COMUNICAREA ÎN MEDII PLURICULTURALE ŞI

PLURILINGVE

FLORENTINA ALEXANDRU

florentinaalexandru@yahoo.com

Abstract: The acceptance especially of cultural changes and the adaptation to the
new social environment, the multicultural and multilingual context, require three
determining aspects: a stimulation of receptiveness by comparing the foreign, strange,
different culture with the own, familiar culture, so that alterity and multiple identity are
recognized, a relativization of “the cultural background”, as Bourdieu says, that in fact
implies the questioning and the negotiation of the shared knowledge, and a
communication competence, which involves much more than structures of interpersonal,
intracultural communication.

Keywords: intercultural communication, intercultural education, globalisation,

multiculturality, transculturality.

1. Între globalizare şi particularizare

Globalizarea şi-a făcut intrarea triumfală, devenind tema fundamentală a
discursului politic, prin dimensiunea ei economică, mai exact prin deschiderea
pieţelor economice în căutarea de noi puncte de stabilitate ale capitalismului
dezvoltat contemporan1, fenomen care a atras după sine mişcarea liberă a forţei
de muncă, implicându-se astfel şi dimensiunea socială, cercul închizându-se cu
dimensiunea educaţională pentru că individul, indiferent de contextul cultural
momentan în care vieţuieşte, are nevoie de formare, el fiind o „fiinţă culturală” şi
deci „educabilă... permeabilă la contactele, dialogurile, influenţele şi idiosincrasiile
culturale” (Antonesei, 2005:21). Omul transcultural, apt pentru a se desfăşura
plenar într-un context multicultural prin dialogul intercultural, se caracterizează
prin două dimensiuni interdependente: o dimensiune obiectivă a cunoaşterii,
care îi pune la dispoziţie informaţii şi procedee de prelucrare a acestora, în
vederea adaptării la mediu, şi o dimensiune subiectivă a relaţionării cu mediul,
cu ceilalţi membrii ai diferitelor grupuri umane, dar şi cu sine, experienţa trăită
făcându-l pe individ mai puţin vulnerabil la situaţiile de interacţiune noi,
necunoscute. Un prim pas în constituirea acestor dimensiuni se face prin
educaţia interculturală.
Două tendinţe opuse caracterizează deci societatea contemporană:
globalizarea/mondializarea2 şi particularizarea/regionalizarea/localizarea. Dacă
prima vizează dimensiunea planetară, cea de-a doua este răspunsul firesc la

Lect. univ. dr. - Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”, Bucureşti.
1
Capitalismul contemporan este dominat de modelul american şi de cel al Europei occidentale, iar în
acest sens se poate vorbi chiar de o tendinţa accentuată de europenizare.
globalizare, este mişcarea de întoarcere spre spaţiile restrânse: teritorii de mică
amploare (regiuni, cartiere), culturi mici, grupuri umane formate pe baza unor
factori identitari, cum ar fi limbă, religie, etnie. Oricum amândouă sunt efectele
internaţionalizării fenomenelor economice, culturale, informatice şi deşi nu au în
mod evident aceleaşi scopuri, ele se completează în păstrarea unui echilibru
absolut necesar prin căutarea unităţii în diversitate şi a identităţii în diferenţă.
Dinamica mişcărilor este asigurată de o forţă dominantă, reprezentată în principiu
de un ansamblu geopolitic şi cultural, care tinde să-şi universalizeze valorile,
produsele culturale, limba. Principiul universalist, a cărei impunere este dorită de
către instituţiile şi organizaţiile care conduc actualmente planeta, este cel al
drepturilor omului.

