MOSP

Anul I
1.Schița de buget
2. Buget
3. Fonduri
europene
4. Programe
operaționale
5. Rapoarte
SM1 SM27 6. Proiecte
………………………

Propuneri

CE
2

1
4

CUE PE

DVRG

CMED
NU DA

1
Cadrul financiar multiannual:
1. Se aprobă de către PE pentru o perioadă de minim 5 ani
2. Se adoptă de către CE (șefii de stat/ guverne)
3. Pe baza acestuia, Comisia pregătește pentru fiecare an proiectul de buget astfel:
Instituțiile și organismele UE redactează până la 1 iulie pe baza propriilor informații și a
celor primite de la SM – estimările bugetare și le transmit Comisiei.
! Tratatul de la Lisabona a stabilit termen pentru derularea procedurii bugetare, perioada 1
septembrie – 31 decembrie a anului de bază.
În realitate, CE prezintă proiectul de buget mult mai devreme, chiar în luna mai, după ce a
solicitat structurilor implicate (SM, instituții europene) devansarea termenelor.
Consiliul UE adoptă poziția sa față de program, inclusiv eventualele modificări și o prezintă PE
până la 1 octombrie, care are la dispoziție 42 zile pentru a adopta bugetul în forma primită de la
CUE și îl retransmite acestuia, cu sau fără observații în termen de 10 zile.
În cazul în care CUE nu acceptă eventualele modificări ale PE, se constituie un Comitet de
conciliere (de mediere) format dintr-un număr egal de reprezentanți ai celor două instituții –
CUE și PE care au sarcina de a prezenta în termen de 21 zile o formă convenită a proiectului de
buget.
Cele două instituții, CUE și PE, au la dispoziție 10 zile pentru a adopta forma prezentată de
Comitetul de mediere sau de a-l respinge urmând ca același Comitet să prezintă alt proiect
refăcut de CE.
În cazul în care până la începutul anului de programare cele două instituții (PE și CUE) nu
convin asupra formei finale a bugetului, instituțiile UE funcționează pe principiul
douăsprezeciunii, care presupune că în fiecare lună UE va putea cheltui, până la aprobarea noului
proiect, credite bugetare în sumă de 1/12 din totalul bugetului pe anul precedent.
 SM1 SM27
………………………………….

SMC DA

ACP DVRG
AM -> OI CE 3
4

Aconf NU

4 6
Aperf

AA

INVEST

3
CURS 1

UNIUNEA EUROPEANĂ

Uniunea Europeană (UE) este o structură politică, socială și administrativă, rezultat al unui
proces de cooperare și integrare care a început în anul 1951, între șase țări europene (Belgia,
Germania, Franța, Italia, Luxemburg și Olanda). După cincizeci de ani și cinci valuri de aderare
(1973: Danemarca, Irlanda și Regatul Unit; 1981: Grecia; 1986: Spania și Portugalia; 1995:
Austria, Finlanda și Suedia; 2004: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia,
Slovacia, Slovenia și Ungaria), 2007: Bulgaria, România și după integrarea Croației și retragerea
Angliei. Uniunea Europeană are astăzi 27 de state membre, care concentrează peste 500 de
milioane de locuitori.
La baza întregii construcții europene a stat voința Statelor Membre de a lucra împreună, pe baza
unor interese comune, decizie care a condus la convingerea că în unele domenii se pot obține
rezultate mult mai bune la nivel european decât la nivel național. Așa s-a ajuns la politici comune
tuturor statelor membre, elaborate și adoptate de instituțiile comunitare cu aplicabilitate pe întreg
teritoriul Uniunii Europene. Existența politicilor comune conferă unicitate Uniunii Europene,
pentru că demonstrează acceptarea cedării unei părți a suveranității Statelor Membre către
instituțiile europene. Statele Membre primesc de la UE unele atribute ale funcționării instituțiilor
și gestionării politicilor comunitare (ex. Managementul fondurilor europene care provin de la
bugetul UE).
Misiunea Uniunii Europene este de a organiza relațiile dintre Statele Membre și dintre popoarele
acestora, într-o manieră coerentă, având drept suport principiul solidarității.

