Articole PARENTING PDF

ARTICOLE PARENTING
psih. Mihaela Zaharia, parenting trainer & coach Mind Master
Articole PARENTING
Autor: psih. Mihaela Zaharia
parenting trainer & coach, Mind Master
publicate în perioada 2007 – 2010 în:
NLPTM Training, de Bono Thinking SystemsTM Parenting

Coaching, Mediation Authorised Distributor Training & Coaching 1
www.mindmaster.ro www.debonoforbusiness.ro www.parenting.ro
ARTICOLE PARENTING
CUPRINS:
1. Mai puţin înseamnă mai mult (pag. 5)
2. Părinţii care l-au luat pe „nu” în braţe (pag. 8)
3. Învaţă limba copiilor (pag. 10)
4. Inteligenţa emoţională în educaţia copiilor (pag. 12)
5. Rezolvarea de probleme cu copiii (pag. 14)
6. Frica părinţilor şi valoarea ei educaţională (pag. 17)
7. Modelarea părinţilor (pag. 20)
8. De frică, nu! (pag. 22)
9. Identitatea copiilor, între stimuli negativi şi pozitivi (pag. 25)
10. Despre bătaie (pag. 29)
11. Oboseala unei mame (pag. 31)
12. Coaching pentru părinţi (pag. 32)
13. Folosiţi stările bune ... chiar dacă au trecut! (pag. 34)
14. Managerul cu familie (pag. 36)
15. Managementul timpului pentru părinţii ... în vacanţă (pag. 38)
16. Interviu cu părinţii (pag. 40)
17. Ce-aş face înainte de-a începe şcoala ... (pag. 42)
18. Cum să învăţăm copiii să ia decizii (pag. 44)
19. Despre educaţie în jurul lumii (pag. 47)
20. Gândirea Laterală în comunicarea cu copii (pag. 50)
21. Ce fac terapeuţii şi ai putea face şi tu cu copilul tău (pag. 52)
22. Cum să-ţi determini copilul să mănânce (pag. 54)

ARTICOLE PARENTING
23. Poziţiile de viaţă ale mamei (după naştere) (pag. 57)
24. Despre sistemul step-by-step. Interviu cu dna. Cristiana Boca – directoare gradiniţa
Bambi step-by-step (pag. 60)
25. Cum să creşti fraţi fără rivalitate (pag. 64)
26. Ce se face într-o sesiune de coaching pentru părinţi (pag. 67)
27. Interviu Mihaela Zaharia pentru Feminis.ro (pag. 69)
28. Ce valori transmiţi copiilor tăi? (pag. 73)
29. Trei în unu (pag. 75)
30. Bine ai venit acasă! (pag. 77)
31. De ce cursuri pentru părinţi? (pag. 80)
32. Eşti pregătit pentru neprevăzut? (pag. 82)
33. Despre copilul timid. Interviu Mihaela Zaharia pentru revista Psychologies (pag. 85)
34. Cum să păstrezi relația cu copilul tău când ești la distanță (pag. 91)
35. „Vreau acuuummm!” – sau importanţa frustrării în educaţia copiilor (pag. 94)
36. Lasă, mamă, că fac eu! (pag. 96)

ARTICOLE PARENTING
Pe site-ul www.parenting.ro găsiţi:
 Cursuri pentru părinţi:
Disciplina fără pedeapsă
Cum să creşti fraţi fără rivalitate
Cum să formezi un copil autonom şi responsabil
Inteligenţa emoţională în relaţia părinţi-copii
Cum să te faci ascultat şi înţeles de către copii
Abilităţi de leadership pentru copii
NLP (Programare Neurolinvistică) pentru părinţi
Analiză Tranzacţională pentru părinţi
 Coaching individual pentru părinţi
 Răspunsuri la întrebări de la părinţi
 Resurse şi linkuri utile pentru părinţi
 Blog Parenting.ro
Alte resurse pentru părinţi găsiţi la profilele Parenting.ro de pe facebook şi twitter.
Pentru detalii şi întrebări vă răspund cu drag pe adresa mihaela@mindmaster.ro

sau la telefon 0725 999 777.
Pe curând, Mihaela Zaharia

ARTICOLE PARENTING
MAI PUŢIN ÎNSEAMNĂ MAI MULT
Articol publicat pe www.mindmaster.ro (2008)
Percepţia comună în domeniul dezvoltării personale şi nu numai este aceea că dacă se

face mai mult (analiză, terapie, training) este cu atât mai bine. Paradoxal însă, în
dezvoltarea personală a părinţilor este esenţial ca ei să păstreze o balanţă echilibrată
între prea puţin şi prea mult, uneori calea cea optimă fiind "puţin" bine făcut.
“Să nu faci în locul copilului lucruri pe care e în stare să le facă singur!” - este una din
cele 10 recomandări OMS afişate în maternităţile din România, probabil în speranţa că
părinţii le vor “lua acasă” împreună cu copilul nou-născut.
Se pare că în ultimul timp tendinţa naturală a părinţilor de a-şi ajuta copiii s-a transformat
într-un comportament manifestat mult prea frecvent şi cu urmări nefaste asupra dezvoltării
lor ulterioare, astfel încât e nevoie chiar la nivel mondial de recomandări speciale în acest
sens.
Într-adevăr, cei mai mulţi părinţi încearcă din greu să fie “părinţi buni” facând multe lucruri
în locul copiilor lor. Au fireşte intenţii pozitive, însă combinate cu credinţe de genul:
“E mic şi nu ştie.”
“Nu se descurcă singur.”
“Eu fac mai repede / corect / frumos şi asta contează cel mai mult.”
“O să facă greşeli sau o să strice ceva.”
“Lasă că oricum o sa facă ce trebuie mai tărziu, când va fi mare, să nu obosească acum.”
“Copilul trebuie doar să se joace cu jucării.”
sau pur şi simplu cred că acest lucru face parte din datoria lor de părinţi.
Bineînţeles, părinţii încep să îşi ajute copiii când sunt la vârste mici şi au nevoie pe bună
dreptate de ajutor. La doi ani un copil e spălat pe dinţi sau e ajutat să o facă singur, e
ajutat să se îmbrace, să mănânce singur, să coboare scările, să urce în maşină, etc.
Problema apare atunci când ei persistă în acest comportament şi atunci când nevoile de
dezvoltare ale copilului se schimbă. Părinţii îşi vor motiva comportamentul spunând că
într-adevăr copilul nu e în stare, şi e posibil să aibă dreptate, dar acest lucru e doar o
consecinţă a faptului că niciodată nu i s-a dat ocazia să înveţe. Iar când copilul creşte,
aceeaşi părinţi se plâng deoarece copilul lor nu face nimic singur (nu îşi face patul, nu îşi

ARTICOLE PARENTING
pune singur de mâncare), nu face lucrurile solicitate (să se ducă să cumpere pâine), că
nu îşi dă silinţa, că aşteaptă totul de-a gata şi se întreabă de ce?
Alţi părinţi însă îşi dau seama că acest lucru nu e optim pentru dezvoltarea copiilor lor.
Dar atunci când încearcă să îşi încurajeze copilul să facă ceva nu obţin întotdeauna
efectul dorit. Deşi folosesc expresii încurajatoare precum:
“Hai, ştiu că poţi!”
“Încearcă singur!”,
“O să reuşeşti!”
“Nu e greu.”
“Descurcă-te singur!”
copilul poate să se simtă dezorientat, descurajat, nu va şti ce să facă sau cu ce să

înceapă, neavând deloc iniţiativă. Şi atunci ce pot face părinţii astfel încât copiii lor să se
descurce singuri, să nu depindă de ceilalţi în mod exagerat, să aibă curaj şi iniţiativă şi să
ia cele mai bune decizii în orice situaţie?
Îşi pot asista copilul punându-i întrebări pentru a descoperi singur ceea ce vrea, cum
poate obţine ceea ce vrea şi ce are nevoie pentru asta.
Modelul poate fi aplicat pe situaţii simple, chiar şi cu copii de 3 ani:
Mami, stinge lumina!

Vrei să fie lumina stinsă?
Da!
Şi cum ai putea să o stingi tu?
Să mă sui pe pat, să întind mâna şi să apăs pe buton.
Să te văd!
Gata, am stins-o!
Bravo, ştii cum să stingi lumina!
Sau cu copiii mai mari:
Trebuie să merg la ziua de naştere a lui Radu şi nu ştiu ce să-i duc. Zi-mi ce să îi
cumpăr?
Cum te-ai gândit că ai vrea să fie cadoul tău?
Aş vrea să fie ceva deosebit care să îl bucure mult şi să-i aducă aminte de mine.
Şi ai găsit ceva care să îndeplinească toate condiţiile astea?
Hi, hi, un câine.

ARTICOLE PARENTING
Sigur asta e potrivit?

Hmm, pentru el da, dar nu şi pentru părinţii lui care i-au spus că nu vor câine în
apartament.
Atunci? Mai există şi altceva?
Păi, el mai visează o minge de fotbal semnată de fotbalişti.
Aha, şi cum poţi avea tu aşa o minge?
Nu ştiu dacă e posibil.
Dacă ar fi posibil, ce ar trebui să faci?
Să cumpăr o minge şi să o duc fotbaliştilor să o semneze.
Mai exact?
M-aş duce la magazin, aş cumpăra o minge şi un marker, apoi aş merge la clubul lor
când au antrenament şi i-aş ruga să îmi semneze mingea.
Şi ce ai nevoie ca să faci în realitate ceea ce spui ?
N-am fost niciodată la clubul lor, dar ştiu unde e ... ar trebui să aflu când anume au
antrenamente.
Eu pot să te ajut cu ceva?
Poţi să mă duci cu maşina la club şi să ne interesăm împreună?
Sigur că da. Poţi să te bazezi pe ajutorul meu ca să obţii mingea.
Mulţumesc. Dacă reuşesc, o să fie cea mai frumoasă surpriză pentru Radu şi nu m-
ar uita niciodată.
Pentru a sprijini cu succes dezvoltarea optimă a potenţialului copiilor e necesar ca

asemenea intervenţii să fie o obişnuinţă în interacţiunea cu ei. În timp, copiii îşi vor
interioriza acest proces transformându-l într-o strategie proprie la care vor apela singuri
ori de câte ori vor vrea să se descurce eficient într-o situaţie.
Altfel, timpul oricum va trece şi copiii vor deveni adulţi ce vor trebui să muncească.
Unii, ca angajaţi – subordonaţi vor aşteapta să li se spună mereu ce au de facut, nu îşi

vor asuma responsabilităţi, nu vor lua iniţiativa, vor pasa sarcinile de la unul la altul, nu
vor veni niciodată cu idei noi – pur şi simplu fiindcă nu cunosc alt mod de a se comporta
mai eficient.
Alţii ajung manageri şi, la fel, vor avea tendinţa să reproducă la nivel organizaţional
modelul familiei de origine. Unii vor face ei totul în locul angajaţilor fiindcă doar ei ştiu cum
e mai bine sau vor vrea să ţină totul sub control, vor verifica mereu încă o dată ceea ce
au făcut ceilalţi, vor vâna greşelile asigurându-se că toate criteriile dorite au fost
respectate, etc. Sau vor da ordine şi chiar vor încuraja, aşteaptând ca ceilalţi să ştie ce au
de făcut şi să facă bine, crezând că nu e nevoie ca ei să se implice sau să îi ghideze în
vre-un fel.
Oare cum ar fi însă viaţa lor dacă atât în familie, cât şi în organizaţii, atât părinţii, cât şi
managerii ar şti şi ar face ... coaching?

ARTICOLE PARENTING
PĂRINŢII CARE L-AU LUAT PE “NU” ÎN BRAŢE
Articol publicat pe www.121.ro (2007)
Când eram în şcoala primară am avut o lecţie cu “Fetiţa care l-a luat pe nu în braţe”. O
mai ţineţi minte? Între timp copiii de atunci au crescut, au devenit şi ei părinţi şi l-au luat
iar pe “nu” în braţe când vorbesc cu copiii lor. “Nu sări!”, “Nu ţipa!”, “Nu lovi!” Vi se par
cunoscute?
Mie da. De multe ori aud şi am tendinţa să spun astfel de replici copiilor mei. De multe ori
mi le spuneam şi mie însămi: n-am sa mai întârzii, n-am să mai las lucruri neterminate,
etc. Şi mi se parea firesc. Pănă când am făcut un curs de programare neurolingvistică şi
toţi cursanţii am fost rugaţi să NU ne gândim la un iepure albastru. Să nu ne gândim ...
uşor de spus, dar când am încercat să facem asta, în minte ne-a apărut ... iepurele. Cum
să nu ne gândim la el? Astfel am învăţat şi eu ca mintea umana nu ştie să proceseze
negaţiile. Şi mi-am adus aminte de toate situaţiile pe care le-am trăit, pe care le-aţi trăit şi
voi cu siguranţă, în care îmi spuneam “să nu cumva să îmi uit telefonul acasă” ... şi îl
uitam. Sau să nu uit să spun la mulţi ani pe data X, unei prietene .. şi uitam. Şi aveam
destule. Tot atunci am aflat de ce copiii aleargă în stradă când tu le spui să nu facă asta,
de ce aruncă jucăriile când tocmai le-ai interzis acest lucru, de ce lovesc când le spui “nu
lovi!”
Peste câţiva ani am aflat iar acelaşi lucru, de data asta, pe pielea mea de părinte. Fiindcă
m-am trezit spunându-i fetiţei mele “Nu mai ţipa!”, ca apoi să fiu tentată să îmi acopăr
urechile cu mâinile sau să-i spun “nu mai da din picioare!” sau “nu mai stropi”şi .... n-a
funcţionat. Soluţia? Am început să îi spun ce să facă, nu ce să nu facă. Fiindca astfel sunt
mult mai multe şanse să obţin efectul pe care îl doresc. Dacă vreau să nu scape din
mână un pahar îi spun “ţine-l bine!”. Dacă vreau să nu se îndepărteze îi spun “stai lângă
mine”. Dacă vreau să nu arunce mancarea pe jos îi spun “pune-o aici în farfuria asta sau
cealaltă”. Când vreau să nu cadă îi spun “stai bine”. Când nu am alte alternative de
comportament îi spun simplu “Opreste-te”. Uneori într-adevar, trebuie să îi spun clasicul
“nu-i voie” ca să ştie clar acţiunile pe care nu are voie să le facă, dar continui cu oferirea
unei alte aternative: “nu e voie să dai în mami, dar dacă vrei, poţi să faci box cu perna.”
E important să nu îi spui mereu copilului ce nu e voie să facă, ci şi ce e voie să facă.

Adică să îi dai voie să fie liber, dar în limitele pe care le impui tu. Uneori e bine dacă
stabileşti aceste lucruri in avans, înainte ca ele să se întâmple (înainte de a merge într-o
vizita sau într-un magazin, de exemplu). Dacă vrea să intre încălţat în casă, spune-i că
are voie să intre încâlţat doar în holul de la intrare. Dacă atunci când face baie stropeşte
cu apa pe jos, spune-i că poate să stropească doar pe faianţă, dar nu şi pe gresie.
Mi-am dat seama între timp că astfel e mai uşoară şi viaţa de părinte şi cea de copil. Am
realizat acest lucru când am fost în vizită la părinţii mei cu copilul care avea atunci un an
şi cateva luni. Acasă la noi prizele stăteau lipite, detergenţii erau urcaţi sus, lucrurile de
valoare şi medicamentele erau închise în dulap şi copilul meu era liniştit că se putea juca
în voie, în marea majoritate a timpului. Cât am stat la ai mei n-a mai fost aşa şi
ARTICOLE PARENTING
întrebându-mă de ce, mi-am dat seama că auzea foarte des “nu e voie!”. Normal că nu e
voie fiindcă detergentii erau în locuri neîncuiate şi “Nu e voie să umbli la ei”, prizele erau
libere şi “nu e voie să pui mana”, bibelourile erau la îndemână şi “nu e voie că le spargi”,
etc. Iar copilul meu era stresat că nu putea să se joace fiindcă orice o tenta pe ea era ...
interzis. Şi mai trebuia şi cineva să îi repete mereu acest lucru. Aşa că am apelat la
scotch, cutii şi dulapuri înalte şi zilele au devenit mai liniştite şi copilul mai fericit.

ARTICOLE PARENTING
ÎNVAŢĂ LIMBA COPIILOR!
Există undeva o poveste spusă de Julie Hay (trainer britanic) despre o prinţesa care se
îmbolnăvise. Se putea vindeca doar dacă i se îndeplinea o singură dorinţă. Dar fata vroia
luna de pe cer. Aşa că împăratul dădu sfoară în ţară să caute pe oricine poate să facă
acest lucru şi să-i vindece fiica. Şi veniră mulţi ... unii încercau să-i ofere ce vrea, alţii
încercau să prindă luna, unii sperau să o convingă că nu se poate, alţii o implorau să
renunţe, unii chiar plecau borborosind “ce fată proastă!”, “ce încăpăţânată!” ... dar nimeni
n-a putut face nimic. Împăratul mai că îşi pierduse orice speranţă. La un moment dat însă
a venit şi un bătrân care ştia programare neuro-lingvistică. S-a dus la fată şi a întrebat-o:
“- Şi cum vrei să arate luna asta?”
Să fie rotundă.

Cat de mare?
Uite aşa.
Ce culoare?
Culoarea gri.
Să strălucească sau nu?
Să straluceasă.
Unde vrei să fie?
Acolo.”
După ce află bătranul tot ce era în mintea fetei, plecă. Şi se întoarse după
câteva ore cu ... o lună - un balon rotund de mărimea dorită, înfăşurat în staniol gri care
strălucea şi o puse în locul stabilit. Fata nu mai putea de fericire. Şi imparatul la fel: fiica
lui era vindecată!
Credeti ca e doar o poveste? Nu chiar. Fiindcă am păţit-o şi eu. Fiica mea îi

cerea tatălui ei “moţ”. La care el i-a dat un elastic de prins părul de al meu. Nuuu, ea vrea
“moţ”. Îi dau eu altul. Nuuuu. Mai încercam o dată. Încep urlete: “Vreau moţţţţ!” Ne-am
lăsat păgubaşi, nu înţelegeam ce vrea. La un moment dat însă se schimbă ea la faţă şi
devine fericită cand vede un elastic de prins borcanele: “Uite moţ!”
A mai existat o perioadă în care doar noi înţelegeam ce vrea de fapt când
spunea “Vreau ceai!” şi ceilalţi (bunici, prieteni – când eram la ei în vizită) îi dădeau ceai
iar ea se supăra şi spunea iar “Vreau ceai!”. Şi lumea se uita mirată şi enervată la ea
“Doar tocmai ţi-am dat ceai! Ce vrei ???” şi răspunsul ei, acelaşi “Vreau ceai!!!“ Bună
ocazie de conflict şi ceartă în care copilul să urle şi să plângă şi adultul să rămână cu
părerea lui “Cine se poate înţelege cu copilul ăsta?” Hmmm ... cine verifică ce înseamnă
“ceai” pentru copil, cerându-i mai multe detalii sau cerându-i să arate el ce anume vrea de
pe masă. Voi ghiciţi? “Ceai” e prescurtarea de la “ceai de la muu”, adică ... lapte.

