Bunicile noastre care ne făceau gogoși și turte în untdelemn și nimeni nu le întreba dacă au pus

zahăr, sirop de agave sau stevia.

Bunicile care ne domoleau foamea cu lapte cu fidea, orez cu lapte și un strop de dulceață de
cireșe amare, ouă jumări, borș de fasole cu ceapă roșie frecată cu sare, cartofi pai prăjiți în tuci,
mămăligă cu brânză și smântână, lapte chișleag, brânză de la sare și-o roșie coaptă la soare.
Care ne așteptau dimineața, în vacanțele de iarnă, cu ceai de izmă și pâine cu magiun de prune,
în timp ce ele mâncau mămăligă prăjită pe plită, frecată cu un cățel de usturoi, că era post. Bunicile
noastre care nu se plângeau niciodată că nu mai știu ce să gătească. Așa că găteau mereu diversificat și
echilibrat, atât de echilibrat că ar fi invidiate azi de orice coach în ale mâncatului bine și bun.
Și când chiar nu mai știau ce să gătească, deși, repet, asta nu prea se întâmpla, mergeau în
grădină și-și umpleau pestelca (sorțul, cum ar veni) cu fasole, morcovi, păstârnac, pătrunjel, ceapă, un
ardei, vreo două roșii, pătrunjel, leuștean. Făceau o ciorbă adevărată, doar din legume, acrită cu
aguridă sau cu borș proaspăt, și nimeni nu întreba dacă mâncarea are destulă proteină, căci era bună și
noi eram recunoscători că suntem sănătoși și o putem mânca.
Bunicile astea minunate care, de Paști și de Crăciun, frământau colaci și pâini și mai ales
cozonaci cum nu face nici mama lui Jamie Oliver. Aveau ele rețetele lor și, habar nu am cum, deși nu
aveau cântare de bucătărie inteligente, cum avem noi, nici roboți deștepți, cozonacii lor erau mereu
niște Dumnezei bine crescuți, cu aluat dulce și umplutură de ținut minte o viață. Înghit în sec.
Bunicile astea ale noastre munceau ziua întreagă și nu-și luau niciodată liber de la nimic, căci nu
aveau încotro. Nici ani sabatici nu au avut, nici nu știu ele ce sunt acești ani sabatici. Doar duminica le
era sfântă și liberă. Atunci se așezau pe prispă și își trăgeau sufletul, atunci le veneau rude în vizită,
atunci scoteau o carafă de vin rece, din beci, și puneau pe masă o plăcintă cu brânză (fără stafide, căci
se găseau rar și greu, nu erau pe toate drumurile, ca acum). Nimeni nu strâmba din nas la zahărul
pudrat deasupra plăcintei, și toată lumea zicea „Sărut mâna, foarte bune!”. „Să trăiți ani mulți”, așa ne
răspundeau. Bunicile astea, multe dintre ele, nu și-au părăsit satul decât, poate, când au mers în vizită
la copii, la oraș, dacă aveau, sau în vizită la medic, tot la oraș, dacă nu se putea rezolva la dispensar (și
de obicei nu se putea).
Femeile astea care ne-au luat cu ele pe dealuri, când mergeau la prășit și ne-au bătut la cap mereu
să punem mâna pe carte, să învățăm, să avem o școală, să fim oameni la casele noastre, să nu ajungem
la sapă.
Care ne pupau (și, dacă avem noroc, pe unii dintre noi încă ne pupă) pe ambii obraji, apăsat,
uneori zgomotos, dar cu drag și cu dor. Și ne strângeau (și ne mai strâng încă, pe unii) în brațe și
uneori aveam impresia că nu vor să ne mai dea drumul. „Vă iubește mamaia”, ne spuneau, iar noi, ca
proștii, habar nu aveam să răspundem cu un „Te iubesc, mamaie!”.
Bunicile astea enervante, uneori, mai ales când ne puneau să adunăm gândacii roșii de pe
frunzele de cartofi din grădină. Și ne mai enervau și când ziceau să nu mâncăm toate merele/ prunele/
perele/ caisele/ avramele/ piersicile înainte de coacere. Bine, noi oricum nu le ascultam mereu, drept
pentru care mâncam toate gorgoazele. Uneori, de cele mai multe ori, nu le mai spălam, că oricum le
ștergeam de tricou. Și ne mai enervau când ne chemau la masă fix când eram în plin elan cu elasticul,
rațele și vânătorii, nouă pietre, țară, țară, vrem ostași, flori, fete și băieți, frunza, lapte gros și alte
minuni.
Bunicile astea ale noastre, care se purtau frumos cu animalele și le vorbeau, că doar și ele sunt
suflete, ne spuneau mereu, și de la care noi am învățat că, fără nicio excepție, și animalele sunt un fel
de oameni.
Care nu se supărau niciodată că nu le sunam mai des.
Care tăiau mămăliga cu ață albă. În semnul crucii, că așa apucaseră de la mamele lor.
 Femeile astea bune care, dacă făceau un blid de mâncare, nu-l țineau doar pentru ele, ci
împărțeau. Unde mănâncă o gură, mai mănâncă una, zicea mamaia, și mereu gurile erau mai mult de
două, dar tot mai rămânea.
Bunicile astea care țineau post intermitent înainte de a se fi scris despre acest concept. Țineau
post miercurea și vinerea și nu numai fiindcă așa zicea preotul în biserică, ci fiindcă și stomacul mai
are nevoie de câte o pauză, când și când, așa credeau. Mâncau mereu doar la masă și nu ronțăiau
aproape niciodată nimic între, așa că nu au avut nevoie niciodată de vreo cură de slăbire.
Bunicile noastre care ne spuneau mereu, când ieșeam pe poartă, „aveți grijă acolo, la București,
să nu mă faceți de râs. Fiți oameni!”.
Bunicile noastre care tăiau ceapa în palmă.
Nu că n-aveau tocător din lemn, dar le era mai ușor așa, nu mai pierdeau vremea: tăiau ceapa în
podul palmei, deasupra castronului cu salată de roșii, în doi timpi și trei mișcări, căci lumea era deja în
jurul mesei mici, din lemn, și aștepta cu furculițele pregătite.
Bunicile astea ale noastre sunt unele dintre cele mai prețuite comori și, dacă ne-am aduce aminte,
din când în când, să ne întoarcem la ele și la lecțiile pe care ni le-au dat, fără să ne scoată vreodată la
tablă, tare bine ne-ar mai fi.
Bunicile noastre care tăiau ceapa în palmă; de bunicile astea ne va fi mereu dor."