FACULTATEA DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE

SPECIALIZAREA ASISTENŢĂ MEDICALĂ GENERALĂ
ŞI MOASE  

NURSING
GENERAL
CURS
Profesor universitar dr. Doina Carina Voinescu
 SUPRAVEGHEREA
BOLNAVULUI

CURS 2

1. Urmărirea comportamentului bolnavului

2. Urmărirea funcţiilor vitale şi vegetative ale organismului.
Foaia de temperatură.
3. Supravegherea temperaturii corpului
SUPRAVEGHEREA BOLNAVULUI

Supravegherea bolnavului este una din sarcinile cele mai importante

ale asistentei medicale.
Observaţia medicului este discontinuă, intermitentă. El vede
bolnavul numai la vizite sau cu ocazia aplicării unor tratamente.
În restul zilei, bolnavul se găseşte sub supravegherea asistentei, care
trebuie să culeagă toate datele stării generale şi evoluţiei bolii.
Asistenta trebuie să raporteze medicului tot ce observă în cursul zilei
la bolnav, însă, pentru ca informaţiile ei să fie complete şi valoroase, ea
trebuie să ştie să facă observaţii sistematice, metodice şi să cunoască ce
anume trebuie să observe.
Asistenta medicală trebuie să stea în permanenţă la patul bolnavului
şi să urmărească:
1. Comportamentul bolnavului;
2. Funcţiile vitale şi vegetative ale organismului;
3. Apariţia unor noi manifestări patologice.
URMĂRIREA COMPORTAMENTULUI BOLNAVULUI

Asistenta medicală trebuie să supravegheze bolnavul ştiinţific şi

obiectiv, iar observaţiile culese trebuiesc notate, ele indicând toate
modificările produse în starea bolnavului.
Asistenta medicală va urmări:

1. Poziţia bolnavului în pat;

2. Expresia feţei bolnavului;

3. Starea psihică a bolnavului;

4. Pofta de mâncare a bolnavului;

5. Somnul bolnavului.
1. POZIŢIA BOLNAVULUI ÎN PAT
Poziţia bolnavului în pat este determinată de gravitatea bolii.
Bolnavul stă în pat în poziţie activă dacă starea sa nu este gravă,
păstrând o atitudine asemănătoare cu cea a unei persoane sănătoase.
Musculatura îşi păstrează tonicitatea sa normală, poziţia fiind dirijată de
mişcările sale active.
Bolnavul stă în pat în poziţie pasivă dacă starea sa este gravă, el
devenind adinamic. Musculatura îşi pierde tonicitatea sa normală, poziţia
sa fiind dirijată de legile gravitaţiei, dând impresia că este “căzut în pat”.
Bolnavul stă în pat în poziţie forţată:
1. În afecţiuni însoţite de durere, căutând să menajeze partea
dureroasă. Exemplu: în fractura costală, stă pe partea dureroasă pentru a
nu exagera durerile prin comprimarea părţii afectate; în ulcer gastric sau
duodenal, stă în decubit ventral sau în decubit lateral stâng.
2. În afecţiuni ce scot din funcţie sau diminuează respiraţia unui
plămân. Exemplu: pneumonie, pleurezie, stă culcat pe partea bolnavă,
pentru a putea compensa plămânul cu funcţie redusă.
POZIŢIA BOLNAVULUI ÎN PAT
3. În afecţiuni cardiace însoţite de insuficienţă circulatorie şi în
afecţiuni respiratorii însoţite de insuficienţă respiratorie, stă în poziţie
şezând – ORTOPNEE – care prin creerea posibilităţii intervenţiei
muşchilor inspiratori accesori precum şi prin devierea unei părţi a
sângelui în partea inferioară a corpului, uşurează respiraţia şi circulaţia.
Bolnavul stă în pat în atitudini speciale,PATOGNOMONICE.
1. În meningită, stă în decubit lateral, cu spatele îndreptat spre
lumină – FOTOFOBIE, cu capul în hiperextensie şi cu membrele
inferioare flectate, atât în articulaţia coxo-femurală, cât şi în cea a
genunchiului (poziţie “în cocoş de puşcă”).
2. În tetanos, din cauza contracţiilor generale ale muşchilor,
bolnavul se găseşte în hiperextensie, având forma unui arc cu
concavitatea dorsală – OPISTOTONUS.
3. În ulcer gastric penetrant, în criză, stă înghemuit, exercitând o
presiune cu pumnul asupra regiunii dureroase.
2. EXPRESIA FEŢEI BOLNAVULUI

Expresia feţei bolnavului indică gradul de inteligenţă şi starea sa

psihică (durere, spaimă, agitaţie, depresie, bucurie, indiferenţă, oboseală)
Faciesul mitral apare în bolile cardiace, mai precis în stenoza
mitrală (stenoza mitrală este o afecţiune a valvei mitrale a inimii care
face legătura între atriul şi ventriculul stâng, micşorându-se spaţiul de
trecere al sângelui, cu consecinţe grave).
O astfel de persoană are obrajii, nasul şi buzele de o nuanță albăstruie
(cianoză) contrastat cu paliditatea pielii din jur.
Faciesul cianotic - in insuficienţa circulatorie gravă, insuficienta
respiratorie grava, expresia feţei indică anxietate şi este cianotică.

Facies mitral Facies cianotic, extremitati cianotice

2. EXPRESIA FEŢEI BOLNAVULUI

Faciesul peritoneal – in peritonită şi în

alte afecţiuni grave ale abdomenului faţa este
acoperită de sudori reci, ochii sunt înfundaţi şi
încercănaţi, nasul ascuţit, privirea anxioasă.

