Cum gestionăm emoțiile copilului?

Recompensă versus pedeapsă.

Ignorarea copilului, o formă de pedeapsă pentru
copil
Copilul, la fel ca şi adultul are nevoie de un răspuns din mediu atunci când realizează o acţiune.
Noi învăţăm din feedback-ul pe care îl primim din mediu/context. Când acesta nu este prezent,
atunci copilul învaţă să se îndoiască de valoarea lui. Ignorarea este cel mai adesea percepută de
către copil ca o formă de pedeapsă. Şi apare teama de a mai încerca ceva nou sau de a persista
într-un comportament funcţional pentru că, minorul anticipă din nou pedeapsa, sub forma
ignorării în acest caz. La fel se întâmplă şi atunci când feedback-ul este inconsistent sau şi
mai grav pentru acelaşi comportament sau gest copilul este o dată recompensat cu atenţie
sau cuvinte de apreciere şi în altă situaţie este pedepsit, prin ignorare sau prin cuvinte de
critică. Copilul învaţă atunci să fie nesigur pentru că nu mai are control asupra recompenselor.
Nu mai ştie când şi mai ales ce anume să facă pentru a obţine o recompensă. Este extrem de
important ca părinţii să recompenseze acele comportamente funcţionale ale copilului, efortul lui
de a face o acţiune nouă. Ignorarea lor are consecinţe negative asupra copilului şi creşte riscul
nesiguranţei şi neîncrederii lui şi învaţă să îi fie teamă. Emoțiile copiilor sunt determinate de
comportamentele adulților.

 „Nu mai plânge!”, „Nu-ţi fie teamă/frică!”, „Mă înfurii

când te văd trist/ă!” Teama şi intoleranţa faţă de
emoţii caracteristică a anxietăţii.
Ca părinte îmi doresc să fiu precaut, să îl feresc pe copilul meu de experienţe negative. Tolerez
cu mare dificultate disconfortul copilul. Ne-am dori ca părinţi, copilul nostru să trăiască numai o
stare de bucurie permanentă. Când observ că este trist, sau plânge, sau îi este teamă îmi doresc
să iau asupra mea emoţia lui şi să fac tot posibilul să evite discomfortul. Evitarea ne limitează
foarte mult zona de confort. Datorită evitării ajungem să facem din ce în ce mai puţine lucruri
de teama de a nu se întâmpla ceva rău. Să nu trăim din nou pedeapsa. Când îi limităm copilului
explorarea mediului din aşa numita „precauţie” nu îl protejăm de „rele”, ci în fapt îi limităm
copilului şansa de a se confrunta cu situaţii diverse, variate în care învaţă că face faţă. Şi aşa
învaţă să aibă încredere în el. Încrederea este rezultatul a ceea ce facem, nu este o emoţia. Nu
pot să simt că am încredere numai atunci când rezolv probleme noi, când mă implic într-o acţiune
nouă şi observ că m-am descurcat. Ce poate face părintele? Să îi ofere copilului contexte variate
în care să înveţe pas cu pas că se descurcă. Şi să îi dea feeback-ul de care are nevoie „Bravo! Ai
făcut o treabă grozavă!”, „Sunt măndru/ă de tine! Ai reuşit!”. Aceasta e calea prin care învaţă
încrederea. În anxietate, când ne este teamă sau frică şi anticipăm o consecinţă negativă avem şi
dificultăţi de gestionare a propriilor noastre emoţii. Adesea, o minte care se îngrijorează
percepe emoţiile ca fiind ameninţătoare, avem dificultăţi de înţelegere a lor, le percepem ca
fiind necontrolabile şi ne simţim copleşiţi de emoţii.

Cum reacţionăm într-o stare emoţională mai intensă?

Uneori prin agresivitate sau ostilitate pentru că percepem emoţiile ca un semn de pericol. Şi
astfel, mintea face eforturi de a reprima sau evita orice emoţie pentru că este percepută ca fiind
necontrolabilă şi ameninţătoare. Aversiunea faţă de experienţe emoţionale apare faţă de toate
tipurile de emoţii, fie că persoana trăieşte bucurie sau frică, teamă. Îngrijorarea apare astfel ca o
formă de evitare a experienţei emoţionale, de distragere a atenţiei de la emoţie, fie ea de teamă
sau de bucurie. Teama de emoţii este rezultatul hipervigilenţei faţă de pericol sau
ameninţare şi a intoleranţei la incertitudine. Îngrijorarea are rolul de a reduce arousalul
fiziologic şi de evitare a trăirii emoţiei şi are funcţie de recâştigare a controlului asupra
experienţelor emoţionale.Invalidarea emoţiilor copiilor de către adulţi creşte riscul ca şi
aceştia să înveţe teama de experienţe emoţionale. Copiii care sunt expuşi frecvent la mesaje
de invalidare a emoţiilor au un risc crescut să devină hipervigilenţi faţă de emoţiile lor şi a celor
din jurul lor ca să „evite pericolul”, caută reasigurări pentru a reduce riscul unor experienţe
emoţionale intense, dezvoltă o sesnzitivitate în relaţiile interpersonale, suspiciune şi uneori
dependenţă.