ARTICOLE PARENTING
Aşa că atunci când vreţi cât mai multe şanse de a vă înţelege cu un copil (al
vostru sau nu), verificaţi ce înseamnă pentru el acel cuvant sau expresie pe care o
foloseşte. Nu întotdeauna ceea ce pentru noi are de la sine înteles un anumit sens e
valabil şi pentru copil. Şi uneori e la fel şi cu adulţii. Ca atunci când ai locuit toată viaţa în
Oltenia şi discuţi cu cineva din Moldova, amândoi vorbiţi aceeaşi limbă, dar din cand în
când tot te trezeşti întrebând “Ce-i aia?” sau “Cum adica?” De exemplu, voi ştiţi ce
înseamnă “a ţipa”? Sigur că ştiti, dar ia întrebaţi pe cineva din Ardeal ... o să aveţi o
surpriză.

ARTICOLE PARENTING
Inteligenţa emoţională în educaţia copiilor
Articol publicat în revista Business Woman, www.businesswoman.ro (aprilie 2008)
Când ceilalţi ne critică sau ne acuză, dând vina pe noi pentru disconfortul lor, de multe ori
ne simţim atacaţi. Şi chiar dacă nu am vrea să ne trateze aşa, de multe ori avem şi noi
tendinţa de a-i acuza pe ceilalţi când ne simţim inconfortabil . Şi facem acest lucru chiar şi
cu copiii noştri, deşi nu ne place şi nu credem că e cel mai bun mod de comunicare.
Soluţia? Să ne adresăm celorlalţi vorbind în primul rând despre noi.
Mesajele de tip “Eu” au fost identificate acum 40 ani de către psihologul Thomas Gordon.
În metoda E.S.P.E.R.E. sintagma care se referă la acelaşi lucru este “a vorbi la capătul
tău de relaţie”. În comunicarea nonviolentă mesajele de tip “Eu...” reprezinta o constantă
a celor patru pasi din schema de comunicare:
Eu observ ...

Eu simt ...
Eu am nevoie de...
Eu iţi solicit să ...
Mesajele de tip Eu se folosesc atunci când dorim să schimbăm un comportament

incacceptabil al copilului, dar vrem să facem acest lucru într-un mod neinvaziv. Putem să
le folosim în locul mesajelor de tip “Tu...” care îl pot face pe copil să se simtă acuzat,
vinovat, evaluat, nedereptăţit, respins - stări care nu duc la ceea ce intenţionăm să
obţinem de fapt: un comportament responsabil, adecvat situaţiilor, pe care copilul este în
stare să îl iniţieze singur şi de bună voie, chiar şi atunci când nu suntem de faţă.
Aşadar o acuzaţie precum: “Niciodată nu îţi pui hainele la loc” devine: “Mă simt
inconfortabil când văd haine aruncate prîn casă fiindcă eu am nevoie de ordine. Ai putea
te rog să le pui la locul lor?”
O etichetare ca “Eşti leneş!” devine: “Mie îmi place ca lucrurile să fie făcute într-un timp
mai scurt.”
O predică precum: “Nu e frumos să loveşti alt copil, chiar dacă ţi-a luat jucăria. Ţie ţi-ar
place să fii lovit?Nu cred” (care se referă doar la ce a fost inadecvat, dar nu conduce către
soluţie) ajunge: “Eu cred că această situaţie se poate rezolva şi atfel. Tu ce crezi, poti
propune altă soluţie?”
O critică precum “Ai întârziat!” se schimbă în: “Nu-mi place să aştept. Cum ai putea să
ajungi la timp data următoare?”
Un ordin ca: “Pune-ţi jucăriile la loc înainte de culcare!” se transformă în: “Mă aştept să îţi

ARTICOLE PARENTING
pui jucăriile la locul lor înainte de a te culca.”
În principiu acest mod de a face o afirmaţie exprimă asumarea responsabilă a percepţiilor,

gândurilor, sentimentelor şi nevoilor proprii. Iar fiecare comportament al copilului, fie că ne
place sau nu, este o modalitate găsită de el de a-şi satisface o nevoie. Şi primul pas în a
identifica alt tip de comportament care să satisfacă în acelaşi timp şi nevoile lui şi nevoile
noastre, este să ne exprimăm noi aceste nevoi. Unul din efectele care se obţin imediat
după începerea folosirii corecte a mesajelor de tip Eu este reacţia copiilor de genul “N-am
ştiut că te simţi aşa ...când eu ... “.
Poate că unora le vom părea egoişti fiindcă vorbim prea des despre noi, însă în realitatea
relaţională folosirea mesajelor de tip Eu este un semn al unui nivel ridicat de inteligenţă
emoţională.
Bineînţeles, acest tip de mesaj nu înseamnă că nu ne interesează ce gândeşte, simte sau

percepe celălalt, fie că este copil, fie că nu. Putem foarte simplu şi e de preferabil, să îl
întrebăm.
Şi nu înseamnă nici că automat vom obţine de la el răspunsul visat. Din contră chiar,
această abordare presupune maturitatea de a accepta un răspuns care poate fi diferit de
al nostru sau diferit de răspunsul pe care sperăm noi să îl primim. Dar copilul abordat
astfel se va simţi tratat corect, valorificat, important, va simţi că avem încredere în el să
găsească singur alternative la comportamentul inadecvat şi acest lucru va duce la o stimă
de sine şi încredere crescută în propriile abilităţi. Ceea ce ne dorim cu toţii, cred, la copiii
noştri.

ARTICOLE PARENTING
REZOLVAREA DE PROBLEME CU COPIII
Articol publicat în revista Business Woman, www.businesswoman.ro (2008)
Copiii sunt creativi. Mulţi suntem de acord cu asta. Mai puţini însă folosim acest lucru în
mod deliberat în relaţie cu copiii noştri. Am preluat, unii mai mult, alţii mai puţin, în mod
conştient sau mai puţin conştient atitudinea generală a părinţilor noştri (şi a părinţilor
părinţilor noştri) cum că, doar noi adulţii vorbim (fiindcă suntem “mai mari” şi ştim mai
bine) iar copiii trebuie doar să asculte.
De ce nu am asculta şi noi ceea ce ne spun copiii, de ce nu i-am întreba şi pe ei atunci

când căutăm soluţii la vreo problemă care îi priveşte?
Ţineţi minte povestea cu tirul blocat într-un tunel în Franţa pe care nimeni nu ştia cum să
îl scoată de acolo? Nimeni, în afară de un copil care le-a propus să dezumfle roţile.
Dar copiii nu au idei doar în astfel de momente de criză izolate, ci au idei mai ales în
problemele care îi afectează personal şi îşi doresc foarte mult ca aceste idei să fie luate în
seamă de adulţi. Atunci când îi cerem unui copil să facă un anumit lucru, el nu are decât
două variante: să se supună şi să facă acel lucru sau să se opună şi să nu-l facă. Însă nu
simte că el a contribuit cu ceva la decizia care îl priveşte. De aceea, din ce în ce mai mulţi
psihologi sugerează că metoda prin care putem avea succes într-o proporţie mult mai
mare în educaţia copiilor noştri este cea care îi implică şi pe copii în generarea soluţiilor
posibile şi rezolvarea problemelor.
Adele Faber şi Elaine Mazlish, autoarele cursului pentru parinti “Cum să vorbeşti eficient
copiilor” ne propun un model de rezolvare a problemelor în 5 paşi:
Ascultăm ceea ce are de spus copilul în legătură cu situaţia şi îi arătăm că îl

înţelegem.
Îi vorbim copilului despre ceea ce simţim noi în legătură cu acel lucru.
Invităm copilul la o sesiune de generare de idei împreună cu noi.
Scriem toate ideile (ale lui şi ale noastre), fără să le evaluăm.
Hotărâm împreună care idei rămân valabile şi o alegem pe cea pe care o vom
pune în aplicare.
Un subiect propus pentru jocul de rol în care să se aplice aceasta metodă în timpul
cursului, este cel în care un copil îşi anunţă părinţii că vrea să renunţe la lecţiile de pian.
Întâmplător, una din participantele la curs trăise aceeaşi experienţă când avea 10 ani şi a
povestit întregului grup cum s-a derulat:
Mamă, nu mai vreau să fac lecţii de pian!

Cum poţi să spui aşa ceva? Tu ai vrut să faci lecţii de pian!
ARTICOLE PARENTING
Da, dar nu mai vreau fiindcă nu îmi place să merg atâta drum până la profesoară
acasă de două ori pe săptâmână şi să exersez numai eu singură cu ea, iar prietenii
mei în timpul asta să se joace împreună. Vreau să stau şi eu cu prietenii mei.
Adică atâta timp am dat o groaza de bani pe lecţiile tale ca acum să spui că tu vrei să
stai cu prietenii tăi?
. . .
Bine, n-ai decât să nu te mai duci! Dar să nu te prind că te răzgândeşti fiindcă n-am
să-ţi mai dau niciodată bani pentru lecţii de pian!
Eu nu mă mai duc!
Fetiţei de fapt îi plăceau lecţiile de pian şi chiar s-a răzgândit în timpul liceului şi a vrut să
le reînceapă cu aceeaşi profesoară. Dar profesoara n-a mai primit-o la ore după o pauză
atât de lungă, iar acum, adult fiind regretă că nu mai ştie să cânte la pian. Dacă mama ar
fi ştiut să exploreze motivele reale care o nemulţumeau pe fetită şi să ajungă împreună la
o soluţie, acum, chiar şi după 15 ani, toată lumea ar fi fost mulţumită.
Soluţia? 5 minute în plus şi un dialog de genul celui de mai jos:
Mamă, nu mai vreau să fac lecţii de pian!

Înseamnă că ceva în legătură cu aceste lecţii te nemulţumeşte. Ce anume?
Nu îmi place că merg prea mult pe jos până la profesoară acasă şi nu îmi place să
stau singură cu ea şi mi se pare că merg prea des, de două ori pe săptămână. Iar
prietenii mei se joacă între ei şi mă cheamă şi pe mine cu ei, dar eu nu am timp să
stau cu ei că sunt la ore sau pe drum.
Aha, înţeleg acum ce te nemulţumeşte. Eu ştiu că tu ai vrut să începi aceste lecţii
fiindcă îţi place să cânţi la pian şi mi-e teamă că dacă renunţi acum, ai să regreţi mai
tarziu. Crezi că am putea găsi o soluţie astfel încât tu să continui lecţiile, dar să fii
mulţumită?
Da, cred că da.
Ok, hai să vedem ce idei avem să rezolvăm această problema! Ce propui?
Să fac lecţii o dată la două săptămâni.
Eu notez toate ideile şi apoi vedem care se potriveşte cel mai bine. Altceva?
Să mă duci tu la ore. Şi să fac ore împreună cu alt copil.
Ok. Eu aş mai spune să faci ore o dată pe săptămână, dar să fie cu 30 de minute
mai lungi, ca să nu mai pierzi timp pe drum. Şi poţi să schimbi ora de lecţii astfel încât
să te pot lua eu cu maşina de la profesoară când mă întorc de la servici. Mai ai şi alte
idei?
Nu.
Bun, atunci le evaluăm pe cele pe care le avem. Să faci lecţii o dată la două
săptămâni ... de la două ori pe săptămână, mi se pare cam rar şi cred că ai să pierzi
ritmul.
Ok, atunci le fac o dată pe săptămână, dar am să vorbesc cu profesoara să schimbe
ora ca să mă poţi lua cu maşina.
Şi le faci mai lungi cu 30 de minute?
Da, le pot face chiar cu o oră mai lungi dacă exersez impreună cu o prietenă. Fiindcă

ARTICOLE PARENTING
aşa nu m-aş mai plictisi.

Ok, atunci vorbim cu profesoara să găsească o elevă care îşi doreşte să facă orele
cu tine şi să schimbe ora de începere.
Ce bine! Acum vreau să fac lecţii în continuare! Or să îmi placă şi mai mult!
Când veţi aplica această metodă cu copiii voştri, vor fi uimiţi la început, apoi vor fi
încântaţi, iar voi veţi fi plăcut surprinşi de bogăţia lor de idei şi ... de dorinţa lor de
cooperare!

ARTICOLE PARENTING
FRICA PĂRINŢILOR ŞI VALOAREA EI EDUCAŢIONALĂ
Am cunoscut ce înseamnă frica în legătură cu proprii mei copii, imediat ce am aflat că

sunt însărcinată. La început, fiindcă nu ştiam ce efecte negative poate să aibă un vaccin
făcut cu câteva zile în urmă. Apoi în luna a 5 a de sarcină, fiindcă ni s-a spus că bebele
nostru nu creşte şi poate să aibă o boală genetică. În luna a 7 a, când ni s-a spus că fetiţa
noastră are sindrom Down. Din fericire n-a avut, dar asta am aflat înainte de a se naşte.
Frica şi înainte de nastere - cezariană de urgenţă din cauza unei hemoragii foarte
puternice.
Şi totuşi, eu nu sunt ceea ce se spune “o persoană fricoasă”. Nu mi-e frică de avion,

înălţime, animale, etc., nu am nici o fobie faţă de vreun anumit lucru. Însă în legătură cu
copiii mei din când în când simt că îmi este frică. De la lucruri reale, pe care le trăiesc,
până la lucruri ireale, pe care doar mi le imaginez. De la a coborî scările cu un copil de o
lună în braţe, până la a-mi “preda” propriul copil, singur, asistentelor ce urmau să îi facă o
anestezie generală înainte de operaţie.
Frica este considerată una din cele patru emoţii de bază între furie, tristeţe şi fericire. E
normal să o simţim şi e de dorit să o trăim şi să o conştientizăm ca atare. Nu e ceva rău,
din contră e ceva sănătos. E ceea ce ne-a asigurat perpetuarea ca specie şi reacţiile cele
mai sănătoase de apărare împotriva pericolelor. Însă e ceva sănătos doar atunci când nu
o deghizăm în altceva, în primul rând în faţa noastră şi când NE-O ASUMĂM . Când
putem spune clar şi răspicat, numai în mintea nostră măcar, doar pentru noi înşine: “Mie
îmi e frică de ….” sau “Mie îmi e frică să nu ….”
Ceea ce de multe ori, oamenii nu fac. Şi nici părinţii. Deşi simt că le e frică de un anumit
lucru (real sau imaginat de ei, oricum în orice caz, emoţia trăită e reală), nu îşi asumă
această emoţie şi încearcă să scape de ea, modificând, cerând sau condiţionând un
anumit comportament al copilului.
Expresii ca “Ai grijă să nu cazi!” spun de fapt “mie îmi e teamă ca tu să nu cazi!”, însă
exprimarea (obişnuită de altfel) îl responsabilizează pe copil pentru frica mea. Ceea ce
NU e sănătos dpdv psihic pe termen lung. Mai ales că de multe ori copiii, instinctiv, simt
ceea ce simt părinţii, deşi nici ei nu pot verbaliza ceea ce percep.
Îmi e frică să nu fie tratat rău de către alţi copii, atunci nu îl las să se joace cu alţi copiii şi
îi aduc şi multe, multe argumente. Ăsta e un alt aspect parşiv al fricii, faptul că dacă nu o
priveşti în ochi cu îndrăzneală, se deghizează chiar faţă de tine şi poate să aducă o
mulţime de argument logice, greu de combătut doar ca să nu fie recunoscută ca atare.
Îmi e frică de apă, atunci nu îmi las copilul să intre în apă. Însă, mie îmi e frică, nu lui. În
unele cazuri nici nu văd că lui nu îi e frică, că lui de fapt îi place, fiindcă proiectez asupra
ARTICOLE PARENTING
lui frica mea şi … mă văd pe mine în oglindă fără ca măcar să fiu conştient de asta.
Unii părinţi (conştienţi de frica lor) insistă chiar mai tare în această proiecţie asupra
copilului, spunându-I de exemplu: “Nu ţi-e frică de şerpi? Mie îmi e, uite ce scârboşi sunt!”
Chiar şi acest proces, de a ne învăţa copiii ce e frica are o mare valoare educaţională, cu
condiţia să facem clar distincţia între acele situaţii în care e esenţială o asemenea
atitudine şi când nu e. Iar dacă începem să evaluăm situaţiile după acest criteriu,
descoperim că sunt mult mai puţine cele necesare, şi mult mai multe cele în care nu e
necesar să ne fie frică. E necesar ca şi nouă şi copiilor să le fie frică şi implicit să se
ferească de maşini pe stradă, de câinii vagabonzi în haită, de a bea băuturi alcoolice, de
a lua droguri, de a se da peste cap în leagăn, de a se sui pe vagoane de tren (da, aici
intervine influenţa televizorului, lipsa de discernâmânt a copilului şi lipsa de explicaţii din
partea părinţilor – şi din păcate am cunoscut un caz letal ca urmare că frica sănătoasă
lipsea cu desăvârşire … fiindcă aşa facea actorul în film). Dar nu e necesar să le fie frică
de apă, avioane, animale obişnuite, etc. Fireşte fiecare familie are criteriile ei, dar e bine
să le reevaluaţi periodic şi conştient, fiindcă şi noi la rândul nostru avem frici preluate pe
care nu le mai punem la îndoială … şi totuşi nu avem nevoie de ele.
Voi câţi prieteni cunoaşteti care au cele mai ciudate frici, inoculate conştient de propii
părinţi pentru a-i condiţiona să fie cuminţi, cum ar fi frica de … pene?
De la “Stai aici nemişcat să nu strici ceva.” pănă la şantaje de genul “Dacă pleci printre
străini, eu mă îmbolnăvesc” sau „Dacă te căsătoreşti cu fata asta eu am să mor” spuse de
părinţi care vor să îşi ţină copiii sub control fiindcă de fapt vor să îşi ţină sub control
propriile emoţii şi să scape de starea de frică, procesul este acelaşi. Trăiesc sau îmi
imaginez o situaţie faţă de care simt o emoţie care nu îmi place (în cazul nostru, frica),
vreau să scap de ea şi cum nu ştiu să lucrez eu însumi cu propriile sentimente, ceea ce
îmi e la îndemână să fac e să modific exteriorul (alegerile copilului meu, după propriile
mele criterii) pentru ca eu în interior să mă simt bine. Uneori e îndreptăţit, chiar şi acest
proces (când într-adevăr copilul face alegeri periculoase), dar de multe ori nu e decât un
santaj inutil şi nesănătos.
Fireşte, din acelaşi motiv, pot exista şi consecinţe bune, însă să avem tare mare atenţie
cum comunicăm aceste lucruri copiilor noştri, insistând pe partea pozitivă totuşi, deşi să îi
atenţionăm şi de pericolele existente.
Dacă mie îmi e frică să nu se înece în apă, atunci pot să îl feresc cât pot de mult de apă,
sau … pot să duc copilul la înot.
Îmi e teamă că nu va fi descurcăreţ, atunci îl las să exploreze intr-un mod securizat

situaţii cât mai diverse conform vârstei lui.
Îmi e teamă că se taie cu cuţitul, pot să ţin toate cuţitele în dulapul de sus, sau pot să îl
învăţ să îl mânuiască.
E de dorit un asemenea comportament, care să pregătească copilul şi pentru situaţiile

ARTICOLE PARENTING
neplăcute ce pot apărea în viaţă, decât să fie reţinut, inhibat de la orice acţiune din cauza
a ceea ce s-ar putea întâmpla rău.
Deci, ca şi structură de gândire, procesul ar fi următorul:
1. Trăim sau ne imaginăm o situaţie care ne face să ne fie frică. Ne putem întreba
“De ce îmi e frică acum?”, sau “Ce încerc să evit când fac asta?” Şi să ne
răspundem singuri onest.
2. Evaluăm dacă e o situaţie în care e sănătos să ne fie frică sau nu. Dacă e “nu” şi
nu putem scăpa singuri de starea de frică, putem apela la un terapeut. Dacă
răspunsul e “da” atunci luăm măsuri să evităm sau să micşorăm pericolul (nu ne
suim în lift cu copilul în braţe alături de un om beat – când trăim o situaţie reală sau
facem asigurări copilului – când doar ne imaginăm o situaţie negativă, de exemplu)
3. Luăm măsuri sănătoase să preîntâmpinăm efectele negative în viaţa copilului (şi a

noastră). “Il echipăm pentru neprevăzut”- cum spune soţul meu, cultivându-i însă
sentimentul de “control” în locul celui de frică (trăit de noi, iniţial).
4. Exersăm. Exersăm. Situaţii vor fi destule.
5. Ne simţim bine ştiind că avem un bun simţ al evaluării rapide a situaţiilor

periculoase, abilitatea de a recunoaşte şi a ne asuma propria stare de frică (fără a
o transfera şi asupra altora inutil) şi capacitatea de a acţiona asupra noastră şi
asupra mediului pentru a limita efectele negative de care ne era frică iniţial.