SCURT ISTORIC AL UNIUNII EUROPENE

Creată în scopul de a garanta o pace durabilă, construcția europeană s-a concretizat după cel de-
al Doilea Război Mondial. La 9 mai 1950 Ministrul francez al Afacerilor Externe, Robert
Schuman, a propus, pe baza unei idei a lui Jean Monnet1, punerea în comun a resurselor de
cărbune și de oțel ale Franței și Germaniei în cadrul unei organizații deschise către celelalte țări
europene. La apel au răspuns încă patru state, Tratatul de instituire a Comunității Economice a
Cărbunelui și a Oțelului (CECO) fiind semnat la Paris, la 18 aprilie 1951, de către Franța,
Germania, Belgia, Italia Luxemburg și Olanda. Tratatul CECO a intrat în vigoare la 23 iulie
1952.
La 25 martie 1957, cele șase state membre ale CECO semnează, la Roma, Tratatele de instituire
a Comunității Economice Europene (CEE) și a Comunității Europene a Energiei Atomice

1
Jean Omer Marie Gabriel Monnet – economist, diplomat și politician francez
(Euratom), denumite generic “Tratatele de la Roma”. La cele trei Comunități au aderat în anii
următori nouă state: Danemarca, Irlanda și Marea Britanie în 1973, Grecia în 1981, Spania și
Portugalia în 1986, Austria, Finlanda și Suedia în 1995.

Ulterior, procesul de constituire al UE a fost consolidat prin următoarele documente:

Tratatul de la Maastricht, semnat la 7 februarie 1992 și intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993,
constituie documentul de instituire a Uniunii Europene, având la bază cei trei piloni:
- primul pilon, Comunitățile Europene, permite instituțiilor Uniunii Europene să elaboreze
și să coordoneze politici comune și partajate în diverse domenii (Piața unică, transporturi,
concurență, moneda unică, ocuparea forței de muncă, educație, cultură, sănătate, protecția
consumatorilor, cercetare, protecția mediului, agricultură, ș.a.), în baza obiectivului de
coeziune economică și socială;
- al doilea pilon, Politica externă și de securitate comună, reprezintă cadrul acțiunilor
comune ale statelor membre ale Uniunii Europene în acest domeniu;
- al treilea pilon, Cooperare polițienească și judiciară în materie penală, este cadrul
cooperării dintre structurile de poliție și de justiție pentru consolidarea securității interne.

Tratatul de la Amsterdam, semnat la 2 octombrie 1997 și intrat în vigoare la 1 mai 1999,

stabilește prevederi pentru următoarele domenii: drepturile cetățenilor (în special, protecția
drepturilor fundamentale), cooperarea în domeniul securității și justiției (integrarea acquis-ului
Schengen în competențele Uniunii Europene), politica externă și de securitate comună (alegerea
unui Înalt Reprezentant pentru PESC2) și consolidarea democrației.
Tratatul de la Amsterdam extinde aria politicii de protecție a consumatorilor, stabilește ca
obiectiv dezvoltarea durabilă a mediului înconjurător, conferă Uniunii Europene o nouă
competență în materie de ocupare a forței de muncă, consolidează protecția socială în domeniul
egalității de șanse și al luptei împotriva excluderii.

Tratatul de la Nisa a fost semnat de către Miniștrii Afacerilor Externe ai Statelor Membre ale
Uniunii Europene la 26 februarie 2001 și a intrat în vigoare la 1 februarie 2003, după ce a fost
ratificat de fiecare Stat Membru, fie prin vot în parlamentul național, fie prin referendum.
Tratatul de la Nisa, considerat indispensabil viitoarei extinderi, conține prevederi pentru a
asigura o bună activitate instituțională în momentulcând Uniunea va avea aproape 30 de membri,
înscriindu-se deci în viziunea unei reforme insituționale ale cărei 3 axe principale sunt:
componența și modul de funcționare al instituțiilor europene, procedura de decizie din cadrul
Consiliului de Miniștri și consolidarea cooperării între instituții.

2 PESC – Politica Externă și de Securitate Comună

5
La 16 aprilie 2003, zece state au semnat Tratatul de Aderare: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania,
Malta, Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia, Ungaria. Acesta a fost ratificat de către cele
15 state membre ale UE, permițându-le noilor membri să adere la Uniune la 1 mai 2004.
Constituția europeană – Constituția Europeană nu va înlocui constituțiile naționale ale Statelor
Membre, ci va înlocui principalele Tratate ale Uniunii Europene cu un singur text, unitar. După
peste doi ani de dezbateri, Statele Membre au convenit asupra textului final al Constituției la
Consiliul European de la Bruxelles din 17-18 iunie 2004. Textul Constituției va fi transpus într-o
formă corectă din punct de vedere legal, după care urmează să fie tradus în toate limbile oficiale
ale Uniunii Europene. Semnarea documentului a fost programată pentru luna octombrie 2004, în
timpul Președinției olandeze, Statele Membre având apoi doi ani la dispoziție ca să ratifice textul
Constituției.

