Ceramica

De-a dreptul impresionantă este cantitatea și calitatea ceramicii geto-dacilor,

fapt atestat de descoperirile arheologice.
Meșterii daci au început să folosească roata olarului din prima jumătate a sec. V
î.e.n. Alți cercetători susțin însă că roata olarului ar fi fost folosită pe teritoriul
geto-dacilor începând din sec. III î.e.n. La geții din Dobrogea și din câmpia de
sud a Olteniei și Munteniei, tehnica lucrării ceramicii la roată se constată din
secolele VI-V î.e.n. Deși ceramica lucrată cu mâna de geto-daci datează dintr-o
perioadă mai veche (vasele descoperite la Tariverde datează din sec. VI î.e.n.), o
producție locală caracteristică, de ceramică tipic geto-dacă apare mai întâi în
perioada secolelor V-IV î.e.n. După o perioadă considerată „medie” (sec. III-II
î.e.n.), epoca de aur a acestei ceramici este atinsă între aproximativ 100 î.e.n. și
106 e.n.; dată la care, odată cu cucerirea romană, ceramica geto-dacă va fi mult
influențată (și treptat înlocuită) de produsele lucrate cu tehnica de depurare a
pastei folosită de romani.
Olarii geto-daci au preluat uneori de la meșterii străini unele procedee tehnice,
sau anumite forme și motive ornamentale, imitând (de pildă) cupele grecești de
tipul celor din Delos; dar formele vaselor geto-dace sunt în marea lor majoritate
originale. Și dacă la aceasta se mai adaugă și faptul că ceramica fină, cerută de
clienții bogați, mai era uneori și pictată cu motive animale sau vegetale (mai rar
umane), se constată că meșterii olari din Dacia nu erau întru nimic inferiori
meșterilor celorlate popoare antice care la acea dată se aflau pe aceeași treaptă
de civilizație.

Mitul lui Zamolxis

Mitul lui Zamolxis este redat diferit în numeroasele relatări antice, dar posibil
ca varianta lui Herodot să fie cea mai apropiată de varianta reală, datorită
faptului că este varianta cea mai detaliată și pentru că părintele istoriei s-a
inspirat din medii culturale apropiate de societatea getică, și anume a cules date
din coloniile grecești pontice pe care le-a vizitat.
Pe scurt, pasajele lui din Cartea IV, 93-96, redau intenția de a explica credința
în nemurire a geților, și anume după moarte ei merg la Zalmoxis. Sunt descrise
și ritualurile de trimitere a solilor la Zalmoxis (aruncarea în suliți) ca și alte
rituri (tragerea de săgeți către cer).

Urmează un pasaj destul de controversat referitor la Zalmoxis: după ce și-a

petrecut o parte din viață în Samos, ca sclav, dar și discipol al filozofului
Pitagora, Zalmoxis se reîntoarce printre ai săi. Majoritatea cercetătorilor
consideră acest pasaj ca pe o intenție de a-l așeza pe Zalmoxis, și prin el
întreaga cultură geto-dacă în tradiția spiritualității grecești.

Se descriu în continuare faptele lui Zalmoxis-omul după întoarcere:

introducerea dogmei imortalității omului și alte rituri (tot de esență pitagoreică:
ospețele comune) și actului retragerii într-o locuință subterană, urmat de apariții
periodice ale sale. La încheiera pasajului chiar Herodot își exprimă neîncrederea
în unele detalii exprimate de el, mai ales asupra legăturii directe dintre Zalmoxis
și Pitagora. Totuși pasajul a fost reluat de numeroși autori, ale căror scrieri
despre Zalmoxis pot fi încadrate tradiției lui Homer: Hellanicos (Obiceiuri
barbare, 73), Clement din Alexandria (Covoarele, I, IV), Origene (Împotriva lui
Celsus, II, 15), Iamblich (Viața lui Pythagoras, XXX, 73), Porphyrius din Tyros
(Viața lui Pythagoras, 14), Suidas (Lexicon, 500).