“Risus sardonicus” – in tetanos faţa

exprimă un râs sardonic (rânjet), cu fruntea
încreţită.
Expresia feţei bolnavului se schimbă în
raport cu modificările stării sale de boală.
2. EXPRESIA FEŢEI BOLNAVULUI

În boala Basedow (hipertiroidie) prezinta

“facies basedowian” –caracterizat prin proeminenţa
globilor oculari (exoftalmie), ochii strălucitori cu
hipersecreţie lacrimală. Aceşti bolnavi nu suportă
căldura, sunt slabi şi irascibili.
În mixedem (hipotiroidie) faţa este rotundă
“in lună plină”.
Facies în sindrom Down -  fata este rotundă,
profilul facial este plat datorită dezvoltarii
incomplete a oaselor nasului, iar fruntea este
bombată. Fantele pleoapei sunt orientate oblic, in
sus si in afară, prezintă un repliu semilunar al pielii,
aproape vertical si de obicei simetric, care acoperă
cateodată unghiul intern al ochiului, fără să adere la
el. Irisul poate avea un aspect pătat. Urechile sunt
mai jos inserate, mici, rotunde si displazice. 
2. EXPRESIA FEŢEI BOLNAVULUI

Faciesul cunshingoid – caracteristic

sindromului Cushing, faţa este rotunjită, dolofană, cu
obrajii roşii dând o impresie de falsă sănătate.

Facies de „mumie” – este caracteristic pentru

sclerodermie, o afecţiune rară, în care pielea
devine rigidă, întinsă, cu nasul şi buzele subţiri.

Rinofima – nasul mare, deformat, se poate

asemăna cu o conopidă. Cauza este hipertrofia
glandelor sebacee.
2. EXPRESIA FEŢEI BOLNAVULUI

Faciesul „pletoric” – apare la persoanele cu

hipertensiune sau obezi. Se caracterizează printr-o
coloraţie roşie a pielii de pe faţă. Această coloraţie
poate fi şi fiziologică, în stări emotive sau patologică
în consumul de alcool.

Faciesul în paralizia facială – apare pe

jumătatea bolnavă a feţei. Dispar trăsăturile
fiziologice, pielea şi muşchii devin flasce. Se şterg
pliurile nasolabiale, lacrimile se scurg pe obraz,
ochiul nu mai clipeşte, iar bolnavul nu poate
fluiera sau umfla obrazul.
3. STAREA PSIHICĂ A BOLNAVULUI

Bolnavul poate fi conştient sau inconştient.

Bolnavul conştient este treaz, prezent în mediu, răspunde
corect la stimuli externi, verbali, senzoriali (orientat temporo-
spaţial).
Bolnavul obnubilat, prima fază de alterare a conştienţei este
somnolent, cu atenţie diminuată, mişcările spontane sunt limitate,
răspunde greu la stimuli, fiind lent şi neclar, cu halucinaţii
(dezorientat temporo-spaţial).
Starea de carfologie (karphos = pai uscat, legem = a aduna)
întâlnită la bolnavii cu conştienţa tulburată, privirea absentă, stau în
pat nemişcaţi sau prezintă mişcări continue si automate, repetitive,
care sugereaza imaginar prinderea unor flocoane care ar pluti in aer
sau aranjarea unei cuverturi pe pat. Exemplu: febra tifoidă.
Starea de delir întâlnită la bolnavii cu conştienţa tulburată,
care pot fi paşnici (bolnav liniştit) sau violenti (bolnav agresiv) care
sesizează parţial evenimentele din anturajul lor, au iluzii, halucinaţii,
hiperexcitaţii. Exemplu: boli infecţioase acute; afecţiuni cerebrale,
STAREA PSIHICĂ A BOLNAVULUI

Starea de apatie întâlnită la bolnavii cu conştienţa tulburată a

căror afecţiune îi face dezinteresaţi faţă de mediu şi faţă de propria
lor persoană.
Starea de stupoare întâlnită la bolnavii cu conştienţa
tulburată cu o stare de imobilitate şi de insensibilitate ce pot fi treziţi
la stimuli puternici, dar nu răspund la întrebări, adorm imediat, având
o reducere marcată a activităţii mentale.
Bolnavul inconştient se află în stare de comă, care poate fi
superficială (activitatea reflexă păstrată) sau profundă (activitatea
reflexă abolită). Bolnavul nu poate fi trezit şi nu răspunde la
excitanţi puternici, prezentând stări foarte grave de boală.
4. POFTA DE MÂNCARE
Foamea reprezintă nevoie imediată a bolnavului de a mânca (de a se
alimenta).
Apetitul (pofta de mâncare) reprezintă dorinţa de a consuma alimente.
Saţietatea reprezintă dispariţia apetitului.
Dispariţia apetitului:
1. Anorexie (inapetenţă). Exemplu: iritaţie gastrică, stări febrile, cancer,
TBC, insuficienţă cardiacă.
2. Saţietate precoce (consumul unei mici cantităţi de alimente).
Exemplu: rezecţie de stomac, tumori gastrice.
3. Sitofobie (teama de a mânca). Exemplu: ulcer complicat, boli
psihice.
Creşterea apetitului:
1. Polifagia (se manifestă prin creşterea exagerată a apetitului urmată
de consumarea excesivă de alimente). Exemplu: parazitoze intestinale, tumori
cerebrale, diabet zaharat.
2. Bulimia (hiperorexia, manifestată prin senzaţie de foame excesivă,
continuă, fară apariţia senzaţiei de saţietate). Exemplu: leziuni ale lobului
frontal.
5. SOMNUL BOLNAVULUI

Somnul bolnavului este apreciat atât cantitativ cât şi calitativ.

1. D.p.d.v. cantitativ, se apreciază numărul orelor dormite în 24

de ore (ziua şi noaptea). Se notează în ce momente ale zilei şi nopţii
adoarme sau se trezeşte.

