Sunteți pe pagina 1din 6

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

de Camil Petrescu

În perioada interbelică criticul Eugen Lovinescu inițiază modernismul prin care se dorește
sincronizarea literaturii române cu literatura europeană, urmărindu-se dezvoltarea literaturii române
prin teoria sincronismului și cea a imitației. Aceasta este perioada în care romanul cunoaște o dezvoltare
fără precedent, alături de romanul obiectiv dezvoltându-se și romanul subiectiv de analiză psihologică.

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (1930) este un roman modern ce se
încadrează în noile direcţii pentru dezvoltarea literaturii române trasate în această perioadă.

1.Încadrare

Prin operele și prin ideile estetice promovate, Camil Petrescu a înnoit în mod fundamental
romanul românesc interbelic. Ca teoretician al romanului modern, Camil Petrescu respinge romanul de
tip tradițional și susține necesitatea creării romanului psihologic, de analiză. Creația lui se încadrează
în romanul de tip modern prin faptul că trece de la tema rurală abordată până atunci de ceilalți scriitori
(Rebreanu, Sadoveanu, Creangă) la o literatură citadină. Acțiunea romanului se desfășoară în atmosfera
Bucureștiului din preajma Primului Război Mondial, dar și în Câmpulung. Tot aici, spre deosebire de eroii
tradiționali  de până atunci (oieri, țărani etc.), Camil Petrescu creează eroi intelectuali cărora le realizează
o sondare interioară utilizând procedeul de analiză psihologică. Pe lângă aceasta, autorul utilizează și
tehnici existente în literatura europeană de atunci, adoptând în mod special de la Marcel Proust fluxul
conştiinţei (literatura înseamnă consemnarea propriilor gânduri) și o nouă perspectivă narativă.

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război este şi un roman subiectiv prin naraţiunea la


persoana I, naratorul fiind şi personaj al acţiunii, literatura propusă de Camil Petrescu fiind una autentică,
bazată pe sondarea propriei conştiinţe: „nu scriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează
simţurile mele…. Eu nu pot vorbi onest decât la persoana I.” Sondarea propriei conștiințe se realizează
prin tehnici moderne precum monologul interior, introspecția sau fluxul conștiinței și conferă romanului
o importantă dimensiune psihologică. În plus, în romanul de analiză acțiunea trebuie să prezinte o idee,
o pasiune, un sentiment, o stare sufletească prin cugetări, confesiuni, amintiri, autoanaliză, folosindu-se
timpul subiectiv. Astfel, se anulează cronologia evenimentelor, acestea fiind povestite în funcție de
memoria involuntară.

2. Tema

Textul narativ este structurat în două părți precizate în titlu, care indică temele romanului, și în
același timp, cele două experiențe fundamentale de cunoaștere trăite de protagonist: dragostea și
războiul. Dacă prima parte reprezintă rememorarea iubirii dintre Ștefan și Ela, a doua urmărește
experiența de pe front a lui Ștefan din timpul Primului Război Mondial.

Un episod reprezentativ ar fi cel din primăvara lui 1916, când, în timpul unei concentrări pe
Valea Prahovei, Gheorghidiu asistă la o discuție despre dragoste și fidelitate. Povestea unui bărbat care
își ucisese nevasta pe motiv de infidelitate și fusese achitat stârnește în mintea lui amintirea ultimilor doi
ani din viață- căsătoria cu Ela. Dezbaterea asupra acestui caz este aprinsă şi contradictorie privind
relaţiile dintre soţi şi sentimentul de iubire. Fiecare opinie este corelată cu trăsăturile fizice şi morale-ale
susţinătorului, ceea ce demonstrează că autorul stăpâneşte cu măiestrie arta portretistică. De pildă,
căpitanul Dimiu, comandantul batalionului ardelean, este conformist, tradiţional, „cuminte ca o fată” şi
consideră că „nevasta trebuie să fie nevastă şi casa, casă (...) dacă-i arde de altele să nu se mărite (...)
nevasta nu trebuie să-şi facă de cap... mai e şi obrazul omului în joc”. Căpitanul Corabu, „tânăr şi crunt
ofiţer”, educat la şcoala germană, este - în mod surprinzător - adeptul liberei exprimări a sufletului
omenesc: „Cu ce drept ucizi o femeie care nu te mai iubeşte? N-ai decât să te desparţi. Nu poţi să-mi
impui să te iubesc cu sila”. Spre deosebire de aceste opinii, intervenţia lui Ştefan Gheorghidiu este
explozivă şi surprinzătoare pentru ceilalţi. Înfierbântat, cu o durere ce-i mocnise în suflet, Gheorghidiu îşi
dezvăluie cu patimă propriile trăiri şi concepţii despre iubire, sfârşind deznădăjduit şi cu ochii plini de
lacrimi: „Cei care se iubesc au drept de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt”.