Principalele forme folosite ale numelui în izvoarele străvechi sunt Zalmoxis,

Zamolxis sau Salmoxis. Originea numelui este incertă, dar mulți cercetători fac
apropierea cu cuvântul zemel (pământ), termen de origine indo-europeană. Pe
această bază, Ioan I. Russu consideră că Zalmoxis era o zeitate a pământului.
 Costume
Dacii se încălţau cu ciorapi de lână şi opinci, îmbrăcau pantaloni
de in sau de lână, cămaşă, un brâu (chimir), pafta şi pelerină
din solzi de piele. Pe cap purtau scufia lor tradiţională: pileus.
Dacii mai aveau platoşă din piele, apărători de mâini, iar pe
umeri - blană.
 Armele dacilor

Spada: La daci, spadele sunt de doua feluri: lungi, de tip celtic,

si scurte, de tip gladius. În zona munţilor Orăşiei s-au gasit şi
spade cu mâner lung, folosite cu ambele mâini. Spadele aveau
două tăişuri şi vârfuri ascuţite, cu lăţimea lamei în jur de 4-6
cm. Lungimea acestora era în medie de 75-95 cm, din care
mânerul aveau până la 20 cm.

Falxul: În antichitate desemna toate obiectele (seceră, cosor,

coasă, cange) de formă şi mărimi diferite care aveau în comun
tăişul pe partea interioară a lamei. Dimensiunile acestora erau
între 70 şi 100 cm lungimea lamei, din care 30-40 cm
reprezenta mânerul de prindere; lăţimea era de la 3 la 5 cm.
Datorită folosirii ambelor mâini, avantajul era creşterea puterii
de lovitură, fiind o armă de despicare şi nu de împungere. De
asemenea ca avantaj trebuie menţionată şi mobilitatea mult
mai mare a celui înarmat cu falx faţă de orice alt tip de
luptător.

Pumnalul: Ovidiu Nasso, poetul exilat la Tomis, scria: „dacul

este gata în fiecare clipă să producă răni cu cuţitul, care este
purtat de orice bărbat lângă şold”. Aceste pumnale sunt de
două categorii: cu lama dreaptă şi curbă (sica). Şi aceasta se
caracterizează prin muchia interioară ascuţită a lamei, fiind
ideală pentru lupta de aproape, mai ales în încleştările unde
distanţa faţă de inamic este minimă. Pumnalul sica este
considerată cea mai reprezentativă armă dacică. Avea lama
curbată şi o secţiune triunghiulară, cu şanţ de scurgere a
sângelui de-a lungul lamei şi motive zoomorfe sau geometrice
încrustate pe lamă. Dimensiunile variau între 25 şi 35 cm
lungime. Având o rază scurtă de acţiune, eficacitatea sa era
maximă când era folosit pentru înjunghiere şi secţionare, fiind
mult mai redusă când era vorba de lovire.
Arcul şi săgeţile: Arcul era utilizat în calitate de armă universală: de luptă şi de
vânătoare. Ca o dovadă a utilizării de către daci a acestei arme sunt
numeroasele vârfuri de săgeţi descoperite în aşezări şau în mormintele de la
periferia lumii dacice, cât şi unele scene de pe Columnă. Imaginile de mai sus
dar şi sursele literare mărturisesc că dacii utilizau arcul de tip „scitic”, termen
destul de relativ, deoarece asemenea arcuri erau răspândite la multe popoare.
Dimensiunile acestor arcuri nu erau prea mari, în stare întinsă având 60-80 cm.