2. Mediul economic şi transculturalitatea

Societatea omogenă în care aşteptările privind acţiunea şi comportamentul
uman sunt pe deplin stabilizate, individul nefiind confruntat cu situaţii
neprevăzute, este deja în multe părţi ale globului supusă schimbării. Evident că
în multe ţări eterogenitatea culturală nu este o caracteristică recentă, grupuri
etnice minoritare au existat dintotdeauna în spaţiile delimitate geografic ale
multor grupuri umane definite ca naţiuni3. Cu toate acestea, indiferent de etnie,
indivizii unui stat naţional se identificau şi se identifică încă cu statul naţional în
care trăiesc. Un efect al globalizării este tocmai schimbarea acestei imagini despre
naţiune. Controversatul filosof german Ulrich Beck vede în globalizare o rupere a
„arhitecturii gândirii, acţiunii şi vieţii în spaţiile statale, sociale şi în identităţi ” (Beck,
1997:116).
Procesul globalizării este, în accepţia aceluiaşi filosof, o trecere de la prima
modernizare (Erste Moderne), care a avut drept scop formarea, stabilizarea şi
impunerea statelor naţionale, la a doua modernizare (Zweite Moderne), care
tinde spre fluidizarea graniţelor naţionale şi implicit a identităţilor: „Globalizarea
pune sub semnul întrebării o premisă de bază a primei modernizări, şi anume imaginea
conceptuală, pe care A. D. Smith o numeşte ‚naţionalism metodologic’: contururile
societăţii sunt gândite în mare măsură ca fiind congruente cu contururile statului
naţional. Prin globalizare, la toate dimensiunile ei, ia naştere, contrar acestei imagini, nu
doar o nouă varietate de relaţii şi relaţii transversale între state şi societăţi. Mergând
mult mai departe, se prăbuşeşte structura conceptelor de bază, în care până acum
societăţile şi statele, ca unităţi teritoriale delimitate unele faţă de celelalte, erau
concepute, organizate şi populate. Globalitatea înseamnă: ruperea unităţii dintre statul
naţional şi societatea naţională; formarea de noi relaţii de putere şi de concurenţă, de

2
Primul termen este utilizat în spaţiul lingvistic anglo-saxon şi în ţările unde limba engleză are
influenţă majoră prin orice canal media, cel de-al doilea termen este caracteristic spaţiului de limbă
franceză. În cele mai multe situaţii ei sunt folosiţi în relaţie de sinonimie, dar există şi păreri care consideră
că între cei doi termeni se pot face anumite distincţii, mondializare nesuprimând, de exemplu, inegalitatea
şi nepacificând scena internaţională.
3
Naţiunea înţeleasă ca un grup uman aşezat în graniţe fizico-geografice şi politico-istorice bine
delimitate şi care foloseşte în comunicare aceeaşi limbă, definită ca limbă naţională. Alte elemente
unificatoare sunt cultura şi religia.
conflicte şi de intersectări între statele naţionale şi actorii acestora, pe de o parte, între
actori, identităţi, spaţii sociale, poziţii şi procese transnaţionale, pe de altă parte.” (Beck,
1997:46). Lumea celei de-a doua modernizări pare o „lume descătuşată” (Giddens,
2001), în care prin ruperea barierelor administrativ teritoriale s-ar ajunge la
dezintegrări identitare, sociale şi culturale.
În mod paradoxal, globalizarea are mai degrabă „un caracter fragmentar decât
integrativ; ea este vastă ca întindere şi transfrontalieră, dar nu universală” (Leggewie,
2001:18), ea este rezultatul „proceselor de piaţă, a constelaţiilor geopolitice şi a
deciziilor de stat, care deschid câmpuri de activitate extinse băncilor şi firmelor care
operează în regim internaţional” (Müller, 2002:14), în această reţea fiind implicate
puţine centre de putere, în special din emisfera nordică, susţin cei ce privesc cu
scepticism acest fenomen.
La nivelul paradigmatic al celor două etape de modernizare a societăţilor se
pot identifica mai multe perechi de caracteristici, care îşi găsesc forma de
exprimare atât în structurile macro, cum sunt societatea în sine, economia,
educaţia, dar şi în structurile micro, cum este învăţarea limbilor străine. Aceste
perechi de caracteristici (tabelul 1) nu trebuie însă înţelese ca expresii antinomice.
Tabelul 1.: Caracteristicile primei şi ale celei de-a doua modernizări
prima modernizare a doua modernizare
gândire structurală gândire procesuală
năzuinţa spre autonomie integrarea în reţea
control4 dinamică individuală
concreteţe ambiguitate
ori .... ori atât .... cât şi5
identitate coerentă identitate coezivă
închidere deschidere
delimitare difuziune
sfericitate ramificare

Omogenitatea asigură, în principiu, un climat de încredere, fără de care

interacţiunea umană a fost şi este încă de neconceput. În condiţiile globalizării
economice actuale nu mai putem vorbi însă de o astfel de stabilitate. Deplasarea
între diferite spaţii culturale şi confruntarea cu o diversitate de sisteme valorice
fac ca omogenitatea culturală să nu mai fie un lucru de la sine înţeles. Prin
integrarea în contexte acţionale diferite, în cele mai multe cazuri din spaţii
geografice variate, individul este „constrâns” la dezvoltarea unor identităţi
multiple, este supus unui proces de hibridizare, creolizare. 6
Balansul între identitate şi alteritate înseamnă, pe de o parte, recunoaşterea
diferenţelor, iar pe de altă parte căutarea în cadrul acestor diferenţe a unor repere