Un alt episod este acela al excursiei de la Odobești, ce surprinde trăirile interioare ale lui Ștefan,
măcinat de gelozie datorită flirtului soției cu carismaticul domn G. Excursia a fost organizată de Anişoara,
verișoara lui Ștefan. Aceasta decide ca, de Sfântul Constantin şi Elena, să plece cu toţii pentru trei zile la
Odobeşti, cu trei maşini. Ştefan este surprins de eforturile pe care soţia lui le-a făcut pentru a sta în
maşină alături de domnul G., „dansatorul abia cunoscut cu două săptămâni în urmă”, chiar dacă pentru
asta trebuise să deranjeze „de două ori pe toată lumea”. Plimbarea la Odobeşti declanşează criza de
gelozie a personajului, pune sub semnul îndoielii fidelitatea soţiei, orice element exterior provoacă în
sufletul său catastrofe chinuitoare. Compania insistentă a domnului G., avocat obscur, dar bărbat
monden, plimbările cu maşina, aşezarea Elei la masă lângă el, gesturile familiare (mănâncă din farfuria
lui) sunt tot atâtea prilejuri de observaţie atentă şi frământare interioară care provoacă eroului o
chinuitoare suferinţă: „în cele trei zile, cât am stat la Odobeşti, am fost ca şi bolnav, cu toate că păream
uneori de o veselie excesivă. Îmi descopeream nevasta cu o uimire dureroasă”.

Viziunea despre lume a scriitorului este una modernă, corelată cu ideologia lui Eugen Lovinescu.
Literatura sa este o expresie a spațiului urban și o imagine a intelectualului modern,  spirit reflexiv cu
preocupări filosofice și literare, accentul fiind pus pe factorul psihologic și nu pe acțiune. Precum la
romancierul francez Marcel Proust, pentru Camil Petrescu creația se conturează prin descrierea propriei
conștiințe, autenticitatea realizându-se prin exprimarea cu sinceritate a propriilor experiențe de viață și
prin refuzul scrisului frumos (stilul anticalofil).

3. Elemente de structură

Titlul face referire la natura interioară misterioasă, tainică și dramatică a personajului prin


folosirea termenului de „ noapte”, iar dragostea şi războiul constituie temele și domeniile de experienţă
care îl marchează adânc şi copleşitor pe acesta.

Perspectiva narativă. Naraţiunea este la persoana I. Ştefan este naratorul personaj care prezintă
acţiunea prin propriii săi ochi, având o cunoaştere limitată, incertă, aceasta conferind relativitate
romanului. Prezentarea faptelor se realizează prin declanşarea memoriei involuntare după o discuţie de
la popota ofiţerească. Astfel, autorul începe să prezinte coordonatele vieţii sale familiale din urmă cu doi
ani de când aceasta începe. Prin prezenţa naratorului intradiegetic romanul capătă un caracter subiectiv.