Scutul: Despre existenţa acestuia la daci mărturisesc numeroasele scene de pe

Columnă, metopele de la Adamclisi, cât şi multele descoperiri arheologice
(părţile metalice ale acestora). Acesta era utilizat atât de nobilimea călare cât şi
de pedestrime. Dacii utilizau cu precădere scuturile ovale, bogat ornamentate;
partea de lemn era acoperită cu piele, peste care veneau părţile metalice
(umbo-ul, parte centrală a scutului şi banda exterioară, tot din fier).
Dimensiunile acestora aveau un raport de 2:1 faţă de luptător.
 Viata spiritual a dacilor

Cunoasterea vietii spirituale a unui popor care a construit falnice cetati si

sanctuare pe varfuri de dealuri si munti, care a creat o originala cultura
materiala cu performante in toate mestesugurile de la ceramica la
toreutica si a avut forta morala, credinta care a unit zeci de uniuni tribale
in lupta impotriva unor migratori sau succesiv a trei mari imperii a captat
adeseori atentia unor istorici, filozofi, poeti sau dramaturgi ai lumii antice
ca si a celei moderne.
Religia dacica, mai ales asa cum apare ea in sursele literare antice de la
Herodot la Iordanes, a constituit obiectul unor insemnate cercetari in
multe centre ale Europei centrale si apusene, astfel ca unele ipoteze
emise in secolul al XVII-lea constituie inca obiectul unor dispute. Confuzia
de etnonime geti-goti si apoi daci-dani, intilnita in lucrari din antichitatea
tarzie si evul mediu timpuriu, a avut deasemeni urmari fericite imbogatind
uneori si informatiile asupra culturii spirituale dacice.

Locul central în panteonul zeităților traco-dacice este ocupat de Zamolxis

(alte forme ale numelui fiind și Salmoxis, Zalmoxis, Samolxis etc.).
Porphiros, încercând să explice etimologia numelui Zamolxis, opinează că
acesta ar proveni de la cuvântul trac zalmos, cu înțelesul de piele sau
blană, explicație inspirată, probabil, de legenda potrivit căreia, la nașterea
sa, ar fi fost înfășat într-o blană de urs. Alte teorii cu privire la înțelesul
numelui sau pot fi regăsite la autori precum Matthäus Prätorius și Paul
Kretschmer, care au avansat ipoteza legăturii dintre numele zeului dac și
cuvântul trac zemelen (pământ), idee pornită de la o posibilă confuzie a lui
Zalmoxis cu zeul lituanian al pământului, Zameluks.

De asemenea, o altă variantă încă discutată ar fi cea a asocierii lui

Zamolxis cu o zeitate solară. „Papyrus de Toura”, descoperit în anul 1941
la Toura, o localitate situată în apropiere de Cairo, menționează numele
zeului geto-dac Zamolxis, atribuindu-i o origine scitică, această confuzie
fiind întâlnită la mai mulți autori antici. Hellanicos, contemporanul mai tânăr
al lui Herodot, arată în “Obiceiuri barbare”: „scitul, fiind robul lui Pitagora,
întorcându-se la el în țară, a dat oamenilor învățături cu privire la nemurirea

sufletului”.
De unii autori antici este considerat rege și mare preot, discipol al lui
Pitagora și deținător al unor cunoștinte care, la vremea respectivă, au făcut
ca poporul său să-l zeifice după moarte. Primul autor antic ce vorbește
despre existența pământeană a lui Zamolxis este Herodot, acesta
povestind cum zeul dac, pe când viețuia printre ai săi, i-a învățat pe aceștia
despre nemurirea sufletului.

Lucian Blaga, (în „Getica”, în Saeculum. Revistă de filozofie, Sibiu, I,

4,1943, pp. 3-24), vorbind despre nemurire la geto-daci, precizează: „Getul
nu se ferește să cadă în luptă, deoarece pe calea aceasta el speră să
obțină o nemurire a dubletului său corporal. Nemurirea îl preocupă nu atât
ca un lucru de la sine înțeles, ci mai curând ca un ceva de dobândit pe o
cale oarecare, unde totdeauna magia intervine într-un fel […] dacă
nemurirea ar fi un atribut al «spiritului», o însușire firească, genuină a
acestuia, n-ar mai fi nevoie de nicio magie farmacologică. Se pare, de
altfel, că preoții geţi, ca și druizii la celți, erau impresionanți meșteri ai
magiei.”