4
Deschiderea economică, politică şi socială creşte complexitatea simbolurilor, pluralitatea, capacitatea
de adaptare, viteza de adaptare, precum şi contingenţa acţională, ceea ce face practic imposibil controlul.
Dinamica individuală conduce spre sinergie şi identitate interculturală.
5
Trecerea la perspective de tipul ‚atât…cât şi’ potenţează gradul de sensibilitate faţă de nou, străin,
relativarea concepţiei proprii despre lume, capacitatea de decentrare.
6
A se vedea în acest sens şi Hannerz, U. (1996): Transnational Connections. Londra.
normative cu caracter general, a unor „insule consensuale”, care să asigure un
echilibru în interacţiune. Alternanţa între o globalizare omogenizantă, având la
bază capitalismul occidental, şi tendinţele de particularizare care pledează
pentru culturile locale şi regionale este caracteristica fenomenelor economice şi
sociale actuale.
Economia globală nu poate fi concepută fără comunicarea internaţională,
devenită în ultimele decenii o premisă a succesului economic. O astfel de
comunicare pe care se bazează parteneriatele economice şi organizaţiile
multinaţionale presupune o percepere şi interpretare exactă a diferitelor culturi,
altele decât cele de origine, în care se desfăşoară activitatea economică, şi o
permanentă negociere a simbolurilor şi a sistemelor de referinţă. Din această
perspectivă, echilibrul dintre unitate şi diferenţă trebuie să integreze cel puţin
trei paliere culturale: cultura de origine, cultura ţintă, cultura organizaţională.
Ultimul tip de cultură înseamnă de asemenea o îmbinare între cultura
organizaţiei mamă, dezvoltată în acord cu cultura spaţiului geografic şi a statului
naţional în care a luat naştere şi în care funcţionează, şi diferitele culturi ale
filialelor, reţea creată datorită expansiunii transfrontaliere. Transculturalitatea
poate fi considerată, din această perspectivă, trăsătura fundamentală a
organizaţiilor multinaţionale, la nivelul lor hibridizarea fiind foarte accentuată,
şi chiar singura formă posibilă de existenţă.
Pe fondul structurilor economice, de orice natură ar fi ele, de la cele
industriale, comerciale, de publicitate, bancare sau financiare şi până la
managementul de personal, conceptele de „transculturalitate”7 şi de
„transversalitate”8 (a se vedea Welsch, 1995, 2000; Roche, 2001) au relevanţa cea
mai puternică. Pe de o parte dinamica domeniului economic nu dă suficient timp
pentru dezvoltarea unui dialog intercultural, în care fundamentală este
înţelegerea a ceea ce este diferit şi nu doar perceperea şi adaptarea la nou, iar pe
de altă parte activitatea unor indivizi de diferite culturi şi mentalităţi, într-un
cadru organizaţional bine definit, cu reguli, norme, convenţii şi chiar tradiţii
culturale specifice, nu se poate desfăşură atâta timp cât nu se acceptă o
întrepătrundere a diverselor elemente culturale, pe verticală de la organizaţia
mamă la filiale şi pe orizontală între membrii organizaţiei. Într-un astfel de
context se justifică faptul că individul nu poate aparţine doar „unui singur cerc
cultural”, iar transculturalitatea reprezintă o posibilă cale de mijloc între
omogenizarea globală şi particularizarea regională/locală. Definitorie este prin
urmare interacţiunea cu ceilalţi (a se vedea Wittgenstein), accentul căzând pe
7
Pentru filozoful german, teoretician al conceptelor de transculturalitate şi raţiune transversală,
Wolfgang Welsch, prefixul „trans-” implică o dublă semnificaţie: o mişcare transversală (perpendiculară,
oblică) a determinantelor culturale prin culturi, mişcare prin care aceste determinante doar vin în contact
unele cu celelalte, fără a putea să formeze vreodată un tot, şi o direcţie care indică viitorul, adică acel
„dincolo” de ceea ce actual se numeşte design monocultural. Transculturalitatea este aplicaţia raţiunii
transversale care pune în valoare două însuşiri fundamentale: permisivitatea şi capacitatea de transgresare,
care la rândul lor fac posibilă pluralitatea internă cât şi externă a individului.
8
Termenul folosit începând cu secolul al XIX-lea în ştiinţele exacte, devine un concept filosofic al
postmodernismului, care respinge gândirea unică de tip sau … sau, promovând-o pe cea multiplă de tipul
atât … cât şi (Guattari, Foucoult, Lyotard, Derrida, Welsch).
suprapunere şi îmbinare, obţinându-se astfel deschiderea necesară comunicării,
iar capacitatea de racordare la reţea şi de transgresare a culturii de origine sunt
esenţiale în reacţia flexibilă, situaţională, în funcţie de cerinţele mediului de
lucru, dar şi de cele ale noii modernităţi. Ceea ce se omite însă este nevoia
individului de a deţine o identitate clară, lucru practic imposibil de atins într-o
structură organizaţională multiculturală. De aceea se explică funcţionarea a cel
puţin două identităţi culturale paralele, cea folosită la locul de muncă, să-i
spunem organizaţională, rezultat al amestecului de elemente menţionate mai sus,
şi cea folosită în afara cadrului organizaţional, cea care justifică de altfel
apartenenţa individului la cultura de origine. Nu trebuie uitat nici faptul că
identitatea organizaţională este temporară, deci are o viabilitate foarte redusă, ea
nesuprapunându-se pe structurile şi valorile de profunzime ale individului. Prin
schimbarea locului de muncă într-o altă organizaţie, care poate însemna şi un alt
spaţiu cultural, se impune şi o restructurare a identităţii organizaţionale.
Pericolul acestor permanente modificări şi a hibridizării în lanţ, nesusţinute de
un cadru formal, în care sub îndrumarea unor profesionişti, fie ei profesori,
instructori, formatori, să se conştientizeze necesitatea acestor transformări, şi mai
ales să se explice modul în care trebuie făcute ele, constă în mutaţiile şi mai ales
în pierderile grave în domeniul cultural, care s-a edificat totuşi printr-o muncă de
mii de ani.
Odată cu interesul crescut manifestat pentru conceptul de competenţă de
comunicare începând cu anii ’80 ai secolului trecut intră în atenţia cercetătorilor
noţiunea de „comunicare transnaţională”9, care nu este doar o relaţie între două
limbi străine, ci între două limbi care fiecare în parte reflectă o anumită realitate
socială şi culturală. De aici rezultă că în interacţiunile internaţionale, chiar şi doar
la receptarea unei informaţii într-o limbă străină, pe lângă problemele strict
lingvistice apar obstacole suplimentare din cauza fondului de cunoaştere diferit.
După C. Leggewie (2003) faza actuală a globalizării are trei caracteristici:
1. deteritorializarea instituţiilor, a firmelor şi a comunităţilor
2. hibridizarea culturilor prin interacţiune şi influenţă reciprocă
3. globalizarea, adică asimilarea locală a fenomenelor economice şi culturale
globalizate, de la imitaţie, trecând prin refacere creativă şi terminând cu reacţii
de separare sau de refuz radical.