ARTICOLE PARENTING
MODELAREA PĂRINŢILOR
“Ceea ce eşti vorbeşte atât de tare, încât nu aud ceea ce spui.”
Când primul meu copil avea 2 ani jumate şi îmi alăptam al doilea meu copil am
avut o perioadă extrem de aglomerată în care abia mai reuşeam să am grijă de mine.
Eram frustrată că nevoile mele rămâneau pe ultimul loc, dar credeam sincer că sunt o
mamă bună fiindcă puneam copiii mei pe primul plan. Până când am fost la un curs unde
am aflat că modul în care noi ca adulţi ne satisfacem propriile nevoi este învăţat prin
imitaţie de către copiii noştri. Şi mi-am dat seama că ceea ce transmiteam eu fără să am
ca intenţie copiilor mei nu era chiar ceea ce aş fi vrut eu ca ei să înveţe. Nu vroiam ca ei
să îşi neglijeze nevoile proprii. Din contră, vroiam ca ei să ştie să le identifice, să le
prioritizeze şi să caute moduri cât mai sănătoase să şi le satisfacă în mod echilibrat. Ceea
ce eu NU faceam. Eu le dădeam lor să mănânce, dar eu nu-mi făceam timp să mănânc,
aveam grijă ca ei să doarmă, dar eu îmi ignoram oboseala, etc. Aşa că la prima şedinţă
de coaching mi-am analizat toata roata propriei vieţi şi timpul dedicat fiecărei arii
(profesie, cuplu, copii, timp liber, casă, prieteni, spiritual, etc), mi-am reconfigurat întreaga
imagine şi am reuşit în cateva luni sa fiu mulţumită de modul în care îmi satisfac într-
adevăr nevoile.
Ştiam că cei mici preiau ceea ce văd în jurul lor şi mai ales ceea ce văd la părinţi.
Mi s-a întâmplat de câteva ori să văd la fetiţa mea comportamente şi gesturi pe care le
recunoşteam ca fiind ale mele şi m-am simţit ca şi cum aş fi avut o oglindă vie lângă mine
în care văd lucruri pe care nu vroiam neapărat să le transmit.
Şi mi s-a întâmplat de asemenea şi mie şi altora să recunosc la părinţii prietenilor

noştri, cuvinte, expresii sau comportamente pe care aceştia le foloseau, fără ca ei să fie
conştienti că fac la fel ca părinţii lor.
În unele familii însă ceea ce influenţează copiii este mult mai grav. Statisticile arată
că baieţii crescuţi în familii în care soţul îşi bătea soţia au o mare tendinţă să repete acest
comportament şi să îşi bată la rândul lor soţiile. Mulţi copiii ajung să consume alcool, de
asemenea imitându-şi proprii părinţi, cu acordul lor sau nu. Există şi copii care devin adulţi
cu probleme de identitate sexuală fiindcă în familiile din care provin nu li s-a dat ocazia
să-şi formeze identitatea sexuală adecvată. Îmi aduc aminte că într-un an am vazut pe
plajă o fetiţa tare draguţă, cu codiţe şi rochiţă care, dupa ce s-a dezbrăcat ... n-a mai fost
fetiţă. Poate părinţii şi-au dorit o fată în loc de băiat, poate părinţii aveau impresia că e
doar o glumă inocenta, dar pe termen lung astfel de comportamente lasă urme adânci în
personalitatea copilului influenţându-l pentru toată viaţa.
Din fericire sunt şi multe cazuri norocoase în care copiii crescuţi în medii toxice
ajung oameni de nădejde fiind opusul comportamentelor din familia de origine fiindcă
atunci când au fost mici au luat decizia (în mod conştient sau nu) de a nu repeta ceea ce
au văzut in jurul lor.
ARTICOLE PARENTING
Însă de multe ori părinţii sau adulţii transmit mesaje contradictorii copiilor lor.
Şi cea mai clară imagine pe care o am în minte legată de acest lucru este o
profesoară din liceu care ne-a spus la o oră că nu e bine să fumăm. Ok, am înţeles, doar
că în pauza imediat următoare am vazut-o pe ea fumând şi toată teoria s-a dus pe apa
sâmbetei, plus că am rămas oarecum dezamagită ... “ne spune nouă, dar ea de ce nu
face ceea ce spune?”
Ştim cu toţii exemplele anecdotice în care copilul răspunde la telefon “Mi-a spus
mami să spun că nu-i acasă” şi apoi ne supărăm pe el dacă îl prindem că îşi rezolvă
următoarea lui problemă la fel ca părintele, adică minţind.
Sau părinţi care ţipă la copil “Ţi-am spus că nu-i voie să ţipi!” sau şi mai de
neînţeles, părinţi care îi dau copilului cu palma peste mână, spunându-i “Nu-i frumos să
loveşti!” “Sigur?, dar tu asta îmi faci mie, poate nu e frumos că sunt mic, dar când voi fi
mare voi avea şi eu voie să lovesc ca tine, aşa-i?.” - ar fi cel mai probabil să gândeasca
copilul şi nu “Da, nu-i frumos să lovesc, n-am să o mai fac, îmi pare rău.”
Dar câţi dintre noi putem să susţinem mereu prin propriul comportament tot ceea
ce spunem?
Şi de cele mai multe ori, dacă nu există o congruenţă între limbajul verbal şi cel
nonverbal, copilul reactionează la ceea ce se transmite la nivel nonverbal sau la ceea ce
facem, mult mai puternic decât la ceea ce spunem. Deci cele mai multe şanse de a-i
învăţa ceva pe copiii noştri sunt să fim sau să devenim noi înşine aşa cum vrem ca ei să
devină. Uneori e simplu, alteori nu. Dar dacă am ajuns să realizam importanţa imensă a
propriului nostru exemplu, primul pas e deja făcut. Şi mulţi adulţi au ajuns să se întrebe
“ce vreau să vadă copilul meu la mine?” după ce au devenit părinţi. Iar apoi au început să
schimbe la ei lucrurile pe care nu vroiau să le transfere mai departe copiilor. Unii au
început cu lucruri simple, cum ar fi să te trezesti la oră fixă dimineaţa, să nu-ţi mai iei de
mâncare în fata televizorului, să te culci la ore rezonabile, etc. Alţii au început să facă
terapie pentru a lucra propriile probleme într-un mod foarte profund, alţii fac coaching
pentru a-şi dezvolta cât mai mult potenţialul propriu şi a fi un model cât mai bun.
Tu cu ce ai început? Cu ce vei continua?

ARTICOLE PARENTING
DE FRICĂ, NU!
Articol publicat pe www.itsybitsy.ro (2008)
„Dacă principele cârmuieşte numai prin legi şi pedepse, atunci oamenii vor evita să facă
răul de frică, nu din convingere. Dar dacă principele se dă pe sine însuşi ca exemplu de
virtute, conformându-se riturilor, poporul se va abate de la rău din convingere şi astfel va
păşi pe calea virtuţii.” (Învăţăturile lui Confucius)
De când eram mică am auzit expresia “Să fii cuminte şi să asculţi pe mama / pe tata!” O
aud frecvent şi acum spusă mai ales de alţii copiilor mei. E general acceptat ca standard
al reuşitei tale ca părinte măsura în care ai un copil ascultător sau nu. Şi uneori se ajunge
la acest deziderat fără să ne mai intereseze cum. Ştim foarte bine ce vrem să facă diferit
copiii noştri şi facem orice să îi determinăm în acest sens. Însă având doar acest scop în
minte uitam să ne mai întrebăm şi care vrem să fie motivele lor pentru care fac într-adevăr
ceea ce le spunem noi să facă. Oare nu e la fel de important sau chiar mai important ce
motivaţii au ei să fie “ascultători”?
Unii copii devin foarte ascultători, dar dacă eşti atent îţi dai seama că ei îşi ascultă părinţii
de ... frică. De frica de a nu fi bătuţi ( “Dacă nu eşti cuminte, îţi dau eu o mamă de
bătaie!”, “Dacă mai loveşti fetiţa, îţi dau eu una să vezi cum e!”), de frica ameninţărilor pe
fond afectiv (“Dacă nu vii acum în casă, mami pleacă şi te lasă singur afară!”, “Dacă nu
mănânci tot, tati nu te mai iubeşte!”, “Dacă o superi pe bunica, se îmbolnăveşte!”), de
frica consecinţelor impuse prin acţiunea negativă a părinţilor ( “Dacă mai faci gălăgie cu
fluierul acela, am să ţi-l rup!”, “Dacă strici bicicleta am să o dau altui copil care are mai
mare grijă de ea!”).
E firesc ca unui copil să îi fie teamă de ceea ce ar putea să se întâmple rau, dar a-i fi frică
de proprii părinţi nu contribuie în mod pozitiv la formarea unei stime de sine, a încrederii
în gândirea şi forţele proprii, a iniţiativei şi a capacităţii de a lua în mod liber decizii
sănătoase. Dacă preluăm fără să analizam din punct de vedere psihologic vorbe de
genul “copiii trebuie să ştie de frica părinţilor”, ajungem să ne sabotam singuri întregul
nostru efort de educaţie, chiar fără să ne dăm seama de consecinţele negative pe care
sigur nu ni le dorim.
Din fericire există şi alte alternative la care putem apela în locul exprimărilor de mai sus.
Există alternativa consecinţelor naturale sau logice sau cel putin netraumatizante: “Dacă
mai ţopăi aşa pe leagăn, s-ar putea să se rupă şi nu mai ai pe ce să te dai.”, “Dacă mai
sufli în pahar apa se poate vărsa pe tine.” “Stăm în casă fiindcă plouă şi nu mai putem
merge la pădure.”
Există raţionamentul logic: “Ştiu că plângi fiindcă vrei să stai cu mami acasă, dar vrei să îţi
cumpăr şi jucării, nu? Iar jucăriile se cumpără cu bani, iar banii se fac la servici. Deci,
dacă mai vrei jucării, trebuie să mă duc la servici să fac bani pentru ele.”

ARTICOLE PARENTING
Existî alternativa exprimării nevoilor mele ca părinte: “Trebuie să ajungem repede acasă
să mă schimb şi să plec la medic fiindcă am programare şi mă aşteaptă.”
Sau a aflării nevoilor lui: “Deci ai lovit fetiţa fiindcă nu îţi dădea camionul. Cum puteai să îl
obţii altfel?”
Putem de asemenea să le spunem copiilor exact ceea ce asteptăm de la ei fiindcă de

multe ori le spunem ce o să se întâmple rău dacă greşesc, dar nu le spunem cum să facă
lucrurile bine: “Ţine amândouă mâinile la acelaşi nivel pe funii, dacă ţii una mai sus şi una
mai jos, leaganul se mişcă strâmb şi poţi să cazi”.
Sau putem să le oferim alternative: “Poţi să stai jos pe bancă sau să te joci cu mingea,
dar nu ai voie să dai cu picioarele în coşul de gunoi”.
Uneori chiar sunt mult mai importante motivele copilului de a face un anume lucru şi nu
rezultatul comportamentului lui. Există o vorbă care spune că se pot face lucruri negative
din motive corecte care chiar este valabilă în aceste cazuri. Citisem cândva o povestire de
care mi-a adus aminte şi fetiţa mea la un moment dat (avea un an şi ceva) când m-a
chemat bucuroasă în bucătărie să îmi arate ce a reuşit să facă singură. Reuşise într-
adevăr să verse laptele dintr-o sticluţă de plastic în căniţa ei, dar doar un sfert, restul de
trei sferturi fiind pe scaun şi pe jos. Bineinţeles că mai importantă a fost initiaţiva ei de a
se descurca singură decât mizeria facută încât am laudat-o şi am şters amândouă laptele
vărsat.
Povestea citită era despre un băieţel care îşi întâmpină seara tatăl la uşă spunând “Tati,
eu sunt harnic!”. Întrebându-şi soţia ce s-a întâmplat, ea i-a povestit că a intrat în
bucătărie şi l-a văzut pe băieţel pe scaun lângă masa cu farfurii pe care vărsase aproape
toata apa dintr-o sticlă luată din frigider. Nervoasă, a vrut sa îl certe pentru ce-a facut, dar
s-a oprit şi l-a intrebat:
Ce ai încercat să faci cu apa?

Am încercat să te ajut.
Cum adică? s-a mirat ea.
Am spălat farfuriile pentru tine.
Şi de ce ai folosit apă din frigider?
Fiindcă n-am putut să deschid robinetul de la chiuvetă.
Ok, ia gândeşte-te ce ai putea să faci diferit data viitoare ca să fie mai puţină mizerie?
Copilul s-a gândit puţin timp şi a spus:
Să le spăl în cadă!
Hmm, vasele nu se spală în cadă. Dar ce zici dacă data viitoare m-ai chema să-ţi dau
drumul la robinet şi să le speli în chiuvetă, stând în picioare pe scaun?
Îmi place ideea asta.
Şi acum ce zici să facem cu mizeria?
Să aducem nişte prosoape şi să ştergem apa.
Ok, hai să facem curat.

ARTICOLE PARENTING
Important nu e ca bucătăria să fie mereu curată, importanta e lecţia pe care o

învaţă copilul, concluziile pe care le trage şi ceea ce îşi spune despre sine în mintea lui
după aceea. Dacă mama ar fi reacţionat negativ şi l-ar fi certat pentru mizeria făcută,
atunci copilul s-ar fi simţit vinovat, ruşinat, umilit, dezamăgit şi i-ar fi spus seara tatălui:
“Eu sunt un copil rău!” Plus că data viitoare n-ar mai fi încercat să ajute pe nimeni de frica
de a face ceva greşit şi de a fi iar certat.
Dar cum toţi vrem să avem copii care să se simta apreciaţi, încrezători în sine, cu iniţiativă
şi descurcăreţi ...
- să fim atenti ce motive sădim în ei când vream să îi educăm să fie ascultători,
- să ne întrebăm ce preferăm să-şi spună în mintea lor despre ei înşişi după aceea,
- şi să apreciem intenţiile lor pozitive atunci când evaluăm un comportament, chiar dacă
ceea ce vedem în acel moment, e într-adevăr un rezultat dezastruos.

ARTICOLE PARENTING
IDENTITATEA COPIILOR, ÎNTRE STIMULI NEGATIVI ŞI POZITIVI
Acum căteva luni mi-am făcut o listă cu însuşirile pe care mi-ar plăcea să le aibă copiii
mei: să fie descurcăreţi, cinstiţi, sinceri, să iubească animalele şi multe altele. Însă apoi
m-am intrebat cum pot să determin eu la ei formarea trăsăturilor pe care eu le consider de
valoare? Ştiu că pot avea o influenţă asupra experienţelor copiilor mei, dar în acelaşi timp
sunt conştientă că din ce în ce mai mult timp ei vor fi sub alte influenţe, trăind experienţe
diferite şi făcând singuri alegeri. Şi chiar când vor fi lângă mine, ce pot face eu concret in
acest sens?
Ca să le asigur o dezvoltare optimă a inteligenţei e simplu fiindcă am în ajutor un curs ce

învaţă copiii tehnici de gândire cum ar fi: să identifice singuri consecinţele şi efectele
acţiunilor lor sau ale altora, să îşi stabilească scopuri, priorităţi, să ia în calcul toţi factorii
când analizează o situaţie, să ţină cont şi de punctul de vedere al altor persoane, nu doar
de cel propriu, să caute cât mai multe alternative şi să facă cele mai bune alegeri, etc.
Dar să îi formez copilului meu un caracter integru, să îl “echipez” cu atitudini sănătoase şi

cât mai multe resurse pentru viaţă, devine mai dificil. Totuşi am conştientizat că în acest
sens mă poate ajuta legătura care există între acţiunile pe care le face o persoană şi
identitatea acelei persoane. Ştiţi vorba aceea “Eşti ceea ce faci (în mod repetat), nu ceea
ce spui că eşti”? Deci, dacă eşti ceea ce faci, înseamnă că şi devii ceea ce faci. Aşa că
soluţia a venit de la sine: extrag din acţiunile, experienţele, situaţiile pe care le trăieşte
copilul meu, acele trăsături cu care îmi doresc să se identifice ulterior. Ştiu deja că
identitatea şi convingerile noastre ne determină în cea mai mare parte acţiunile pe care
alegem să le facem. Şi avem nevoie să simţim că există o concordanţă între ceea ce
credem că suntem şi ceea ce facem. Dacă eu cred că sunt un iubitor de animale, probabil
nu voi alege niciodată să tai o găină. Dacă eu cred ca sunt un ofer bun probabil mă voi
încumeta să fac un drum de zece ore noaptea. Dacă mă consider un şofer prost nu mă
voi angaja la aşa ceva.
De aceea şi un copil se va comporta diferit dacă i se va spune şi va crede despre el că

este, de exemplu, deştept - va căuta toate modalităţile posibile de a rezolva o problemă,
decât dacă i se va spune şi va crede despre el că este prost - nici nu va mai încerca să
rezolve problema, considerând că îşi pierde timpul degeaba. Sigur, nu toate situaţiile vor fi
un succes, dar mai ales atunci e mult mai sănătos să creadă că “sunt deştept, dar acum
nu ştiu să rezolv această problemă” şi nu să generalizeze.
Am realizat cât de importanţi sunt părinţii în această formare a identităţii copiilor, când am
văzut pe stradă o mămică ce îi spunea copilului ei că “este rău” fiindcă a vrut să pună
mâna pe o sticlă de plastic de pe jos. Fetiţa mea a auzit acest lucru şi a repetat şi ea
“copilul ăla este rău, copilul ăla este rău”. Nu, copilul nu era rău, era CURIOS!!! Dar el nu
va şti asta, din păcate. În schimb va şti cum să-şi înfrâneze impulsurile de a cerceta un
ARTICOLE PARENTING
lucru nou dacă nu va dori să fie iar certat. El tocmai a ratat o ocazie de a învăţa că este
normal şi de dorit să fim curioşi, dar e de preferat să nu atingem obiecte murdare care au
microbi ce ne pot îmbolnăvi. De aceea ne spălăm pe mâini când venim de la joacă. De
aceea nu mâncăm cu mâinile murdare. El va şti doar că este rău. Şi când va fi singur va
lua decizii conform cu această imagine de sine (formată prin auzirea repetată şi
interiorizarea expresilor de genul “eşti un copil rău”, “Tu de ce eşti rau, uite celălalt copil
ce cuminte e!”, etc): “Ce contează dacă mai fac ceva rău, eu deja sunt un copil rău !” La
fel ca unii adulţi care atunci când fac o greşeală îşi spun în mintea lor, sau uneori chiar şi
cu glas tare “ce prost sunt!” - fiindcă au interiorizat ceea ce li s-a spus prea des în
copilărie. ( Mai există o categorie de persoane care au auzit aceleaşi expresii în copilărie,
iar la vârsta adultă ajung să facă orice să nu le mai audă din nou, dovedind opusul lor –
dar asta e o altă poveste).
Cum putem extrage însuşiri din experienţele copiilor noştri este foarte simplu în cazul
celor pozitive:
Spune multumesc – este politicos.
Dă păpuşa unui alt copil în parc – este darnic.
Dă cu mătura în bucătărie – este harnic.
Se îmbracă singur – este descurcăreţ.
Provocarea este să reuşim să extragem chiar şi din experienţele pe care le percepem ca

fiind negative tot însuşiri pozitive ale copiilor. Pentru situaţiile în care nu mai e aşa de
simplu, putem încerca să le vedem din alt unghi:
Dacă s-a împiedicat – nu e “împiedicat” sau neatent, e atent la altceva.
Dacă a băut cafea deşi nu avea voie – nu e “neascultător”, e curios şi independent, dar şi
ghidăm dezvoltarea acestor calităţi prin alte comportamente.
Dacă bate un alt copilaş – nu e “bătăuş”, e ambitios, dar îl învăţăm alte căi de a obţine
ceea ce vrea.
Dacă ţipă întruna când vrea ceva – nu e “enervant”, e perseverent şi îi putem cultiva
perseverenţa ulterior printr-un joc.
O poezie care ilustrează acelaşi lucru e cea a lui Marshall Rosenberg din cartea
“Adevărata educaţie pentru o viaţă împlinită”:
“N-am văzut copil prost niciodată;
Am vazut câte un copil ce făcea uneori

