Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
În scrierile sale de sertar, la început în limba maghiară, și, apoi, în limba română, multe amintiri din
copilărie aduc în prim-plan pe oamenii acestor locuri. Deși localizate în imaginarul Pripas (identificat de
cercetători cu vechiul sat Prislop, astăzi, suburbie a orașului Năsăud, în care Liviu Rebreanu a locuit mai
târziu), unele episoade din Ion au păstrat cadrul toponimic și onomastic al Maierului (Cuibul visurilor,
cum mai este intitulat într-una din povestirile publicate de scriitor).
Studii[modificare | modificare sursă]
A început cursurile școlii primare în 1891. Autorul va rememora această epocă: Cele dintâi plăceri ale
slovei tipărite și ale științei de carte tot în Maieru le-am avut, în forma primelor lecturi care m-au
pasionat, Poveștile ardelenești ale lui Ion Pop-Reteganul, vreo cinci volume.
A urmat în anul 1895 două clase la Gimnaziul Grăniceresc din Năsăud. În 1897 s-a transferat la școala de
băieți din Bistrița ("Polgári fiu iskola"), cunoscut și sub numele de Gimnaziul Evanghelic din
Bistrița (astăzi Colegiul Național "Liviu Rebreanu"), unde a urmat încă trei clase.
În anul 1898, îndrăgostit fiind, liceanul de clasa a IV-a, scrie "întâia și ultima poezie". Fascinat de o tânără
actriță dintr-o trupă ambulantă ungurească (ingenua trupei, de care m-am îndrăgostit nebunește), scrie
un vodevil, în limba maghiară, după modelul celui văzut. Mai târziu, aflat în Budapesta, a cultivat, fără
succes, acest gen dramatic.
La 12 februarie 1908 demisionează din armată și revine în Prislopul Năsăudului, spre disperarea
părinților, care l-au știut un domn realizat: "Aici am luat contact cu țăranul român, aici l-am cunoscut
mai bine, aici m-am impregnat de toate suferințele și visurile lui - lucruri care aveau să treacă mai târziu
în literatura mea..." La 1 noiembrie 1908 a debutat în presa românească la Sibiu, unde în revista
"Luceafărul" îi apare nuvela numită Codrea.
Pentru o scurtă perioadă de timp din anul 1909 a lucrat ca funcționar la primăria din Vărarea, actualul
Nepos. Participă la serbările Astrei de la Sibiu. Trece munții și se stabilește la București unde participă la
cenaclul lui Mihail Dragomirescu, unde va prezenta nuvela "Proștii".
Deși nu admitem cruditățile de termeni pe care autorul e nevoit să le pună în gura eroilor săi, totuși,
publicăm această novelă, și încă la acest loc de onoare, fiindcă pe lângă o adâncime de concepție puțin
comună, e remarcabilă prin pitorescul lumii zugrăvite, prin spiritul de observație, prin energia decepției și
mai cu seamă prin originalitatea limbii.
După detenția din închisoarea Văcărești, este transferat la închisoarea din Gyula, Imperiul Austro-Ungar.
Aici scrie Golanii și începe să traducă volumul de povestiri Lelki kalandok (Aventuri spirituale), apărut la
Budapesta, 1908 sub semnătura scriitorului maghiar Gyula Szini. Autorul îi era prieten și – după
mărturisiri datând din acele zile (epistola lui Rebreanu către Mihail Dragomirescu, la 7 august 1910) –
împreună ar fi scris mai multe lucrări (pe când eram la Pesta). Câteva titluri din volum, îndeosebi din
ciclul Biedermeier képek (Tablouri Biedermeier) vor fi publicate, peste ani, la București, în
paginile Universului literar (1913) și în Almanahul Adevărul (1914). A întocmit și un proiect sumar al
romanului Zestrea, datat în închisoarea din Gyula.
La 16 august 1910, eliberat din închisoare, Curtea tribunalului de Apel consideră că delictul a fost ispășit
după cele șase luni de temniță. S-a angajat ulterior ca ajutor de notar în Măgura Ilvei, apoi în Nimigea, în
zona lui de baștină. Din București a primit vestea că piesa Osânda va fi pusă în citire, ulterior, însă, a fost
respinsă.