9
Termenul a fost folosit pentru prima dată în 1982 de Manfred Bock la Conferinţa Asociaţiei pentru
Limbi Străine Moderne.
 3. Mediul social şi multiculturalitatea
Referinţa spaţială a globalizării este, după cum am arătat mai sus, planeta în
ansamblul ei, ideea fundamentală fiind cea a interconectării, graţie deschiderii
frontierelor şi a circulaţiei reale sau virtuale a capitalurilor, produselor culturale,
ideilor, valorilor şi mai ales a oamenilor. Trăind într-o lume deschisă, individul
vine în contact, tot mai des, cu o diversitate de culturi şi pe diferite căi, de la
formele mediatizate prin televiziune, presă, internet, şcoală şi până la cele
directe, reprezentate de turism, dar mai ales de migraţie, prin urmare se poate
vorbi de o pluriapartenenţă culturală.
Fenomenul migraţionist, manifestat sub forma şederilor temporare sau
definitive a persoanelor în alte societăţi şi bineînţeles în alte culturi, constituind
astfel cel mai important context de dezvoltare a proceselor de comunicare
interculturală, a căpătat în a doua jumătate a secolului al XX-lea noi dimensiuni
şi valenţe nebănuite. Într-adevăr toată istoria colonialistă de la sfârşitul secolului
al XV-lea şi până la mijlocul secolului al XX-lea a fost marcată de mişcări masive
de populaţie, fie prin migrarea voită a milioane de europeni spre America şi
Africa, fie prin comerţul cu sclavi şi prin mutarea forţată a populaţiilor indigene
din ţările lor de baştină de către colonialiştii europeni, aşa cum s-a întâmplat în
America de Sud şi de Nord, în Australia şi în Africa. Mişcările migraţioniste ale
secolului trecut, începute în contextul celui de-al doilea război mondial şi
amplificate după 1950 au decurs însă pe perioade de timp mult mai scurte, au
avut o încărcătură afectivă mult mai profundă şi de aceea pentru migranţi au fost
mult mai traumatizante.
Diferenţele economice şi implicit sociale între ţările capitaliste dezvoltate din
vestul Europei, dar şi din America de Nord au condus la o scindare de un alt tip
a societăţilor. Standardul de viaţă ridicat şi posibilităţile mari de a găsi un loc de
muncă au devenit punctele de atracţie a milioane de oameni care prin decizie
proprie au ales să lucreze şi să trăiască într-o altă societate decât cea de origine. Şi
astfel lumea s-a împărţit în ţări primitoare de forţă de muncă străină, şi mai puţin
de refugiaţi politici, şi ţări exportatoare de mână de lucru ieftină. Şi de o parte şi
de cealaltă oamenii nu au fost pregătiţi pentru acest impact. Având în vedere că
ţările primitoare la nivel european nu se confruntaseră până la mijlocul secolului
trecut cu o diversitate culturală, etnică şi lingvistică pe teritoriile lor geografice
bine determinate, multiculturalitatea a însemnat la început omogenizare,
cultură şi limbă unică, şovinism şi separatism cultural. Migranţii la rândul lor
pentru a putea supravieţui nu aveau decât o singură variantă: adaptarea totală la
cultura în care trăiau prin afiliere şi dependenţă. Între migranţi şi membrii
noului grup cultural, în care încercau să pătrundă, nu se putea dezvolta un
dialog.
În adaptare10 migrantul se bazează pe experienţele directe şi pe observare.
Comparând, imitând el consideră că se adaptează, numai că subiectul nu implică
şi capacitatea sa de reflexivitate, de interogare a sa, dar şi a ceea ce-l înconjoară.