ARTICOLE PARENTING
lucruri pe care nu le înţelegeam
sau lucruri altfel decât le plănuiam.
Înainte de a-i spune că e prost,
gândeşte-te dacă era chiar aşa sau doar făcea
lucruri altfel decât credeai tu c-ar fi fost?”
În mod clar unele comportamente trebuiesc stopate, dar ele nu arată de la sine o anumită
“răutate” a copilului. Din contră, putem să ne folosim de ele pentru a accentua verbal
partea pozitivă implicată în acel comportament şi ulterior să oferim ocazia acestor
trăsături să se exprime prin actiuni acceptabile.
O altă situaţie reprezentativă în acest sens e cea în care cineva pune o întrebare copilului
nostru şi el nu răspunde. De multe ori este etichetat foarte repede: “Vai, ce timid sau
ruşinos esti!” Uneori e şi mai grav fiindcă mama e cea care iniţiază această etichetare:
“Nu raspunde ca e timid”. Şi astfel şansele ca data viitoare copilul să răspundă devin şi
mai mici, deşi este exact opusul a ceea ce ne dorim de fapt. Am putea spune în schimb
că nu vrea să răspundă, vorbeşte doar când vrea el, scoţându-i în evidenţă caracteristici
pozitive: e circumspect faţă de persoanele străine, decide singur când să vorbească sau
nu, etc chiar dacă normele sociale impun un răspuns imediat la o întrebare.
Personal, am şi eu tendinţa de a generaliza comportamentul copiilor mei: dacă nu le place

ceva de mai multe ori, înclin să cred că nici în viitor nu le va place acel lucru şi nu îi mai
solicit în acest sens. Pe când soţul meu verifică de fiecare dată, poate copilul s-a
schimbat între timp şi noi îi limităm opţiunile şi aşa am învăţat şi eu să le ofer de fiecare
dată toate alternativele de dezvoltare. Ce dacă a refuzat la zece mese anterioare să
mănânce castraveţi, poate de data asta ( la restaurant cu prietenii sau la picnic în pădure,
adică mai ales în circumstanţe diferite) vrea să mănânce chiar şi castraveţi.
E foarte posibil ca ulterior societatea să nu ne trateze copilul (chiar devenit adult) cu

aceeaşi bunăvoinţă. S-ar putea ca vecinul, profesorul, colegul sau seful său să-i sugereze
sau să îl faca de-a dreptul nesimţit, leneş, mincinos, incompetent, etc, dar cel puţin el va
avea “scutul” format şi va şti să contracareze în mintea lui ( să transforme etichetările
generale ca “incompetent” în fraze specifice: “sunt competent, dar acum am făcut o
greşeală”) şi nu să interiorizeze aceste categorisiri, ajungând să trăiască stări din ce in ce
mai depresive şi să se comporte ulterior din ce în ce mai mult conform acestor etichete.
V-aţi spus vreodată ceva de genul “Dacă şi aşa lumea mă crede încet, de ce să mă mai
grăbesc?”
Dacă m-aş gândi acum la o comparaţie pentru cele de mai sus, îmi vine în minte faptul
că noi ar trebui să sădim în copiii noştri seminţele fructelor sau florilor pe care ni le dorim

ARTICOLE PARENTING
să răsară. Uneori însă noi nu sădim nimic ( şi cresc buruieni) sau sădim canepa, dar vrem
să culegem trandafiri. Şi ne dăm seama târziu, abia după ce au răsărit, că nu am folosit
seminţele cele bune. Aşa că ... dacă vreţi să culegeţi trandafiri, sădiţi trandafiri!

ARTICOLE PARENTING
DESPRE BĂTAIE
Bataia nu e ruptă din rai (adică e, dar în sensul de „izgonită”), e ruptă din incapacitatea
oamenilor de a-şi controla furia. Ceva te enervează atât de tare încât nu ştii ce sa faci
decât să loveşti. Sau chiar vrei sa-l faci pe celălalt să sufere aşa cum suferi şi tu. E
simplu. Doar că pe termen lung devine un coşmar. De cele mai multe ori scopurile tale
sunt nobile, uneori chiar vrei aşa să îţi înveţi copilul să nu lovească: el loveşte şi tu îl
loveşti spunându-i “Nu, nu lovi, nu-i voie, nu-i frumos!” Oare copilul ce înţelege? În cel mai
bun caz că el nu are voie să lovească, dar părinţii au. Tentaţia e mare de a folosi bătaia
fiindcă de multe ori supunerea copilului e imediată ori de multe ori ăsta e singurul scop.
Dar ăsta e singurul scop??? Pericolul e că supunerea imediată e doar de faţadă, copilul
nu învaţă nimic bun din asta pe termen lung şi a doua oară face la fel, adultul
reacţionează la fel, sau mai probabil mai intens fiindcă e şi mai nervos că se repetă a
doua oară comportamentul pentru care el l-a cuminţit o dată, deci a avut succes, cum se
poate repeta, oarea asta înseamnă că bătaia nu a fost suficient de puternică??? În timp
copilul imită şi reacţionează la fel, dacă nu îşi bate părinţii, îl surprizi că aşa îşi rezolvă
conflictele cu copiii în parc sau la grădiniţă sau chiar aşa se joacă cu păpuşile. Şi pe
măsură ce creşte totul devine un cerc vicios fiindcă şi forţa lui fizică creşte şi nu mai e
suficient o palmă ca să îl faci să îşi strângă jucăriile, să se spele sau să îşi facă temele. Şi
te trezeşi plângandu-te că nu ştii ce să mai faci cu copilul tău rău şi obraznic care nu te
ascultă şi nu face nimic din ce trebuie sau din ce îi ceri. Oare de ce???
Cum ar fi însă să fie altfel? Cum ar fi ca atunci când copilul face ceva ce nu ar fi bine să
facă să îl ignori şi să pleci, să nu mai vorbeşti cu el? L-ar face oare asta să repete
comportamentul? Credeţi că asta e scopul lui, vrea să fie ignorat? Cred că nu. Cred că
scopul lor e să atragă atenţia sau în anumite etape de vârstă să testeze limitele.
Cum ar fi ca “da” ul nostru să fie întotdeauna da şi “nu-ul” să fie nu? L-ar mai încuraja
asta pe copil să se târguiască tot timpul, să plângă, să urle că vrea ceva după ce noi am
spus nu? Sigur, presupun că trebuie să investigăm inainte motivaţia copilului pentru lucrul
respectiv şi implicaţiile pe termen scurt si lung, iar motivele noastre să fie plauzibile (chiar
si atunci când gândim că este prea mic să înţeleagă). “Că aşa spun eu!” nu e la nici o
vâstră explicaţia ideală.
Cum ar fi dacă ţi-ai lăuda copilul când îl surprinzi că face ceva bun şi frumos? Şi nu numai
atunci în faţa lui, ci şi după o zi în faţa bunicilor sau după două zile în faţa musafirilor. Nu
s-ar simţi bine să audă ce frumos a făcut el patul sau ce curat e în camera lui? Oare n-ar
fi astfel mai multe şanse ca acest comportament să se repete?
Oare dacă ai sta la distanţă şi ai privi ce ai alege: “să rezolvi” problemele imediat printr-o
palmă care linişteşte momentan situaţia, dar de fapt, involuntar agravează problema sau
sa le preîntâmpini zilnic, cu efort în fiecare zi, zi de zi, , facând faţă disconfortului de a-ţi
ARTICOLE PARENTING
mărturisi singur uneori “Dacă nu îl bat acum, nu ştiu ce altceva să fac!” Dacă trăieşti
acest moment, felicită-te şi caută răspunsuri. Îţi garantez doar că există şi funcţionează.
Succes!

ARTICOLE PARENTING
OBOSEALA UNEI MAME
Articol publicat pe www.121.ro (martie 2007)
De când am copiii, Ioana de doi ani şi 8 luni şi Robert de 3 luni, îmi vin în cap o groază de
întrebări. De la “Şi acum dacă a adormit în sufragerie, cum s-o iau în braţe să o mut în
dormitor fără să se trezească?” până la ....”Decalotare ??? Cum fac eu chestia asta?”.
Dar cel mai greu mi se pare ghestionarea stărilor de oboseală acumulată mai ales prin
lipsa de somn. Toţi îţi spun că e obositor, dar nimeni nu îţi spune cum să fii un părinte bun
chiar şi atunci când eşti obosit, frustrat sau chiar furios. Şi nu să găsesc metode de
relaxare mă ajută, ci vreau să ştiu cum să fiu în stare să aplic principiile de educaţie în
care cred chiar şi atunci când sunt groaznic de obosită (şi nici o şansă să dorm)?? Aici e
cazul să spun ceva despre principiile mele de educare: nu îmi bat copiii şi nu le dau
pedepse. Aş spune că nici nu a fost cazul, dar dacă ar fi să îmi judec cel putin fetiţa după
criterii care nu-mi aparţin, nu prea s-ar încadra la “copil cuminte”. Eu însă nu pot să spun
decât că e energică. Mă întreb uneori cum am ajuns să legăm descărcarea furiei noastre
de bătaia cuiva? Oare de ce n-am învăţat să ne descărcăm furia ... pupând sau
mângâind? Că o metodă de a-i învăţa ceva bun pe copiii pe care îi iubim cel mai mult pe
lume, sigur nu e.
Dar dacă nu îi bat şi nu îi pedepsesc, atunci ce fac???? Stiu că se poate şi altfel, dar
pentru asta am nevoie de timp şi disponibilitate pentru fiecare în parte. Ori tocmai asta nu
am întotdeauna. Când eu îmi alaptez baiţelul flămând şi fetiţa mea vine udă pe haine că
“s-a spălat” la baie cu 10 minute în urmă şi mai si tuşeste, eu ce fac? O conving
constructiv să îşi dea hainele jos, să le punem la uscat pe calorifer, sau le smulg de pe ea
şi îi dau cu forţa altele noi, cât mai repede posibil fiindcă şi aşa frăţiorul ei urlă de foame în
scăunel unde l-am pus între timp? Hmmm, cam aşa arată situaţiile pe care le am de
gestionat. În condiţiile în care nivelul meu de frustrare nu mai e cel care-a fost şi nu mai
am răbdare pentru orice, decât dacă fac un efort. Dar ştiţi ce am descoperit? Dacă fortez
copilul să facă ceva, că de, eu sunt părintele mai mare şi mai puternic şi am autoritate (e
o nimica toată să scot cu forţa hainele de pe ea, nu?), data viitoare face la fel. Adică
urlete, ţipete că ea nu vrea dezbracată. Dacă reuşesc prima dată (a se citi, dacă reuşesc
să-mi stăpânesc mie nervii şi să am răbdare) să o conving că “hainele ude trebuiesc puse
la uscat şi poti să te îmbraci cu ce vrei tu din raftul cu haine pentru acasă”, data
urmatoare când se udă vine şi-mi spune că s-a udat, să punem hainele pe calorifer. Ori,
poate că prima data e un efort mai mare din partea mea să discut cu ea 5 minute (în care
copilul stă în haine ude!) să înveţe o regula, dar e mult, mult mai uşor după aceea.
Şi nu mă pot opri să mai relatez o situaţie. Eram cu fetiţa mea afară şi la un moment dat
şi-a găsit de joacă într-o băltoacă...”Ok, dar să nu stropeşti. Dacă stropesti, mergem în
casa!” (oricum eram langa bloc). Ei bine, dar să bată cu picioarele în băltoacă a devenit
mai interesant decât interdicţia mea, încât am mers în casă. Cu urlete, bineînţeles. Însă a
doua zi, trecând pe langa baltă, fiica-mea îmi spune “Aici nu-i voie, dacă stropim mergem
în casă!”. Oare am eu copil anormal de cuminte???

ARTICOLE PARENTING
COACHING PENTRU PĂRINŢI
Articol publicat în revista Business Woman, www.businesswoman.ro ( 2008)
Majoritatea dintre noi nu ne mulţumim să fim performanţi doar la locul de muncă, ci vrem
acelaşi lucru şi în propria familie. Doar că resursele pe care le avem la îndemână pentru
fiecare din aceste doua obiective sunt in dezechilibru.
Pentru a fi buni profesionişti am învăţat ani întregi la şcoala, liceu, facultate, în mastere
sau MBA-uri, am citit sute de cărţi, am participat la zeci de evenimente şi conferinţe în
ţară sau în străinătate, am facut training intern sau extern, am petrecut zile întregi în faţa
internetului şi nici măcar toate acestea nu sunt de ajuns întotdeauna.
Pentru a fi un bun parinte ... putem număra pe degete sursele de informare sau
dezvoltare de abilităţi.
Şi chiar după ani întregi de pregătire profesională, dacă vrem într-adevar să ne dezvoltăm
pe deplin propriul potential şi să ajungem acolo unde visăm să fim, apelăm la COACHING
pentru a ne accesa resursele latente ţi a merge înainte cu succes maxim.
Sistemul numit PROGRAMARE NEUROLINGVISTICă oferă celui care este coach un set
de instrumente foarte utile în acest proces, unul dintre acestea fiind cel de MODELARE.
De fapt, modelarea a stat la baza apariţiei programării neurolingvistice când Richard
Bandler şi John Grinder şi-au propus în anii 70 în SUA să afle ce şi cum fac oamenii de
succes din diverse arii profesionale ( terapie, vanzari, sport, management, antreprenoriat)
ca să obţina rezultate remarcabile. Ceea ce au aflat a fost ulterior sistematizat in ceea ce
azi cunoastem ca NLP.
Modelarea se referă de fapt la preluarea de resurse de la alte persoane, observând şi

investigând ce anume din ceea ce fac le asigură succesul. Dacă avem un obiectiv bine
formulat şi identificăm exact resursele care ne lipsesc în cadrul procesului de coaching,
ulterior putem să identificăm aceste resurse la alte persoane, urmând să le preluam,
aplicându-le la propria persoană pentru a verifica efectele pozitive.
De exemplu îmi pot propune ca obiectiv să îmi îmbunătăţesc abilitatea de a-l asculta pe
copilul meu fără să îl intrerup sau să îmi impun părerea mea, cum fac de obicei (stare
actuală) şi vreau să îi pot acorda întreaga mea atenţie atunci când îmi povesteste ceva
despre el (stare dorită). Dacă descopăr printre cunoscuţii mei o persoană care face acest
lucru, o pot observa mai atent când trăieşte cu copilul ei această situaţie şi o pot întreba
ce anume şi cum anume face acest lucru. Iar acest proces poate fi structurat folosind un
model din NLP numit – NIVELE NEUROLOGICE, care sunt:
MEDIU – cadrul în care acea relaţie de comunicare are loc. Poate aflu ca acesta este
mereu un loc liniştit unde sunt doar ei doi, şi niciodată în galagie, aglomeraţie sau grabă.
ARTICOLE PARENTING
COMPORTAMENT - ce anume face acea persoană. Poate pentru o comunicare

eficientă cu copilul stă la acelaşi nivel cu el şi păstrează un timp îndelungat un contact
vizual. De asemenea nu este preocupat de alte activităţi în acelaşi timp.
CAPACITĂŢI – ce ştie să facă. Poate are abilitatea de a pune întrebări deschise mai
mult decât intrebari inchise.
CREDINŢE ŞI VALORI – ce credinţe şi valori motivează acest comportament. O
valoare implicată în această relaţie poate fi cea de respect faţă de copil pe care îl
consideră o persoană demnă de respect şi nu o credinţă de genul “copiii trebuie doar să
tacă şi să asculte”.
IDENTITATE – care este rolul pe care şi-l asumă, cum se vede ea în relaţie. La nivel
de identitate acea persoană se poate vedea pe sine ca părinte ca fiind un “facilitator al
dezvoltării potenţialului copiilor” şi nu ca un specialist autoritar care le ştie pe toate şi
trebuie mereu să dea răspunsuri corecte de-a gata celor mici.
SPIRITUAL: în ce concepţie, misiune încadrează persoana respectivă toate
elementele anterioare, cum ar fi “Oamenii au misiunea de a se dezvolta continuu şi de a
contribui cât mai mult la dezvoltarea celorlalţi”.
Există abilităţi manifestate în relaţia cu copiii voşti pe care aţi prefera să le îmbunătăţiţi?
Aveţi în jurul vostru persoane care au aceste abilităţi şi le admiraţi pentru asta? Dacă ştiţi
persoane care rămân calme când copiii lor fac toate nazdravaniile posibile sau persoane
care au o relaţie foarte deschisă cu copiii lor sau persoane care îşi împart foarte bine viaţa
între profesie şi familie şi aţi dori să reuşiţi la fel de bine, profitaţi de şansă şi întrebaţi-i
cum anume fac acel lucru şi ce anume cred despre situaţiile respective. Chiar dacă
procesul nu va fi la fel de sistematic ca cel făcut de un coach profesionist, aveţi şansa să
obţineţi indicii care v-ar putea ajuta să vă îmbunătăţiţi abilităţile astfel încât să fiţi şi mai
mulţumiţi de propria performanţă. Împreună cu copiii voştri, bineînţeles.