În toamna anului 1910 se afla într-o situație materială precară. A avut convingerea că nu stăpânește cum
se cuvine limba literară românească:
"A trebuit să-mi dau seama că, dacă vreau să realizez ceva trebuie să nimicesc în prealabil, în sufletul
meu și în mintea mea, tot ce mi-au împrumutat atâția ani de mediu străin, tocmai la vârsta cea mai
accesibilă tuturor influențelor, și că aceasta nu se poate împlini cu adevărat decât acolo unde voi respira
o atmosferă românească, absolut pură și ferită de miasmele de până ieri, adică în Țară și mai ales în
București."
"Întâiul meu contact cu literații români s-a efectuat cu prilejul unui congres al Astrei la Sibiu, unde am
fost trimis ca gazetar român. Profitând de această unică ocazie, am și trecut dincoace, la București."
Liviu Rebreanu
Revenit intre timp la București întâmpină o serie de greutăți financiare: Am sosit cu 300 de lei în
buzunar... Și aici... aici... aici începe un capitol întunecat al vieții mele, o epocă grea, de luptă dârză cu
mizeria și pasiunea de scriitor. [...] Am venit în contact cu toți corifeii literaturii de atunci. Gârleanu mai
ales era marele prozator al epocii. În vremea aceea, am încercat acest gen nou de nuvele, care nu prea
era înțeles de gingașii povestitori din jurul meu. Până atunci, nuvela era un fel de anecdotă, scrisă viu,
curgător, cu înflorituri de stil, dar fără nici o preocupare a fondului sau a conflictului psihologic.
A fost angajat la publicația "Ordinea", unde redactor-șef era Ștefan Antim: în Răscoala apare ca
personajul Antimiu. La 25 octombrie 1910 a debutat în București, în revista Convorbiri critice. Împreună
cu Mihail Sorbul, în acea perioadă scoate revista "Scena", dedicată teatrului și muzicii. Anul 1911 și l-a
dedicat teatrului. Până în 1912, a avut îndeletniciri diverse: de la întocmirea repertoriului la reclama
publicitară; de la traducerea unor piese (Hoții de Schiller și Ofițerul de Franz Molnar) la pregătirea
revistei bilunare Teatrul. În iunie, 1911, este numit secretar literar la Teatrul Național din Craiova,
condus de Emil Gârleanu. O lună mai târziu, la teatrul din Craiova a sosit și Ștefana (Fanny)
Rădulescu (viitoarea soție a scriitorului); ca artistă, va debuta pe scena teatrului din localitate, în
spectacolul cu piesa Rapsozii de Victor Eftimiu (9 octombrie). Între timp devine membru al Societății
Scriitorilor Români.
În data de 15 ianuarie 1912, presat de acute nevoi materiale, începe să publice în revista
craioveană Ramuri, condusă de Constantin Șaban-Făgețel. Pe 19 ianuarie se căsătorește cu actrița
Ștefana (Fanny) Rădulescu, adoptând-o și pe fiica acesteia, Puia-Florica. Elocvente sunt rândurile
adresate lui Constantin Șaban-Făgețel despre starea materială a tinerei sale familii: Neavând la cine
apela la Craiova, sunt nevoit să mă dedau la cerșetorie și, cum n-am la altcineva aici afară de tine, sunt
nevoit să mă cerșetoresc la tine, cu toate că mi-e nespus de penibil.
Din luna iulie 1913, după intrarea României în cel de-al doilea război balcanic (10 iulie), s-a angajat ca
reporter la Adevărul (la sfârșitul războiului a fost concediat).
Între 12/13 mai 1917, fratele său Emil Rebreanu, ofițer în armata austro-ungară, este acuzat de
dezertare și spionaj, fiind condamnat la moarte (ecouri în lumea romanului Pădurea spânzuraților). În
primăvara anului 1918 a fost arestat și anchetat de autoritățile de ocupație, dar Liviu a reușit în cele din
urmă să fugă. În luna mai, ajutat de socialiști, a trecut în Moldova și a locuit o vreme la Iași. În luna
noiembrie a revenit în București. În vacanța din vara anului 1918 a călătorit cu soția în Transilvania,
Rebreanu documentându-se atent în legătură cu sfârșitul tragic al lui Emil. Reîntors la București,
prozatorul a încercat să scrie la Pădurea spânzuraților, fără să reușească să finalizeze romanul.