Recapitulând cronologia, cele mai importante evenimente de constituire a Uniunii și

instituțiilor sunt:
1950, 9 mai: Robert Schuman, ministrul de externe al Franței, inspirat de Jean Monnet, propune
planul care va sta la baza Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului sau CECO (“Declarația
Schuman”);
1951, 18 aprilie: Semnarea de către Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Olandaa
Tratatului de la Paris pentru constituirea CECO;
1953, 10 februarie: Piața Comună a cărbunelui și oțelului devine funcțională. Cele șase state
fondatoare renunță la barierele vamale și la restricțiile cantitative cu privire la materiile prime în
cauză;
1954, 30 august: Proiectul de tratat pentru crearea unei Comunități politice europene eșuează,
odată cu respingerea de către Parlamentul francez, în august 1954, a Tratatului privind
Comunitatea Europeană a Apărării;
1957, 25 martie: Semnarea tratatele de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice
(EURATOM) și a Comunitatea Economică Europeană (CEE) de către cele șase țări - Belgia,
Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Olanda; tratate cunoscute sub numele de Tratatele de la
Roma, intrate în vigoare la 1 ianuarie 1958.
1967, 1 iulie: Intră în vigoare Tratatul de constituire a unui singur Consiliu și a unei singure
Comisii a Comunităților Europene;
1987, 1 iulie: Intră în vigoare Actul Unic European (AUE), care adaugă cooperarea politică celei
economice;
1993, 1 noiembrie: Intră în vigoare Tratatul privind Uniunea Europeană, Comunitățile Europene
(CECO, EURATOM și CEE) și Politica externă și de securitate comună (PESC) și Justiția și
afacerile interne reprezintă cei trei piloni ai UE;
1997, 16 iulie: Adoptarea “Agenda 2000 – pentru o Europă mai puternică și mai extinsă”, care
tratează reforma instituțională a UE, prezintă viziunea asupra extinderii Uniunii și opiniile
Comisiei cu privire la cererile de aderare la UE ale celor zece țări central europene;
1998, 4 noiembrie: Primele Rapoarte anuale referitoare la stadiul de îndeplinire a condițiilor de
aderare la UE;
1999, 1 ianuarie: Lansarea monedei unice europene în 11 state europene care au îndeplinit
criteriile de convergență (Franța, Germania, Olanda, Belgia, Luxemburg, Austria, Italia,
Spania, Portugalia, Finlanda, Irlanda);
1999, 1 mai: Intră în vigoare Tratatul de la Amsterdam;
2000, 15 ianuarie: Sesiunea inaugurală a Conferinței ministeriale interguvernamentale pentru
negocieri de aderare cu Malta, România, Slovacia, Letonia, Lituania și Bulgaria are loc la
Bruxelles, Belgia;
2000, 14 februarie: Începe Conferința interguvernamentală cu privire la reforma instituțională a
Uniunii Europene, la Bruxelles, Belgia;
2000, 9 mai: Instituțiile europene celebrează a 50-a aniversare a “Declarației Schuman”;
2000, 8 noiembrie: Comisia Europeană adoptă rapoartele anuale asupra pregreselor înregistrate
de statele candidate și revizuiește parteneriatele pentru aderare;
2000, 7-11 decembrie: Consiliul European de la Nisa este în favoarea accelerării negocierilor de
aderare cu statele candidate și apreciază pozitiv efortul acestora de a îndeplini condițiile pentru
adoptarea și aplicarea acquis-ului. Consiliul a luat, de asemenea, în discuție politica de securitate
și apărare europeană, a aprobat agenda socială europeană, a trecut în revistă procesul de cercetare
european, coordonarea politicilor economice, siguranța și sănătatea consumatorului, siguranța
maritimă, protecția mediului, servicii de interes general, libertate, securitate și justiție, cultură,
regiuni îndepărtate și relații externe. Conferința Interguvernamentală s-a încheiat cu un acord
politic privind Tratatul de la Nisa;
2001, 2 ianuarie: Grecia devine cel de-al 12-lea stat membru al zonei Euro;
2001, 26 februarie: Tratatul de la Nisa a fost adoptat de către guvernele Statelor Membre.
Tratatul va intra în vigoare după ratificarea sa de către toate parlamentele naționale;
2001, 15-16 iunie: Consiliul European de la Goteborg a decis extinderea UE și procesul de
aderare, printre altele, ca “eforturi speciale să fie dedicate asistenței acordate Bulgariei și
României”;
2001, 21 septembrie: Consiliul European extraordinar de la Bruxelles, Belgia, evaluează situația
internațională după atacurile teroriste care au avut loc la 11 septembrie în New York și
Washington, SUA, și stabilește liniile directoare pentru o eventuală ripostă a UE;