ARTICOLE PARENTING
FOLOSIŢI STĂRILE BUNE ... CHIAR DACĂ AU TRECUT!
Stiti ce este şi cum arată o ancoră, nu?
În programarea neurolingvistică însă, conceptul de „ancoră” înseamnă ... altceva, ceva ce

cunoaştem cu toţii, doar că nu folosim aceeaşi denumire. Vi s-a întâmplat să auziţi vreo
melodie şi automat sa va aduceţi aminte de persoana cu care aţi dansat pe această
melodie, chiar dacă era acum ... 10 ani? Sau să simtiţi un miros în prezent şi să retrăiţi
automat un anumit moment din copilarie, poate când vă făcea bunica prăjituri? Ceea ce
ne face sa retrăim anumite stări, fie că sunt imagini, sunete, cuvinte, mirosuri sau atingeri
– sunt denumite „ancore”. Ceea ce face diferit NLP-ul este că le creează în mod conştient
şi le foloseşte cu scop. În procesele de coaching, terapie sau training.
Ancorele se formează ori prin asocierea repetată a unui fenomen cu altul sau prin
asocierea unică atunci când există o trăire emoţională intensă. Dacă te-a muşcat o dată
un câine şi te-a durut, s-ar putea să tresari de fiecare dată când vezi un câine. Asta fiind o
ancoră negativă, fiindcă îţi trezeşte amintiri neplăcute. Dacă atunci când ai câştigat un
concurs important ai primit trandafiri galbeni de câte ori vezi trandafiri galbeni iţi veni
aminti acele trăiri – o ancoră pozitivă.
Ancoră poate fi un cuvânt, o voce, o melodie, un zgomot (stimuli auditivi), o imagine

(stimuli vizuali), o atingere, o imbratisare, o presiune (stimuli kinestezici), un mirosuri sau
un gust.
Ancorele pot fi folosite în mod deliberat şi în educaţia copiilor. De exemplu, pentru mine e
important ca ai mei copii să facă lucrurile ce trebuiesc făcute ... cu plăcere. Să le placă să
se trezească dimineata, să le placă să înveţe ceva nou, să se spele pe dinţi, să stea cu
centura în maşină, chiar să ... meargă la medic. Pentru aceasta, de fiecare dată când a
trebuit să mergem la medic le-am prezentat situatia realist, distractiv, benefic şi am legat-
o de activităţi frumoase pe care şi le doreau. Da, injecţiile dor putin, dar ne fac să fim
sănătoşi şi după aceea mergem la cofetărie, sau mergem la târgul pentru copii sau într-o
vizită la un prieten de vârsta lor. Nu „dacă nu plangi, mergem la cofetărie, daca plângi,
nu mergem la cofetărie.” Noi mergem oricum sa petrecem un timp frumos între noi după
consultaţie, şi e normal şi dacă plângi puţin şi dacă nu plângi deloc. Astfel am ajuns în
situaţia hilară în care evităm sa spunem că noi, adulţii mergem la medic fiindcă dacă ne
aude, copilul cel mare începe să plangă că ... vrea şi el!
După un an în care trezitul de dimineaţă s-a desfasurat aproape un an după ritualul clasic
„Hai că e dimineaţă, trebuie să mergi la grădi, vine îndată şoferul şi tu nu eşti îmbrăcată”
am ajuns la o soluţie mult mai simplă. Radioul cu ceas rămâne programat să pornească
la ora fixă ... cu Itsy Bitsy Radio cu 15 minute înainte de ora necesară de trezire. Astfel
Itsy Bitsy a devenit ancora pentru trezire şi acum toata lumea are timp dimineaţa pentru
ARTICOLE PARENTING
intins în pat, iubit, mancat, incercat haine şi mai suntem şi punctuali la grădi!
Fie că suntem conştienţi de ele sau nu, ancorele există în viaţa noastră şi a copiilor noştri.
Ceea ce putem face e să eliminăm pe cât posibil ancorele negative şi să le înlocuim cu
ancore pozitive.
Ca să ştim mai bine ce să evităm e util să ne amintim de ancorele noastre negative pe

care le avem păstrate din copilărie, deşi acum suntem părinţi. Poate avem ancore
negative legate de un anumit fel de mâncare pe care nu îl suportăm poate fiindcă am fost
obligaţi să îl mâncăm când am fost mici sau poate ne-a fost rău la un moment dat după ce
l-am mâncat. Sau poate avem „ancore negative” legate de anumite materii din timpul
şcolii fiindcă nu ne-a plăcut profesorul datorită atitudinii pe care o avea faţă de noi sau a
felului în care ne-a făcut să ne simţim la ora lui.
Aşa că acum să fim atenţi cu ce asociem activităţile uzuale sau nu, ale copiilor noştri. Să
încercăm să facem cât putem de multe să fie plăcute şi distractive. Inclusiv trezitul de
dimineaţă, statul la masă sau spălatul pe faţă. Sigur, de multe ori chiar aceste lucruri
simple cer din partea noastră un efort considerabil de imaginaţie şi multe încercări până
aflăm ce se potriveşte şi putem repeta cu copilul nostru. De cele mai multe ori însă,
umorul funcţionează întotdeauna. Chiar în cazul nostru fiindcă dacă suntem orientaţi
spre găsirea părţii haioase din rutina de zi cu zi, nu mai putem fi stresaţi în acelaşi timp.
Ce mai funcţionează e să le aducem aminte copiilor noştri de anumite momente fericite

pe care le-au trăit şi în care au avut o stare bună. „Mai ţii minte ce foame îţi era când am
urcat astă vară pe munte? Cum mâncai atunci? Ei, poţi să mânănci şi acum aşa?”
Sau chiar să le arătaţi fotografiile sau să le puneţi filmele cu ei din perioade anterioare
când de exemplu cântau pe scenă şi nu aveau emoţii – dacă în prezent au nevoie de o
stare de încredere în ei fiindcă au de dat o lucrare la şcoală. Revăzându-se pe ei în acele
ipostaze, retrăiesc automat aceleaşi stări (asiguraţi-vă că sunt pozitive) care îi pot ajuta
foarte mult să facă faţă cu succes activităţilor din prezent.
In concluzie puteţi face doua lucruri:
1.Folosiţi evenimentele pozitive trecute pentru a intensifica stări pozitive din prezent după
raţionamentul „Mai ţii minte cum erai atunci? Poţi să îmi arăţi acum cum te simţeai
atunci? Ei, acum acţioneaza!(în prezent, având starea bună din trecut)”
2. Creaţi stări pozitive în prezent pe care să le legaţi mai ales de activităţi mai puţin
plăcute pentru copilul vostru. Cântaţi cântecul preferat în timp ce el se spală pe dinţi sau
faceţi ca personajul preferat din desene animate. Sau luaţi-l în braţe de fiecare dată după
ce termină.
Ei, şi ca să aveţi şi voi o ancoră pozitivă în plus, vă ofer o mostră din perlele zilnice de ale
fiicei mele: „Ce faci, mami? - Şterg nişte poze din calculator. - De ce le ştergi, au făcut
baie?”
ARTICOLE PARENTING
MANAGERUL CU FAMILIE
Articol publicat pe www.business-edu.ro (2007)
Mulţi dintre noi vrem să găsim soluţii rapid. Şi firmele unde lucrăm vor acelaşi lucru. Peste
tot vedem anunţuri de recrutare care cer candidaţi creativi, valorile firmelor scrise pe
panouri sau pliante frumoase în care creativitatea este prezentă aproape întotdeauna,
obiective în care inovaţia are prioritate, din ce în ce mai multe training-uri pentru
creativitate ... şi totuşi, de ce nu am folosi aceste abilităţi şi în relaţiile cu propria familie?
Unele din problemele pentru care părinţii îmi solicită răspunsuri sunt:
- cum să fie ascultaţi de copii,
- cum să-i facă să înveţe mai bine şi să fie mai motivaţi,
- cum să comunice mai bine cu ei,
- cum să-i facă să respecte anumite valorile,
- cum să îi înveţe să relaţioneze optim cu ceilalţi,
- cum să ia cele mai bune decizii, etc.
iar starea pe care o trăiesc aceşti părinţi este că nu ştiu ce să facă. În acelaşi timp în care
aceeaşi părinţi sunt foarte performanţi la locul de muncă. Care ştiu deja că o parte
importantă din rezolvarea unei probleme stă în formularea ei, dar rareori aplică acelaşi
principiu şi acasă.
Una e să îţi formulezi problema: “Copilul meu nu mă ascultă” şi alta e să o reformulezi
până la o formă în care “ai pus punctul pe i”: “Copilul meu e prea independent”; sau “nu
îmi place când copilul meu face ce crede el şi nu ce cred eu ca e bine”, “copilul meu are
alte valori decat cele la care ader eu” sau “am nevoie de mai multă cooperare între noi”
încercând să fim din ce în ce mai specifici pentru a lucra mai uşor ulterior.
Dacă ar fi să găsesc factorii care creează o problema ca “am nevoie de mai multă
cooperare între mine şi copilul meu” aş putea să identific:
- nu facem lucruri împreună
- nu petrecem suficient timp discutând unul cu altul
- nu cunosc detalii despre lucruri importante pentru el
- nu îmi găsesc timp să cultiv relaţia
Şi făcând acest lucru, avem direcţii mult mai clare de a lucra pentru a rezolva cu succes
problema iniţială:
- Ce lucruri am putea face împreună care să ne facă plăcere şi să ne simţim bine?
- Cum să stabilim un timp pe care să ni-l dedicăm doar discuţiilor între noi?
- Cum aş putea să mă interesez de hobby-uri şi persoanele importante pentru el?
- Cum să îmi gestionez timpul personal atât de eficient încât să dedic timp relaţiei cu
copilul meu, consecvent şi pe termen lung?
De asemenea, ar putea să ne fie de folos să identificăm ce anume am obţine noi dacă am
rezolva această problemă. Poate poate vrem o relaţie sănătoasă, poate vrem să simţim
că suntem părinţi buni, poate vrem să folosim timpul eficient. Şi astfel ajungem la

ARTICOLE PARENTING
formularea unor probleme mai generale:

- Cum aş puteă să am o relaţie cât mai sănătoasa cu copilul meu?
- Cum aş putea să simt ca sunt un părinte bun?
- Cum aş putea să îmi folosesc timpul eficient?
Pasul de a defini satisfăcător o problemă e un pas important pentru a revolva în mod
creative şi mulţumitor o situaţie, însă e doar primul pas, care poate fi făcut atât de unul
singur, cât şi în cadrul unei şedinţe de coaching.

ARTICOLE PARENTING
MANAGEMENTUL TIMPULUI ... PENTRU PĂRINŢII ÎN VACANŢĂ
După ce apar copiii, multe lucruri se schimbă în viaţa noastră. Printre care şi îndeplinirea
exactă sau la timp a planurilor pe care ni le-am făcut anterior. Cei mici au o "calitate"
aparte de a da peste cap orice plan şi asta în ultima clipă. Aproape că dispar întâlnirile la
ore fixe, devenind în cel mai bun caz întâlniri într-o perioadă de timp limitată - "ajungem şi
noi între 10 si 11." Făcutul bagajului pentru vacanţă dureaza o zi întreagă şi ieşitul din
casă cel putin 2 ore. Inclusiv căutat jucăria preferată pierdută momentan, dar fără de care
nu puteţi pleca în nici un caz.
În schimb orice activitate în desfaşurare este întreruptă dacă în "planul" copiilor apar
nevoi urgente de-ale lor. Deveniţi magician la a identifica restaurante la orele fixe de
masă sau la inventat un pat cand le e somn chiar dacă ... sunteţi cu rucsacul în pădure.
Uneori pare aproape o utopie să ne ţinem de planurile făcute în relaţie cu copiii noştri,
lucru dificil de înţeles de cei care nu au copii încă.
Pe termen lung însă povestea se schimbă, fiindcă părinţii chiar aleg şi se pot ţine de
planurile lor. Şi mai mult, pot crea planuri cu activităţi interesante ce au un efect
spectaculos în pregătirea copilulu ... Pentru şcoala şi nu numai. De exemplu ...
Dacă tocmai ai sărbătorit tăierea moţului copulului tău, felicitări! Următorul subiect de
discuţie ar putea să fie ... grădiniţa. În condiţiile în care 10000 de copiii rămân fără locuri
în fiecare an, te asigur că nu e prea devreme să cauţi cele mai bune variante de pe acum,
inclusiv cele particulare, fiindcă şi în cazul lor locurile sunt limitate şi concurena pe
măsură.
Peste 2 ani copilul tău începe şcoala? Intră acum în contact cu sistemul de învăţământ şi
strânge informaţii pentru a lua cea mai bună hotărâre la momentul potrivit.
Ce planificări mai puteţi face pe teren lung?
Vă puteţi planifica vacanţele şi subiectele de discutat pe drum şi în funcţie de ce va învăţa
copilul la şcoală în următorul an. Va face istoria Romaniei? Planificaţi o excursie prin ţară,
stabilind un traseu de la un monument istoric la altul. Va face zoologie? Luaţi la rând
grădinile zoologice (din ţară sau din străinătate) şi citiţi cărţi, enciclopedii sau inventaţi
jocuri despre ele. Sau porniţi în drumeţii pe munte şi fiţi atenţi la toate plantele cu care vă
întâlniţi - dacă materia următoare va fi botanica. Fiţi proactivi în ceea ce învaţă copilul
vostru şi faceţi aceste experienţe cât mai concrete, plăcute şi interesante.
În funcţie de vârsta copilului puteţi planifica sporturile următoare, cum ar fi înot, dans,
tenis, balet, ski, etc. Ca să-i stârniţi interesul mergeţi cu el din timp la spectacole,
concursuri sau chiar urmăriţi emisiuni la televizor, astfel încât atunci când va fi potrivit să
înceapă un sport să fie deja pregătit emoţional şi nerăbdător să treacă la acţiune.

ARTICOLE PARENTING
La fel ca în cazul excursiilor din vacanţă, puteţi sprijini ceea ce învaţă copilul la şcoală prin
lecturi atractive, jocuri sau emisiuni tv. Puteţi crea zile tematice în care tot ceea ce faceţi
sau discutaţi să aibă un anumit subiect. Vizionaţi filmele istorice româneţti sau nu dacă
obiectivul este istoria. Dacă alegeţi geografia, puteţi crea ziua Franţa: vizionaţi emisiuni în
limba franceză, ascultaţi cântece în franceză, mergeţi la un restaurant franţuzesc sau
gătiţi un mic dejun specific. Sau alegeţi să desenaţi obiectivele turistice ale Parisului. Luaţi
harta şi inventaţi un traseu pe Valea Loarei, decupând imagini cu castele de pe internet.
Jucaţă-vă de-a personajele istorice sau prezentaţi colecţii de modă. Vă asigur că atunci
când peste câteva luni, profesorul va pronunţa cuvântul Franţa, copilul vostru va fi mult
mai fericit să îl audă.
Dacă în viitorul apropiat copilul tău, adolescent sau nu, are de făcut o alegere în privinţa
viitorului profesional, poate e o idee bună să faceţi vizite prietenilor la locul lor de muncă
sau să îi invitaţi în vizită să discutaţi despre munca lor.
În funcţie de valorile pe care vrei să le cultivi copiilor tăi, aria de obiective se poate extinde
cu cămine de bătrâni, de copii, spitale, maternităţi, etc.
Pentru toate astea poate îţi e util să îţi imaginezi cum va fi copilul tau, tu şi relaţia ta cu el
nu doar în prezent, ci şi peste 10 ani, în 2018, sau peste 20 de ani, în 2028, sau în 2038,
etc. Uneori când vezi lucrurile în perspectivă, se schimbă priorităţile din prezent. Poate
veţi merge mai des în vizită la bunici şi străbunici sau chiar la medic sau stomatolog.
Oricum, veţi fi mai satisfăcuţi de efectele timpului petrecut cu copiii vostri şi vor exista mult
mai multe beneficii dacă ştiţi să-l planificaţi ... chiar şi în vacanţe.

ARTICOLE PARENTING
INTERVIU CU PĂRINŢII DE LA CURSUL „CUM SĂ VORBEŞTI EFICIIENT COPIILOR”

Alina M., Adriana R., Diana P., Ema T., Genoveva T., Mihaela I., Octavia N.
Mulţi părinţi m-au întrebat dacă la cursul în care vor învăţa să comunice eficient ... cu
copiii vor avea şansa să stea de vorbă cu ... alţi părinţi. Presupunând că există şi alti
părinţi curioşi să afle ce gândesc şi alte persoane în aceeaşi situaţie, am iniţiat un interviu
la care au răspuns cei ce au urmat acest curs, sperând ca răspunsurile lor să aducă
informaţii utile cât mai multor părinţi care le vor citi.
Ce apreciezi cel mai mult la tine în relaţia cu copilul tău?

 Îmi place să mă joc cu ei, să le citesc poveşti, să mă ajute în bucătărie.
 Devotamentul meu faţă de copil.
 Faptul că îmi fac timp să mă joc cu ele. Uneori colorăm împreună, ne jucăm cu
baloanele ... şi atunci ele sunt cele mai fericite.
 Apreciez că am reuşit să comunicăm şi să colaborăm.
 Faptul că îmi conştientizez ambivalenţa, să nu mă doboară limitele mele.
 Încerc să fim prieteni.
Ce ţi se pare cel mai dificil în relaţia cu copilul tău?

 Cum să-l determin să facă anumite lucruri fără să-l constrâng. Cum să fac diferenţa
între “limite” şi “libertate”.
 negativismul şi încăpăţânarea lui
 Să păstrez controlul, menţinându-mă pe o poziţie relaxată atunci când lucrurile scapă
de sub control.
 Păstrarea echilibrului între permisivitate şi stabilirea limitelor.
 Să-mi păstrez calmul atunci când îmi ignoră rugăminţile.
 Cel mai dificil mi se pare să-l convingi mereu că îl iubeşti indiferent de ce face şi că,
chiar atunci când eşti supărată, sentimentele tale de iubire pentru el sunt aceleaşi.
Ce lucru crezi că dacă ai schimba la tine, ar îmbunătăţi relaţia cu copilul tău?

 Dacă aş avea mai multă răbdare în anumite momente.
 Dacă aş fi mai calmă tot timpul sunt sigură că şi ea mă va asculta mai bine.
 Deja am schimbat abordarea. Ştiu să îi accept sentimentele, să îl încurajez, să-i atrag
cooperarea, să negociem, să îi respect dorinţele.
 Să nu-i pun etichete: Tu întotdeauna te trezeşti târziu!, Niciodată nu faci curăţenie!
 Să fiu mai răbdătaore.
 Dacă aş fi mai perseverentă în ceea ce fac, mă refer la moduri pozitive de relaţionare,
cred că am avea o relaţie minunată.
 Uneori uit că şi fetiţa mea mai mare este copil pentru că gândeşte mai matur şi dacă
aş reuşi să-mi amintesc tot timpul că este copil şi că face ce fac copiii, cred că totul ar
fi mult mai bine.

ARTICOLE PARENTING
Din experienţa ta de până acum, ce mesaj/sfat ai vrea să transmiţi altor părinţi?