2. D.p.d.v. calitativ, se apreciază dacă:

- somnul este liniştit sau agitat;
- somnul este fără întrerupere sau cu întreruperi motivate (dureri
de foame, diaree, necesitatea de a micţiona, stări de tulburări nervoase).
2. URMĂRIREA FUNCŢIILOR VITALE ŞI VEGETATIVE ALE
ORGANISMULUI

Modificările funcţiilor vitale şi vegetative ale organismului

indică starea generală a bolnavului, evoluţia şi gravitatea bolii.
Totalitatea observaţiilor asupra funcţiilor vitale şi vegetative ale
organismului sunt consemnate în foaia de temperatură a bolnavului.
Funcţiile vitale şi vegetative ale organismului consemnate sunt:
1. Temperatura cutanată şi mucoasă.
2. Pulsul.
3. Tensiunea arterială.
4. Respiraţia.
5. Diureza.
6. Somnul.
7. Vărsăturile.
8. Expectoraţia.
9. Greutatea corpului şi înălţimea.
10. Scurgerile patologice ale OGE.
11.Modificările patologice noi apărute şi agravarea lor.
NOTAREA GRAFICĂ A TEMPERATURII
NOTAREA GRAFICĂ A PULSULUI
NOTAREA GRAFICĂ A TENSIUNII ARTERIALE
NOTAREA GRAFICĂ A RESPIRAŢIEI
NOTAREA GRAFICĂ A DIUREZEI
FOAIA DE TEMPERATURĂ
Datele culese de asistenta medicală privind funcţiile vitale şi
vegetative ale bolnavului se notează în foaia de temperatură.
Foaia de temperatură este reprezentarea grafică şi ordonată
cronologic a datelor, privind funcţiile vitale şi vegetative ale
organismului.
Foaia de temperatură este un act obligatoriu pentru bolnavii
spitalizaţi şi face parte din foaia de observaţie care este un document
medical, ştiinţific şi medico-judiciar.
Foaia de temperatură este completată de asistenta medicală.
Părţile foii de temperatură sunt:
Partea 1:
Date personale ale bolnavului, date principale legate de internare:
- nume, prenume, vârstă;
- data internării;
- diagnosticul la internare;
- numărul patului, foii de observaţie;
- diagnosticul la externare şi data externării.
FOAIA DE TEMPERATURĂ

Partea 2: Partea principală a foii de temperatură este alcătuită

dintr-un sistem de coordonate, adaptat reprezentărilor grafice ale
funcţiilor de bază ale organismului: circulaţie, respiraţie, termoreglare,
diureză etc.
a. Pe abcisa graficului de coordonate se notează timpul în cadrul
căruia evoluează boala. Ea este împărţită în zile de boală, iar zilele în
dimineaţă/seară. Deasupra zilelor de boală se notează data (ziua
calendaristică), iar sub ea ziua de boală (numărul zilelor parcurse de la
debutul bolii.
b. Pe ordonata graficului de coordonate se notează valorile:
temperatura, puls, frecvenţa respiratorie, tensiunea arteriala, diureza
(urină eliminată în 24 de ore).
Valorile normale sunt indicate cu o linie orizontală mai groasă.
Deasupra liniei valorilor normale sunt valorile în plus (hipertermie,
tahicardie, polipnee, hipertensiune arterială, poliurie). Dedesuptul liniei
valorilor normale sunt valorile în minus (hipotermie, bradicardie,
bradipnee, hipotensiune arterială, oligurie).
FOAIA DE TEMPERATURĂ

Partea 3: dedesuptul graficului de coordonate se găsesc rubrici

unde pot fi notate datele asupra evoluţiei bolii şi tratamentului:
- greutatea corporală;
- cantitatea de lichide ingerate în 24 de ore;
- numărul şi felul scaunelor;
- numărul şi felul vărsăturilor;
- cantitatea zilnică de spută expectorată;
- apariţia unor complicaţii (frisoane, erupţii, exanteme etc.);
- intervenţii chirurgicale;
- medicaţia zilnică (medicamentele notate cu nume şi doza
prescrisă în ordinea aplicării lor);
- transfuziile de sânge şi de plasmă;
- regimul dietetic al bolnavului: hidric, hidrozaharat, lactat, regim
special sau regim normal.
SUPRAVEGHEREA TEMPERATURII ORGANISMULUI

Temperatura omului se menţine constantă între 36 şi 37 grade

Celsius datorită procesului de termoreglare, având dimineaţa temperatură
minimă şi seara temperatură maximă.
Temperatura cea mai joasă măsurată în 24 de ore de numeşte
minimă, iar cea mai ridicată se numeşte maximă.
Sistemul neuro-endocrin dirijează procesele de reglare termică prin
mecanisme chimice şi fizice, modificând după necesitate, termogeneza
(producţia de căldură) sau termoliza (pierderea de căldură).

Căldura este rezultatul proceselor oxidative din organism, a căror

intensitate este variabilă în raport cu temperatura mediului înconjurător.
Astfel prin scăderea temperaturii aerului se intensifică arderile din
organism şi, ca atare, termogeneza creşte.
Organele principale ale termogenezei sunt muşchii şi ficatul.
TERMOREGLAREA
Definitie
Mentinerea temperaturii corpului in limite normale este o necesitate a
organismului de a conserva temperatura aproximativ constanta, pentru a-
si mentine o stare de bine.

