silvan Tomkins în ceea ce priveşte expresia şi emoţia, împreună cu charisma
sa persuasivă, a fost în mod considerabil responsabilă pentru încurajarea muncii colegilor săi din
sec. XX, ceea ce i-a asigurat un loc superior în studiile psihologice. De asemenea, el a avut
reputaţia de judecător drastic al altora şi interpret semnificativ al feţelor.
Este aproape incredibil că în decursul evoluţiei umane de mai bine de un milion de ani, aspectele
non-verbale ale comunicării cum ar fi exprimarea şi recunoaşterea emoţiei faciale, dar şi comportamentel
ce le însoţesc au început să fie studiate mai intens abia în anii '60, iar publicul a luat cunoştinţă de
existenţa acestora numai în 1970, o dată cu apariţia cărţii lui Julius Fast despre limbajul trupului. Ea a
fost un rezumat al muncii depuse până atunci de savanţii behaviorişti în domeniul comunicării non-
verbale, dar mulţi dintre semenii noştri nu au aflat nici astăzi de existenţa limbajului trupului
şi cu atât mai puţin de importanţa decodificării expresiei faciale a emoţiei în viaţa lor.

2. Ce sunt şi care sunt emoţiile?

Conceptul de "emoţie" este asemănător celui de "timp": dacă nu ne întreabă nimeni, ştim
ce este, dacă suntem însă întrebaţi, nu ne găsim cuvintele... Problema este atât de obscură,
încât nu există definiţii şi clasificări definitive, deşi atât filozofii, cât şi psihologii s-au aplecat
asupra acestui subiect dintotdeauna.

Conceptul de "emoţie" este asemănător celui de "timp", dacă nu ne întreabă nimeni, ştim
ce este emoţia, dacă suntem însă întrebaţi, nu ne găsim cuvintele pentru a formula un răspuns.
Problema este atât de obscură, încât încă nu există definiţii şi clasificări definitive pentru
"emoţie", deşi atât filozofii (ca Aristotel, de pildă), cât şi psihologii s-au aplecat asupra acestui
subiect dintotdeauna.

Probabil că principala dificultate a definirii şi înţelegerii emoţiilor ţine de faptul că acest

concept nu este la origine un termen ştiinţific, cu o definiţie precisă, ci un construct popular.
Cercetătorii au sarcina dificilă de a descoperi ce vor să spună oamenii atunci când fac apel la
aceste experienţe subiective numite emoţii şi care sunt mecanismele de funcţionare ale
acestora.

O altă dificultate în calea unei ştiinţe precise a emoţiei o reprezintă limbajul în sine. Nu
toate limbile au acelaşi set de termeni pentru a identifica emoţiile. În cazul limbii române este
cunoscut cazul cuvântului "dor", care, după analiza unui mare gânditor cum a fost Constantin
Noica, are trăsături unice şi este de netradus în alte limbi. Cum cuvintele sunt vehiculele prin
care exprimăm emoţiile, putem vorbi de "emoţii româneşti", "emoţii americane", "emoţii
franţuzeşti" etc. Emoţiile, fiind parte specifică a naturii umane, sunt prezente în limbaj în
construcţii diverse, unele extrem de complicate ca mesaj şi sub aspectul analizei sensului, ca
"mă doare sufletul", "îmi plânge inima" etc. Obişnuiţi cu ele, înţelegem sensul lor, dar trebuie
să recunoaştem că este foarte greu să ştim care sunt simţămintele unei persoane care ni se
plânge că "o doare sufletul". Emoţia este o experienţă strict personală, greu de cuantificat în
vreun fel.

Dacă încercăm să studiem dicţionarul pentru a vedea cum este definită emoţia în
diversele dicţionare ale limbii române, vom observa, pe de o parte că definiţiile diferă de la
dicţionar la dicţionar, iar pe de altă parte că acestea nu sunt lămuritoare. Dacă dorim totuşi să
identificăm acel ceva care pare a fi numitorul comun al definiţiilor, cred că am putea spune că
emoţia este e reacţie mentală conştientă însoţită de modificări fiziologice şi de comportament.
Nu lămuritor definitiv, dar suficient cât să ne facem o idee.
 Cum nu ne-am propus să lămurim noi problema definirii emoţiilor, vom continua prin a
oferi diverse clasificări ale acestora, pentru a ne face o idee asupra modului în care psihologii
se raportează la emoţii.