 Acodaţi-le cât mai mult timp copiilor voştri! Rezultatele se văd peste câţiva ani.
 Părinţii trebuie să ştie că fiecare copil e unic, că are sentimente, nevoi care
uneoridiferă de ale noastre. Că trebuie să îi acceptăm aşa cum sunt şi că ar trebui să
nu intervenim pentru a le altera autenticitatea.
 Iubiţi-vă copiii necondiţionat! (şi arătaţi-le asta!)
 Să aibă răbdare! Şi să încerce să se abţină de la agresivitatea verbală sau fizică.
 Să aibă răbdare, respect, multă dragoste li fermitate şi multă perseverenţă în a-şi
susţine copiii. Şi să nu uite că toţi părinţii trec prin aceleaşi lucruri şi că a fi părinte nu
este uşor, dar cu siguranţă este foarte frumos şi plin de satisfacţii.
 Să aibă curajul să se confrunte cu sentimentele negative, să-şi accepte trăirile.
 Să încerce să îşi amintească ce simţeau ei când erau copii pentru că astfel îi vor
înţelege mai bine pe copiii lor!
Ai vreun motto preferat legat de relaţi părinţi-copii?

 Cum îţi aşterni, aşa dormi.
 Nu există părinte perfect, ci doar suficient de bun. ( D.W. Winnicott)
 Eu sunt ok, tu eşti ok. (Analiza Tranzacţională)
 Poartă-te cu ceilalţi cum ai vrea să se poarte şi ei cu tine.
 Fiţi atenţi ce spuneţi copiilor voştri. S-ar putea ca ei să fie de acord cu voi.
Ce carte ai recomanda altor părinţi?

 Putem creşte copiii buni într-o lume negativă – Zig Ziglar, editura Curtea Veche
 Cele 5 limbaje de iubire ale copiilor - R. Campbell, editura Curtea Veche
 Dacă m-aş asculta, m-aş înţelege – Jacques Salome, editura Curtea Veche
 Inteligenţa emoţională în educaţia copiilor – M. Elias, editura Curtea Veche
 Între părinte şi copil – dr. Haim Ginott, editura Humanitas

ARTICOLE PARENTING
CE-AŞ FACE ÎNAINTE DE A ÎNCEPE ŞCOALA ....

Începe şcoala. Multe din discuţiile din ultimul timp au acest subiect fiindcă
majoritatea prietenilor mei au copiii în clasa … întâi. Mai am câţiva ani pănă să simt pe
pielea mea emoţiile de părinte în clasa I, dar nu pot să nu mă gândesc ce aş face dacă aş
avea acum fetiţa în clasa I.
Aşa că …
M-aş întreba din timp ce fel de educaţie vreau pentru copilul meu pe termen lung.
Vreau să fie olimpic la matematică sau vreau să fie balerină? Vreau să aibă o relaţie
bună şi caldă cu învăţătoarea lui sau vreau să înveţe ce înseamnă autoritatea şi rigoarea?
Vreau să îşi dezvolte creativitatea, să facă propriile alegeri şi să fie independent sau
vreau să ştie să asculte, să se conformeze şi să respecte reguli clare? În funcţie de
răspunsurile pe care le dorim amândoi părinţii, căutăm şcoala şi omul –învăţător care să
îndeplinească aceste valori. Asta … cam cu un an înainte.
Acasă ne-am juca din ce în ce mai des de-a învăţătoarea folosind tabla pe care scriem
cu creta, masuţă, ghiozdan, caiete, creioane, etc. Papuşile din arsenalul de jucării ar
deveni colegi de clasă iar rolurile ar fi des schimbate, fetiţa mea ar fi învăţătoare şi noi
(mami, tati sau frăţiorul) am fi elevii … Şi am inventa diverse situaţii posibile: elevul
întârzie dimineaţa, îşi uită caietul acasă, ştie bine lecţia şi ia o nota maximă în carnetul de
note, are lucrare, etc.
Înainte de a începe şcoala mi-aş lua copilul (de mână sau nu) şi am vizita împreună
şcoala la care urmează să meargă. I-aş arăta unde sunt sălile, cancelaria (ce e aia
cancelarie?), toaletele, scările, curtea, sala de sport. Ne-am uita la desenele de pe pereţi
şi la ce fac copiii în pauze, ce fac învăţătoarele, etc. Dacă viitoarea învăţătoare e de acord
sau dacă ştim personal o altă învăţătoare chiar de la o altă şcoală, poate am putea asista
şi la o oră pentru a se familiariza în avans cu statul în banca, privitul la tabla, catedră, etc.
În timpul vacanţei poate ne-am uita peste manualele de clasă sau m-aş uita eu
singură (să nu-I stric curiozitatea de a descoperi la şcoală ce conţin) şi am inventa jocuri
noi sau diverse teme de discuţie pentru a fi familiari cu termenii.
Am merge la cumpărături împreună şi ne-am distra efectiv râzând şi alegând

ghiozdanul, penarul, caietele, creioanele, etc.
Fireşte că aş merge cu ea în prima zi la şcoala (de fapt am merge amândoi părinţii …

şi aş face multe poze) şi în zilele următoare. Aş observa-o atent la ce se uită, ce o
interesează, ce nedumeriri apar pe chipul ei înainte de a intra în clasă şi i-aş răspunde

ARTICOLE PARENTING
tututor întrebărilor. Ştiu că atunci când copilul începe o perioadă într-un mediu şi colectiv
nou e bine să poarte hainele familiare şi nu altele noi, decât dacă ar vrea neapărat. Poate
ar purta ciorapii preferaţi sau pantofiorii preferaţi şi nu neaparat cei mai noi. Şi poate ar
vrea să aibă în ghiozdan un obiect de acasă care să o facă să se simta mai în siguranţă.
Când aş lua-o de la şcoala în prima zi aş aştepta-o cu un cadou micuţ, nu ca o

recompensă, ci ca o amintire a acestei unice zi, având grijă totuşi să fie ceva ce ea
apreciază şi îi face plăcere. Apoi ne-am pune pe povestit, ea despre prima ei zi de şcoală,
eu despre primele mele zile de şcoală şi poate şi tati despre primele lui zile de şcoală. Aş
insista pe aspectele plăcute şi interesante pentru ea, restul aspectelor care mă
interesează pe mine le-aţ adresa direct învăţătoarei. Totuşi dacă ceva a deranjat-o sau
nu i-a placut, fireşte nu ocolesc subiectul. Din contră, abordăm direct situaţia întrebând-o
cum crede ea ca ar putea să o resolve şi hotărând împreună cea mai bună soluţie.
Am observant de-a lungul timpului că multi traineri şi psihoterapeuti veniţi din

străinătate spun că în Romania majoritatea părinţilor acordă mult prea mare atenţie
învăţării cognitive şi rezultatelor şcolare ale copiilor lor şi mult prea puţină atenţie
celorlalte aspecte ale vieţii: învăţarea emoţională, viaţa socială, jocurile împreună cu
copiii, sportul, vizitele în familie, ieşirile in aer liber, etc. aspecte care totuşi contribuie
mult la realizarea unor deprinderi de viaţă sănătoasă a copiilor noştri şi care nu trebuiesc
nicidecum ignorate. Aşa că în primele zile abordarea nu ar fi “ce teme ai pe mâine” ci “v-
aţi uitat azi prin manual? si ce-aţi descoperit? “, etc.
Când ar avea de învăţat aş asista-o întâi în a face temele singurî, apoi i-aş pune
întrebari sau aş ghida-o pe calea cea bună de rezolvare. Daca aş avea timp să facem
temele împreună. Dacă nu, atunci aş intreba-o ce a învăţat interesant astăzi şi am
descoperi împreună mai multe detalii despre acel subiect. Bineînţeles după ce i-aş lăuda
abilitatea de a învăţa ceva nou în fiecare zi. Un mod foarte interesant de a-şi susţine
copilul în plăcerea descoperirilor este de a-l întreba însă nu „Ce ai învăţat azi interesant la
şcoala?” ci „Ce întrebare interesantă ai pus azi la şcoală?” sau transformată pentru a
continua explorarea şi acasă: „Ce întrebare interesantă ai vrea să îmi pui legat de ce ai
învăţat azi la şcoală?”.
Voi ce întrebări aţi vrea să discutaţi cu copilul vostru dupa ce îi spuneâi „Bine ai venit
de la şcoală”?

ARTICOLE PARENTING
CUM ÎNVĂŢĂM COPIII SĂ IA DECIZII

Articol publicat în revista Business Woma, www.businesswoman.ro (ianuarie 2009)
„Deciziile noastre, si nu condiţiile de viaţă ne determină soarta”. (Anthony Robbins)
Luăm în fiecare zi hotărâri. Mai mici sau mai mari. Pentru noi sau pentru copiii
noştri. Vrem să luăm întotdeauna cele mai bune hotărâri. Şi sperăm ca şi copiii noştri să
ia cele mai bune hotărâri pentru ei mai ales când noi .. . nu suntem de faţă. Însă ca orice
abilitate şi aceasta are nevoie de exerciţiu pentru a fi aplicată cu succes în mod constant.
Astfel încât uneori cea mai bună decizie pe care putem să o luăm e să nu mai luăm noi
decizii in locul copiilor noştri, ci să îi implicăm şi pe ei în acest proces. Şi să îi lăsăm să
facă singuri alegeri, asumându-şi consecinţele acestora, începând desigur cu situaţii
mărunte a căror consecinţe, chiar şi negative, să fie uşor de suportat.
Ştim cu toţii cât de mult le place copiilor să hotărască ei singuri. Uneori însă nouă
nu ne pică bine asta. Uneori nu avem timp să îi lăsăm pe ei să decidă, uneori deciziile pe
care ei le-ar lua nu sunt cele mai potrivite şi începem să înăbuşim această tendinţă de a
lor, horărând noi în locul lor, chiar şi atunci când nu ar fi necesar. Ceea ce de multe ori
duce la o luptă de putere aproape zilnică pe modelul Copilul: „Eu aleg singur!” –
Părintele: „Ba nu, eu aleg pentru tine (că ştiu mai bine)!”
Însă dacă le dăm şansa să decidă ei siguri dintr-o paletă de lucruri aleasă de noi
însă tensiunile se topesc şi fiecare parte e mulţumită. De exemplu, mult timp fetiţa mea
vroia dimineaţa să îşi aleagă singură hainele pentru grădiniţă şi pierdeam o groază de
timp cu faptul că nu era de acord cu ce alegeam eu. Şi chiar dacă se îmbrăca cu ce
hotăram eu, la un moment dat se dezbrăca şi se îmbrăca tot cu ce vroia ea. Soluţia a fost
să îi aleg eu câteva bluziţe din care ea să aleagă una, câteva fustiţe din care ea să aleagă
una şi uneori acest proces se întâmpla chiar seara, înainte de culcare pentru a doua zi
dimineaţă, când totul decurgea firesc şi la timp.
Mulţi părinţi nu au probleme cu alegerile copiilor atunci când le dau ei voie să

aleagă, însă au probleme atunci când copiii ar trebui să aleagă ceva anume (sau să fie
de acord cu ce au ales părinţii lor), însă ei vor cu totul altceva. Eu nu prea ştiu metode
care să funcţioneze bine pe termen lung şi asupra situaţiei şi asupra relaţiei, decât să îţi
convingi copilul să aleagă ... ce vrei tu. Dacă te foloseşti de puterea ta de „om mare” şi îl
forţezi, obligi, ameninţi, loveşti, etc. posibil să rezolvi situaţia respectivă pe moment, dar
pe termen lung, mai ales dacă un asemenea comportament devine constant, relaţia cu
copilul va avea de suferit. Şi atunci, ce-i de făcut? Atunci, cum mulţi ştim, ne punem
CREATIVITATEA ŞI UMORUL la treabă ca să găsim o cale acceptată de ambele părţi.
Nu vra să ia medicamentul siropel? Poate vrea să îl ia cu seringa, sau cu linguriţa, sau cu
cana sau cu cana roşie, sau în picioare, sau cu miere sau cu cacao sau să îl ia înainte
căţelul de pluş, etc... Sau dacă îi spunem povestea din ţara siropelului sau cum a fost
făcut siropelul sau cum lua tati când era mic siropelul sau cum lua Albă ca Zăpada
siropelul sau ... Ştiu, ştiu, un asemenea proces e obositor, frustrant şi consumator de
timp şi nu avem mereu disponibilitatea asta şi mai ales, nu avem nici o garanţie că

ARTICOLE PARENTING
următorul siropel va fi acceptat în aceleaşi condiţii de succes, şi că nu va trebui să o luăm

de la capăt. Ceea ce ne va aminti încă o dată vorba aceea „Nimic nu te enervează mai
mult pe lume decât proprii copii” – cu care cei care au copii (peste doi ani!) vor fi de
acord, ceilalţi în cel mai bun caz ... se vor mira de aşa o vorbă.
Deci, cum ne putem ajuta copilul să ia decizii bune? Putem începe prin a-l implica în
oricare din paşii deciziilor noastre.
1. Când strângem informaţii putem să îl solicităm şi pe el să spună ceea ce ştie
despre subiectul respectiv: „La vară ne gândim să mergem la mare în Croaţia sau
în Spania, tu ce ştii despre aceste ţări? Ai prieteni care au fost acolo, ce ţi-au
spus?”
2. Când generăm idei putem să îl întrebăm pe ei ce ar face în locul nostru, de

exemplu: „Ce idei ai despre cum să pregătim petrecerea-surpriza pentru bunicul
tău?”
3. Când evaluăm efectele pozitive şi negative ale potenţialelor noastre alegeri putem
să le cerem părerea: „ Cum crezi că mi-ar fi dacă m-aş încălţa cu pantofi pe
vremea asta? Dar dacă mi-aş lua ghetele?”
4. Când alegem una dintre idei putem să le explicăm cum am ajuns la această
concluzie. „Îmi iau ghetele chiar dacă merg cu maşina pentru că s-a anunţat că azi
va ploua şi voi avea de mers şi pe jos.”
Pentru ca apoi, urmărind acelaşi proces, să îi ajutăm noi pe ei să ia decizii în privinţa

situaţiilor care îi privesc, de exemplu achiziţionarea unui cadou pentru un prieten:
1. Strângere de informaţii. „Ce ştii tu că şi-ar dori Vlad de ziua lui? Cum îi place lui
Vlad să îşi petreacă timpul? Câti bani ai disponibili? La ce magazine poţi să
mergi?”
2. Generare de idei. „Ce ai vrea tu să îi iei? Ce ai putea să îi cumperi?”
3. Evaluarea efectelor. „Ce ţi se pare mai potrivit din tot ce ai spus: o minge/o carte/
un hamster / un joc, etc? Cum ar reacţiona familia lui dacă i-ai lua un hamster?”
4. Alegerea unei opţiuni generate. „Deci, ce hotărăşti până la urmă?”
De exemplu când merg cu fiica mea (de 4 ani) pe stradă, o las pe ea să mă anunţe
când crede că putem să traversăm şi eu doar aprob sau nu (explicându-i de ce nu),
pentru a o învăţa să hotărască singură când păşeşte pe stradă ca atunci când va fi mai
mare şi va merge fără un adult, să fie şi mai mult în siguranţă.
Asemenea situaţii sunt doar primii paşi către abilitatea de a lua mai târziu decizii mult
mai serioase şi de uneori de importanţă vitală. Îmi amintesc acum de istorisirea unei
mame despre o discuţie cu băiatul ei, elev la liceu care îi povestea cum nişte băieţi i-au

ARTICOLE PARENTING
propus să vândă droguri. Băiatul nu părea să înţeleagă gravitatea situaţiei şi deşi mama
abia se abţinea, a reuşit doar să îl asculte şi să îi pună întrebări de genul: „Şi tu ce crezi
despre asta? Şi dacă ai vinde droguri, cum ar fi? Cine ar putea afla dacă tu ai face asta?
Şi mai cine? Tu ce crezi că ţi-ar face poliţia dacă ar afla? Dacă ai sta la închisoare cum ar
fi? Şi după aceea ai avea cazier ... nu ştii ce înseamnă cazier? Şi dacă nu ai mai putea
să te angajezi cum va fi viaţa ta peste 10 ani?” astfel încât la final copilul a concluzionat
SINGUR că nu va face aşa ceva. Pe când dacă mama l-ar fi certat / învinăvăţi / criticat,
etc atunci probabil s-ar fi închis în el, s-ar fi simţit neînteles şi ... cine ştie ce decizii
nepotrivite ar fi fost mai tentat să ia.
Sigur, e un caz extrem prin care nu ne dorim să trecem, dar dacă am fi puşi vreodată
în situaţii simliare ar fi bine să ştim cum să reacţionăm astfel încât copiii noştri să se
convingă singuri că sunt bune deciziile ... noastre, fără ca măcar să le afirmăm lor direct.

ARTICOLE PARENTING
DESPRE EDUCAŢIE ÎN JURUL LUMII !

S-a scris mult despre familia Pouzet Oprean şi cum s-ar putea să nu se scrie? E
vorba despre Liviu (39 ani), Marilena (38 ani), Vlad (7,5 ani), Matei ( 4,5 ani) şi Ilinca (10
luni) – la vârsta la care cei cinci români care s-au aventurat în a-şi schimba stilul de viaţă
într-o călătorie în jurul lumii.
Plecând din Paris, unde locuiau, au început călătoria în ianuarie 2007. De atunci
până acum au parcurs America de Nord şi de Sud, ajungâng în Florida, texas, New
Mexico, Utah, Arizona, California, Vacouver, Alaska, Columbia, Montana, Mexic,
Guatemala, El Salvador, Honduras, Nicaragua, Costa Rica, Panama, Columbia, Ecuador,
Peru, Bolivia, Chile, Argentina. Urmează întoarcerea în Europa, apoi Asia şi Africa.
Pe tot parcursul călătoriei au continuar să lucreze, Marilena ca ilustratoare grafică,
Dan ca arhitect – internetul le-a permis să facă acest lucru cu succes, într-un program
flexibil şi alături de copiii lor. Vlad, cel mai mare dintre băieţi face şcoala franceză la
distanţă într-o manieră personalizată pentru care îi sunt suficiente două ore pe zi. Toate
detaliile călătoriei lor se găsesc pe site-ul www.poraquiporalla.com.
Am descoperit cu încântare site-ul lor şi l-am citit ca şi cum aş fi urmărit un film

pasionant. Am stat cu sufeltul la gură, mi s-a făcut pielea de găină, mi-au dat lacrimile sau
am scos câte un Uau! în faţa experienţelor trăite de ei. Nu pot sa spun decat ca e
impresionant, insa nu stiu ce mai mult: curajul lor de a calatori atata timp in lume, în plus
cu trei copii, şi mici pe deasupra, imaginile impresionante, modalitatatea in care imbina
utilul cu placutul, unitatea familiei? Relatările lor iti dau energie, curaj, speranta, te fac să
visezi, sa te intorci la tine si la sufletul tau, sa privesti altfel natura si să-ţi promiţi că şi tu ai
s-o respecti cat poti de mult, te motivează să cauti solutii chiar cand nu exista, te
determină sa hotărăşti să te simţi liber oricâte reguli ai avea de respectat.
Ca om si ca parinte, învăţ mereu din situaţiile prin care trec sau de la oamenii pe care îi
întâlnesc. Prin Marilena, Dan, Vlad, Matei şi Ilinca am invatat sau am re-invatat
inportante lectii de viaţă.
Am învăţat că dacă vrei ceva din tot sufletul, se poate. Mulţi dintre noi, vrem să
predăm copiilor noştri această lecţie. Vrem să aibă încredere în ei, vrem să aibă curaj şi
iniţiativă, să ajungă să facă lucrurile minunate pe care le visează. Însă câţi dinte noi
suntem un exemplu pentru ei în acest sens? Familia Pouzet sunt un exemplu viu pentru
copiii lor. Au vrut să îşi schimbe stilul de viaţă şi au reuşit. Ceea ce unora li se pare
imposibil, ei o realizează cu succes. Poate nu toţi dintre noi avem acelaşi vis - de a
călători în toată lumea cu copiii noşti, însă poate e momentul ca fiecare dintre noi să ne
mai întrebăm încă o dată Ce îmi doresc să fac cel mai mult în viaţă şi nu am curaj încă?
Cum aş putea să realizez acel lucru în ciuda obstacolelor evidente care există? Ce-aş
vrea să vadă copiii mei la mine: cum trăiesc frustrat că ceea ce îmi doresc nu poate fi
realizat sau cum caut soluţii pentru a-mi face visele realizabile?
Oameni ca Richard Branson (creatorul companiilor Virgin din Marea Britanie –
Virgin Airlines, de exemplu) sau Ben Carson ( singurul medic neurochirurg pediatru de
culoare care la 33 de ani devenea cel mai tânăr director al spitalului John Hopkins – cel
mai bun spital din SUA şi cel care a reuşit primele operaţii de separare a gemenilor