 Temperatura corpului se mentine constanta datorita echilibrului dintre

termogeneza si termoliza.
 Mentinerea echilibrului este asigurata de functionarea centrilor
termoreglatori, situati la hipotalamus.
 In producerea de caldura – termogeneza – intervin procesele biochimice,
caldura fiind rezultatul proceselor de oxidare din organism, mai ales prin
activitatea musculara si glandulara.
 In pierderea de caldura – termoliza – intervin mecanisme fizice, caldura
pierzandu-se prin piele, plamani, rinichi.
Termogeneza
Temperatura mediului inconjurator influenteaza termogeneza astfel:
 cand temperatura mediului inconjurator scade, pe cale reflexa, se
produce o crestere a activitatii musculare si deci se intensifica
procesele oxidative
 cand temperatura mediului inconjurator creste, se produce pe cale
reflexa, o diminuare a proceselor oxidative;
 In pierderile de caldura intervin mecanisme fizice:

 vasoconstrictie, in caz de frig, deci, pierderi reduse de caldura;

 vasodilatatie, in caza de temperatura crescuta a mediului, deci pierderi

mai mari de caldura.
 Echilibrul dintre termogeneza si termoliza se numeste homeotermie
sau homeostazie termica.
Termoliza
 Pierderile se realizeaza prin:
 Evaporare (25%) -  reprezinta pierderea caldurii datorita
eliminarii transpiratiei si evaporarii ei prin piele. Respiratia,
antreneaza o pierdere de caldura si, astfel, racirea corpului;
 Radiatie (60%) - reprezinta pierderea caldurii sub forma de
unde electromagnetice, atunci cand temperatura mediului
inconjurator este mai mica decat temperatura corpului;
  Conductie - reprezinta pierderea caldurii prin contactul direct
al corpului cu obiecte reci (bai reci, cuburi de gheata);
 Convectie -  reprezinta pierderea caldurii printr-o circulatie de
aer in jurul corpului;
Factorii care influenteaza temperatura corpului
Factori biologici
a)      Varsta – nou-nascutul si copilul mic au termoreglarea fragila, datorita imaturitatii centrului
reglator, de aceea temperatura lor corporala este usor influentata de cea a mediului ambiant.
Temperatura corpului la : - noul-nascut este cuprinsa intre 36,1 – 37,8 °C
                                            - adult : 36-37 °C
                                        - varstnicul: 35-36 °C
b)      Efort fizic – in timpul activitatii musculare foarte intense, temperatura corpului poate
creste cu 2,2-2,7°C peste valorile normale, dar revine cand activitatea inceteaza.
- temperatura corpului scade in timpul inactivitatii.
c)      Alimentatia – ingestia de alimente, in special proteinele, ridica temperatura corpului.
d)      Momentul zilei – temperatura corpului variaza in functie de ora zilei
 -  este minima intre orele 3-5 dimineata (remisiune matinala), datorita diminuarii

 proceselor metabolice in timpul somnului;

 -   este maxima seara, intre orele 18-23 (exacerbarea vesperala);

 -  valorile matinale sunt cu 0,5 °C mai mici decat vesperale

e)      Sexul – la femei temperatura corporala inregistreaza valori peste 37 °C in a doua jumatate
a ciclului menstrual, in timpul ovulatiei.
Temperatura corpului uman
 Temperatura normală a corpului este considerată ca
fiind de 37°C (98,6°F) cu variaţii circadiene şi
fiziologice de 0,5 - 1°C.
 Temperatura internă (centrală) nu este identică pentru
fiecare individ, aceasta variind în funcţie de vârstă, în
funcţie de activitate, temperatura mediului,
fluctuaţiile zilnice (sau ritmul circadian) etc. Diferite
părţi ale corpului nu au aceeaşi temperatură.
 Menţinerea acestei temperaturi la un nivel constant
este importantă pentru a asigura buna funcţionare a
creierului, a organelor vitale şi a arterelor principale.
Temperatura fetala si nou-nascutului
 In perioada când fătul se află în uterul mamei, producţia de căldură se risipeşte prin
placentă de către mamă.
 În mod normal, temperatura corpului fătului este mai mare decât cea a mamei.

 După naştere, temperatura corpului nou- născutului scade rapid, în principal secundar
evaporării de la nivelul tegumentelor ude de lichidul amniotic. Țesutul subcutanat sărac al
copilului, împreună cu aerul şi pereţii reci ai sălii de naştere, cresc pierderile de căldură
ale nou născutului cu 2-3°C.
 Trecerea de la o răcire moderată la una severă poate determina o acidoză metabolică, un
nivel de oxigen arterial scăzut şi hipoglicemia nou născutului, în timp ce o răcire moderată
a copilului poate fi benefică în adaptarea sa la viaţa extrauterină
 Imaturitatea sistemului nervos la nou – născut explică   imperfecţiunea sistemului 
termoreglator, atât  fizic cât  şi chimic,  periferic  şi  central. 
 Termogeneza  şi  termoliza  intră  în funcţie şi se maturizează la vârste diferite. 

 Termogeneza  se perfecţionează prima, cu dezvoltare  maximă  la 3­4 luni, pe când

mecanismele termolitice abia încep să intre în funcţie de la această vârstă. 
 De aceea  la  nou - născut  apar  febra  de  sete, febra  alimentară,  creşterea 
temperaturii  după  agitaţie; 
Temperatura corpului la batrani
 Temperatura corpului la bătrâni scade pentru că:
 • rata metabolismului bazal este mai scăzută
 • producţia de căldură metabolică este mică
 • abilitatea de a conserva căldura este mai redusă (scade
reflexul de vasoconstricţie subcutanată şi la unii bătrâni
ţesutul grăsos e mai redus)
 Temperatura corpului la bătrâni variază între 35°C -
36°C
Temperatura in zonele de masurare
 Oral – 35,5°C – 37,5°C
 Axilar – 34,7°C – 37,3°C
 Rectal – 36,6°C – 38,0°C
 Vaginal - Locul cel mai bun de măsurare a temperaturii bazale, la femei, este
vaginul. Temperatura din perioada preovulatorie este egală sau mai mică
de 36,6 grade şi creşte în jurul momentului ovulaţiei, perioadă în care femeia
poate rămâne însărcinată. Temperatura bazală creşte cu 0,2 - 1,5 grade.
 Auricular – 35,8°C – 38,0°C
 