7
2001, 13 noiembrie: Comisia Europeană adoptă Rapoartele Anuale asupra progreselor
înregistrate de statele candidate și revizuiește Parteneriatele de Aderare. Zece țări candidate își
propun să încheie negocierile în 2002;
2001, 14-15 decembrie: Consiliul European de la Laeken, Belgia, decide să convoace o
Convenție privind viitorul UE, prezidată de Valéry Giscard d’Estaing, președintele Franței;
2002, 1 ianuarie: monedele și bancnotele euro intră în ciculație în cele 12 state participante la
zona euro: Austria, Belgia, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg,
Olanda, Portugalia și Spania;
2002, 28 februarie: perioada circulației monetare duale ia sfârșit și euro devine singura monedă a
celor 12 state participante la zona Euro. Are loc, la Bruxelles, sesiunea inaugurală a Convenției
privind Viitorul Europei;
2004, 1 mai: Extinderea cu 10 țări a Uniunii Europene (Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta,
Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia și Ungaria);
2007, 1 ianuarie: Aderarea României și a Bulgariei la UE.

OBIECTIVELE UNIUNII EUROPENE

- promovarea progresului economic și social (piața unică a fost instituită în 1993, iar
moneda unică a fost lansată în 1999);
- afirmarea identității Uniunii Europene pe scena internațională (prin ajutor umanitar
pentru țările nemembre, o politică externă și de securitate comună, implicare în
rezolvarea crizelor internaționale, poziții comune în cadrul organizațiilor internaționale);
- instituirea cetățeniei europene (care nu înlocuiește cetățenia națională dar o completează,
conferind un număr de drepturi civile și politice cetățenilor europeni);
- dezvoltarea unei zone de libertate, securitate și justiție (legată de funcționarea pieței
interne și în particular de libera circulație a persoanelor);
- existența și consolidarea relațiilor în baza dreptului comunitar (corpul legislației adoptate
de către instituțiile europene, împreună cu Tratatele fondatoare).

SIMBOLURI EUROPENE
Simbolurile Uniunii Europene sunt: steagul, imnul, moneda unică și ziua de 9 Mai.
STEAGUL
Steagul, cu cele 12 stele, așezate în cerc, pe un fond albastru, semnifică unitatea și identitatea
popoarelor Uniunii Europene. Cercul reprezintă solidaritatea și armonia, iar stelele, în număr de
12, reprezintă perfecțiunea.
Istoria steagului începe în 1955. Întâi, el a fost folosit de Consiliul Europei, organizație
internațională apărătoare a drepturilor omului și valorilor culturale europene. În anul 1985,
statele membre UE l-au adoptat ca steag al Comunităților Europene (CEE), iar, începând cu 1986
este utilizat de către toate Statele Membre ale instituțiile Uniunii Europene.

IMNUL
Consiliul Europei a decis, în 1972, ca “Oda bucuriei” (ultima parte a Simfoniei a IX-a de
Beethoven) să devină imnul său, iar în 1985, Statele Membre l-au adoptat ca imn oficial al
Uniunii Europene.

MONEDA UNICĂ – EURO

La originea conceptului de monedă unică se află prevederile tratatelor care stau la baza Uniunii
Europene. Tratatul de la Roma (1957) declară că piața comună este unul dintre obiectivele
Comunității Europene ce va contribui la o “uniune mai strânsă între popoarele Europei”. Tratatul
Uniunii Europene (1992 – Maastricht) introduce Uniunea Economică și Monetară și pune bazele
monedei unice iar în decembrie 1995, la lucrările Consiliului European de la Madrid se decide ca
moneda unică să poarte numele de “euro”.
Începând cu 1 ianuarie 2001, moneda unică a intrat în circulație și, deși numai 13 dintre vechiile
15 state membre au adoptat-o, aceasta a devenit un simbol al Uniunii Europene.
Adoptarea monedei euro de către un stat membru este condiționată de îndeplinirea unor condiții,
cunoscute sub numele de criteriile convergență stabilite prin Tratatul de la Maastricht, referitoare
la limitarea deficitului bugetar, o anumită rată a inflației, stabilirea cursurilor de schimb etc.
Reprezentarea grafică a monedei unice a fost inspirată de litera grecească epsilon, aceasta făcând
legătura atât cu leagănul civilizației și democrației europene, cât și cu prima literă din cuvântul
“Europa”. Cele două linii paralele din simbolul grafic sunt un indicator al stabilității euro.