2.1. Clasificarea emoţiilor după Daniel Goleman

Psihologul american Daniel Goleman (cunoscut în special pentru cercetările sale privind
inteligenţa emoţională), face următoarea clasificare a emoţiilor:

 Tristeţea  Frica  Bucuria  Iubirea  Surpriza  Dezgustul  Ruşinea

 Mânia
 Furie  Supărarea  Anxietatea  Fericirea  Acceptarea  Şocul  Dispreţul  Vinovăţia
 Resentiment  Mâhnirea  Nervozitatea  Uşurarea  Prietenia  Mirarea  Aversiunea  Jena
 Exasperare  Îmbufnarea  Preocuparea  Mulţumirea  Încrederea    Detestarea  Supărarea
 Indignare  Melancolia  Consternarea  Binecuvântarea  Amabilitatea    Repulsia  Remuşcarea
 Vexare  Mila de sine  Neînţelegerea  Încântarea  Afinitatea      Umilinţa
 Animozitate  Singurătatea  Îngrijorarea  Amuzamentul  Devotamentul      Regretul
 Irascibilitate  Disperarea  Teama  Mândria  Adoraţia      
 Plăcerea
 Ostilitate  Deprimarea  Spaima  Dragostea      
senzuală
 Ură    Groaza  Răsplata  Mila      
     Fobia  Satisfacţia        
     Panica  Extazul        

 
Goleman afirmă că pe baza emoţiilor se formează predispoziţiile (ori, am spune noi,
starea de spirit), care sunt mai puţin evidente/intense ca emoţiile, dar au o durată mai mare.
Dincolo de predispoziţii sunt temperamentele, tendinţa de a-ţi aminte anumite emoţii şi care
defineşte/determină comportamentul general al persoanei în anumite conjuncturi. (apud
Goleman, 2001).

2.2. Cercul emoţiilor după Robert Plutchik

Psihologul american Robert Plutchik a creat în 1980 "cercul emoţiilor", care constă din 8
emoţii fundamentale şi 8 emoţii complexe, formate din câte două emoţii fundamentale.
Emoţiile fundamentale pot fi observate pe cercul al doilea din imagine şi incluse în tabelul de
mai jos, pe când emoţiile complexe sunt cele trecute pe fundal alb: optimism, dragoste,
supunere, înfiorare, dezaprobare, remuşcare, dispreţ şi agresivitate.

 Emoţii fundamentale  Emoţiile opuse

 Bucurie  Tristeţe
 Încredere  Dezgust
 Frică  Mânie
 Supriză  Anticipaţie
 Tristeţe  Bucurie
 Dezgust  Încredere
 Mânie  Frică
 Anticipaţie  Surpriză
 2.3. Lista emoţiilor după W. Gerrod Parrott

În cartea sa Emoţiile în psihologia socială, publicată în anul 2001, psihologul W.Gerrod

Parrott stabileşte următoarea listă de emoţii:

Emoţie primară Emoţie Emoţii terţiare

 secundară
Adoraţie, afecţiune, dragoste, atracţie, grijă, tandreţe, compasiune,
Afecţiune
sentimentalism
Dragoste Dorinţă
Excitaţie, dorinţă, pasiune, infatuare
(sexuală)
Pasiune Pasiune

Veselie Amuzament, extaz, jovialitate, plăcere, jubilare, satisfacţie, euforie

Entuziasm Entuziasm, zel, înfiorare, euforie

Satisfacţie Satisfacţie, plăcere
Bucurie
Mândrie Mândrie, triumf
Optimism Speranţă, optimism
Încântare Încântare
Uşurare Uşurare
Surpriză Surprisă Uimire, surprindere, stupefiere

Iritare Iritare, agitare, ţâfnă

Exasperare Exasperare, frustrare

Mânie, furie, ostilitate, ferocitate, batjocură, acreală, dispreţ,

Furie
Mânie resentiment, respingere

Dezgust Dezgust, repulsie, dispreţ

Invidie Invidie, gelozie
Tortură Tortură
Suferinţă Suferinţă, agonie, durere

Tristeţe Depresie, disperare, neajutorare, nefericire, durere, melancolie

Dezamăgire Dezamăgire, anxietate

Tristeţe Ruşine Ruşine, vină, regret, remuşcări

Alienare, izolare, indiferenţă, singurătate, înfrângere, jenă, umilire,

Indiferenţă
insultă

Simpatie Simpatie, milă

Frică Oroare Alarmă, şoc, frică, groază, teroare, panică, isterie

 Nervozitate Anxietate, nervozitate, tensiune, nelinişte, îngrijorare, tristeţe

2.4. Paul Ekman şi emoţiile universale

Psihologul american Paul Ekman  de la Universitatea California (expert în studiul