 In mod normal temperatura corpului fluctuează de-a lungul zilei, cu cel mai
scăzut nivel în jurul orei 4 – 5 dimineaţa ( remisiune matinală) şi cu cel mai
înalt în jurul orei 18 (exacerbarea vesperală - presupunând că subiectul are
un ritm nictemeral normal, cu somn pe parcursul nopţii şi veghe ziua).
Temperatura - valori
 Temperatura normala – 36,1°C – 37,7°C dupa varsta
copii 36 – 37,5 °C;
batrani 36 – 36,5 °C
dimineata – 37,2°C
seara – 37,7°C
 Temperatura crescuta:

 SUBFEBRILITATE: 37,1 - 38 °C

 FEBRA MODERATA: 38,1 - 39 °C

 FEBRA RIDICATA: 39,1 - 40 °C

 HIPERTERMIE (HIPERPIREXIE): > 40-41 °C

FEBRA
Febra este un semn că sistemul imunitar funcţionează adecvat pentru a lupta cu o
infecţie.
 Fiziopatologia febrei începe cu intrarea în organism a unor pirogeni exogeni
sau a unor endotoxine bacteriene.
 Un declanşator al febrei, numit pirogen (de la gr. pyr – foc), determină eliberarea de
prostaglandină E2 (PGE2).
 PGE2 acţionează asupra hipotalamusului, care determină un răspuns sistemic adresat
întregului organism, determinând efecte generatoare de căldură pentru a se potrivi
noului nivel de temperatură. Pirogenul este o substanţă care induce febra. Acesta poate
fi de natură internă (endogen) sau externă (exogen).
 În funcţie de originea lor, pirogenii se clasifică în:

I. Pirogenii primari:
1) pirogeni exogeni – pirogeni exogeni infecţioşi
– pirogeni exogeni neinfecţioşi;
2) pirogeni endogeni.
II. Pirogeni secundari.
FEBRA
Pirogenii primari. O particularitate distinctivă a pirogenilor primari constă în faptul că ei nu
provoacă nemijlocit febra, ci contribuie la elaborarea pirogenilor secundari (leucocitari).
 Dintre pirogenii exogeni infecţioşi fac parte produsele activităţii vitale (endo- şi exotoxine)

sau produsele descompunerii microorganismelor, virusurilor, paraziţilor (de exemplu,

micobacteria tuberculozei, streptococii şi stafilococii, gonococii, virusurile hepatitei,
mononucleozei infecţioase, etc).
 Pirogenii exogeni neinfecţioşi reprezintă seruri imune, imunoglobuline umane, substituenţi
de sânge sau plasmă şi fracţiuni proteice plasmatice obţinute din sânge, care se administrează
cu scop de tratament sau profilaxie.
 Substanţe endogene cu proprietăţi piretogene se găsesc în celulele organismului, dar fiind
eliberate pot provoca febra (de ex., în cazul leziunii mecanice a ţesuturilor, necrozei,
infarctului miocardic, inflamaţiilor aseptice, hemolizei etc).
 Formarea pirogenilor endogeni constituie veriga principală a patogeniei febrei,
independent de cauzele care o provoacă.
 Pirogenii secundari sunt desemnaţi ca pirogene leucocitare.

 Pătrunderea în organism a substanţelor pirogene exogene sau formarea în organism a

substanţelor pirogene endogene conduc la sinteza de către celulele competente a pirogenilor
secundari (pirogenilor leucocitari, PL)
FEBRA

Pirogenii secundari secretaţi în umorile organismului sunt

vehiculaţi în sistemul nervos central (SNC) unde acţionează
asupra neuronilor centrului de termoreglare din
hipotalamus.
 Intensificarea termogenezei se realizează pe seama
amplificării proceselor catabolice şi termogenezei miogene
prin contracţiile involuntare ale muşchilor scheletului –
tremor muscular.
 Reducerea termolizei se realizează prin spasmul vaselor
pielii şi a ţesutului adipos subcutanat, micşorarea producţiei
şi eliminării sudorii şi diminuarea respiraţiei externe.
Probleme de dependenta - HIPERTERMIA
 Leziunile hipotalamusului anterior provoacă hipertermii.
 Hipertermia apare când temperatura corporală creşte peste nivelul
considerat normal, fără intervenţia centrului de control hipotalamic.
 Hipertermia este o creştere a temperaturii corporale peste pragul hipotalamic,
datorată disipării insuficiente de căldură (de exemplu, în asociere cu exerciţiul
fizic, cu medicamentele ce inhibă transpiraţia sau cu un mediu foarte cald).
 Hipertermia este datorată unei creşteri excesive a temperaturii mediului
înconjurător, care împiedică pierderea de căldură a corpului.
 La 41°C afectarea sistemului nervos poate produce la adult convulsii.
 La 43°C produce moartea.
 Hipertemia nu este mediată de pirogeni şi poate fi accidentală sau
terapeutică.
 Scopul hipertermiei terapeutice este de a distruge unele microorganisme
sau celule tumorale facilitând răspunsul natural imun al celulelor
gazdă prin producerea de febră.
HIPERTERMIA

Hipertemia accidentală prezintă patru forme:

1. Forma minoră a crampelor de căldură - apare la persoanele care nu
sunt obişnuite cu căldura sau la persoanele care efectuează o muncă
fizică intensă în climatul cald.
 Se manifestă prin contracţii severe şi spasmodice ale musculaturii
abdominale şi ale extremităţilor care apare după transpiraţii
îndelungate şi pierderi masive de sodiu (electroliţi).
 Creşterea temperaturii corpului, a pulsului şi a tensiunii arteriale
însoţesc de obicei aceste crampe.
HIPERTERMIA
2. Insolaţia - reprezintă un complex de manifestări produse de acţiunea combinată a căldurii şi luminii solare
asupra extremitătii cefalice. Tulburările au o gravitate diferită în funcţie de reactivitatea individului, de intensitatea
radiaţiei şi de timpul de expunere.
 Pe primul plan se situează tulburările vasomotorii, în special perturbările irigaţiei cerebrale şi secundar hipertermia
care însoţeşte sindromul.
 Creşterea marcată a temperaturii corporale se datorează dereglării centrale care determină dezechilibrarea
mecanismelor termoreglatorii.
 Tabloul clinic este grav şi se caracterizează prin:
 cefalee,
 jenă precordială,
 faţă congestionată,
 dispnee,
 tahicardie,
 puls mic filiform,
 ceafă rigidă, privire fixă,
 convulsii epileptiforme etc.,
 putând evolua spre comă şi apoi moarte.
 Modificările circulaţiei cerebrale joacă rol esenţial în: manifestările neurologice (edem cerebral,
hipertensiunea intracraniană, hemoragii), manifestări psihice (accidente confuzionale, delir, halucinaţii, amnezii,
etc.)
 În formele uşoare se constată o cefalee puternică, rebelă, ca urmare a atingerii meningo-encefalice, irascibilitate şi
tulburări ale activităţii cordului.
HIPERTERMIA
3. Şocul termic (caloric) - este o formă specială a supraîncălzirii şi se întâlneşte în
condiţiile unei supraîncălziri rezultate atât printr-o termogeneză crescută cât şi
printr-o termoliză insuficientă, ca şi în cazul unor marşuri lungi pe căldură la
persoanele gros îmbrăcate.
 Manifestările clinice ale şocului termic sunt reprezentate prin:
 creştere rapidă şi brutală a temperaturii (41º- 42º),
 tulburări nervoase (cefalee, ameţeli, confuzie, delir agitat, convulsii până la comă),
 tulburări circulatorii (tahicardie intensă, uneori supraventriculară),
 alterări hepatice,
 alterări ale echilibrului electrolitic.
HIPERTERMIA
4. Hipertermia malignă - este un sindrom foarte rar ce reprezintă forma cea mai gravă.
Se datorează depăşirii capacităţii funcţionale a mecanismelor de termoreglare prin
exagerarea termogenezei şi insuficienţa termolizei.
 Fenomenul poate apărea în anesteziile generale.

 Intraoperator sau postoperator precoce pacienţii prezintă creşteri rapide ale temperaturii
corporale care în câteva ore depăşesc 41ºC- 42ºC concomitent cu o simptomatologie extrem de
gravă, după cum urmează:
 tahicardie cu frecvența de 150 bătăi/min.;

 ascensiune termică rapidă 0,5-1°C/oră ajungându-se în câteva ore la 43-44°C;

 tensiunea arterială în scădere rapidă;

 respiraţii frecvente(tahipnee), scurte şi superficiale;

 hipertonie sau rigiditatea musculaturii striate;

 semne de agitaţie, convulsii;

 colaps cardiovascular până la comă;

 temperatura diferenţială rectală-cutanată de 5-10ºC ca rezultat al vasoconstricţiei periferice

intense, ceea ce realizează aspectul de hipertemii reci sau cu paloare;
 creşterea intensă a consumului de oxigen.
SUPRAVEGHEREA TEMPERATURII ORGANISMULUI

Intensificarea procesului de termogeneză se face în mod reflex.

Dacă temperatura mediului înconjurător scade, se excită
receptorii pielii, care, pe cale reflexă, determină intensificarea arderilor
din organism eliberând cantităţile necesare de temperatură în vederea
compensării pierderilor.
Dacă scăderea temperaturii mediului ambiant continuă, iau
naştere tot pe cale reflexă contracţii musculare mici care se traduc prin
tremurături şi apariţia frisonului.
Contracţiile musculare din cursul frisonului intensifică
metabolismul şi eliberează o cantitate mai mare de energie calorică,
urcând temperatura corpului.
Invers, dacă temperatura aerului creşte, intensitatea
metabolismului scade iar termogeneza diminuează.
Reglarea intervine şi în mecanismul pierderii de căldură
(termolizei) care se face prin convecţie, radiaţie, evaporarea apei prin
piele, eliminarea căldurii cu aerul expirat, fecale, urină.
SUPRAVEGHEREA TEMPERATURII ORGANISMULUI
În starea de sănătate, producţia de căldură (termogeneza) şi pierderea
de căldură (termoliza) se găsesc în echilibru, ceea ce asigură în mod
activ constanţa temperaturii organismului. Când acest echilibru este rupt
se instalează stările de hipertermie şi hipotermie.