ZIUA EUROPEI – 9 MAI

Ziua de 9 mai 1950 reprezintă primul pas către crearea a ceea ce este astăzi Uniunea Europeană.
În acea zi, la Paris, Ministrul de Externe al Franței, Robert Schuman, a citit presei internaționale
o declarație prin care chema Franța, Germania și celelalte popoare ale Europei să își unească
producțiile de oțel și cărbune, ca “prima fundație concretă a unei federații europene”.
În 1985, când proiectul construcției europene era deja clar conturat, cele zece state membre care
formau la acea dată Comunitatea Europeană, au hotărât ca ziua de 9 mai să devină Ziua Europei.

9
CURS 2
PRINCIPALELE INSTITUȚII EUROPENE

Instituțiile Uniunii Europene au fost create pentru a realiza “o uniune cât mai strânsă între
popoarele europene”. Pe măsură ce competențele Uniunii s-au extins, instituțiile s-au dezvoltat și
au devenit mai numeroase. Agențiile, Fundațiile și Centrele au fost înființate pe baza deciziilor
adoptate de Comisia Europeană sau de Consiliul Uniunii Europene, dar funcționează ca
organisme cu autonomie deplină.
Cinci instituții sunt implicate în conducerea Uniunii Europene: Parlamentul European (ales de
către popoarele statelor membre), Consiliul (reprezentând guvernele statelor membre), Comisia
(executivul și organismul cu drept de a iniția legislație), Curtea de Justiție (care asigură
compatibilitatea cu dreptul comunitar), Curtea de Conturi (responsabilă de controlul folosirii
fondurilor comunitare). Aceste instituții sunt sprijinite de alte organisme: Comitetul Economic și
Social și Comitetul Regiunilor (organisme consultative care acordă sprijin ca pozițiile diferitelor
categorii sociale și regiuni ale Uniunii Europene să fie luate în considerare), Avocatul Poporului
în Uniunea Europeană (care se ocupă de plângerile cetățenilor cu privire la administrația la nivel
european), Banca Europeană de Investiții (instituția financiară a UE) și Banca Centrală
Europeană (răspunzătoare de politica monetară în zona euro).

Principalele instituții europene sunt:

- Parlamentul European
- Consiliul European
- Consiliul Uniunii Europene
- Comisia Europeană
- Curtea de Justiție a Comunităților Europene
- Tribunalul de Primă Instanță
- Comitetul Economic și Social
- Curtea Europeană de Conturi
- Comitetul Regiunilor
- Mediatorul European
- Banca Centrală Europeană
- Banca Europeană de Investiții
- Fondul European de Investiții
PARLAMENTUL EUROPEAN
Parlamentul European reprezintă, în viziunea Tratatului de la Roma, in 1957, “popoarele statelor
reunite în cadrul Uniunii Europene”.
Primele alegeri directe pentru Parlamentul European au avut loc în iunie 1979. Numărul de
mandate este repartizat pe țări, în funcție de mărimea acestora.
Începând cu 2004, 338 milioane de alegători din cele 25 de state membre ale Uniunii Europene
își aleg cei 732 de reprezentanți în Parlamentul European (această cifră a fost stabilită prin
Tratatul de la Nisa, intrat în vigoare la 1 februarie 2003).
Legitimat prin vot universal direct și ales pentru un mandat de 5 ani, Parlamentul European și-a
sporit continuu influența și puterea prin intermediul unei serii de tratate. Acestea, în mod special
Tratatul de la Maastricht din 1992 și Tratatul de la Amsterdam din 1997, au condus la
transformarea Parlamentului European dintr-un organism pur consultativ într-un parlament cu
puteri legislative similare celor exercitate de parlamentele naționale.
Parlamentul are trei funcții esențiale:
- alături de Consiliul Uniunii Europene, are atribuții legislative, adică adoptă legislația
Uniunii (regulamente, directive, decizii). Participarea sa la procesul legislativ contribuie
la garantarea legitimității democratice a textelor adoptate;
- împarte autoritatea în domeniul bugetar cu Consiliul Uniunii Europene, prin urmare poate
modifica cheltuielile bugetare. În ultimă instanță, adoptă bugetul în întregime;
- exercită un control democratic asupra Comisiei. Aprobă desemnarea membrilor Comisiei
și are dreptul de a cenzura Comisia. De asemenea, exercită un control politic asupra
ansamblului instituțiilor.
Sediul Parlamentului European este la Strasbourg, unde au loc ședințe o săptămână în fiecare
lună. Unele ședințe, cele pe comisii, se desfășoară la Bruxelles, iar Secretariatul General se află
la Luxemburg.
Conform Tratatului de la Nisa, România începând cu 2007 33 de membri în Parlamentul
European.