ARTICOLE PARENTING
siamezi uniţi prin cap) au fost însoţiţi de aceeaşi atitudine care le-a adus rezultatele
remarcabile: mereu au căutat soluţii şi în plus au fost sprijiniţi enorm de famila lor.
Am învăţat încă o dată că lecţiile învăţate pot fi mult mai importante decât confortul
personal. Să fii mereu pe drumuri cu 3 copiii într-o rulotă nu poate fi prea relaxant, însă
beneficiile în materie de lecţii de viaţă sunt enorme. Poate atunci când ne vom programa
următoarea vacanţă ne vom gândi şi cum ar fi dacă în loc să zburăm cu avionul la un
hotel de 5 stele în regim ultra all inclusiv, am închiria o lună o căsuţă în Creta de exemplu
şi am descoperi insula cu maşina pe cont propriu? Sau să mergem prin ţară cu cortul sau
în drumeţii cu bicicleta sau ... orice vise aveţi fiecare.
Am învăţat că se poate să îmbini munca cu plăcerea şi cu timpul petrecut cu

familia. Mulţi părinţi sunt frustraţi că petrec prea puţin timp cu familia şi cu copiii lor. Mulţi
spun că nu au ce face: trebuie să meargă la servici, trebuie să stea uneori peste program,
trebuie să aibă un loc de muncă sigur şi un salariu care să acopere toate cheluielile. Nu
îşi permit luxul de a sta acasă cu copiii. Şi totuşi, unii au reuşit. Ce-ar fi să punem iar în
balanţă ceea ce e mai important pentru noi în viaţa noastră? Ce-ar fi să punem sub
semnul întrebării obligativitatea programului regulat, al lucrului de la birou, al muncii
făcute departe de proprii copii? Când am citit prima dată cartea „4 hours week day” am
fost oarecum sceptică, mai ales că autorul nu dă detalii despre cum a ajuns la o
asemenea performanţă. Deşi acum mi se pare mult mai uşor ceea ce a reuşit el să facă
din simplul motiv că era singur. Ce-ar fi dacă am începe să ne schimbăm modul de
gândire şi să renunţăm la şabloanele care circulă în epoca şi societatea noastră? De fapt,
sunt sigură că din ce în ce mai mulţi oameni vor ajunge să gîndească mult mai flexibil
propriul lor stil de viaţă până când şi companiile vor fi obligate să le respecte deciziile.
Astfel încât prezenta lor la birou cu un program fix să fie înlocuită din ce în ce mai mult cu
munca de calitatea realizată din orice colţ al lumii ... sau al propriei case măcar.
Am învăţat că şcoala poate fi făcută în libertate şi invăţatul poate să fie o

experienţă de viaţă. Pentru mulţi părinţi şi mulţi profesori şcoala este legată indiscutabil de
birou, caiete, manuale şi e cât se poate se serioasă, distracţia neavând ce căuta în
această situaţie. Pentru mulţi succesul se măsoară în premii, olimpiade şi alte ierarhii
artificiale între copii. Uite că se poate şi altfel şi cu efecte benefice. Lecţiile de geografie,
istorie, biologie învăţate prin experienţă directă nu vor fi uitate niciodată de copiii familiei
Pouzet, limbile străine vor deveni a doua natură prin comunicarea cu persoane de naţii
diferite, curiozitatea, iniţiativa, responsabilitatea se vor clădi mult mai profund în caracterul
copiilor şi astea ar fi doar câteva beneficii. Poate că restul părinţilor nu avem ocazia să
apelăm la un astfel de învăţământ la distanţă, însă ce-ar fi dacă am încerca constant
măcar să distrugem graniţa între învăţarea şcolară pur teoretică şi cea experienţială din
viaţa de zi cu zi? Ce-ar fi să facem învăţarea distractivă şi să-i permitem copilului să
înveţe şi în alt cadru decât în linişte la biroul din camera lui? Să învăţăm cu el în maşină,
în bucătărie, la supermarket oriunde putem să îi demonstrăm cum funcţionează în
realitatea ceea ce el doar citeşte în cărţi. Ce-ar fi să îl lăsăm să pună mâna pe animale,
să se murdărească, să se caţere în copaci, să îmbine substanţe în bucătărie, să
descopere plante, să facă experimente în baie, să se ducă în vizită la locul de muncă al
prietenilor noştri, etc.

ARTICOLE PARENTING
Familia Pouzet nu e singura familie cu copiii care face înconjurul lumii. Familia de
belgieni Benoît si Bernadette cu fetitele lor Morgane si Sarah, familia Marais cu 3 copii
care au făcut înconjurul lumii în 1999- 2003 şi din 2006 sunt plecaţi iar, Guy şi Christine
din Franţa împreună cu cei trei copii ai lor şi câinele-lup, Shana, sau familia cu 5 copii
sunt doar câteva exemple de familii care au aderat la acest stil de viaţă. Poate pentru noi,
cei care locuim într-un singur loc sigur şi nu împreună cu copiii noştri 24 de ore din 24, ani
la rând, exemplele lor ne fac mai toleranţi faţă de gălăgia, dezordinea sau solicitările
copiilor noştri şi mai mulţumiţi faţă de starea noastră fizică şi psihică fără să ne mai
plângem că avem nevoie de odihnă, de relaxare sau de timp liber doar pentru noi.
Am redescoperit încă o dată că bătrâneţea şi implicit condiţia noastră fizică ţin mult mai
mult de atitudinea mentală, de gradul nostru de activitate sau de plafonare decât de anii
pe care îi avem în realitate. Nu trebuie să fii tânăr ca să te aventurezi într-o astfel de
călătorie, lucru demonstrat de cuplul de 60 de ani din Germania care fac înconjurul lumii
de doi ani pe biciclete cu care familia Pouzet au avut ocazia să se întâlnească. Aşa că ..
voi ce planuri de viaţă aveţi pentru când veţi fi bunici?
Am mai învăţat că pericolele pot fi înfruntate cu succes dacă îţi iei precauţiile
necesare şi nu e nevoie să le interzici întotdeauna copiilor să experimenteze, însă poţi să
le asiguri conditii de securitate şi să îi înveţi să ţină seama singuri de fenomenele naturale
şi nu numai. Doar când acest lucru nu e posibil cu adevărat e cazul să nu te aventurezi
mai departe, cum a fost abandonarea coborârii lor în Grand Canion
Am mai invăţat că poţi să fii ecologist oriunde chiar dacă eşti singurul care face acest
lucru şi nu e suficient. Dacă fiecare om de pe planetă ar face la fel, Pâmântul ar avea mult
mai mult de trăit şi de oferit. Aşa că, poate nu avem tone de hârtie de strâns, dar poate
copiii noştri ar câştiga enorm dacă ne-ar vedea că reciclăm puţina hârtie pe care o folosim
sau dacă facem curat în parc, chiar dacă a doua zi totul pare la fel.
Poţi să mânănci sănătos chiar călătorind în zone îndepărtate şi puţin populate, fără
să ai la îndemână sau poate tocmai fiindcă nu ai la îndemână supermarketuri pline de mii
de feluri de produse. Pentru noi, cei ce trăim în oraş poate ar trebui să fie mai uşor să
apelăm la mâncare cât mai sănătoasă, având totuşi multe surse de unde să alegem.
Deşi a călători în jurul lumii e o idee sublimă pentru unii şi de nedorit pentru alţii,
experienţa celor 5 nu poate să nu ne impresioneze astfel încât să putem extrage lecţii
folositoare care ne imbogăţesc stilul de viaţă. Dan, Marilena, Vlad, Matei şi Ilinca,
mulţumim pentru tot ce oferiţi!

ARTICOLE PARENTING
GÂNDIREA LATERALĂ ÎN COMUNICAREA CU COPIII

"Cel mai bun joc care exista, jucaria cea mai amuzanta, sunteti voi, părinţii."
(Dr. Monte Bail, parinte şi psihiatru, Toronto).
Multi părinţi îmi mărturisesc din când în când că nu stiu ce să mai facă cu copiii lor,
fie se referă la cum să rezolve problemele inerente, fie se referă la cum să se joace cu
copiii sau ce să mai facă în timpul liber. Fireste, cînd ei au fost mici asta nu era o
problemă, dar între timp au uitat jocurile copilăriei lor. Şi poate că după ce ai învăţat ani
de-a rândul să faci lucrurile “ca la carte” – în domeniul profesional, când eşti chemat la
joacă sau eşti “provocat” la discuţii de către copilul tău eşti tentat să faci la fel. Doar că …
manualul lipseşte şi tu nu mai ştii exact nici măcar cum să te joci. Poate nu mai ştii
jocurile în întregime, poate nu le mai ştii numele sau nu le mai ştii regulile, nu mai ştii
cântecele şi poeziile care te încântau când erai tu copil, nu mai ştii continuarea poveştilor
sau încurci personajele. Şi atunci … ori îţi suni părinţii, ori întrebi prietenii cu copiii mai
mari, ori …nu te mai cramponezi de ele şi devii creativ. Cele mai frumoase poveşti ale
copilăriei mele au fost cele spuse de unchiul meu în care Scufiţa Roşie se întâlnea cu
Mickey Mouse şi mergeau în vizită la cei trei purceluşi sau multe alte asemenea. Cred că
era un precursor al lui Zăpă, doar că atunci nu existau radiouri pentru copii.
Poate că atunci creativitatea părinţilor noştri era stimulată tocmai de lipsa de jucării
(mai ales interactive), desene la televizor, cărţi pentru copii mici, ca să nu mai spun de
dvd-uri, locuri de joacă sau jocuri pe calculator. Acum insă, când avem toate acestea la
îndemână, dacă vrem altceva totuşi nu prea mai ştim ce altceva să facem împreună cu
copilul nostru.
Aşa că, de ce să nu aplicăm şi în comunicarea în familie tehnici de creativitate care
funcţionează cu success pentru business? Aşa cum e cazul tehnicilor de gândire laterală
create de Edward de Bono. Gândirea Laterală este definită de Edward de Bono ca fiind
abilitatea de gândire cu care ieşi din tiparele obişnuite prin schimbarea percepţiei asupra
lucrurilor. Trainingul de formare a abilităţilor de gândire laterală urmează un process
complet în patru paşi: formularea subiectului, generarea ideilor, strângerea ideilor şi
evaluarea în vederea implementării. Ce avem nevoie cel mai mult în relaţia cu copiii noştri
se regăseşte în etapa de generare a ideilor.
Astfel putem să folosim frecvent tehnica numită “gândire magică” – ce frumos ar fi
dacă … / cum ar fi dacă ar fi posibil să …
Personal, folosesc această tehnică chiar şi pentru a rezolva probleme de
comunicare, mai ales cu fetiţa mea de patru ani şi 8 luni. De exemplu într-o dimineaţă mi-
a spus că nu vrea să meargă la grădiniţă că vrea să stea cu mami. Fireşte că trebuia să
meargă iar eu nu puteam să stau cu ea în acea zi, în ciuda programului meu flexibil. Aşa
că i-am recunoscut dorinţa spunându-i “Înţeleg că vrei să stai cu mami mai mult, şi eu aş
vrea să stau cu tine, poate chiar să vin cu tine la grădi. Ce-ai spune dacă mă fac şi eu
mică şi merg cu tine la grădi în fiecare dimineaţă?” ceea ce pe ea a făcut-o să râdă şi să
ARTICOLE PARENTING
continue “Atunci tu şi tati vă faceţi mici şi mergeţi la grădi şi eu şi Robert (fratele ei mai
mic) mergem la servici.” Astfel tensiunea a fost dezamorsată şi în locul meu a plecat la
grădiniţă cu un elastic de al meu de prins părul să îi aducă aminte de mami.
Uneori aplic metoda într-un mod mai tranşant de genul: “Mami, vreau un cal!” (sau
orice altă dorinţă fără şanse de realizare) – Şi eu vreau o maşină roşie! – Îmi cumperi un
cal? - Dar tu îmi cumperi o maşină roşie?” – ceea ce face ce fac toate tehnicile de gândire
laterală şi anume rup tiparul de gândire – sau de plânsete, în astfel de cazuri, abătând
atenţia de la problemă, fiindcă deseori discuţia continuă cu motivele ei pentru care nu
poate să îmi cumpere mie aşa ceva fiindcă ea e mică, nu are bani, etc. Uneori o combin
cu o altă metodă, exagerare şi iese cam aşa: - Mami, vreau bomoboane! – Ar fi frumos să
avem bomboane. O sută de bomboane! – O mie de bomboane! – Zece mii de bomboane!
– Un munte de bomboane! – după care, culmea e că de cele mai multe ori ei nu-i mai
trebuie bomboane sau concluzionează singură, renunţând la tonul plângăcios de dinainte:
Dar ai să cumperi când te duci la magazin?
Alteori aplic această metodă în poveştile pe care le spun seara, mai ales dacă în
ziua respectivă s-a întâmplat vreun incident. Iar în poveste întotdeauna animalul sau
copilul care e personajul principal trece printr-o situaţie asemănătoare pe care o rezolvă
cu succes fiindcă procesul este tot cel de gândire magică - ce frumos ar fi dacă acel
incident nu se mai întâmplă. Dacă îşi uită lucruri acasă la alţi copii, în poveste iepuraşul
are grijă de fiecare dată când pleacă să se întrebe “oare mi-am luat toate jucăriile cu care
am venit?”, dacă îşi lasă hainele pe jos, prinţesa din poveste le pune mereu la loc în
dulapul ei preferat lipit cu abţibilduri, etc.
Se pot folosi astfel de poveşti chiar şi anterior producerii unui eveniment mai dificil
cu scopul de a crea copilului o stare bună şi de a fi mai pregătit să treacă prin el. De
exemplu, înainte de a merge cu copilul la stomatolog (deşi îl pregătim spunându-i toate
informaţiile de care are nevoie), putem să inventăm şi o poveste în care să înserăm stări
pozitive şi resurse ale copilului fiindcă el se va identifica cu personajul respective şi îşi va
activa singur aceste stări. Povestea ar putea fi despre o vulpe căreia “ i-a fost puţin frică,
dar e normal fiindcă nu ştia ce se întâmplă de obicei la stomatolog”, care “s-a suit
curajoasă singură pe scaun”, “căreia i-a plăcut tare mult mirosul de căpşuni de la
anestezie” sau “pe care a durut-o puţin, dar i-a trecut repede”, iar la sfârşit a avut cei mai
sănătoşi şi mai frumoşi dinţi dintre toate vulpile şi era tare fericită.
Fireşte, opţiunile nu se termină niciodată. Şi nici provocările. Aşa că în funcţie de
starea noastră, de creativitatea şi flexibilitatea noastră putem găsi permanent idei de a
comunica eficient cu copiii noştri. Acum doar aveţi şansa să mai adăugaţi una la
repertoriul propriu – “Ce frumos ar fi dacă …?”

ARTICOLE PARENTING
CE FAC TERAPEUŢII ŞI AI PUTEA FACE ŞI TU CU COPILUL TĂU

Terapeuţii care lucrau cu copiii au observat de multe ori că aceştia nu aveau

problemele de care se plângeau cei din jur. De multe ori „problema” nu era la ei, era doar
în relaţia dintre ei şi părinti, profesori sau autoritati. In timpul petrecut cu terapeutul ei
dovedeau ca pot gândi siguri, pot lua decizii, pot să spună ce gândesc, pot să vină cu
soluţii, pot să îşi stabilească obiective şi se comportă responsabil. Însă de foarte multe ori
replica lor era: „Dacă şi părinţii mei ar şti să mă asculte şi mi-ar vorbi în acelaşi fel, atunci
toate problemele de care se plâng acum nu ar mai exista.”
Aşa că hai să vedem ce face concret un psihoterapeut într-o şedinţă de terapie şi
ne poate fi de ajutor în viaţa de zi cu zi cu copiii noştri?
Terapeutul are în primul rând un anumit set de credinţe care îl susţine în procesul
terapeutic, cum ar fi „orice comportament are valoare într-un anumit context”. Nu ignoră şi
nu critică simptomul. Nu ceartă clientul pentru că a fost obraznic, a minţit, a fost violent, n-
a fost politicos, a întârziat, etc. Şi acest principiu se respectă chiar şi cu pacienţii cu
tulburări psihiatrice. Richard Bandler, creatorul Programarii Neurolingvistice povesteşte
despre un client schizofrenic venit la terapie care se plângea de faptul că personajele
dintr-un film de groază îl urmăresc să îi facă rău, ceea ce făceau şi în film. Richard,
bucuros, îl laudă pentru o asemenea abilitate, spunându-i că dacă ar putea să îi înveţe şi
pe alţii să facă aşa ceva în timp ce se uită la canalul PlayBoy, ar putea deveni foarte
bogat! Lucru care îl contrariază pe client fiindcă nu se aşteapta la aşa ceva, dar deschide
şi calea unei comunicări foarte profunde fiindcă se simte acceptat total, complet cu tot cu
părţile lui „negative” sau „bolnave” (ceea ce nu i s-a întâmplat înainte) şi astfel şi procesul
terapeutic se desfasoară mult mai rapid şi mai uşor. Cum ar fi să ne acceptăm şi noi
copiii la fel şi să ştim să extragem şi din părtile lor „negative” tot aspecte pozitive şi ulterior
chiar să-i formăm în această direcţie?
Terapeutul respectă adevărul clientului. Nu îi impune să accepte adevărul lui. Il

lasă să vină cu propriile interpretări sau explicaţii fiindcă ştie că fiecare om interpretează
realitatea pe care o trăieşte în mod diferit şi subiectiv. Uneori nici culoarea pe care o
vedem noi nu e aceeaşi cu cea pe care o vede un altul, poate noi o vedem verde şi
celălalt albastru – contradicţie reală ce a durat luni de zile între mine şi colega mea de
liceu cu privire la culoarea gecii mele de iarnă, de exemplu. Ce-ar fi să nu ne cramponăm
de cine are dreptate în discuţiile cu copilul nostru (strânind opoziţia lui şi pierzând
deschiderea spre comunicare), cel puţin nu din prima, ci să îi punem întrebări să vedem
cum a ajuns la acea concluzie (eronată, din punctul nostru de vedere), pentru a-l îndruma
ulterior spre ceea ce considerăm noi că este corect?
Terapeutul consideră că orice om are resurse pentru a face faţă problemelor, el

doar îi pune întrebări să îl ajute să le găsească şi să le folosească. Nu îi spune: „Fă aşa!
Ai gresit! Iţi spun eu cum să faci că eu ştiu mai bine că am mai multă experienţă decât
tine. Decât să faci o prostie mai bine nu fă nimic şi aşteapta-mă pe mine” – expresii care
uneori sunt rostite de părinţi către copiii lor – cu cele mai bune intenţii. Cum ar fi să ne
abţinem să dăm soluţii de-a gata copiilor noştri şi să avem răbdare să le acordăm doar