Hipertermia se instalează dacă temperatura cutanată este mai mare

de 37 grade Celsius.
După gradul de hipertermie măsurată, reacţia febrilă se împarte în
următoarele categorii:
- temperatură normală 36-37 grade Celsius;
- temperatură subfebrilă 37-38 grade Celsius;
- febră moderată 38-39 grade Celsius;
- febră ridicată 39-41 grade Celsius;
- hiperpirexie 41-42 grade Celsius.
Febra prezintă aceleaşi oscilaţii zilnice ca şi temperatura normală,
dimineaţa este mai joasă (remisie matinală), iar seara este mai ridicată
(exacerbare vesperală).
 SUPRAVEGHEREA TEMPERATURII ORGANISMULUI
În evoluţia oricărei febre se disting trei perioade: perioada iniţială,
perioada de stare şi perioada de declin.
Durata şi evoluţia perioadelor febrile pot fi studiate pe foile de
temperatură.
1. Perioada iniţială (invazia febrei). Febra poate urca brusc, în
decurs de câteva ore ajungând la 39-40 grade Celsius. Acumularea de
căldură este favorizată de scăderea pierderilor de căldură printr-o
vasoconstricţie periferică puternic, însoţită de senzaţie de frig şi de
contracţiile musculare sub formă de tremurături, manifestate prin
frisonul de debut. Febra poate urca şi lent, progresiv.
2. Perioada de stare durează de la câteva ore până la câteva
săptămâni. În această perioadă febra atinge punctul ei culminant.
După oscilaţiile zilnice ale temperaturii şi după evoluţie deosebim în
această perioadă diferite tipuri de febră:
a. Subfebrilitatea rigidă, în fierăstrău. Temperatura nu depăşeşte
37,4 grade Celsius, iar oscilaţiile din cursul zilei sunt abia de 0,1 – 0,2.
Această febră este de obicei neinfecţioasă, de natură umorală.
 SUPRAVEGHEREA TEMPERATURII ORGANISMULUI
b. Subfebrilitatea cu oscilaţii fiziologice. Temperatura ajunge până la
37,6 – 37,8 grade Celsius, iar oscilaţiile sunt de 0,4 – 0,5. Se întâlneşte în
infecţiile de focar şi în TBC (tuberculoza).
c. Febra continuă. Bolnavul este tot timpul febril, iar oscilaţiile
dintre dimineaţă şi seară nu depăşesc un grad. Această febră o întâlnim
în pneumonie, febră tifoidă, tifos exantematic.
d. Febra remitentă. Oscilaţiile dintre temperatura de dimineaţă şi
seară depăşesc un grad, iar temperatura se menţine tot timpul deasupra
valorii normale. Această febră se întâlneşte în septicemii, supuraţii.
e. Febră intermitentă. Diferenţa dintre temperatura de dimineaţă şi
cea de seară este de câteva grade, temperatura minimă atingând valori
normale. Temperatura se ridică brusc pentru câteva ore după care scade
sub 37 de grade Celsius. Această febră se întâlneşte în septicemii.
f. Febra intermitentă periodică, are caracterele febrei intermitente
dar puseele de febră se repetă la acelaşi interval de timp, putând fi
separate de zile afebrile. Această febră o întâlnim în malarie.
 SUPRAVEGHEREA TEMPERATURII ORGANISMULUI

g. Febra recurentă. Perioadele febrile de 4 – 6 zile cu temperatură

continuă alternează cu perioade afebrile de aceeaşi durată. Această febră
se întâlneşte în limfogranulomatozele maligne.
h. Febra ondulantă. Perioadele febrile alternează cu perioade afebrile
însă trecerea de la perioada afebrilă la cea febrilă nu se face brusc, ci
treptat prin oscilaţii ascendente şi descendente, dând curbei febrile
caracterul unei linii ondulante. Se întâlneşte în bruceloză.
i. Febra de tip invers. Temperatura minimă se înregistrează seara, iar
temperatura maximă dimineaţa. Se întâlneşte în TBC grav.
j. Febra neregulată. Ascensiunile şi scăderile de febră nu pot fi
sistematizate.
3. Perioada de declin (stadiul de defervescenţă), poate fi:
asemănătoare debutului, bruscă, lentă, progresivă, regresivă.
FAZELE EVOLUŢIEI FEBREI
TIPURI DE CURBE TERMICE
CURBĂ TERMICĂ. STARE DE SUBFEBRILITATE
Subfebrilitatea rigidă, în fierăstrău. Temperatura nu depăşeşte 37,4
grade Celsius, iar oscilaţiile din cursul zilei sunt abia de 0,1 – 0,2.
Această febră este de obicei neinfecţioasă, de natură umorală
CURBĂ TERMICĂ. FEBRĂ CONTINUĂ
Bolnavul este tot timpul febril, iar oscilaţiile dintre dimineaţă şi
seară nu depăşesc un grad. Această febră o întâlnim în pneumonie,
febră tifoidă, tifos exantematic.
CURBĂ TERMICĂ. FEBRĂ REMITENTĂ
Oscilaţiile dintre temperatura de dimineaţă şi seară depăşesc un
grad, iar temperatura se menţine tot timpul deasupra valorii
normale. Această febră se întâlneşte în septicemii, supuraţii.
CURBĂ TERMICĂ. FEBRĂ INTERMITENTĂ
Diferenţa dintre temperatura de dimineaţă şi cea de seară este de câteva
grade, temperatura minimă atingând valori normale. Temperatura se
ridică brusc pentru câteva ore după care scade sub 37 de grade Celsius.
Această febră se întâlneşte în septicemii.
CURBĂ TERMICĂ. FEBRĂ INTERMITENTĂ PERIODICĂ
Febra intermitentă periodică, are caracterele febrei intermitente dar
puseele de febră se repetă la acelaşi interval de timp, putând fi
separate de zile afebrile. Această febră o întâlnim în malarie.
CURBĂ TERMICĂ. FEBRĂ ONDULANTĂ
Perioadele febrile alternează cu perioade afebrile însă trecerea de la
perioada afebrilă la cea febrilă nu se face brusc, ci treptat prin
oscilaţii ascendente şi descendente, dând curbei febrile caracterul
unei linii ondulante. Se întâlneşte în bruceloză.
 HIPOTERMIA
Hipotermia apare atunci când temperatura corpului scade sub 36 grade Celsius, fiind
determinată de o pierdere excesivă de căldură. Se întâlneşte în inaniţie, tulburări
endocrine, insuficienţă circulatorie, comă hepatică, pierderi masive de sânge etc.
 Expunerea la temperaturi joase provoacă hipotermie. Dacă nu este detectată şi
tratată corespunzător, poate fi fatală.
 Hipotermia reprezintă răcirea marcată a temperaturii corpului ca urmare a
pierderilor de căldură superioare cantităţilor generate de organism - bilanţ
caloric negativ.
 Hipotermia apare atunci când temperatura corpului uman ajunge la un punct
critic, adică se răceşte sub 35 º C.
 Hipotermia produce vasoconstricție , tulburări la nivelul microcirculației,
coagulare, modificări ischemice tisulare.
 În hipotermiile severe se produc cristale de gheaţă intracelular ce duc la distrugere
celulară.
 Dacă temperatura corpului continuă să scadă sub 35 ºC, persoana afectată de
hipotermie riscă să intre în comă.
 HIPOTERMIA
 Hipotermia tisulară încetineşte rata reacţiilor biochimice (scade
metabolismul tisular), creşte vâscozitatea sanguină, favorizează coagularea
sanguină şi stimulează vasoconstricţia profundă.
 Hipotermia se instalează ca urmare a exagerărilor termolizei, insuficienţei
termogenezei sau mai frecvent datorită asocierii ambelor mecanisme.
 Simptomele iniţiale ale hipotermiei includ:
 frisoane, pielea rece, palidă sau de culoare albastră, apatie - lipsa de interes sau
grijă, afectarea capacităţilor intelectuale, tulburări de echilibru, tulburări de vorbire,
amorţeli la nivelul mâinilor şi degetelor, dificultate în a îndeplini sarcini, comă.
 Temperatura corpului se pierde mai repede în apă decât în aer.
 Hipotermia este definită arbitrar ca fiind o temperatură corporală centrală de 35°C
sau mai mică şi este clasificată ca:
 uşoară (de la 35°C la 32°C),
 moderată (< 32°C până la 28°C),
 sau severă (< 28°C).
 HIPOTERMIA
Există trei forme distincte de stări hipotermice:
 hipotermii fiziologice,