Acțiune. Construcţia discursului epic. Incipitul este unul modern conţinând mai multe intrări:
Ştefan Gheorghidiu, proaspăt sublocotenent contribuie la fortificarea văii Prahovei iar finalul este
deschis, surprinzând despărţirea eroului de tot trecutul său. Secvenţele narative conturează două planuri
narative diferite ca timp de acţiune dar care la un moment dat se interferează. Romanul începe cu
momentul cantonamentului de pe valea Prahovei, unul al timpului prezent, înainte de începutul
războiului, urmat de începutul poveştii de dragoste proiectat undeva cu doi ani în trecut („Eram însurat
de doi ani și jumătate cu o colegă de la universitate și bănuiam că mă înșală.” Planul iubirii surprinde
secvenţa prezentării familiei ( soţie tânără, tată mort, mama văduvă, relaţia problematică cu unchii,
moştenirea). Apar apoi frumoasele momente ale iubirii domestice, secvenţa excursiei la Odobeşti unde
flirtul soției cu dansatorul și avocatul G. (Grigoriade) aprinde jocul geloziei. Episodul este urmat de o
succesiune de despărţiri, doruri  și  împăcări. În partea a doua a romanului  planul iubirii este pus în
umbră de încordarea  şi disperarea fiinţei umane în apropierea morţii. Aceasta se descrie în  episodul
primului asalt, apoi în momentul trecerii Oltului urmat de momentul obsesiv al îmbolnăvirii de frig.
Secvenţa ultimului atac provoacă rănirea lui Ștefan care  în ultima întâlnire cu Ela se desparte definitiv și
irevocabil lăsând în seama soției casele, obiectele, tot trecutul. 

În concluzie, „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman modern,
psihologic, având drept caracteristici: unicitatea perspectivei narative, timpul prezent și timpul subiectiv/
trecut, memoria afectivă, narațiunea la persoana I și autenticitatea trăirii. Camil Petrescu creează un
roman în care naratorul personaj își observă și își analizează trăirile cu foarte multă luciditate, deși
perspectiva asupra evenimentelor este una subiectivă.
Caracterizare personaj

Ștefan este personajul principal al romanului, un narator- personaj implicat în acţiune, tipul


intelectualului modern, lucid, analitic, inadaptat social. Este student, căsătorit cu Ela, o frumoasă colegă
de la Universitate, în mare parte reflectând personalitatea autorului. Sărac, orfan de tată, locuieşte la o
mătuşă a Elei înainte să capete moştenirea unchiului Tache. Mai are două surori, iar relaţia cu mama
văduvă se degradează pe parcursul romanului din cauza moştenirii. Odată cu începerea războiului este
concentrat şi primeşte gradul de sublocotenent în armata română. Tipologic vorbind, Ștefan, Student la
filosofie el are preocupări exclusiv intelectuale, nefiind preocupat de aspectele materiale ale
existenței.

 Statutul social al lui Gheorgidiu suferă mai multe schimbări. Inițial este prezentat ca student la
filizofie sărac, dar apreciat în mediul universitar. Ca tânăr căsătorit, are o existență modestă și fericită.
După primirea moștenirii de la unchiul Tache,  este obligat să pătrundă în viața mondenă a societății
bucureștene și să se implice în afaceri. Psihologic, Gheorghidiu este un personaj caracterizat de un
puternic conflict interior.  Orice aspect al existenței este pus sub lupa analizei și raportat la un sistem
superior, absolutist.  Atunci când idealurile îi sunt contrazise de realitate, încearcă să stăpânească
deziluzia prin luciditate, iar luciditatea îi alimentează drama. Se dovedește astfel o natură dilematică,  ce
încearcă să găsescă răspunsuri la întrebări legate de aspectele esențiale ale existenței.

Moral, personajul este un apărător al principiilor de viață și al adevărului. Inadaptarea vine din
respingerea falsității și a meschinăriei. Transformarea sa este, de asemenea,  de ordin moral.
Descoperind darul vieții în sine și a solidarității umane, renunță să mai lupte pentru o   relație pusă sub
semnul frivolității care l-a putut duce în pragul crimei. Rămâne însă disponibil pentru   viitor, maturizat de
experiențele asumate.