CONSILIUL EUROPEAN
Este termenul folosit pentru a denumi întâlnirile bianuale ale Șefilor de stat sau de guverne din
Statele Membre ale Uniunii Europene, lucrări găzduite de statul membru care asigură președinția
Consiliului.
Rolul principal al Consiliului European este definit de Articolul 4 al dispozițiilor comune din
Tratatul Uniunii Europene: “Consiliul European dă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării sale
și îi definește orientările politice generale”.

11
Spre deosebire de Parlamentul European, Consiliu, Comisie, Curtea de Justiție și Curtea de
Conturi, Consiliul European nu este, din punct de vedere juridic, o instituție a Comunității
Europene. Cu toate acestea, el joacă un rol esențial în toate domeniile de activitate ale Uniunii
Europene, fie dând un impuls Uniunii sau definind orientările politice generale, fie coordonând,
arbitrând sau oferind soluții în probleme dificile.
Consiliul European reunește șefii de state sau guverne ai celor 27 state membre ale Uniunii
Europene și Președintele Comisiei Europene. Nu trebuie confundat cu Consiliul Europei ( care
este un organism internațional) sau cu Consiliul Uniunii Europene.
Lucrările Consiliului European sunt găzduite de Statul Membru care asigură președinția
Consiliului în cadrul cărora se stabilesc starea și evoluția Uniunii Europene prin întâlniri
organizate cel puțin de două ori pe an (de obicei în lunile iunie și decembrie). Aceste lucrări
constituie un eveniment important: prezența într-un oraș european a celor 27 de reprezentanți
investiți cu legitimitate democratică incontestabilă, însoțiți de alți miniștri și colaboratori
apropiați, constituie un eveniment politic așteptat cu mare interes.

Din 2002 și în conformitate cu Tratatul de la Nisa cel puțin un Consiliu European per Președinte
se ține în Bruxelles. După extinderea Uniunii, la 1 mai 2004, s-a decis ca toate întâlnirile
Consiliului European să aibă loc la Bruxelles.

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE

Este cunoscut și drept Consiliul de Miniștri și este principalul for de decizie al Uniunii Europene.
În baza Tratatului de constituire a Comunității Europene, Consiliul are următoarele
responsabilități:
- este organismul legislativ al Comunității; în rezolvarea unei game largi de probleme
comunitare exercită această putere legislativă împreună cu Parlamentul European (a se
vedea mai jos);
- coordonează politica economică generală a Statelor Membre;
- încheie, în numele Comunității, acordurile internaționale dintre aceasta și unul sau mai
multe state sau organizații internaționale;
- împreună cu Parlamentul European formează autoritatea bugetară care adoptă bugetul
Comunității.
În baza Tratatului privind Uniunea Europeană, Consiliul Uniunii Europene:
- adoptă deciziile necesare pentru definirea și punerea în practică a politicii externe și de
securitate comună pe baza orientărilor generale trasate de Consiliul European;
- coordonează activitățile statelor membre și adoptă măsurile necesare cu privire la
cooperarea polițienească și juridică în materie penală.
Președinția Consiliului este asigurată, prin rotație, de fiecare dintre Statele Membre, pe durata
unui mandat de șase luni.
În Consiliu, fiecare stat are un anumit număr de voturi. Conform Tratatului de la Nisa și
negocierilor la capitolul 30 – Instituții, României îi revin la data aderării la UE, 14 voturi. La
acea dată, numărul total de voturi în Consiliul Uniunii Europene va fi de 345. Având în vedere
faptul că majoritatea calificată într-o Uniune cu 27 de membri va fi de 255 voturi, România va
avea 5,49% din totalul voturilor necesare adoptării unei decizii și 15,38% din voturile necesare
blocării deciziilor.