În decembrie 1929 a fost numit director al Teatrului Național din București, funcție pe care a deținut-o
timp de un an. În 1929, la însărcinarea primului ministru, a lucrat la proiectele de organizare a Direcției
Educației Poporului, al cărei conducător a devenit la începutul anului următor. Pe 19 noiembrie 1930, în
urma unor cumplite dezamăgiri înregistrate în conducerea treburilor publice, Rebreanu a demisionat din
conducerea Direcției Educației Poporului. A cumpărat o casă și o vie la Valea Mare, lângă Pitești, unde au
fost scrise majoritatea cărților sale de atunci încolo.
La începutul anului 1941 a fost numit din nou director al Teatrului Național. A acceptat numirea de
director al cotidianului Viața (fără o participare esențială). În luna ianuarie 1942, a luat parte la un
turneu de conferințe despre cultura românească
la Berlin, München, Stuttgart, Leipzig, Dresda, Görlitz, Breslau, Viena. În luna martie a călătorit
la Zagreb și Weimar, călătorii prilejuite de constituirea societății culturale pan-europene. Aici a susținut
că nu vrem nici un fel de politică, ci numai literatură.
A fost decorat la 27 ianuarie 1942 cu Ordinul „Coroana României” în gradul de Mare Cruce.[7]
Sfârșitul[modificare | modificare sursă]
La 4 aprilie 1944, fiind grav bolnav, s-a retras în satul argeșean Valea Mare, fără să mai revadă vreodată
Bucureștiul (un control radiologic a semnalat, încă din ianuarie, opacitate suspectă la plămânul drept).
La 7 iulie, Rebreanu scria în Jurnal: „Perspective puține de salvare, dată fiind vârsta mea, chistul din
plămânul drept, emfizemul vechi și bronșita cronică.”
La 1 septembrie 1944, la Valea Mare, a încetat din viață la vârsta de 59 de ani. După câteva luni a fost
deshumat și reînhumat la Cimitirul Bellu din București.
O altă opinie sugerează că Liviu Rebreanu s-ar fi aflat în seara de 23 august 1944 într-o mașină alături de
generalul Manolescu și Rică Georgescu fiind împușcat de un soldat care asigura un baraj:
„ Pe la miezul nopții, unchiul ei (Lygiei Georgescu), generalul Manolescu, a venit la închisoare să-l ia pe
Rică la un dineu. Înainte de asta, l-au condus pe colonelul Ionescu acasă cu mașina. Apoi, i-au lăsat lui
Maniu un mesaj, la locuința acestuia, să vină și el la petrecere când va putea. La marginea Bucureștilor,
lângă drumul care cotește spre Golf Club, au dat de un baraj românesc și Manolescu, care conducea în
viteză și cu farurile stinse, nu a putut frâna în timp și un soldat l-a împușcat pe directorul Teatrului
Național, care se afla pe scaunul de lângă el. În loc de petrecere au stat aproape toată noaptea la spital,
unde prietenul lor a decedat; Rică s-a întors îndurerat la închisoare”
Debutul[modificare | modificare sursă]
A început un nou jurnal de lector (Spicuiri), aplecându-se, în mod deosebit, asupra paginilor de critică și
istorie literară din Viața românească, aparținând, mai ales, lui Garabet Ibrăileanu. A revenit asupra
amintirilor din copilărie, scrise la Gyula, de data aceasta sub influența lui Creangă. A încercat să traducă
după o versiune germană, romanul Război și pace de Tolstoi.
În traducerea lui, revista Țara noastră a publicat poemul Moartea șoimanului de M. Gorki. Din Prislop i-a
trimis o scrisoare lui Mihail Dragomirescu, propunându-i, spre publicare, o povestire. A scris
nuvela Mâna (prima variantă a nuvelei Ocrotitorul), sub influența lecturilor din Anton Pavlovici Cehov.