Atât de important se pare că era Zamolxis printre ceilalți daci încât, vreme
de trei ani, perioada în care s-ar fi retras și ar fi locuit izolat, în niște
încăperi subpământene construite la porunca sa, poporul sau l-ar fi jelit
cerându-i reîntoarcere, lucru întâmplat în al patrulea an, povestește autorul
grec. Poveștile ce au ajuns până la noi susțin că acest loc ar fi, de fapt,
Peșterea Polovragi de astăzi. Dispariția (ocultarea) şi reapariţia (epifania)
au fost interpretate de omul de știință de astăzi ca semnul cel mai clar al
unui ritual inițiatic; a coborî în Infern înseamnă a cunoaște „moartea
inițiatică”, experiență necesară înainte de a întemeia un nou mod de
existență (rege mesianic, profet, mag, legislator), arată Ioan Marius Grec,
în lucrarea “Zamolxis sau religia geto-dacilor între mit și realitate”.

Un alt autor antic, anume Strabon, relatează că zeul dac ar fi trăit ca

muritor cândva, fiind un discipol al lui Pitagora, de la care a preluat vaste
cunoștinte pe care le-a transmis unui grup de inițiați din țara sa o dată cu
întoarcerea în patria natală. De asemenea, istorisiri despre el găsim și în
lucrările lui Didor și Iordanes, ambii autori văzând în Zamolxis un
reformator care, pe lângă normele morale impuse poporului său, a lăsat
moștenire acestuia și un sistem de legi, care, se pare, ar fi stat la baza
amplei reforme sociale și morale din vremea lui Burebista și Deceneu.

Foarte clar în relatări cu privire la zeul geto-dac este și Iamblichos care

afirmă că “Zamolxis le-a întocmit legile și a îndemnat la bărbație pe
concetățenii săi , convingându-i că sufletul este nemuritor..și pentru că a
învățat pe geți aceste lucruri și le-a scris legile, este socotit la ei drept cel
mai mare dintre zei”.

Legătura dintre Zamolxis și Pitagora este amintită și de

Hesychios din Alexandria, care preia informația de la Herodot: “Despre
acesta (Zamolxis), Herodot ne spune că grecii care locuiesc în jurul
Pontului afirmă că a fost sclavul lui Pythagoras, că apoi a fost eliberat și s-a
înapoiat cu corabia în ținuturile sale de baștină, unde a propagat învățături
despre un trai mai înțelept decât cel al grecilor. A adus cu sine fruntași
atenieni și i-a primit cât se poate de bine, spunând că nici el, nici discipolii
săi nu vor muri.”
Mircea Eliade, în Istoria credințelor și ideilor religioase, vol II, precizează că
„grecii din Hellespont sau Herodot însuși integraseră tot ce aflaseră despre
Zalmoxis, despre doctrina și cultul său într-un orizont spiritual de structură
pitagoriciană. Or aceasta înseamnă că acest cult al zeului geto-dac
comportă credința în imortalitatea sufletului și anumite rituri de tip inițiatic.
Dincolo de raționalismul și evhemerismul lui Herodot sau a informatorilor
săi, se ghicește caracterul misteric al cultului. Acesta este poate motivul
pentru care Herodot ezită să dea amănunte (dacă -ceea ce nu e însă sigur-
cei de la care aflase aceste lucruri i le spuseseră cu adevărat): discreția sa
ŕ propos de Mistere este bine cunoscută. Dar Herodot recunoaște că el nu
crede în istoria cu Zamolxis sclav al lui Pitagora și că, dimpotrivă, el e
convins de anterioritatea daimonului get, și acest detaliu este important.”

Religia geto-dacilor avea drept norme principale câteva elemente cu

manifestări practice în cadrul cultului și al ritualurilor: credința în Zamolxis,
resurecția ciclică a zeului suprem (concept asemănător unor credințe
egiptene), ritualuri privind “imortalizarea” și inițierea. De asemenea, se pare
că muzica avea un rol important în practicile cu caracter religios. Un obicei
religios, atestat de o serie de autori, era cel al sacrificării umane ritualice.