emoţiilor, manifestărilor acestora şi în studiul mecanismului minciunii), pe baza rezultatelor
unor îndelungate cercetări pe toate continentele, arată că există 4 expresii faciale care pot fi
recunoscute de orice persoană aparţinând oricărei culturi de pe planetă: frica, mânia,
tristeţea şi bucuria. Universalitatea acestor manifestări poate fi tratate drept un puternic
indiciu că aceste 4 emoţii sunt emoţii fundamentale, ce ţin de natura umană (Ekman,P., 2003).
Paul Ekman porneste de la ipoteza că expresiile faciale sunt programate ca o parte
naturală a emoţiilor. Pentru că toţi oamenii aparţin aceleiaşi specii şi toţi au acelaşi număr de
muşchi faciali este de asteptat ca oriunde în lume emoţiile să se exprime în acelaşi mod, să fie
recunoscute ca atare. Fiecărei emoţii îi corespunde câte două expresii faciale: una programată
ereditar, aceeaşi în toate culturile; alta, reprezentând o abatere de la expresia programata,
variază de la o cultură la alta. În sprijinul ipotezei universalităţii expresiilor faciale ale
emoţiilor, Paul Ekman invocă cercetările lui H.C. Triandis si W.W. Lambert, care au cerut
unui număr de studenţi americani şi greci, precum şi locuitorilor unei mici localităţi din insula
Corfu (insula greceasca din Marea Ionică) să acorde note de la 1 la 9 unor fotografii
reprezentând persoane care exprimau diferite stări emoţionale, după cum le considerau
agreabile sau dezagreabile. Studenţii, în ciuda diferenţelor etnice, au dat note foarte apropiate,
spre deosebire de locuitorii din mediul rural, care au introdus unele discordanţe în notare.
Această primă cercetare comparativă interculturală, care inclina balanţa în favoarea tezei
universalităţii expresiei emoţiilor, nu a fost scutită de critici metodologice întemeiate: s-a
prezentat fotografia unei singure personae (o actriţă care exprima diferite emoţii), nu s-a
verificat implicarea în sarcina de notare a subiectilor (s-ar fi putut ca studenţii sa fie mai
motivaţi să evalueze fotografiile), emoţiile nu erau naturale (se ştie astăzi că există diferente
notabile între zâmbetul spontan şi cel “artificial”).
 Cercetarile coordonate de Paul Ekman au demonstrat că expresiile faciale ale emoţiilor
sunt universale. Studenţii aparţinând unor grupuri etnice foarte diferite au identificat emoţiile
corespunzatoare expresiilor faciale.
După cum se observă, dezbaterile cu privire la felul în care ar trebui clasificate emoţiile
rămân deschise şi numeroase, neexistînd o clasificare unică şi universal, însă emoţiile
universale oferite de Paul Ekman par a fi cele mai des abordate şi cele mai prezente în studiile
emoţiilor faciale. De altfel şi subiectul studiului care va fi descris în capitolul 3 al acestei
lucrări se bazează pe considerările teoretice promovate de acesta.

2.5. Descrierea expresiilor faciale ale emoţiilor universale

Nici emoţia şi nici expresia acesteia nu sunt concepte universale susţinute de psihologi.
Termenul de expresie implică ceva ce este exprimat. Unii psihologi neagă faptul că există
într-adevar o oarecare stare organica specifică ce corespunde cu ideile noastre naive despre
emoţia umană; aşadar, expresia acesteia nu este neapărat şi produsul acesteia. Alţi psihologi
cred că comportamentele reprezentate prin termenul de “expresie” constituie parte a unui
răspuns emoţional organizat şi, aşadar, termenul de “expresie” surprinde acele roluri ale
comportamentelor mai puţin adecvat decât trimiterea acestora la aspecte ale unei reacţii
emoţionale. Şi acum alţi psihologi sunt de părere că expresia facială are în prim plan o
funcţie comunicativă şi conţine informaţii despre intenţiile sau starea internă a subiectului şi
aceştia găsesc utilă conotaţia termenului de “expresie”. Indiferent de abordare, unele expresii
faciale sunt asociate cu unele emoţii particulare umane. Cercetările arată faptul că oamenii
categorizează feţele cu emoţii în acelaşi mod în toate culturile, faptul că expresiile faciale
similare tind să apară ca răspuns la evenimente speciale declanşatoare de emoţii, precum şi
faptul că oamenii simuleaza emoţiile faciale ce sunt caracteristice fiecărei emoţii specifice. În
ciuda unor implicări teoretice variabile ale acestor descoperiri, un punct de vedere comun
constă în faptul că în studiile emoţiei umane, este deseori util de ştiut ce expresii corespund
fiecărei emoţii sprecifice şi răspunsul este prezentat pe scurt în rândurile ce urmează.
a) Bucuria (fericirea)

Expresia fericirii este universală şi uşor de recunoscut şi este interpretată ca fiind

transmiţătoare de mesaje ce exprimă veselia, placearea, o dispozitie pozitivă şi prietenie.
Exemplele cu expresia fericirii (bucuriei) sunt cel mai uşor regăsite în diverse fotografii şi
este deseori produsă de oameni la cerere, în lipsa oricărei emoţii propriu-zise. De fapt,
expresiile fericirii pot fi comportamente practicate din cauza faptului că acestea sunt deseori
utilizate pentru a masca o altă emoţie sau pentru a manipula alte persoane. Determinarea
autenticităţii unei emoţii de bucurie este dată de activitatea muşchiului zygomatic major ce
ridică unghiurile gurii şi le trage înspre părţile laterale atunci când zâmbim.