În 19 octombrie 1910 a participat pentru prima oară la o ședință a cenaclului literar condus de Mihail
Dragomirescu, din care mai făceau parte Ion Minulescu, Emil Gârleanu, Cincinat Pavelescu, Dimitrie
Nanu, Corneliu Moldovanu, Nicolae Davidescu, Alexandru Stamatiad, Mihail Săulescu, Mihai Sorbul. A
dus cu el o nuvelă, pe care însă nu apucă să o citească.
Iartă-mă că aseară am uitat de nuvela dumitale. E drept că, chiar de nu aș fi uitat, n-aș fi vrut să te
expun la un nesucces, neștiind calitățile ei de mai înainte. Astăzi însă am citit-o și te felicit, e foarte
interesantă povestea și cu însemnate calități literare. Vrei s-o public în Convorbiri critice?
Nuvelistul[modificare | modificare sursă]
Înainte de a scrie și de a-și publica romanele, scriitorul și-a desăvârșit talentul de prozator scriind
povestiri și nuvele. Cea mai cunoscută nuvelă a sa este de bună seamă Ițic Ștrul, dezertor. Ciuleandra,
nuvela sa psihologică cea mai cunoscută, va apărea ceva mai târziu.
Romancierul[modificare | modificare sursă]
Romancierul a început să scrie romane realiste, în care acțiunea avea loc în decorul unui sat din
Transilvania, Liviu Rebreanu a readus problematica țărănească în centrul atenției lumii literare, prin
romanul setei de pământ, Ion. Subtitlul acestuia era „Glasul pământului, Glasul iubirii” și anunța
principalul conflict din text, și a dat unul dintre primele noastre capodopere ale analizei psihologice.
După această experiență literară, autorul a scris, mai apoi, romanul Răscoala, supranumit de G.
Călinescu „roman al gloatei”. El poate fi considerat o capodoperă a romanului românesc din toate
timpurile.
Spre sfârșitul vieții, prozatorul a scris mai multe romane, polițiste sau cu subiecte care țin de zona
paraliteraturii, cum ar fi Adam și Eva, bazat pe tema metempsihozei. Un cuplu se reîncarnează în șapte
momente istorice diferite, iar textul e închis într-o povestire cu ramă.
Alte două romane, Gorila și Jar, care descriau mediul intelectual și redacțiile unor ziare interbelice, deși
s-au bucurat de succes de public au fost veritabile căderi la critică, iar Crăișorul, o biografia romanțată a
lui Horia, care fusese poreclit de locuitorii munților Apuseni „Crăișorul munților”, a însemnat un alt mare
eșec literar. După Răscoala , Rebreanu nu a mai dat nici o capodoperă, toate romanele scrise ulterior
fiind caracterizate de criticul G. Călinescu drept inegale.
Liviu Rebreanu, a fost unul dintre puțini autori români care s-a bucurat de succes de librărie și a avut o
situație stabilă din punctul de vedere financiar, s-a bucurat și de onoruri publice și de recunoașterea
valorii sale, atât din partea publicului cititor, cât și a criticii literare, încă din timpul vieții. Postum,
această recunoaștere avea să se transforme într-un veritabil cult, lui Liviu Rebreanu, recunoscut drept
un clasic al literaturii române, i s-au consacrat poate zeci sau sute de studii și comentarii.
Rebreanu a fost și autorul unui jurnal intim, foarte interesant pentru datele inedite pe care cititorii le pot
afla din biografia autorului. Postum au fost editate și alte opere, inclusiv o carte de călătorii în Franța și
Germania, Metropole, tradusă și în limba franceză.
În decembrie 1906 a început redactarea suitei de amintiri din copilărie (portrete din Maieru), scrise, la
început, în maghiară, reluate, mai târziu, în românește, proze nepublicate. A început să scrie
un Journal de lector, cu maxime, cugetări, conspecte din literatura universală: William
Shakespeare, Oscar Wilde, Friedrich von Schiller, Tolstoi, Victor Hugo, din creația românească Anton
Pann, precum și cu însemnări de cultură generală în limbile limba germană, limba maghiară, limba
franceză și limba română - limbi în care citea și scria curent.