Concret, o dată la câțiva ani (Herodot vorbește despre acest ritual ca fiind
practicat din cinci în cinci ani) sau în preajma pericolelor, dacii alegeau un
mesager, dintre tinerii considerați de înaltă ținută morală, căruia îi
încredințau rugămințile catre zeu, după care acesta, la finalul unei
procesiuni, era aruncat în sulițe, moartea sa ușoara fiind un semn că zeul
le-a ascultat rugile, în timp ce decesul în chinuri ar fi însemnat că Zamolxis
nu a primit jertfa. Ritualul jertfei pare să aibă rădăcini în unele practici
arhaice indo-europene, care urmăreau obținerea, din partea zeităților, a
unor semne de bunăvoință și ajutor în fața pericolelor, a calamităților

naturale sau pentru a obține recolte bogate.

Zeitatea supremă, Zamolxis (chtonian) este adeseori confundată cu
Gebeleizis (uranian), cel puțin în scrierile lui Herodot. În prezent, caracterul
politeist cu tentă henoteistă al religiei geto-dacilor este susținut de tot mai
mulți specialiști, monoteismul neavând o susținere științifică solidă, potrivit
lui Ioan Marius Grec.

Alți autori sunt de părere că Zamolxis ar fi fost un mijlocitor între o zeitate,

care-l precedă ca timp, și poporul geto-dac. Diodor din Sicilia afirma, cu
privire la acest aspect, că “Zalmoxis pretindea că și lui îi dăduse legile
Hestia, zeitate lor.”  Existența unei zeități supreme, alta în afară de
Zamolxis, este susținuta și de faptul că acesta din urmă îi învăța pe daci că
o viatță dusă după perceptele promovate de el asigura, după moarte,
trecerea într-un loc în care spiritul celui decedat are parte de “toate
bunătățile”, notează Herodot în Istorii, IV, 10-15, loc care este de așteptat
să fi fost creat de o entitate spirituală superioară, ci nu de una materială,
umană.
Strabon, la rândul său, arată că „Zalmoxis, în cele din urmă, l-a înduplecat
pe rege să împărtășească domnia cu el, întrucât este în stare să le
vestească vrerile zeilor” (Geografia, VII, 3, 5). Potrivit acestor teorii,
Zamolxis ar putea fi privit mai degrabă ca un întemeietor al unei religii care
propovăduia salvarea sufletelor după moartea fizică, asemeni lui Moise, nu
drept zeitate.

De altfel, atributele lui Zamolxis, precum profet, mare preot, asociat la

domnie, filosof, atestă un caracter uman, superior, e drept, dar nu divin al
acestuia. Analizând practicile religioase în lumea cunoscută la acea vreme,
cercetătorii au sesizat multe elemente comune între religia geto-dacilor,
unele particularități ale cultelor celtice, percepte eseniene și elemente ale
religie egiptene.  Importanța lui Zamolxis în contextul religiilor antice este
recunoscută de o serie de autori din vechime. Destul de clar este Diodor
din Sicilia atunci când vorbește despre trei mari profeți ai omenirii
Zarathrusta al perșilor, Zamolxis al geților si Moise al evreilor.

În afară de Zamolxis, autori precum Virgiliu sau Iordanes, de pildă,

amintesc de faptul că geto-dacii divinizau și alte zeități, două dintre ele
considerate corespondente ale lui Marte și Artemis. Cea din urmă zeitate
este asociată cu zeitatea locală Bendis, ca divinitate a lunii, pădurilor si
farmecelor. O reprezentare a lui Bendis, anume un bust găsit la Piatra
Roșie, relevă un personaj feminin cu sânii proeminenți, element care poate
conduce la ideea că această zeitate era priviă și drept protectoare a
dragostei și maternității.

În panteonul zeităților din spațiul geto-dac apare și

Gebeleizis, confundat de unii autori, așa cum am arătat mai sus, cu
Zamolxis, zeu al ploilor, al furtunii și fulgerelor. Se pare că atributele
acestui zeu s-au păstrat în iconografia creștină nord-dunăreană drept
Sfântul Ilie.
Derzelas, de asemenea, este considerată o zeitate care aparține
panteonului antic geto-dac. Unii cercetători îl privesc drept zeu al sănătății,
un templu dedicat lui fiind atestat la Histria, în secolul al III-lea d.Hr.