b) Tristeţea

Expresiile faciale ale tristeţii sunt deseori considerate ca fiind opuse celor ce exprimă
bucuria, însă acest punct de vedere este destul de simplu, de asemenea activitatea colţurilor
gurii sunt opuse celor specifice expresiei bucuriei. Expresiile tristeţii conţin mesaje ce
exprimă o pierdere, doliu, disconfort, durere, neajutorare etc. Până de curând cultura
americană conţinea o cenzură puternică în ceea ce priveşte afişarea în public a tristeţii în
rândul bărbaţilor, ceea ce poate fi cauza faptului că este mult mai uşor de găsit imagini cu
feţe feminine cu expresii ale tristeţii. Punctul de vedere comun, împărţit de mulţi psihologi ,
este acela că expresiile tristeţii sunt de fapt forme ale feţelor plângânde de o intensitate mai
mică, ce pot fi observate mai devreme la nou-născuţi, însă diferenţele notabile dintre aceste
două expresii contestă acest punct de vedere, deşi ambele expresii sunt legate de sentimentul
primejdiei. Deşi plânsul şi lacrimile sunt atribuite expresiilor de tristeţe, lacrimile nu sunt
indicative ale oricăror emoţii particulare, aşa cum apare în cazul lacrimilor de bucurie.

c) Mânia
 Expresiile mâniei (furiei) sunt din ce în ce mai întâlnite în societatea modernă, din cauza
creşterii continue a stresului şi frustrării, ceea ce stă la baza instaurării mâniei.mînia
constituie indicciul primar al agresivităţii interpersonale şi expresiile acesteia conţin mesaje
despre ostilitate, opoziţie şi un potenţial atac. Mânia este un răspuns comun la expresiile
mâniei, creându-se astfel o buclă de feedback pozitiv ce creşte probabilitatea unui conflict
periculos. Până acum nu demult, interzicerea culturală a expresiei mîniei la femei, expresii
specifice unei furii necontrolate au creat o împărţire a expresiilor de mînie ce se diferenţiază
în funcţie de sex. Expresia necontrolată afuriei exercită un efect toxic asupra unei persoane
mânioase, iar o mânie cronică pare a fi asociată cu anumite pattern-uri de comportament ce
corespund cu ieşiri nesănătoase, cum ar fi comportamentele de tip A. deşi este frecvent
asociată cu violenţa şi distrugerea, furia este probabil cea mai constructivă emoţie din punct
de vedere social atâta timp cât este deseori baza eforturilor oamenilor de a schimba societatea
în mai bine şi rezistenţei împotriva instaurării nedreptăţii şi a tiraniei.

d) Frica

Expresiile frici nu sunt des întâlnite în societăţile unde este tipică o securitate personală
bună, deoarece o posibilitate iminentă a distrugerii personale prin violenţă interpersonală sau
pericole impersonale constituie pricipalele declanşatoare ale fricii. expresiile fricii conţin
informaţii despre un pericol iminent, o ameninţare, predispoziţie de fugă sau o posibilă
ameninţare de vătămare corporală. Obiectele specifice ce pot produce frica variază de la o
persoană la alta. Experienţa fricii este resimţită extrem de negativ şi este redusă, împreună cu
schimbările survenite la nivelul corpului, o dată ce ameninţarea a trecut sau a fost ocolită.
Organizarea comportamentului şi a funcţiilor cognitive sunt afectate negativ pe parcursul
fricii, atunci când fuga devine scopul principal. Anxietatea este asociată cu frica şi poate
implica unele răspunsuri corporale comune, însă este o stare de mai lungă durată şi
declanşatorii acesteia nu sunt atât de imediaţi, ca în cazul fricii. Amândouă sentimente sunt
asociate cu efecte fizice nesănătoase dacă persistă mai mult timp.

Îmbinarea expresiei faciale cu o emoţie implică cunoştinţe despre categoriile emoţiilor

umane cărora acestea le pot fi atribuite. Timp de milenii, diverse şcoli au speculat în ceea ce
priveşte categoriile de emoţii şi cercetările ştiinţifice recente au arătat că expresiile faciale
 pot fi atribuite uşor în jur a şapte categorii, deţi multe alte categorii ale emoţiilor umane sunt
posibile şi sunt folosite de către filosofi, oameni de ştiinţă, actori şi alţii dedicaţi emoţiilor. O
dezvoltare recentă a instrumentelor ştiinţifice pentru analiza facială, cum e Facial Action
Coding System, au facilitat rezolvarea problemei categoriilor. Cele mai sigure categorii sunt
discutate în paragrafele urmatoare. Aceste pagini arata unele caracteristici principale ale
emoţiilor şi pot fi considerate ca fiind indicatoare a altor emoţii faciale derivate.

3. Mecanismele recunoasterii emotiilor din expresiile faciale

Începem prin prezentarea succintă a diferitelor posibile mecanisme ce fac posibilă

recunoaşterea emoţiilor din expresiile faciale.