A reluat vechi proiecte (piese de teatru), precum Ghighi, și a adăugat altele inspirate din viața
țărănească: Traiul, Osânda. A citit multe cărți românești, urmărind, îndeosebi, îmbogățirea
vocabularului, șlefuirea limbii literare. A început să scrie un caiet de Schițe, între care unele au anticipat
eroi și episoade din proza matură. Multe subiecte au fost dezvoltate, la început, în cadrul nuvelisticii.
Datările ating limita 28 aprilie 1909.
La 1 octombrie, la Blaj, în Revista politică și literară a apărut povestirea Talerii, ultima tipărită în Ardeal,
înainte ca Rebreanu să se stabilească în capitala țării. A terminat nuvela Ofilire, sub impulsul unor lecturi
sadoveniene.
Teatru[modificare | modificare sursă]
Își continuă activitatea literară scriind și publicând nuvele. Astfel, în luna septembrie, la Iași, în
revista Viața românească, apare nuvela Filibaș Ocrotitorul; o versiune anterioară (Mâna) fusese
terminată, la 20 mai, în București. Pe data de 11 noiembrie, la Orăștie, revista Cosânzeana deschide șirul
colaborărilor cu Liviu Rebreanu (majoritatea retipăriri deghizate). Pentru început, Proștii (la un an după
tipărirea în Convorbiri critice), urmată de noi reeditări, în 1912/1913. Inedite: Idilă de la țară (1912),
schiță neglijată la alcătuirea volumelor, și Armeanul, Armeanca și clubul (1913), pe care o va prelua în
volum cu titlul Idilă de la țară (fără să fie totuna cu lucrarea amintită mai sus).
În anul 1912, în Almanahul Societății Scriitorilor Români apare poemul în proză Mărturisire (amintit
de Fanny Rebreanu, în volumul Cu soțul meu, ca discretă cerere în căsătorie); proza este o prelucrare a
unui text maghiar, Strófak (Strofe), aparținând prietenului său Szini Gyula.
Pe data de 20 aprilie, cu schița Strănutarea, revista Flacăra, condusă de Constantin Banu, deschide șirul
colaborărilor cu Rebreanu; în paginile primei serii, vor mai
apărea: Vrăjmașii, Baroneasa și Dumnezeu (toate în 1912); în a doua serie a revistei, Rebreanu
publică Omul mic și oamenii mari (1921), La urma urmelor (1922). Majoritatea titlurilor vor fi incluse,
ulterior, în volume.
Pe data de 27 septembrie, la București, apare cotidianul Scena, în care Rebreanu va publica articole de
teatru. Pe data de 23 ianuarie 1918, în Bucureștiul ocupat de trupele germane, ziarul Lumina, condus
de Constantin Stere, publică schița Bibi (manuscrisul este datat 19 august 1915 și poartă dedicația
"Pentru Puia, când va fi mare"). Tot aici, în lunile februarie și martie, vor mai apărea: Norocul, Soacra
Sfântului Petru.
Din data de 1 august datează primul plan detaliat al romanului Șarpele, pornind de la drama
poeților Ștefan Octavian Iosif și Dimitrie Anghel, ambii îndrăgostiți de Natalia Negru. Proiectează un
volum de nuvele, anticipând, prin atmosferă, problematica romanului Pădurea spânzuraților.
Calvarul
Cadrilul
Răfuiala
În colecția "Scriitorii români contemporani. Pagini alese", tipărită de "Casa Școalelor", apare
volumul Nuvele și schițe. În sumar: Proștii; Dintele; Ocrotitorul; Nevasta; Catastrofa; volumul se deschide
cu prezentarea unor date biografice.
Pădurea spânzuraților
Adam și Eva
Pe data de 2 iulie 1924 începe prima versiune a romanului Adam și Eva. În 14 ianuarie 1925, scriitorul
sfârșește prima versiune a romanului Adam și Eva iar în luna martie încheie și versiunea pentru tipar. În
luna mai apare romanul Adam și Eva.
Editura "Cartea românească" din București tipărește a III-a ediție din Golanii. Sumar
revăzut: Proștii; Dintele; Bibi [inedită]; Norocul [inedită]; Cuceritorul; Nevasta; Cântecul
iubirii; Strănutarea; Vrăjmașii [inedită]; Soacra Sfântului Petru [prelucrare inedită]; Idilă de la
țară [inedită]; Ocrotitorul; Culcușul; Cerșetorul; Pozna; Golanii. Este ales președinte al Societății
Scriitorilor Români. Pe data de 17 martie 1926, are loc premiera piesei Apostolii.