10
Adaptarea în aceste condiţii nu poate fi definită ca procesuală, dinamică, constructivă şi
integrativă.
Pe de altă parte, membrii grupului cultural căruia vor să-i aparţină nu sunt
dispuşi să dialogheze, percepându-i pe migranţi ca pe nişte intruşi, de multe ori
perturbatori ai echilibrului identitar, cultural, religios şi lingvistic existent. Lipsa
exerciţiului dialogic îşi spune cuvântul şi de o parte şi de cealaltă, şi în mod
evident, la acest nivel al socialului cotidian, imaginea herderiană a culturilor sub
formă de sferă este cea mai pregnantă. Culturile se ciocnesc, iar prin ciocnire are
loc un recul care le îndepărtează şi mai mult.
Păstrarea identităţii culturale presupune transmisia culturală, un fenomen
complex ca urmare a ramificării lui pe mai multe paliere, în primul rând
temporal (imagine diacronică şi sincronică a perpetuării elementului cultural
comun unei colectivităţi umane), dar şi spaţial prin transgresarea propriei mătci
culturale. Un model al difuziunii culturale, în care se regăsesc cele două aspecte
enunţate: timp şi spaţiu, îl găsim la Berry (Berry et. al 1992, apud Cucoş
1998:246):
transmisie verticală (de la antecedenţi direcţi)
1. enculturaţie generală
2. socializarea realizată de părinţi
transmisie oblică (de la alţi adulţi)
a.din propriul grup
1.enculturaţie generală
2.socializare specifică
b.de la alte grupuri
1. aculturaţie generală
2. resocializare specifică
transmisie orizontală (de la congeneri)
1. enculturaţie generală
2. socializare specifică de la cei de aceeaşi vârstă.
Din punct de vedere social, fenomenul de aculturaţie este specific
contextelor multiculturale, şi nu numai al celor care îşi declară în mod deschis
tendinţele asimilaţioniste, segregaţioniste sau integrative. Prin aculturaţie
individul preia valori, norme, convenţii, comportamente de la un individ/grup
cu o altă identitate culturală decât a lui, preluare care nu este însă supusă
reflexiei, interpretării, din varii motive care pot fi vârsta, nivelul de educaţie,
ocupaţia, dar şi timpul disponibil pentru interpretare şi comprehensiune.
Mecanismul aculturaţiei produce în cele mai multe situaţii rupturi identitare, din
cauza incapacităţii individului de a forma puntea de legătură între două culturi
şi realităţi diferite. Multiculturalismul prin indiferenţa sa faţă de individ şi prin
atenuarea sau mai degrabă anihilarea alterităţii şi a diversităţii are efecte
deosebit de grave asupra existenţei umane. Individul rămâne suspendat între
cele două culturi, neacceptat de cultura ţintă şi respins de cultura de origine,
acest lucru manifestându-se în mod concret prin excludere, marginalizare, iar
acţiunile sale comportamentale sunt dominate de anxietate, depresie, criză
identitară. Încercarea de a impune celuilalt înlocuirea unei construcţii mentale
sau a unui comportament îl face pe individul în cauză să-şi renege identitatea şi
să-şi atribuie o alta, pe care însă nu o poate recunoaşte, nu este capabil să o
asimileze.
Multiculturalitatea este aşadar un fenomen specific societăţilor în care
coexistă în mod paşnic culturi diferite. Individul în sine este încă puternic
ancorat în cercul cultural propriu, închis, fapt ce nu permite promovarea
dialogului, ba dimpotrivă delimitează şi exclude. Persistă imaginea herderiană a
sferelor care doar se ciocnesc şi nu se întrepătrund.