3.1. Recunoaşterea ca parte a percepţiei

O posibilitate este aceea de a considerea recunoaşterea ca parte a percepţiei. În mod

discutabil, recunoaştea unor aspecte simple ale unui stimul, sau disocierea între stimului, este un
aspect ce ţine de domeniul percepţiei. Poate că informaţia a-priori nu este necesară pentru a
recunoaşte o emoţie, însă diferenţierea, clasificarea şi identificarea emoţiilor are loc exclusiv pe
baza proprietăţilor geometrice a stimulului vizual. Este de conceput ca procesarea perceptuală
poate fi asociata direct cu regiunile cerebrale ce proceseaza limbajul, în masura necesară definirii
acelei emoţii, în cazul absenţei accesării altor informaţii asociate stimulului. (un mecanism
asemanator invăţării). Aceasta noţiune a recunoaşterii este bineînţeles o versiune incompletă.
Însă, ar putea fi suficientă pentru a realiza unele sarcini la parametri normali, precum disocierea
emoţiilor, sortarea acestora în categorii, recunoaşterea graniţelor între categorii diferite, alegerea
unor reprezentaţi în fiecare categorie, şi poate chiar definirea în contexul alegerii forţate de
perechi atunci cand denumirile uzuale nu sunt puse la dispozitie. Oricum, această noţiune de
recunoaştere nu ar putea fi suficientă pentru a accesa informaţii asociate conceptului de emoţie.

Tabel 1. Un exemplu de modalitate de clasificare a emotiilor

Starea Starea Dispoziţii, Sistem Emoţia Emoţia
comportamentală motivatională emoţii de emoţional primară socială
fundal

Apropiere Recompensa Depresie Cautare Fericire Mandrie

Retragere Pedeapsa Anxietate Panica Frica Jena
Manie Furie Furie Vina
Sete Frica Dezgust Rusine
Foame Veselie Tristete Dragoste
materna
Durere Satisfactie Surpriza Dragoste
sexuala
Dorinta Ingrijorare Dispret Pasiune
Admiratie
Invidie

Există dovezi extrase atât din studiile psihologice asupra oamenilor, cât şi în special din
modele computerizate, ce susţin ideea că o cantitate substanţială de procesare poate avea loc
exclusiv pe baza proprietatilor geometrice ale stimulului. Analizele matematice au arătat că
structura prezentă in imaginile expresiilor faciale este suficientă, în principiu, pentru a genera o
parte a structurii categoriilor emoţionale percepute de oameni. (Calder, Burton, et al., 2001).
Clasificarea imaginilor transformate (căsuţa 1) generate din expresiile a 2 emoţii diferite a fost
investigată în cadrul subiecţilor normali (Calder,Young, Perrett, Etcoff, & Rowland, 1996; de
Gelder,Teunisse, & Benson, 1997; Etcoff & Magee, 1992; A. W.Young et al., 1997) şi de
asemenea cercetată într-un model de reţea neurală antrenată pentru a clasifica expresiile faciale.
(Cottrell et al., 2001; Cottrell, Padgett, & Adolphs, 1998; Padgett & Cottrell, 1998). Aceste studii
au găsit dovezi în sprijinul percepţiei clasificante a emoţiilor faciale: atât oamenii, cât şi
modelele de reţele, apreciază existenţa unei diferenţe perceptuale între expresii, chiar şi atunci
când acestea sunt foarte similare, cu condiţia ca ele să se încadreze clar într-o categorie
emoţională (asemanător cu modul în care segmentăm un curcubeu în ciuda tranziţiei tonale
liniare). Aceste descoperiri întăresc ideea rolului important pe care percepţia clasificantă o joacă
în comunicarea semnalelor sociale prin interpretarea stimulilor ce variaza într-un interval şi
gruparea lor în categorii discrete ce descriu semnalele relevante. (Ehret, 1987; Macrae &
Bodenhausen, 2000). Pare de asemenea posibil că percepţia clasificantă a expresiei faciale la
oameni se bazează predominant pe informaţii perceptuale, acesta fiind cazul în cadrul reţelelor
deoarece aceastea nu posedă nici un fel de informaţii conceptuale. O concluzie ineresantă a
studiilor efectuate este că întreaga procesare perceptuală poate aparent genera o structură de
categorii pentru emoţii ce este izomorfă cu structura semantică a conceptelor emoţionale. Mai
mult, similarităţile fizice, geometrice între diferitele expresii faciale reflectă structura conceptelor
noastre asupra emoţiilor. În această privinţă, comunicarea prin expresiile faciale emoţionale
diferă în mod fundamental de aceasta prin limbaj. Dacă acestea ar fi fost similare, expresiile
faciale ar trebui să fie simbolice, iar configuraţia proprie a unei expresii ar purta doar o legătură
accidentală cu emoţia/sentimentul pe care îl denotă. Deşi implicaţiile precise a acestor
descoperiri rămân încă departe de a fi complet înţelese, ele sugerează faptul că percepţia,
expresia şi trăirea emoţiei ar putea fi seturi de procese interconectate.