Reprezentări ale unui personaj masculin, probabil zeitatea supremă a geto-

dacilor, au fost descoperite în numeroase locuri de pe teritoriul României.
La Agighiol, pe una dintre cnemidele (jambiere metalice folosite de soldați)
descoperite aici, este reliefat potretul unui personaj care ține în mâna
dreaptă un vultur, iar în mâna stângă un rhyton (vas conic din metal sau
ceramică, cu vârful curbat în forma unui corn de animal). Același personaj
este repezentat și pe o plăcuță de bronz descoperită la Polovragi, pe falera
de la Surcea, masca de bronz de la Ocnița sau pe plăcuțele de la Letnița.

Alte obiecte descoperite de arheologi conduc la ideea unei dualități formate

dintr-un Mare Zeu și o Mare-Zeiță. Reprezentări ale acestei perechi au fost
evidențiate pe obiecte aparținând unor tezaure precum cele de la Lupu,
Glice și Letnița. Individual, Marea-Zeiță este reprezentataă pe falerele
tezaurului de la București-Herastrau și fibulele de la Bălănești și Coada
Malului.

În cele mai multe cazuri, entitatea divină feminină este reprezentată ca fiind
înconjurată de animale sau unele obiecte (șarpe, porumbei, vase ceramice
ritualice etc). Prezența animalelor în aceste ar putea denota caracterul de
protectoare a pământului, vegetației și ogoarelor atribuit de geto-daci
Zeiței-Mamă. De altfel, în spațiul carpato-danubiano-pontic, este confirmat
arheologic un cult al unei zeități feminine încă din perioada culturii
Cucuteni, o serie întreaga de obiecte sau statuete reprezentând un idol
feminin fiind deja descoperite.

Reprezentări zoomorfe sau antropomorfe ale unor zeități sau simboluri

care arată protecția acestora asupra geto-dacilor au fost găsite în număr
mare reliefate pe statuete sau figurine, precum cele descoperite la
Dumbrava, Piscul Crăsani, Murgeni sau Cârlomănești, cele mai multe fiind
datate din perioada secolelor II î.Hr.-II d.Hr. Unele dintre aceste obiecte, în
special cele de mici dimensiuni, ar fi putut avea un rol în diverse practici ale
magiei sau de amuleta protectoare pentru deținător.

În cadrul practicii cultelor locale, un rol important îl aveau sanctuarele și

locurile considerate sfinte. De departe, Kogaionul, muntele sfânt al dacilor,
reprezenta centrul spiritualității acestora, locul unde trăia Marele Preot și
unde probabil erau inițiați preoții poporului geto-dac. Cu toate că există
numeroase surse literare care atestă existența acestui centru, totuși nu se
poate afirma cu exactitate localizarea sa. Astăzi avem mai multe variante
de localizare, fiecare dintre ele susținută de argumente mai mult sau mai
puțin puternice. În discuție se află, printre altele, piscurile montane

Ceahlău, Dealul Grădiștii, Gugu și Omul.

Cât despre sanctuare, acestea erau, de cele mai multe ori, localizate în
afara zidurilor cetăților, în zone înalte, pe terase artificiale, fiind constituite,
în general, din tamburi de andezit sau calcar dispuși simetric.

În simbolistica geto-dacă, un loc central este ocupat de lup, animal care, de

altfel, este prezent în simbolistica a mai toate populațiile antice indo-
europene. Puterea, adaptabilitatea și inteligența acestui animal au făcut din
el un totem al războinicilor, însuși steagul de luptă al geto-dacilor fiind o
stilizare fantastică a acestuia. Un alt animal reprezentat pe diverse obiecte
într-un mod simbolic, cultic, este berbecul, asociat cu virilitatea și forța.
Prezența lui este constantă în cultele sabaziace, dionisiace, metroace și
mai alesîn cultul Cavalerilor Danubieni. Un rol deosebit de important în
spirtualitatea geto-dacilor îl avea și cultul strămoșilor, care cunoaște un
avânt deosebit în special în timpul regatului lui Decebal.