4. Mediul educaţional şi interculturalitatea

Un om universal nu există. El reprezintă imaginea unui moment istoric
concret şi al unei culturi anume, este expresia dialectică dintre însuşirile specifice
timpului în care trăieşte şi cele universale, atemporale. Prin preocuparea deosebit
de intensă cu comunicarea socială în general, şi cu cea interculturală în special,
am văzut în capitolele anterioare că diferenţele culturale au trecut în prim planul
atenţiei cercetătorilor din foarte multe domenii înrudite sau chiar neînrudite cu
ceea ce numim comunicare în general.
Mişcarea migraţionistă pe fond economic şi politic din ultimii 40 de ani a
condus în ţările de primire ale Europei occidentale şi la inevitabilul fenomen de
mixaj cultural şi lingvistic de la nivelul şcolii. De altfel, acest lucru a provocat
interesul deosebit pentru noua realitate şcolară, care perturbă mersul firesc al
activităţii de învăţământ. În acest domeniu dezbaterile teoretice se deplasează
între doi poli: universalism şi relativism, ceea ce înseamnă:
„... fie căutarea unui cadru de interpretare relevant, supraetnic şi încercarea de a
compara şi de ‚a măsura’ culturile umane pe baza unor caracteristici comune ...”
„... fie căutarea unui cadru de interpretare corespunzător unei anumite culturi,
confruntarea cu propriile preconcepţii etnocentrice şi situarea definiţiei de sine, a
respectivei etnii, ca subiect al istoriei sale, în centrul tuturor interpretărilor ...” (Adick,
1993:135).
Abordarea universalistă cu accente clare eurocentrice, consideră globalizarea
ca o perspectivă supraordonatoare, lumea de pretutindeni fiind pusă în faţa
aceloraşi probleme şi provocări privind pacea, drepturile omului, mediul
înconjurător, a căror rezolvare nu se poate face decât prin acţiune comună,
fundamentată pe „forţa universală a raţiunii şi a limbii”
(a se vedea Klafki 1998). Individul îşi articulează propriul fond cultural şi
biografic şi respectă fondurile culturale şi biografice ale celor cu care intră în
dialogul comun al societăţii globale. Comunicarea ideală se bazează pe o
competenţă globală care reprezintă unitatea dintre „identificările globale, naţionale
şi etnice” (Schweitzer, 1994:377), ca rezultat al internalizării valorilor şi
principiilor etice, universal valabile. De cealaltă parte, poziţia relativismului
cultural se articulează pe un „eurocentrism fără prejudecăţi” (Nieke, 2000:96) prin
relativizarea modelelor de orientare, gândire, interpretare, fapt ce poate conduce
spre mai multă toleranţă în raporturile cu contextele străine. Ambele viziuni au
însă un punct comun, şi anume cultura, de care sunt legate elemente
diferenţiatoare de ordin etnic, naţional, religios şi lingvistic.
 În plan educaţional, preocuparea tot mai intensă cu fenomenul de
interculturalitate după 1990, odată cu desfiinţarea blocului comunist în Europa şi
impunerea economiei de piaţă pe plan mondial, a marcat o schimbare de la
dihotomia dominantă a multiculturalismului dintre propriu şi străin la centrarea
atenţiei pe schimb şi reciprocitate. În ştiinţele educaţiei multiculturalismul se
reflecta în pedagogia străinilor (Ausländerpädagogik), care avea un caracter
compensator, fără să estompeze diferenţele dintre persoanele cu origini culturale
diferite, iar în didactica limbilor străine în prim plan se afla achiziţia de
cunoştinţe despre mediul străin, situat în afara graniţelor naţionale.
Interculturalitatea schimbă optica, diferenţa nu mai este considerată o lipsă şi un
criteriu de delimitare, ci un fapt firesc al societăţii pluraliste. De altfel „perspectiva
interculturală nu este nici o ştiinţă nouă, nicio disciplină recentă, ci o metodologie care
caută să integreze datele psihologice, sociale, istorice, politice şi culturale în căutarea de
soluţii pentru coexistenţa unor populaţii de origini diferite” aprecia Jaques Chevalier
(Chevalier 2002, apud Ulrich, 2005: 57).
Grafic Renate Nestvogel11 marchează trecerea de la faza multiculturală la cea
interculturală în ştiinţele educaţiei şi în didactica limbilor străine prin săgeţile
care sugerează reciprocitatea (P = propriu; S = străin):