3.2. Recunoaşterea prin generarea de cunoştinţe asociate

În mod normal, recunoaşterea implică mult mai mult decât informaţia perceptuală. Atunci
când vedem o expresie facială asociată fricii, o putem identifica nu numai prin asemănările cu
alte expresii în termeni de structură, ci putem recunoaşte şi că persoana în cauză ar putea striga,
fugi sau că probabil a întâlnit ceva ce a speriat-o şi aşa mai departe. Niciuna din aceste informaţii
nu este prezentă în structura stimulului; aceasta este prezentă datorită experienţei trecute cu
mediul (şi chiar în anumită măsură, înnăscută). O întrebare complexă priveste mecanismele prin
care aceste informaţii sunt accesate. În general, cunoştinţele nu sunt stocate într-un format
explicit, ci mai degrabă se bazeaza pe indicaţii pentru reconstruirea informaţiei prin reactivarea
reprezentărilor ce au fost co-asociate atunci cand informaţia a fost dobandita. (e.g., A. R.
Damasio & Damasio, 1994). Cel mai simplu exemplu al acestui mecanism ar fi asociarea
propriu-zisă, ca atunci când vedem o expresie de frică şi auzim un ţipăt simultan şi le legăm
instinctual în memorie. În general, conexarea altor cunoştinţe cu percepţia expresiei faciale este o
problemă mult mai complexă şi se bazează pe o multitudine de asocieri la nivele superioare ce
pot fi separate în timp, precum şi pe reprezentări simbolice, ce, la oameni, se bazeaza
preponderent pe limbaj. Schema neurală generală pentru implementarea mecanismelor
menţionate mai sus necesită legarea informaţiei dintre reprezentări neurale distincte pentru a
putea fi procesate în calitate de componente a informaţiei asupra aceluiaşi concept. În cazul
perceptual, un stimul activează multiple regimuri neurale ce reprezintă aspecte specifice a
proprietăţilor sale vizuale. Astfel, se poate imagina o interacţiune continuă între fluxul direct,
revers şi orizontal de informaţii pe baza caruia creierul construieşte reprezentarea vizuală a
stimului. (cf. Lamme, Super, & Spekreijse, 1998). Unele asemenea reprezentări cum ar fi cea a
lui Ullman (1995) „ fluxuri contrare” sau a lui Edelman (1987) „ re-intrarea” conţim aceasta
idee. Reprezentarea stimulului şi a informaţiei asociate evolueaza simultan astfel încât se pot
modula reciproc, iar percepţia şi recunoaşterea devin părţi a aceluiaşi proces la scară largă.

3.3. Recunoasterea prin generarea unei simulari

Mecanismele prezentate mai sus, desi pot fi considerate creative, sunt relativ directe: prin
legatura din diferite reprezentari ce dau nastere componentelor informatiei conceptuale asupra
emotiei ce este declasata prin stimul, subiectul are la dispozitie toate informatiile necesare pentru
a recunoaste emotia; tot ce este necesar pentru a indeplini majoritatea sarcinilor de recunoastere
este o implementare a reconstruirii informatiei conceptuale in termeni de limbaj, pentru ca
subiectul sa ne poata spune ce stie. Insa sunt si trasee indirecte ce pot interveni. Ar putea fi ca
informatia explicita declansata in descrierea anterioasa sa fie insuficienta pentru a recunoaste o
emotie, poate datorita lipsei unei expuneri anterioare la aceasta emotie specifica, sau faptului ca
reconstructia informatiei despre aceasta nu da suficiente detalii. Un alt mecanism ar putea
incerca generarea informatie conceptuale folosind o corespondenta inversa ce cauta sa
declanseze acele stari anterioare producerii expresiei faciale. Acest mecanism ar putea incerca o
simulare in observator a starii persoanei ce constituie stimulul prin estimarea reprezentarii
motorii ce au dat nastere stimului observat. Odata ce observatorul a generat acea stare pe care
cealalta persoana este presupusa a o trai, o reprezentare a acestei stari poate la randul ei declansa
informatia conceptuala (Gallese, Fadiga, Fogassi, & Rizzolatti, 1996; Gallese & Goldman, 1999;
Rizzolatti, Fadiga, Gallese, & Fogassi, 1996).
 Unele studii au gasit dovezi ca manipularea directa a expresiei faciale a privitorului va
influenta abilitatea lor de a identifica expresiile faciale ale altora. (Niedenthal, Brauer,
Halberstadt, & Innes-Ker, 2001). Vizualizarea expresiei faciale a altcuiva poate conduce la
schimbare in starea emotionala proprie. Desi vederea unei expresii faciale poate conduce la
modificari in sentimentele traite (Schneider, Gur, Gur,&Muenz, 1994; Wild, Erb, & Bartels,
2001), acest mecanism poate de asemenea opera fara intermediarea prin expresiile faciale, prin
directa modulatie a reprezentarii somatice a structurii ce genereaza sentimentul. Faptul ca teoria
simularii necesita posibilitatea unui mecanism direct, central este infirmat de faptul ca pacientii
cu paralizie congenitala sunt totusi apti de a identifica emotiile faciale. (Calder, Keane, Cole,
Campbell, & Young, 2000).