O trăsătură evidentă a personajului masculin este orgoliul. Ilustrativă în acest sens este scena
cinei din familie în casa unchiului Tache, din capitolul II,  “Diagonalele unui testament”. Aici este pomenit
în discuție tatăl lui Ștefan și stilul boem în care acesta a trăit, preocupat de jurnalism și artă, murind plin
de datorii și nereușind a lăsa copiilor nicio moștenire. Ștefan răbufnește în fața rudelor, criticând obrazul
gros a celor bogați. Această izbucnire de sinceritate îi aduce o însemnată parte de avere din partea
unchiului său, moment care va schimba destinul său și al familiei sale. Tot din orgoliu nu dorește să intre
în rândul lumii mondene, să adopte comportamentul meschin al acesteia, nici chiar să-și schimbe
garderoba, ci preferă stilul de viață simplu și plin de bucuria și entuziasmul vieții de la început.

Un alt episod ilustrativ pentru orgoliul superiorității este cel de la popota ofiţerilor din capitolul
”La Piatra Craiului, în munte…”,  unde are loc o discuţie generată de achitarea unui bărbat ce şi-a ucis
soţia infidelă. Părerile sunt împărţite: de la cele privind rolul tradiţional al căsniciei- “femeia să fie femeie
şi casa căsă, dacă-i arde de altele să nu se mai mărite”-căpitanul Corabu, la cele idealiste-femeia trebuie
să fie liberă să plece oricând doreşte- căpitanul Dimiu. Gheorghidiu îşi dovedeşte din nou  orgoliul printr-
o izbucnire violentă. Părerea lui este că cei doi au drept de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt,
Concluzia sa tăioasă-“discutaţi mai bine ceea ce vă pricepeţi” este aceea a unui personaj pornit în
căutarea iubirii absolute, care respinge cu vehemenţă ceea ce este mai puţin.
Personaj foarte lucid, analizează cu atenţie toate  stările interioare pe care le trăieşte. Ne sunt
redate cu sinceritate părerile sale despre Ela ( sentimente de iubire duioasă faţă de frumuseţea şi
sensibilitatea femeii, bănuieli amare, sentimente de dispreţ şi respingere) sau stări din război ( frica,
disperarea etc.). Astfel toate gesturile, faptele, privirile şi cuvintele soției capătă o semnificaţie anume,
ele însumate conducând la o dramă.

Particularitățile de construcție a personajului din acest roman sunt: înlocuirea portretului fizic
detaliat cu elemente semnificative în privința trăsăturilor acestuia, deplasarea accentului spre conflictul
interior, utilizarea tehnicilor moderne de analiză psihologică: monologul interior, introspecția, memoria
afectivă și fluxul conștiinței.
              Fiind un roman subiectiv, se folosește autocaracterizarea atât în construirea portretului fizic:
"Eram înalt și elegant", cât și a celui moral: "eram lipsit de orice talent...fără să cred în Dumnezeu, nu m-
aș fi putut realiza decât într-o dragoste absolută". Tot prin autocaracterizare, își scoate în evidență
orgoliul care a stat la baza relației lui: "începusem să fiu măgulit de admirația pe care o avea mai toată
lumea pentru mine, fiindcă eram atât de pătimaș iubit de una dintre cele mai frumoase studente ale
facultății de litere și cred că acest orgoliu a stat la baza viitoarei mele iubiri".
              Faptele, vorbele, monologul interior și mai ales relația cu Ela scot în evidență în mod indirect
natura reflexivă a personajului, înclinația spre autoanaliză, firea sa rațională și gelozia. Aflat pe un traseu
al cunoașterii, personajul experimentează mai multe ipostaze ale sentimentului de iubire. La Popotă
aderă la iubirea - pasiune, susținând că cei care se iubesc, au drept de viață și de moarte unul asupra
altora". Crezând în valori absolute, descoperă în iubire rațiunea de a exista, acest sentiment fiind capabil
să înalțe ființa din banalitatea cotidiană. Când este pe punctul de a regăsi în Ela simbolul iubirii absolute,
se confruntă cu experiența războiului, care îi modifică definitiv perspectiva asupra lucrurilor.

În concluzie, Ştefan Gheorghidiu reprezintă intelectualul dominat de ideea de absolut și nu


poate fi considerat un învins, deoarece reuşeşte să depăşească gelozia care ameninţa să-l dezumanizeze,
se înalţă deasupra societăţii dominate de interese materiale, meschine, trăind o experienţă morală
superioară, aceea a dramei omenirii, silită să îndure un război tragic şi absurd.