P S P S

Multiculturalitate Interculturalitate
Figura 1

La nivel educaţional, conceptul de comunicare interculturală se impune tot

mai mult. Internaţionalizarea relaţiilor plasează limbile străine pe primul loc
între competenţele care trebuie însuşite, iar adaptarea (inter)culturală este una de
tip „savoir être”, valorizată cu precădere în mediul profesional. În acest sens se
poate gândi şi mediul şcolar unde prin diferitele programe (Erasmus, Leonardo,
Comenius) se pot obţine beneficii nu numai de natură lingvistică cât şi culturală
şi identitară.
Educaţia interculturală are drept scop sensibilizarea copiilor/tinerilor şi
chiar şi a adulţilor, prin diferite forme de învăţare/formare continuă, faţă de
diversitatea culturală/lingvistică, faţă de alteritate, faţă de tot ceea ce nu este
identic. Mediul şcolar formal poate contribui esenţial la conştientizarea
diferenţelor culturale/identitare şi la înţelegerea acestora prin dialogul
intercultural mediat de profesorul expert, fenomen nerealizabil în mediul social
cotidian sau profesional unde majore sunt experienţele trăite, dar care rămân
neexplicate. „Dacă absenţa a ceea ce este diferit este o sursă de pericol pentru
dezvoltarea umană şi potenţialul educaţional, protejarea a ceea ce este diferit, de-