 patologice şi
 terapeutice.

1. Hipotermiile fiziologice
 Sunt întâlnite atât la om cât şi la animale.
 La om hipotermii uşoare sunt întâlnite în condiţii de repaus absolut sau în timpul
somnului.
 Nou-născuţii şi în special prematurii, sunt mai expuşi la hipotermie datorită
raportului greutate corporală/suprafaţă net în favoarea celui de al doilea termen.
Suprafaţa corporală mare favorizează o termoliză exagerată.
 Bătrânii pot prezenta hipotermii pasagere sau persistente datorită limitării
capacităţii termogenetice şi datorită modificărilor scăderii eficienţei
mecanismelor de reglare neuroendocrine, cu reducerea reactivităţii vaselor
tegumentelor.
 HIPOTERMIA
2. Hipotermii patologice
 Apar datorită depăşirii capacităţii funcţionale a mecanismelor de termoreglare
sau a alterării primitive a acestora. Apar fie accidental, fie prin alterarea primitivă a
mecanismelor de termoreglare.
a) Hipotermii accidentale - sunt, în general, rezultatul imersiei bruşte în apă rece sau
expunerii îndelungate la o ambianţă rece şi în aceste condiţii un risc particular îl
prezintă vârstele extreme - copiii şi bătrânii - datorită tulburărilor mecanismelor
termoreglatorii modificate la aceste grupe de vârstă.
 Centrul hipotalamic stimulează frisonarea ca un efort în a produce căldură.
Frisonarea severă apare la temperatura internă de 35°C şi continuă până când aceasta
scade la aproximativ 32-30°C.
 La 34°C apare lentoarea ideaţiei şi scăderea coordonării mişcărilor.

 Pe măsură ce hipotermia se accentuează controlul hipotalamusului asupra

vasoconstricţiei este pierdut şi apare o vasodilataţie periferică cu pierderea
temperaturii interne a corpului prin periferie. Individul se simte deodată
încălzit şi începe să se dezbrace.
 La 30°C scade frecvenţa cardiacă, respiratorie, scad debitul cardiac, fluxul sanguin
cerebral, metabolismul.
 HIPOTERMIA
Prin degerături se înţeleg tulburările locale şi generale produse prin acţiunea
frigului asupra ţesuturilor.

 In funcţie de profunzimea leziunilor provocate de îngheţ, degerăturile se pot

clasifica în patru grade:

- gradul I: leziuni superficiale, cu eritem ( pielea este roşie), edem, aspect ceros,
placă roşie-violacee, pielea este groasă, rece, dureroasă cu deficit senzorial şi poate
apărea o descuamare
- gradul II: când afectarea e profundă, apare eritem (pielea fiind roşie), edem, placă
albă, rece, pielea devine violacee şi apar flictenele, cu conținut clar, (conţin plasma);
 - gradul III: edem important, pielea având o culoare gri-albăstruie, flictenele au
conţinut hemoragic şi poate apărea necroza şi gangrena în câteva zile;
- gradul IV: când sunt afectaţi inclusiv muşchii, tendoanele, oasele şi apare necroza
şi gangrena în câteva ore.
  
 HIPOTERMIA
 Reanimarea cardiacă se instituie dacă temperatura corpului scade sub 30°C
sau când apare afectare cardiacă severă.
 Şocul reîncălzirii - pe măsură ce reîncălzirea şi vasodilataţia progresează,
organismul este incapabil să menţină o presiune sanguină normală datorită
scăderii volumului plasmatic (datorită "diurezei la rece").
 O formă gravă de hipotermie, care poate duce la moarte, este cea produsă
prin consumul de alcool în mediu cu temperatură scăzută.
b) Hipotermii patologice - produse prin alterarea primitivă a mecanismelor
de termoreglare sunt consecinţa acţiunii nocive directe sau reflexe asupra
centrilor hipotalamici ai termoreglării.
 În acest caz hipotermia se poate instala în condiţii termice ambientale normale.

 Cauze de hipotermii patologice sunt: leziuni hipotalamice prin tumori

(astrocitom), epilepsie diencefalică; leziuni medulare - mai ales tetraplegia
traumatică; hipotiroidismul grav sau hipopituitarismul; malnutriţia; boala
Parkinson; cetoacidozele; supradozări medicamentoase, uremii.
 HIPOTERMIA

3. Hipotermii terapeutice
 În condiţiile de anestezie profundă şi de răcire a sângelui prin circulaţie
extracorporală, temperatura corpului poate fi scăzută până la 7 - 8°C când
metabolismul este aproximativ 1/16 din metabolismul în condiţii bazale.
 Consumul redus de oxigen duce la fibrilaţie ventriculară şi stop cardiac.
 Procedeul este folosit în intervenţiile pe cord şi vasele mari.