COMISIA EUROPEANĂ
Comisia Europeană este formată, în prezent, din 27 de membri: un președinte și 27 de comisari,
din care doi sunt și vicepreședinți ai Comisiei.
Comisia îndeplinește trei funcții de bază:
- Dreptul de inițiativă legislativă
Rolul Comisiei de inițiator al politicilor comunitare este unic.
Comisia funcționează și ca organ executiv al Uniunii Europene veghind la respectarea Tratatelor
încheiate. Reprezintă interesul comun și în mare măsură, semnifică personalitatea Uniunii.
Principala sa preocupare este aceea de a apăra interesele cetățenilor Uniunii. Membrii Comisiei
sunt aleși din Statele Membre, însă fiecare dintre ei depune un jurământ de independență. După 1
mai, funcționează principiul o țară, un comisar (conform Tratatului de la Nisa).
- O altă funcție a Comisiei este aceea de a veghea la respectarea tratatelor UE, astfel încât
prevederile legislative să fie corect aplicate de către Statele Membre, iar toți cetățenii și
participanții la Piața Unică să poată beneficia de condiții unitare asigurate.
- Cea de-a treia funcție a Comisiei este aceea de organ executiv al UE, având
responsabilitatea implementării și coordonării politicilor. Una dintre atribuțiile sale
executive constă în gestionarea bugetului anual al Uniunii și a Fondurilor Structurale, al
căror principal scop este de a elimina decalajele economice dintre zonele mai bogate și
cele mai sărace ale UE.

CURTEA DE JUSTIȚIE A COMUNITĂȚILOR EUROPENE

Curtea de Justiție are competența de soluționare a litigiilor în care se constituie ca părți State
Membre, instituțiile comunitare, întreprinderi sau persoane fizice.
Curtea de Justiție are rolul de a menține echilibrul între prerogativele instituțiilor comunitare, pe
de o parte, și între prerogativele conferite Comunității și cele păstrate de Statele Membre, pe de

13
altă parte. În exercitarea atribuțiilor sale de revizuire, Curtea este deseori chemată să hotărască în
probleme de natură constituțională sau de importanță economică majoră.
Curtea de Justiție numără 27 judecători și 8 avocați generali. Judecătorii și avocații generali sunt
numiți de guvernele Statelor Membre de comun acord, pentru un mandat de șase ani, cu
posibilitatea de reînnoire. Ei sunt aleși din rândul juriștilor de o incontestabilă independență și
competență profesională.
Judecătorii aleg din rândul lor Președintele Curții pentru un mandat de trei ani care poate fi
reînnoit. Președintele conduce lucrările Curții și prezidează audierile și dezbaterile. Avocații
generali acordă asistență Curții în îndeplinirea atribuțiilor sale, prezentând în ședințe deschise, în
condiții de completă imparțialitate și independență, avize referitoare la spetele judecate.
Atribuțiile lor nu trebuie confundate cu cele ale unui procuror sau ale unei alte oficialități.

COMITETUL ECONOMIC ȘI SOCIAL (CES)

Comitetul Economic și Social (CES) este organismul consultativ european în cadrul căruia sunt
reprezentate diversele categorii de activități economice și sociale. Comitetul are rolul unui forum
de dezbatere și reflexie, atât la nivel european cât și la nivelul Statelor Membre.
CES este format din 317 membri ce reprezintă patronatul, muncitorii, agricultorii, întreprinderile
mici și mijlocii, comerțul și asociațiile meșteșugărești, cooperativele, societățile de întrajutorare,
profesiunile liberale, consumatorii, organizațiile pentru protecția mediului, familiile, ONG-urile
cu caracter “social” etc.
CES are trei misiuni fundamentale:
- să ofere consultanță celor trei mari instituții (Parlamentul European, Consiliul Uniunii
Europene și Comisia);
- să asigure o mai mare implicare/contribuție din partea societății civile la inițiativa
europeană, de a edifica și consolida o Europă apropiată cetățenilor săi;
- să sporească rolul organizațiilor și asociaților societății civile în țările ne-membre (sau
grupuri de țări) iar în acest scop de a promova dialogul organizat cu reprezentanții
acestora și constituirea unor organisme similare în zonele vizate: Europa Centrală și de
Est, Turcia, țările EUROMED, ACP și MERCOSUR etc. (“dezvoltare instituțională”).