11
Nestvogel, Renate (1994): ‚Fremdes’ oder ‚Eigenes’? Rassismus, Antisemitismus, Kolonialismus
und Rechts-extremismus aus Frauensicht. Frankfurt/M: IKO, 28.
diferenţierea celor cunoscute şi auto-diferenţierea capătă un rol major. Un efort pentru
conservarea a ceea ce este diferit în sine şi în lumea exterioară ar fi, aşadar o manevră
necesară pentru a contracara universalismul care atenuează diferenţele. ... Confruntarea
cu diverse culturi, cu celălalt, în propria cultură şi în sine, este un element esenţial
pentru educaţie. ... În cadrul unei astfel de proceduri, atenţia se concentrează, în special,
pe dezvoltarea unei gândiri eterologice”12. Interculturalitatea presupune interacţiune,
cooperare, interdependenţă, consensualitate, procesualitate, integrativitate,
construcţie, negociere, unitate în diversitate, dinamism, metacomunicare,
inteligenţă emoţională, cu un cuvânt dialog.
Educaţia nu are drept responsabilitate doar furnizarea de cunoştinţe
(instruire) ci şi transmiterea de valori, obiceiuri, convingeri, în vederea
perpetuării identităţii culturale şi etnice, a formării unei structuri durabile, cum
ar fi un „habitus” (Bourdieu 1994), care poartă caracteristicile unui anumit grup
uman. Şcoala are aşadar o misiune dublă de transmitere a unei culturi generale,
centrată pe o cunoaştere utilă, şi de reproducere a culturalului pentru asigurarea
unei coerenţe şi a unei coeziuni, cu alte cuvinte a unei omogenităţi în cadrul
grupului uman. Dacă pentru un context cultural omogen cele două funcţii se
realizează în mod firesc, mediul multicultural ridică cu siguranţă probleme în
ambele situaţii, dar cu precădere în reproducerea matricei culturale. Aici
intervine educaţia interculturală care are drept scopuri recunoaşterea, acceptarea
şi valorizarea diferitelor matrici culturale, prezente temporar într-un context
şcolar (clasă/şcoală). Mijlocul fundamental de realizare a acestor scopuri este
dialogul, care prin natura sa dinamică, confrontativă, stimulează deschiderea,
comparaţia, relativizarea ideilor şi a perspectivelor absolutiste, şi ridică gradul de
sensibilitate faţă de tot ce este diferit, străin.
Procesul de înţelegere în comunicarea interculturală este fundamental. El
este legat întotdeauna de anumiţi factori:
mediul sociocultural cu tradiţiile, normele, valorile specifice
experienţa individuală în mediul sociocultural propriu
condiţiile şcolare.

5. Concluzii
Considerând comunicarea, în general, drept o modalitate de utilizare a limbii
în vederea înţelegerii interumane, în comunicarea interculturală ar fi necesară, în
mod special, o dublă competenţă – în limba şi cultura proprie, de origine, şi în
limba şi cultura străină, ţintă. În procesele interculturale se poate observa cu
uşurinţă că prin ancorarea persistentă într-o singură cultură (de regulă cea de
origine) probabilitatea dezvoltării unor stări conflictuale este mult mai ridicată, de
aceea se promovează dialogul.

BIBLIOGRAFIE

12
Wulf, Christian (2005): Puncte critice în transmiterea şi învăţarea moştenirii intangibile. În: L.
Bârlogeanu, (coord.): Identitate şi globalizare. Bucureşti: Humanitas Educational, 21.
 1. Adick, Christel, (1993), Universalismus und Schule oder Die
‚Verschulung’ der Welt, În: Scheunpflug, Annette / Treml, Alfred (ed.):
Entwicklungspolitische Bildung in Forschung und Lehre. Ein Handbuch.
Tübingen/Hamburg: Schöppe & Schwarzenbart.
2. Antonesei, Liviu, (2005), Polis şi paideia, Iaşi, Polirom.
3. Beck, Ulrich, (1997), Was ist Globalisierung. Frankfurt/M: Suhrkamp.
4. Cucoş, C., (2000), Educaţia-Dimensiuni culturale şi interculturale. Iaşi:
Polirom.
5. Giddens, A., (2001), Entfesselte Welt. Frankfurt/M: Suhrkamp.
6. Klafki, Wolfgang, (1998), Schlüsselprobleme der modernen Welt und die
Aufgaben von Schule – Grundlinien einer neuen Allgemeinbildungskonzeption
in internationaler /inter-kultureller Perspektive. În: Gogolin, Ingrid et. al (ed.):
Pluralität und Bildung. Opladen: Leske & Budrich, 235-249.
7. Leggewie, C., (2001), Nach dem Fall: Globalisierung und ihre Kritik. În:
Das Parlament B 52-53/2001, 18-22.
8. Nieke, Wolfgang, (2000), Interkulturelle Erziehung und Bildung.
Wertorientierungen im Alltag. Opladen: Leske & Budrich, ediţia a 2-a.
9. Roche, J., (2001), Interkulturelle Sprachdidaktik. Eine Einführung.
Tübingen, Narr.
10. Schweitzer, Helmuth, (1994), Der Mythos vom interkulturellen Lernen.
Münster/Hamburg, Litt.
11. Ulrich, Cătălina, (2005), Educaţia civică şi „proiectul intercultural”. În
Bârlogeanu, L. / Crişan, A., (coord.), Ghid de politici interculturale, Bucureşti,
Humanitas Educational, 41-68.
12. Welsch, W., (2000), Transkulturalität – zwischen Globalisierung und
Partikularisierung. În: Jahrbuch Deutsch als Fremdsprache 26, 327-351.