Ciuleandra
La sfârșitul anului 1926, plecând de la proiectul unei nuvele (Nebunul), plănuiește volumul Ciuleandra.
între 2/10 martie 1927, scrie prima versiune a nuvelei sau miniromanului Ciuleandra. Din 9 iulie/8
august datează cea de a doua versiune manuscrisă. Apare Ciuleandra (reeditări în 1927, 1928, 1934,
1941, 1942).
Demnități publice
În nr. 1150 - 1150 bis din colecția "Biblioteca pentru toți", apare volumul Cântecul iubirii (Nuvele și
schițe), la editura "Universala-Alcalay". În sumar: Cântectul iubirii; Bibi; Vrăjmașii; Pozna; Catastrofa.
În 1929 La însărcinarea primului ministru, lucrează la proiectele de organizare a Direcției Educației
Poporului, al cărei conducător va deveni la începutul anului următor. Pe 19 noiembrie 1930, În urma
unor cumplite dezamăgiri înregistrate în conducerea treburilor publice, Rebreanu demisionează din
conducerea Direcției Educației Poporului. Cumpără o casă și o vie la Valea Mare, lângă Pitești, unde vor
fi scrise majoritatea cărților sale de acum încolo.
Metropole
Răscoala
Jar
Între 22 ianuarie/30 aprilie 1934, scrie versiunea pentru tipar a romanului Jar, ce se va tipări
până la finele anului la editura Adevărul (reeditări în 1939, 1941, 1942, 1944).
1935 – În volumul Nuvele inedite, culegere din creația prozatorilor contemporani, Rebreanu publică, la
Editura "Adevărul", povestirea Dincolo, reluată peste ani în Amalgam (1943). În 1936 apare
volumul Calea sufletului (trei povestiri), fragmente din romanul Adam și Eva. În nr. 14 din colecția
"Cartea satului" apare culegerea de nuvele Oameni de pe Șomeș, la Editura Fundațiilor Regale. În
sumar: Dumnezeu; Cerșetorul; Proștii; Răfuiala; Nevasta; Pozna; Dintele; Hora morții; Cuibul visurilor.
Gorila
Din 1 martie/11 iulie 1937, datează prima versiune, abandonată, a romanului Gorila. Pe 18 iulie reia
lucrul la carte de la început. În luna iunie, 1938, apare romanul Gorila la editura Universala Alcalay. După
multe tergiversări pe 26 mai 1939 este ales membru al Academiei Române, la propunerea lui Mihail
Sadoveanu.
Amândoi
În luna martie 1940, Apare la editura Socec & co romanul Amândoi. Acceptă de asemenea numirea de
director al cotidianului Viața (fără o participare esențială). În luna ianuarie 1942, ia parte la un turneu de
conferințe despre cultura românească
la Berlin, München, Stuttgart, Leipzig, Dresda, Görlitz, Breslau, Viena. În luna martie călătorește
la Zagreb și Weimar, călătorii prilejuite de constituirea societății culturale pan-europene. Aici va susține
că "nu vrem nici un fel de politică, ci numai literatură". În 1943 apare volumul Amalgam (articole, studii,
conferințe, cronici dramatice și o nuvelă: Dincolo).
Proștii (1910) Amândoi (1940)
Norocul (1921) Cadrilul (1919)
Jar (1934).
[arată]
v • d • m
George Călinescu: „Dacă Sadoveanu e rapsodul literaturii române moderne, Rebreanu este
romancierul ei.”
Tudor Vianu era de acord că „ne aflăm în fața unui scriitor obiectiv, care are puterea de a
prezenta viața în complexitatea ei socială și psihologică, prin personaje surprinse în umila și
precara lor realitate socială”.
Nicolae Manolescu: „Rebreanu este neîndoielnic un artist obiectiv. [...] Romancierul vrea să
creeze impresia că e un observator (atât și nimic mai mult). Un observator omniscient, desigur,
dar lipsit de voce proprie.”