3.4. Dezvoltarea recunoasterii emotiei

Abilitatea de a separa si recunoaste emotiile din expresiile faciale se dezvolta intr-o

maniera complexa in copilarie si se maturizeaza mai rapid la femei decat la barbati. In acord cu
ideea ca perceptia este o cerinta a recunoasterii, e de asteptat ca mecanismele prezentate mai sus
sa fie active relativ repede in viata individului (e.g., Bushnell, Sai, & Mullin, 1989). Bebelusii se
orienteaza catre stimulii asemanatori expresiilor faciale inca de la nastere (Valenza, Simion,
Macchi-Cassia, & Umilta, 1996) si exista dovezi ca acest lucru ar depinde in principal de trasee
subcorticale, fapt indicat de procesarea preferentiala a fetelor in campurile temporal-vizuale.
(Simion, Valenza, Umilta, & DallaBarba, 1998). Unele emotii pot fi diferentiate de catre copiii
de 7 luni (Nelson, Morse, & Leavitt, 1979; Soken & Pick,1992), iar semnalele din cortecsii
vizuali temporali arata o anumita selectivitate a fetelor in cazul maimutelor in varsta de 2 luni
(Rodman, O Scalaidhe, & Gross, 1993). De asemenea, exista dovezi ca mecanismul recunoasterii
prin simulare poate fi initiat timpuriu. Nou-nascutii poseda abilitatea de a reproduce unele gesturi
faciale simple (Meltzoff & Moore, 1983), ceea ce indica faptul ca ar putea fi urmata de
capabilitati mai complexe de a simula si reproduce.

Data fiind importanta comunicarii prin expresiile faciale si alte semnale sociale vizuale, s-
ar putea presupune ca nou-nascutii orbi prezinta dificultati in dezvoltarea sociala si emotionala.
Desi obtinerea unor concluzii unanime in aceasta privinta este foarte dificila, unele studii au
aratat ca aceste dificultati apar in majoritatea cazurilor. Desi cei nascuti orbi prezinta o
multitudine de expresii faciale spontate si voluntare, acestea nu sunt in totalitate normale Cole,
Jenkins, & Shott, 1989; Galati, Scherer, & Ricci-Bitti, 1997), si exista indicii ca dezvoltarea
socioemotionala ar putea fi in mod substantial anormala. (Troester & Brambring, 1992). S-a
descoperit ca abilitatea de a recunoaste expresiile faciale la varsta de 5 ani indica viitoarele
competente sociale si academice (Izard et al., 2001), desi ramane incert la ce nivel aceasta
corelatie reflecta o cauzalitate directa. In cazul adultilor, exista dovezi in favoarea recunoasterii
constante a emotiilor pe parcursul vietii, si de asemenea se constata o usoare scadere a acuratetii
cu care acestea sunt recunoscute odata cu inaintarea in varsta. (Adolphs, Damasio, Tranel, &
Damasio,1996). In general, contributia factorilor precum varsta si sexul la diferentele de
performate in cazul experimentelor nu a fost analizata atent. Desi sexul (Kesler-West et al.,
2001) si diferentele de varsta in procesarea emotiilor faciale se evidentiaza in cadrul studiilor
imagisticii functionale, pana acum se poate spune doar ca efectele acestor factori sunt
considerabil mai reduse decat in cazul leziunilor cerebrale (Adolphs, Damasio, Tranel, Cooper,
& Damasio, 2000; Adolphs et al., 1996).