 „Mă plictisesc! Spune-mi ce să fac!” sau „Nu sta! Fă

şi tu ceva util!”. Despre plictiseala şi anxietate
Plictiseala este descrisă ca lipsa de plăcere în a face o acţiune repetitivă într-un mediu sau
context nestimulativ. Stimularea externă se referă la nevoia de varietate şi noutate. Stimularea
internă este asociată cu dificultatea de a-ţi menţine atenţiei şi interesului faţă de o sarcină.
Adesea, în situaţii de plictiseală copiii sau adulţii folosesc îngrijorarea ca formă de creştere a
activării cognitive sau se implică în tot felul de activităţi ca să „scape” de plictiseală. Cele două
metode însă sunt neproductive. Îi îndepărtează pe copii de cauza reală a plictiselii. Plictiseala
este adesea rezultatul unei deprivări, ceea ce avem în mediu sau ceea ce facem nu are funcţia
de recompensă dorită. Atunci când în mod frecvent copilul „se plânge” de plictiseală
însemnă că are nevoie de spijinul nostru pentru a identifica mai rapid și mai ușor care sunt
nevoile şi activităţile care îi oferă recompensă şi satisfacţie. Este nevoie să îi acordăm timp
copilului pentru a experimenta ceea ce îi aduce satisfacţii înainte de a avea interese variate
pentru a „ocupa” timpul. Una dintre consecinţele gestionării nepotrivite a stărilor de plictiseală
este creşterea frecvenţei reacţiilor de furie şi agresivitate ca răspuns la deprivare.
 „M-ai supărat!” şi teama de a nu dezamăgi. Emoţiile
sunt responsabilitatea noastră, nu a copilului
nostru!
Unii părinţi răspund la un comportament al copilului prin propria lui emoţie „M-ai supărat
pentru că nu ţi-ai strâns jucăriile sau pentru că ai luat o notă proastă!”. Ce învaţă un copil
din acest mesaj? Să fie hipervigilent la emoţiile noastre. Şi în funcţie de cum i se pare lui că
ne simţim îşi evaluează propria lor performanţă. Dacă mama sau tata „pare bucuros” înseamnă
că e bine ce am făcut, sau dacă mama sau tata „par sau spun că sunt supăraţi” atunci cu
siguranţă ceva nu e în regulă. Acest mod de a înţelege situaţia în face pe copil să îşi decentreze
atenţia de la ceea ce are de realizat şi se centrează pe analizarea comportamentului verbal sau
nonverbal a părintelui. Consecinţele acestui comportament pot fi perfecţionismul extrem, adică
încerc să fac totul foarte bine ca să evit să îmi supăr părinţii sau evit să mai mă implic în activităţi
pentru că oricum am învăţat că feedback-ul pe care îl primesc este unul negativ.

Ce pot face părinţii?

Îm primul rând să facă diferenţa dintre propriile emoţii care au legătură cu modul în care ai
percep situaţia şi rolul lor de părinte. Copilul are nevoie de un părinte care să îl spijine şi să îl
ajute să înveţe să îşi rezolve problemele. Asta înseamnă că atunci când observăm un
comportament sau o acţiune nepotrivită sau neadecvată (de exemplu, copilul nu strânge jucăriile
din cameră de joacă aşa cum era stabilită regula, sau ia o notă scăzută)este necesar să
acţionăm în acord cu rolul nostru şi NU în acord cu emoţiile noastre. Să ne întrebăm în acel
moment ce are nevoie copilul? Un spijin pentru a exersa mai mult exerciţii de adunare sau
scădere sau să înveţe să adune jucăriile după ce s-a jucat? Dacă exprim supărarea sau iritarea
sau furia, ce învaţă copilul? Învaţă să facă mai bine exerciţii de matematică? Sau să îşi
reamintească să strângă jucăriile? Gestionarea emoţiilor noastre de furie, iritare, supărare sun
responsabilitatea noastră. NU trebuie să facă copilul ceva ca eu ca părinte să mă simt mai bine.
NU este responsabilitatea copilului d-voastră. D-voastră ca părinte puteţi să vă gestionaţi propriile
emoţii.

psiholog clinician Domnica Petrovai