O dată cu cucerirea regatului lui Decebal de către romani, religia

autohtonilor din acest teritoriu aproape că dispare, pe fundalul eliminarii
fizice a preoților daci și a distrugerii templelor. Totuși, în spațiul rural și în
zonele mai izolate, este de așteptat ca practicile cultice autohtone să mai fi
supraviețuit o vreme, în paralel cu pătrunderea unor culte noi din imperiu,
aduse de coloniști și soldații din armata imperială. Motivul care stă la baza
atitudinii total intolerante a romanilor în legătura cu religia geto-dacilor este
reprezentat de percepția noilor stăpânitori potrivit căreia credința și preoții
ar putea acționa în zona rezistenței și a unor acțiuni îndreptate împotriva
noii administrații.

Descoperirile arheologice demonstrează că vechile culte nu sunt uşor

părăsite, reliefurile cu imaginea Cavalerului trac se regăsesc în toate
zonele locuite de traci, inclusiv pe teritoriul geto-dac. Mitul Cavalerilor
Danubieni, de origine dacică se menţine ca o constantă a spiritualităţii
geto-dace, un cult de o mai mare complexitate decât cel al Cavalerului trac,
fiind un cult cu „Mistere”, se adresează iniţiaţilor şi face apologia nemuririi.
Indiferent însă de condiţia materială şi spirituală a geto-dacilor din
provincie, bogaţi sau săraci, iniţiaţi în anumite culte sau nu, aceştia aveau
nevoie de un suport spiritual. Acelaşi fenomen este de presupus că se
petrece şi în lumea dacilor liberi, nefiind încă destul de clar care sunt
condiţiile în care s-a pierdut supremaţia spirituală a lui Zamolxis în aceste
zone, arata Ioan Marius Grec.

Figura legendară a reformatorului

Zamolxis a supraviețuit peste veacuri în conștiința autorilor medievali, în
scrieri precum “Historiam Gothica” a episcopului Don Rodrigo Jiménez de
Rada din Toledo. Mitul zamolxian, de altfel, s-a bucurat de o largă
răspândire în spațiul hispanic, în perioada secolelor V-XIII e.n., unele
cronici spaniole promovând chiar ideea că hispanicii sunt descendenți ai
geților, iar Spania ar fi fost întemeiată de poporul nord-dunărean. Când, în
secolulal XV-lea, s-a compus stema Regilor Catolici, pe lângă Acvilă, Leul
Leonului și Turnul Castiliei s-au trecut și însemnele personale ale regilor:
Jugul și Săgețile (simboluri ale dacilor).
În istoriografia românească, miturile zamolxiene și perceptele spiritualității
geto-dacilor sunt readuse la viață în evul mediu, de autori precum Dimitrie
Cantemir, care, în lucrarea “Hronicul vechimii a româno-moldo-vlahilor”,
notează:  “Dachii sunt mai viteji decât toți varvarii, și aceasta nu numai căci
și cu sufletul și cu trupul sunt oameni prea vîrtoși, ce încă pentru căci ei nu
cred precum moartea să fie sfârșitul vieții, ce socotesc ca cum ar fi o
trecere la alte lăcașuri nouă.”

Perceptul principal al spiritualității geto-dacilor, anume credința în nemurire

și existența unei vieți veșnice, în care individul este recompensat pentru un
trai pământean după norme și dogme clar stabilite, va fi elementul principal
care va contribui la clădirea edificiului spiritual pe care se va așeza, mai
târzius, creștinismul.