3.5. Decodificarea emoţiilor din perspectiva transculturală

C. Izard in demersurile sale experimentale privind decodificarea emotiilor a cerut

subiectilor participanti, selectati din esantioane ce proveneau din state precum SUA, Marea
Britanie, Grecia, Franta, sa descrie emotiile vizualizate in cadrul unor fotografii folosind
propriile cuvinte, evitand astfel tehnica “check-list-ului”. S-a constatat ca nu exista un consens
puternic intre esantioane in desemnarea similara a aceleiasi emotii, dar si faptul ca exista unele
emotii mai consensuale si altele mai putin consensuale si mai dificil de identificat (rusinea,
interesul).
In urma unor experimente, M. Biehl si colaboratorii sai, au ajuns la o concluzie
asemanatoare, investigatia insa realizandu-se pe esantioane din SUA si Japonia. In cadrul acestui
experiment, subiectilor li se cerea sa faca evaluari reciproce ale emotiilor exteriorizate de
membrii celorlalte culturi.
Tot in Japonia a fost efectuata o cercetare in care subiectii erau pusi sa aprecieze in limba
propriei tari „potrivirea” a 20 de perechi dse emotii diferite care aveau o doza importanta de
similaritate in limba engleza. In urma cercetarii s-a constatat ca unele perechi sunt evaluate
similar, in timp ce altele nu au nimic in comun. Dimensiunea care diferentiaza cele doua culturi
este angajarea sau dezangajarea in relatii sociale.
Un alt cercetator, Matsumoto a urmarit in ce masura pe esantioanele examinate subiectii
identifica emotiile corect si a constatat ca gradul de recunoastere este corelat cu scorurile celor
patru dimensiuni ale lui Hofstede. Astfel, „fericirea” este mult mai usor identificata in tarile cu
un individualism crescut si cu o distanta fata de putere mica, iar „tristetea” este mai usor de
identificat in tarile cu o cultura colectivista si cu o distanta fata de putere mare.
In diverse alte studii, acelasi cercetator a comparat abilitatea occidentalilor si asiaticilor
de a recunoaste un spectru larg de emotii. Cercetarile s-au efectuat la nivelul unor esantioane din
SUA si din Japonia si au vizat rapiditatea cu care erau recunoscute anumite emotii. Astfel,
americanii au recunoscut mai rapid si mai corect emotii precum furia , dezgustul, frica, tristerea,
in comparatie cu japonezii, dar in ceea ce priveste identificarea „fericirii” aceasta a fost la fel de
accesibila de decodificat. Concluzia la acest studiu ar fi ca dificultatea in decodificarea emotiilor
negative la japonezi provine din faptul ca in societatea japoneza este mai putin dezirabil social sa
se exprime emotii negative. Acest fapt se datoareaza in primul rand culturii colectiviste, in care
oamenii inca de la nastere sunt integrati in subgrupuri puternice, care continua sa ii protejeze
toata viata, in schimbul unei loialitati indiscutabile. Astfel datorita accentului pus pe armonia
grupului si a conformitatii, emotiile care reprezinta o amenintare a acestora sunt descurajate, si in
consecinta un japonez este deosebit de atent in a nu exprima in cadrul interactiunilor sociale
emotii negative. La polul opus se situeaza SUA, simbolul individualismului, unde exprimarea
emotiilor si perceptiilor fie ele chiar si negative sunt incurajate.
O alta constatare a studiilor a fost aceea ca subiectii japonezi judeca cu mai multa
acuratete fetele femeilor decat cele ale barbatilor, deoarece in cultura japoneza exista o toleranta
mai ridicata pentru exprimarea emotiilor de catre femei decat de catre barbati, care trebuie sa
invete sa fie „impenetrabili”.
Un alt cercetator, K. Scherert a realizat o ancheta in 27 de tari in care a cerut subiectilor
participanti, toti studenti, sa raporteze cat de frecvent traiesc o serie de emotii. Pe esantionul luat
ca intreg s-a constatat ca in clasamentul simbolic al emotiilor primeaza supararea, furia, bucuria,
dar luate in mod individual au fost inregistrate importante diferente in ierarhizarea emotiilor.
Un alt cercetator care a realizat un studiu de amploare pe tema decodificarii emotiilor a
fost W. Gudykunst, rezultatele studiului sau fiind corelate cu cele obtinute de Hofstede. Subiectii
participanti la cercetare trebuiau sa aprecieze cat de frecvente sunt urmatoarele emotii traite:
bucurie, tristete, suparare, frica, dar mai ales in ce situatii se manifesta ele. Rezultatele studiului
au indicat, ca pana si in interiorul unui esantion omogen de tari, se inregistreaza diferente
substantiale. S-a constatat ca o emotie precum „frica” este corelata cu aparitia unor situatiilor
noi, in culturile in care masculinitatea este ridicata, distanta fata de putere si evitarea
incertitudinii sunt scazute, pe cand in culturile in care distanta fata de putere este mare si evitarea
incertitudinii semnificativa, „frica” se diminueaza la aparitia unor situatii noi. Cele din urma
culturi se caracterizeaza printr-o probabilitate mica de aparitie a unor situatii noi, acestea fiind
guvernate de imperativul „aici nimic nu e nou, aici nimic nu se intampla cu adevarat”.
P. Eckman si W. Friesen au testat validitatea premisei potrivit careia locuitorii din estul
Asiei sunt mai retractivi expresivi si mai greu descifrabili, comparativ cu occidentalii printr-un
experiment care a vizat prezentarea unor filme scurte unor studenti americani si japonezi. Aceste
filme prezentau imagini inductoare de puternice emotii negative (mutilari corporale). Imaginile
video au fost vizionate fie in conditii de nesupraveghere, fie alaturi de un „om de stiinta” care
urmarea reactiile subiectilor din sala. Desigur cei prezenti in sala in cea din urma varianta nu
erau experti, ci doar spectatori obisnuiti, dar importanta era informatia pe care o detineau
subiectii si anume: fie ca vizioneaza filmul singuri, fie supravegheati. In situatia in care filmele
erau vizionate fara supraveghere, atat japonezii cat si americanii au avut reactii similare, fiind
foarte tulburati si nu au ezitat sa-si exteriorizeze emotiile. In schimb in cealalta situatie in care se
stiau supravegheati japonezii nu au mai avut aceleasi reactii. De aici putem concluziona ca
regulile de exteriorizare a emotiilor difera de la o cultura la alta. Culturile individualiste cu o
distanta mica fata de putere sunt mai expresive din punct de vedere al exteriorizarii emotiilor, in
aceste culturi intalnindu-se o nevoie sporita de informatii sociale valide care ghideaza reactiile
fata de celalalt. In schimb in culturile colectiviste contextul joaca un rol important, furnizand
limitele expresivitatii emotionale (Fox,J., 2004)