Apariția, crizele și transformările Regatului Franței de-a lungul

Evului Mediu

Botezul lui Clovis, reprezentat în Sainte-Chapelle din Paris (anonim)

După scindarea Imperiului Roman, convertirea la creștinism a căpeteniei france Clovis a făcut din el
un aliat al Bisericii creștine și i-a permis să cucerească, la sfârșitul secolului al V-lea și începutul
secolului al VI-lea, mare parte din Galia.[e 21] Fuziunea moștenirii galo-romane cu aporturile
germanice și cu creștinismul a fost lungă și dificilă, francii constituind, la început, o societate
războinică, cu practici și legi foarte îndepărtate de dreptul roman și de principiile creștine.[e 22] În
vreme ce scăderea demografică suferită de Regatul Franc a antrenat un declin al
orașelor, creștinismul s-a instalat prin fondarea bisericilor rurale și, mai ales, a numeroaselor
mănăstiri.[e 23] Dacă puterea lui Clovis părea, la început, solidă, dinastia merovingiană a trebuit,
totuși, să facă față unor grave dificultăți; [e 24] ea s-a stins în 751, după care Pepin cel Scurt a fost uns
rege al francilor, fondând dinastia carolingiană.[e 25]
Pepin cel Scurt și fiul său, Carol cel Mare, au extins considerabil teritoriul regatului francilor, stat ce
se întindea, la sfârșitul secolului al VIII-lea, pe o suprafață de peste un milion de kilometri pătrați. [e
26]
 Imensul Imperiu Carolingian era controlat de o administrație centralizată cu sediul la Aachen,
cu conți ce îl reprezentau pe Carol cel Mare în tot imperiul și care erau supravegheați de missus
dominicus(d).[e 27] Carol, încoronat în 800 ca împărat al Occidentului(fr), a relansat artele frumoase în
educație, iar curtea sa de la Aachen(en) a găzduit o activitate artistică și intelectuală de înalt nivel. [e
28]
 Cu toate acestea, după moartea împăratului, conții și vasalii lor au început, din ce în ce mai mult,
să-și facă funcțiile ereditare, iar nepoții lui Carol cel Mare și-au împărțit imperiul prin tratatul de la
Verdun (843); Carol a obținut Francia occidentală, care corespunde, aproximativ, celor două treimi
vestice ale Franței actuale, teritoriu ale cărui frontiere au fluctuat puțin până la sfârșitul Evului Mediu.
[e 29]
 Noul regat a trebuit, totuși, să înfrunte, în secolele al IX-lea și al X-lea, trei valuri de invazii
diferite: ale musulmanilor, ale vikingilor și ale maghiarilor.[e 30] În același timp, puterile foștilor conți au
continuat să crească, în timp ce puterea regelui scădea; [e 31] relațiile sociale au început să capete
caracter feudal, caracterizat prin împărțirea societății în trei clase: clerul, nobilimea și „starea a treia”.
[e 32]

În 987, Hugo Capet a fost ales rege;[h] monarhia a redevenit ereditară[e 33], iar Dinastia capețiană au
domnit în Franța timp de peste 800 de ani. Totuși, primii regi capețieni nu controlau direct decât o
mică parte din teritoriul francez, denumit „domeniu regal”, și câțiva din vasalii lor erau mult mai
puternici decât ei.[e 34] În secolul al XII-lea, puterea regală a început să se impună din nou în fața
nobililor din regat, dar, începând cu anii 1150, a trebuit să se confrunte cu apariția unui „imperiu
Plantagenet(fr)”, domeniu nobiliar extrem de puternic, ce cuprindea Anglia și părțile vestice ale
Franței.[e 35]
Regatul capețian a atins apogeul în secolul al XIII-lea, monarhia redobândind puterea pe care o
pierduse[e 36] iar arta și cultura franceză au început să se afirme în Europa. [e 37] Filip August (1180-
1223) a reușit să cucerească mare parte din posesiunile franceze ale Plantageneților, punând capăt,
pentru un timp, amenințării engleze și lărgind considerabil domeniul regal cu această ocazie. [e
38]
 Ludovic al IX-lea (1226-1270) a acționat ca arbitru al creștinismului și a participat la cruciadele a
șaptea și a opta, ceea ce a dus la canonizarea sa rapidă de către Biserica Romano-Catolică.[e 39]
Secolul al XIV-lea și prima jumătate a secolului al XV-lea au găsit Franța într-o gravă criză, cu
manifestări multiple.[e 40] Războiul de 100 de Ani, dus contra Angliei și apărut în urma unei probleme
de succesiune(fr) la tronul Regatului Franței, a făcut ravagii în țară.[e 41] Dar criza din secolele al XIV-
lea și al XV-lea nu a fost una doar politică sau militară: ea a fost și demografică — Moartea
Neagră a ucis, începând cu anul 1347, cel puțin o treime din populația regatului [i] —,
socială — răscoalele țărănești și urbane s-au înmulțit —, economică și religioasă.[e 42] Totuși, deși
monarhia a fost și ea atinsă de această criză, ea a ieșit, în cele din urmă, întărită, puterea centrală,
care s-a mutat din valea Loarei, s-a îmbogățit cu noi instituții și a început să întrețină o armată plătită
dintr-un impozit permanent.[e 43]