CURTEA EUROPEANĂ DE CONTURI

Curtea Europeană de Conturi are ca principală atribuție verificarea conturilor și a execuției
bugetului Uniunii Europene, cu dublul scop de a îmbunătăți gestionarea resurselor financiare și
informarea cetățenilor Europei cu privire la utilizarea fondurilor publice de către autoritățile cu
responsabilități de gestiune.
Curtea Europeană de Conturi este formată din 27 membri provenind din cele 27 State Membre și
numiți pentru un mandat de 6 ani. Membrii Curții de Conturi sunt independenți și au experiență
în domeniul auditării finanțelor publice. Membrii Curții își aleg Președintele pentru un mandat de
3 ani. La Curtea de Conturi își desfășoară activitatea profesioniști de înaltă clasă din cele 27 țări
ale Uniunii Europene, dintre care un mare număr de auditori.
Independența Curții Europene de Conturi în raport cu alte instituții Comunitare și cu Statele
Membre garantează obiectivitatea activității sale de control. Curtea de Conturi are deplină
libertate în ceea ce privește organizarea și planificarea activității sale de audit și publicarea
rapoartelor.
Curtea de Conturi verifică dacă încasările și cheltuielile UE au fost efectuate legal. Se pune un
accent deosebit pe corectitudinea gestionării financiare, verificându-se dacă - și în ce măsură - au
fost atinse obiectivele propuse în materie de gestiune, precum și costurile aferente. Curtea
Europeană de Conturi garantează astfel cetățenilor europeni că bugetul UE a fost gestionat și
executat corect și în modul cel mai eficient posibil.
Curtea de Conturi nu are prerogative jurisdicționale. În cazul în care auditorii descoperă nereguli,
inclusiv fraudă, organismele comunitare competente sunt informate spre a luat măsurile
necesare.
După aderarea la UE, România va avea un membru în Curtea Europeană de Conturi.

COMITETUL REGIUNILOR (CR)

Înființarea Comitetului Regiunilor (CR) a fost înființat prin Tratatul de la Maastricht ca răspuns
la cererea formulată de autoritățile locale și regionale de a fi reprezentate în Uniunea Europeană.
În prezent, Comitetul Regiunilor este un organism complementar celor trei instituții Comunitare
(Consiliul, Comisia și Parlamentul). În sistemul instituțional comunitar Comitetul și-a câștigat un
loc bine definit datorită experienței politice a membrilor săi la diferite niveluri locale și a
cunoașterii aprofundate a problematicii regionale și locale. CR joacă un rol important în procesul
de integrare europeană. Unul din principalele sale obiective îl reprezintă consolidarea coeziunii
economice și sociale a Statelor Membre.
CR are membrii și membrii supleanți, numiți pentru o perioadă de patru ani de către Consiliul
Uniunii Europene care își desfășoară activitatea pe baza propunerilor venite din partea Statelor
Membre. Mandatul membrilor poate fi reînnoit.
CR este un organism independent. Membrii săi nu se supun nici unor instrucțiuni obligatorii. Ei
acționează complet independent pentru îndeplinirea atribuțiilor specifice, urmărind interesul
general al Uniunii Europene.

15
Comitetul Regiunilor reprezintă o “punte” de legătură între instituțiile europene și regiunile,
comunele și orașele Uniunii Europene. Membrii CR dețin mandate (administrative) pe plan
regional sau local, nu funcționează permanent la Bruxelles și, ca urmare, mențin constant
legătura cu cetățenii. Se reunesc de cinci ori pe an în sesiune plenară, ocazie cu care adoptă
recomandările făcute pe baza datelor furnizate de diversele comisii.
România va fi reprezentată, după aderare, de 15 membri din totalul de 344 (conform Nisa);
aceștia vor fi politic responsabil în fața electoratului de la nivel regional sau local.

MEDIATORUL EUROPEAN
Mediatorul European (Ombudsman) investighează plângerile privind funcționarea defectuoasă a
instituțiilor și a organismelor din cadrul Comunității Europene.
Mediatorul nu se ocupă de plângerile care privesc administrația națională, regională sau locală
din Statele Membre.
Cei care pot depune plângeri sunt cetățenii Statelor Membre sau care trăiesc într-un Stat
Membru, firmele, asociațiile sau alte organisme înregistrate oficial în Uniunea Europeană.

BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ

Sistemul European de Bănci Centrale (SEBC) este compus din Banca Centrală Europeană (BCE)
și toate celelalte bănci centrale naționale ale Statelor Membre. Termenul “Eurosistem” definește
Banca Centrală Europeană și băncile centrale naționale ale statelor care au aderat la zona Euro.

Obiectivele acestui sistem sunt:

- Definirea și implementarea politicii monetare a zonei euro;
- Derularea operațiunilor externe;
- Păstrarea și administrarea resurselor rezervelor Statelor Membre;
- Promovarea unui sistem eficient de plăți.

SEBC este guvernată de structurile de decizie ale BCE, și anume Consiliul Director și Comitetul
Executiv.

Consiliul Director este compus din membrii Comitetului Executiv și din guvernatorii băncilor
centrale naționale din statele zonei Euro.

Comitetul Executiv este compus din Președintele BCE, Vicepreședintele ei și alți patru membri,
aleși dintre profesioniști recunoscuți în domeniul monetar bancar.

Consiliul General este compus din Președintele și Vicepreședintele BCE, precum și din
guvernatorii băncilor centrale din toate statele membre UE.
17