În perioada la care ne raportăm, cel mai răspândit rit de înmormântare în

spațiul geto-dacilor era cel de incinerație, așa cum s-a concluzionat în urma
analizării descoperirilor dintr-un număr însemnat de necropole. Totuși, este
atestat și ritul de înhumație, dar cazurile sunt mai rare. Pentru a se observa
ponderea fiecărui rit de înmormântare în contextul perioadei secolelor I-II
d.Hr, putem oferi o statistică elaborată de Valeriu Sîrbu, care, în spațiul
carpilor dintre Carpatii Orientali și Prut, din cele 1.363 de morminte
cercetate, numără 1.111 (81%) de incinerație și 251 (19%) de înhumație,
cele mai multe din cele din urma (241) aparținând unor copii. De altfel,
arheologii au concluzionat deja, că, la nivelul întregului areal geto-dac,
înhumația era folosită cu precadere în cazul oamenilor de vază și al
copiilor.

De asemenea, trebuie precizat că, spre deosebire de practicile din sec V-III
î.Hr, la nivelul sec. II-III d.Hr., geto-dacii renunță aproape complet la
construirea de morminte tumulare, excepție făcând dacii liberi din bazinele
superioare ale Tisei și Nistrului, cele mai multe necropole fiind plane.
Morminte tumulare în număr mai însemnat sunt atestate în nordul
Moldovei, datate în perioada sec. III-IV d.Hr, dar aparțin populațiilor scitice.

Totodată, analizând cele două perioade, se observa că în cea de-a doua,

geto-dacii nu mai depun în morminte, lângă defuncți, piese de armament
sau resturi de animale, decât în cazuri rare. Rămășitele umane, în cazurile
de incinerație, sunt depuse, în cele mai multe dintre exemplele studiate,
direct în gropi sau, mai rar, în urne cu capac. Resturile animale, sacrificate
ca ofrandă, sunt fie incinerate, fie înhumate și provin, în mare parte, de la

cabaline și canine.
Morminte aparținând primelor trei secole d.Hr. sunt atestate atât în spații
organizate, necropole, cât și izolat, prin gropi individuale sau chiar în
interiorul așezărilor, în cazuri mai rare atestându-se prezența unor rămășițe
umane îngropate la temelia locuințelor sau în podelele acestora, o practică
probabil cu rol ritualic.

Existența sacrificiului uman (practică destul de des întâlnită în spațiul

european la acea vreme) în societate geto-daca este confirmată, însă în
niciun caz nu se poate opina că această practică ar fi avut amploarea și
cruzimea constatată în cazul altor civilizații antice, precum fenicienii sau
chinezii. Din cercetările de până acum, reiese că sacrificiul uman era ceva
excepțional, practicat arareori, cu rol cultic, în relația dintre indivizi și
divinitatea căreia i se cereau favoruri. Mai mult, este de așteptat ca mulți
dintre cei destinați sacrificiului să fi fost prizonieri de război și nu membri ai
comunității locale care efectua sacrificul.

Moștenirea spiritualității geto-dacilor poate fi regăsită și astăzi în unele

elemente folclorice ale poporului român. Astfel, de pildă, unele obiceiuri de
Crăciun sau de Anul Nou au un fond arhaic autohton, precreștin, după cum
opinează I.H.Crișan, în volumul Spiritualitea geto-dacilor. Autorul amintit
arată cum Bela Bartok, analizând unele colinde românești, concluzionează
că acestea se deosebesc de alte cântece de Crăciun specifice Europei
Occidentale. Mai mult decât atât, versurile multora dintre colindele
românești cu fond arhaic autohton nu au legătura cu Crăciunul creștin. La
fel, în cazul unor alte sărbători creștine, precum Rusaliile sau Floriile,
cercetările amănunțite au relevat unele obiceiuri ce pot fi puse în legătura
cu rituri de fertilitate din vremea geto-dacilor.

De asemenea, practica priveghiului la căpătâiului morților, așa cum este ea

prezentă astăzi la români, pare a fi o reminescență a unui ritual existent
încă de pe vremea geto-dacilor. Așa cum opinează Lucia Berdan,
“priveghiul poate fi considerat ca o stare de veghe mitică – rituală în riturile
de trecere familiale, naștere, nuntă, înmormântare și este o practică de
inițiere, care pregătește integrarea celui decedat în comunitatea strămoșilor
neamului”.