ARTICOLE PARENTING
sprijin pentru a ajunge ei singuri la aceleaşi soluţii. Mai ales că astfel avem garanţia că le
şi aplică ulterior fiindcă ei le-au găsit, fiind mult mai motivaţi decât dacă le primeau pe
tavă!
Terapeutul îl ajută pe client să se detaşeze de problema lui, îl scoate din pielea lui
şi îl pune şi în pielea celuilalt pentru a se uita la relaţia lor / situaţia lui de la distanţă.
Astfel implicarea emoţională şi tensiunea scade, ceea ce lasă spaţiu minţii să vină cu idei
noi. Deci când copilul nostru are o problemă, putem să îi punem întrebări de genul: „Dar
dacă ai fi în locul colegului tău, cum ţi s-ar părea situaţia?” „Şi dacă ai fi in pielea
învăţătoarei, tu ce măsuri ai lua?”
Este atent la modul în care se exprimă clientul şi i se adresează în acelaşi registru:

vizual, auditiv sau kinestezic. De asemenea foloseşte aceleaşi cuvinte ca şi clientul. Dacă
el spune „M-am lămurit acum despre ce e vorba.” Raspunsul terapeutului nu e „Deci
tocmai ai avut un insight.” Pentru ca asta ar confuza clientul, l-ar pune într-o stare proastă
pentru că nu înţelege cuvântul şi ar rupe cursivitatea relaţiei dintre ei. Dar câţi dintre noi
nu folosim cu copiii nostri cuvinte pe care nu le verificăm dacă au fost înţelese sau nu de
către copil, dar ne aşteptăm să fim înţeleşi pe deplin?
Terapeutul îl determină pe client să trăiască în prezent o stare bună din trecut pe

care ştie să o reinstaleze de câte ori are nevoie în procesul terapeutic. Ştim cu toţii că
atunci când suntem într-o stare proastă nu avem disponibilitatea necesară de a vedea şi
aspectele pozitive ale situaţiei prin care trecem. Însă atunci când suntem într-o stare bună
avem tendinţa de a vedea aspectele pozitive, chiar dacă situatia pe care o trăim are
potenţial mare de a fi neplacută. Aşa că atunci când copilul nostru e supărat, putem să îi
aducem aminte de cum anume i-a trecut supararea cu succes în situaţiile de până acum.
De exemplu: „Mai ţii minte când erai supărat la bunica şi a venit Rex şi te-a lins pe mâini
şi te-a făcut să râzi?”
Terapeutul îl face pe client să se simta familiar şi înţeles în mod profund. El adoptă

aceeaşi postură ca şi clientul, se mişcă la fel ca el, vorbeşte în acelaşi ritm şi aceeaşi
tonalitate, foloseşte aceleaşi cuvinte, face aceleaşi gesturi, chiar respiră în ritmul lui.
Fiindcă aceste semnale sunt receptate la nivel nonverbal, clientul simte în mod
inconştient că terapeutul îi este apropiat, că este „de-al lui” aşa cum oamenii primitivi îi
identificau pe cei care sunt din tribul propriu după semnele de pe piele sau după podoabe,
după gesturile folosite sau dansurile practicate sau după stigătele scoase – reguli
universale pe care le au inclusiv păsările si animalele.
Aşa că atunci când vrem să ne înţelegem cât mai bine cu propriul nostru copil sau
al altora, să ne aducem aminte de lucrurile pe care le fac terapeuţi şi să le aplicăm şi noi.
Succes!

ARTICOLE PARENTING
CUM SĂ-ŢI DETERMINI COPILUL SĂ MĂNÂNCE

Articol publicat în revista Business Woman, www.busineswoman.ro (2010)
Mulţi părinţi se plâng de faptul că al lor copil nu mănâncă. Nu am nici eu norocul de

a avea ambii copii mâncăcioşi, am avut norocul de a avea copii la extreme. Fetiţa mea
are 14 kg la 5 ani, a mâncat mereu puţin şi preferenţial, dar ea a avut la naştere, deşi la
termen,1400 grame şi a fost mereu mai „specială” din acest punct de vedere, chiar şi
pentru medici. Băieţelul meu are 15 kg la aproape 3 ani, însă întrebările lui preferate
sunt: „Ce mănânci? Ce-ai băgat în gulă?” şi „Asta e de mâncale?”
De cele mai multe ori părinţii spun despre copil că nu mănâncă destul, nu mănâncă
ce trebuie, nu mănâncă legume sau nu mănâncă tot. Unii se plâng de faptul că mâncatul
are loc doar la televizor, doar cu toate jucăriile pe masă, doar alergând după el cu
linguriţa prin casă sau în diferite alte condiţii mergând până la ... doar cu maşina de spălat
pornită.
Cum să facem copilul să renunţe la astfel de ... obiceiuri? Haideţi să o luăm

cronologic.
Ne hotărâm ce să facem de mâncare. Ce-ar fi să hotărâm uneori acest lucru

împreună cu copilul? Putem să consultăm o carte de bucate cu imagini atrăgătoare,
existănd şi cărţi de bucate speciale pentru copii, sau chiar să căutăm pe internet astfel de
reţete, împreună cu copiii mai mari. Din când în când putem să îl întrebăm ce fel de
mâncare i s-a părut lui interesant la grădiniţă, la bunici sau în vizită la prieteni şi să
încercăm şi noi acelaşi fel.
După ce ne hotărâm ce anume gătim, mergem la cumpărături. Am putea să

mergem împreună cu copilul în piaţă sau la supermarket. Să facem în avans o listă cu tot
ceea ce avem nevoie şi să o consultăm pe măsură ce achiziţionăm tot ce ne trebuie. În
afară de asta putem să îi dăm detalii despre produsele pe care le vede sau putem
cumpăra şi alte lucruri interesante care nu sunt pe listă ... pe care le vom mânca pe lângă
felul principal sau le vom găti data viitoare.
Acasă putem să îl implicăm şi pe el în pregătirea mesei. Să îl lăsăm să „ne ajute”,

să exploreze, să pună mâna, să guste, să miroasă, să amestece, să privească, să vină cu
idei. Putem să îi cerem să pună farfuriile pe masă, să aranjeze tacămurile sau să aleagă
şerveţelele.
Dacă nu îl implicăm în pregătirea mesei avem liberteatea de a-l chema la masă

într-un mod atractiv, comic sau inedit. În orice caz să avem grijă când şi cum facem
această chemare la masă pentru a nu provoca reacţii de respingere. Dacă îl chemăm pe
copil la masă când el e în mijlocul unui joc interesant nu va vrea să vină iar dacă vom
insista sau îl vom obliga să o facă, cu siguranţă mâncatul nu îi va face plăcere şi din start
va spune că mâncarea nu are gust bun. Aşa că până şi chematul la masă se cere
pregătit. E bine ca jocurile să fie încheiate, filmul terminat sau povestea citită până la
capăt atunci când urmează masa. Iar chematul la masă să se schimbe din când în când,

ARTICOLE PARENTING
să nu fie mereu acelaşi şi nici spus pe un tot autoritar „La masă! Acuma!” şi nici neutru „E
gata masa!”. Ce-ar fi ca din când în când să spuneţi: „Supa vă aşteaptă în farfurie!”,
„Tocăniţa a spus că abia aşteaptă să fie mâncată”, „Morcovul s-a împrietenit cu cartoful la
tine în farfurie, vrei să vezi?”
De asemenea curiozitatea copilului poate fi crescută prin întrebări de genul: „Ce

culoare crezi că are mâncarea ta de azi?” „Ce crezi că am pus azi în mâncare?” „A cui
mâncare preferată crezi că e asta?”
Ca şi principii generale e bine să mâncăm împreună cu copiii noştri şi acelaşi fel de

mâncare pe care îl mânăncă şi ei. Nu să le punem noi lor mâncarea pe masă şi să stăm
lângă ei până termină de mâncat sau să îi hrănim, în timp ce noi nu mâncăm nimic. Dacă
vrem să avem un copil atras de mâncare e bine să mâncăm (cu poftă!) ceea ce mânăncă
şi el, în acelaşi timp. E valabil pentru oricine are grijă de copil, dar mai ales părinţii sunt
cei care dau un exemplu puternic copiilor lor prin comportamentul lor. Dacă noi nu
mâncăm dimineaţa dar le cerem lor să o facă, nu vom fi prea convingători. Dacă nu-i
lăsăm să mânănce în faţa televizorului, dar noi o facem, nu ne vor asculta deloc. Dacă
noi avem anumite preferinţe alimentare, dar le cerem lor să mânănce ceea ce nouă nu ne
place, nu vom avea succes.
În pregătirea mesei intră bineînţeles şi aranjarea mâncării în farfurie. În funcţie de

imaginaţia, flexibilitatea, timpul şi răbdarea fiecăruia, acest aranjament se poate face în
multe feluri. Pentru tartine am folosit mult timp scobitori de plastic cu diferse modele în
capăt sau de lemn cu steguleţe. Chiar dacă conţinutul era acelaşi, faptul că de fiecare
dată copilul alegea altă culoare de scobitoare sau altă formă îl făcea să mânce mult mai
mult. Cu succes se pot folosi formele de tăiat fursecuri (ursuleţi, brăduţi, inimioare, există
foarte multe forme) pentru tăiat orice (mai bune sunt cele de metal decât cele de plastic
fiindcă sunt mai ascuţite). Fiţi creativi şi veţi avea doar de câştigat!
De asemenea importantă este şi varietarea mâncării. Putem varia felul de mâncare

cu totul: aţi gătit vreodată budincă transparentă de tapioca? Dar putem să obţinem un
efect puternic şi dacă doar schimbăm sau adăugăm un singur ingredient: aţi pus vreodată
puţină sfeclă roşie în orez?
Însă pregătirea mesei nu se referă doar la mâncarea în sine, ci şi la întregul mediu

din jur. În sprijinul unui Nu! puternic televizorului putem aduce muzica de la radio,
tacâmurile colorate, cu imagini sau specifice Crăciunului, farfuriile cu imagini cu animale
sau personaje preferate, faţa de masă schimbată cel puţin de la un anotimp la altul, în
acord cu el, şerveţelele cu diverde modele aranjate în diverse forme, suporturile pentru
ouă fierte, paharele cu modele preferate, ceşcuţele, paiele colorate şi înnodate în diverse
forme, şervetele de masă atrăgătoare (pe care eventual şi le-au ales singuri când le-am
cumpărat). Pentru siguranţa şi confortul lor (şi al nostru) e bine să folosim multe ustensile
de plastic şi să aibă la îndemână serveţele ude, mai eficiente la şters.
Iar când ne prindem copilul mâncănd ceva pentru prima dată sau mâncând cu
poftă o nouă mâncare sau chiar când „găteşte” cu pasiune, să nu ratăm ocazia de a-i face

ARTICOLE PARENTING
o poză. Putem ulterior să „tapetăm” bucătăria cu ele, făcând din acest loc din casă un loc
preferat în care vine şi mânăncă de voie şi cu plăcere. Pentru că aici face lucruri
împreună cu noi, aici e lăsat să exploreze, aici îi e satisfăcută curiozitatea, aici se
distrează, aici învaţă lucruri noi, aici descoperă arome, texturi şi mirosuri, aici devine
creativ, aici se simte bine şi ... pe deasupra, mai şi mânăncă. Când veţi oferi copilului
vostru astfel de experienţe în bucătărie nu veţi mai spune „nu ştiu ce să mai fac cu copilul
meu că nu mănâncă!”, pentru că mâncatul va veni de la sine. Sigur, asta implică efort, ia
timp, cere răbdare, solicită creativitatea la maxim şi trebuie să fie susţinută puternic de
schimbarea atitundinii „nu ştiu ce să fac” în obiectivul activ „ce pot să fac ca să-mi
determin copilul să mânănce?”. Partea bună e că succesul depinde mai mult de voi decât
de preferinţele culinare iniţiale ale copilului. Succes!

ARTICOLE PARENTING
POZIŢIILE DE VIAŢĂ ALE MAMEI (DUPĂ NAŞTERE)

Conceptul „poziţii de viaţă” a fost introdus de teoria numită Analiză Tranzacţională.

El se referă la atitudinile pe care le adoptă oamenii faţă de viaţă în general şi faţă de
ceilalţi oameni. Pe scurt ele sunt:
Eu sunt ok – tu eşti ok.
Eu sunt ok – tu nu eşti ok.
Eu nu sunt ok – tu eşti ok.
Eu nu sunt ok – tu nu eşti ok.
Aplicaţiile lor sunt multiple: în management, în training, în coaching, de fapt în

orice proces de comunicare.
În orice moment din viaţă sau în orice relaţie de comunicare suntem într-una din
aceste poziţii. Inclusiv în perioada de după naştere când apar multe modificări în viaţa
proaspetei mămici. Atitudinea acesteia se poate schimba faţă de atitudinea anterioară
faţă de partener, părinţi, socri, medic, etc. Ca urmare, pot apărea poziţii de viaţă din
oricare categorie:
Eu sunt ok – tu nu eşti ok.

Dacă simţi că doar tu ca mamă ştii ce e cel mai bine pentru copil, ştii cum să te comporţi
cu el şi ce să faci în orice situaţie, dar ceilalţi nu ştiu mai deloc, atunci eşti în această
poziţie de viaţă.
Poţi gândi aşa de la început, afirmănd fraze de genul:

Doar mama ştie când îi e foame copilului.
Doar mama poate să îl linştească.
Doar eu simt când s-a săturat.
sau poţi ajunge să faci o astfel de generalizări în urma unor situaţii singulare:
Doar eu ştiu să-i pun bine pampersul, când l-ai pus tu data trecută s-a udat tot.
Doar eu ştiu să îi fac baie, la tine a plâns.
Doar eu ştiu să-l îmbrac, tu l-ai chinuit când l-ai scos afară.
Iar o asemenea poziţie de viaţă duce la conflicte cu ceilalţi şi în final la hotărârea lor de a
nu mai face nimic pentru a te ajuta fiindcă nu primesc nici o apreciere în schimb şi
greşelile lor sunt criticate şi nu abordate constructiv. Riscul pentru tine e să te trezeşti la
un moment dat că eşti foarte obosită şi frustrată fiindcă le faci pe toate singură ... cel mai
bine.
Aşa că atunci când ceilalţi nu fac lucrurile aşa cum ţi le-ai dorit tu, acordă-le asistenţă,
spune-le în avans cum anume vrei tu să acţioneze şi întreabă-i cum poţi tu să îi ajuţi.

ARTICOLE PARENTING
Eu nu sunt ok – tu eşti ok.

Dacă eşti în această poziţie de viaţă e posibil să nu ai încredere în tine, să îţi fie teamă că
ai putea să greşeşti şi să preferi să îi laşi pe ceilalţi să facă anumite lucruri: să o chemi pe
mama sau pe soacră să îi facă baie copilului, să îi ceri soţului să îi taie unghiile sau să îl
ţină în braţe la vaccin, etc.
Dacă identifici la tine gânduri de genul:

Eu nu sunt în stare ...
Îmi e frică să ... / să nu ...
Dacă greşesc când ...?
Dacă vei continua să rămâi în această poziţie riscul este de a deveni dependentă de
ceialţi şi de a nu te dezvolta.
Încearcă să apelezi la ajutorul celorlalţi doar pentru a te asista în timp ce faci tu singură
acele lucruri de care nu eşti sigură. Poate nu te simţi confortabil să îi faci baie copilului
când eşti singură acasă, dar poţi să îi faci baie în timp ce soţul sau mama te asistă (dar
nu o face în locul tău). Cel puţin ştii că e acolo în caz că ai nevoie şi aşa îţi formezi şi tu
noile abilităţi şi încrederea în ele.
Eu nu sunt ok – tu nu eşti ok.

Dacă eşti în această poziţie de viaţă te simţi oarecum fără speranţă. Consideri că nici tu
nu te pricepi, dar nici soţul, de exemplu. Atunci sunteţi imobilizaţi amândoi şi nu mai
faceţi nimic. Starea pe care o trăieşti este de neajutorare şi neîncredere în tine, în ceialţi,
în viitor.
Riscul de a fi într-o asemenea poziţie de viaţă e că duce foarte uşor la depresie. Nu vezi
nicăieri o soluţie, nici la tine, nici la ceilalţi. Iar această atitudine te afundă şi mai mult în
gânduri negative.
Aşa că adu-ţi aminte când ai mai fost într-o astfel de stare faţă de lucruri care îţi erau
complet străine. Poate când ai început un job nou, sau un proiect nou, când te-ai mutat în
alt oraş sau când ai plecat singură în străinătate. Adu-ţi aminte cum te-ai descurcat atunci
şi dă-ţi seama că eşti în stare să o faci din nou, acum este doar o situaţie nouă la care te
vei adapta şi căreia îi vei face faţă cu succes. Cheamă-i pe ceilalţi în ajutor să îţi arate ce
şi cum să faci. Aşa cum au reuşit şi celelalte mămici, vei reuşi şi tu!
Eu sunt ok – tu eşti ok.

E poziţia de viaţă cea mai sănătoasă. Te accepţi aşa cum eşti, chiar dacă nu le ştii pe
toate, chiar dacă poţi face erori, ştii că eşti capabilă să înveţi să că vei avea succes. Ai
aceeaşi atitudine şi faţă de ceilalţi. Ai gânduri precum:
Voi reuşi să pun copilul în portbebe şi vei reuşi şi tu.
Pot să îi fac apa potrivit de caldă la baie şi poţi şi tu.
Pot să învăţ cum să îi curăţ nasul cu noul aparat şi poţi să înveţi şi tu.
De obicei, în cursul unei zile trecem prin toate aceste poziţii de viaţă în funcţie de situaţiile

ARTICOLE PARENTING
pe care le trăim şi de oamenii cu care interacţionăm. Fireşte ideal este să să ajungem cât
mai des la o atitudine internă şi la o exprimare externă de tipul eu sunt ok- tu eşti ok,
dezvoltându-ne în continuare şi ajutându-i şi pe ceilalţi să o facă. Însă pentru acest lucru,
primul pas este să identificăm situaţiile când suntem în celelalte poziţii de viaţă. Aşa că fii
atentă la ceea ce gândeşti şi ceea ce spui şi identifică tiparul gândurilor tale. Apoi dă-ţi
voie să crezi că şi tu eşti ok şi ceilalţi sunt ok şi crezând asta vă ajutaţi unul pe altul să vă
dezvoltaţi în continuare!

ARTICOLE PARENTING
DESPRE SISTEMUL STEP-BY-STEP

Interviu cu dna. Cristiana Boca – directoare Gradinita Bambi step-by-step
Care este istoria sistemului step-by-step? Care sunt inventatorii, promotorii sistemului
step-by-step? Pe ce studii psihologice se bazeaza principiile acestui sistem? Ce cursuri
speciale urmeaza educatorii si profesorii din acest sistem?
Alternativa Step by Step a aparut în peisajul educational românesc în 1994 sub
numele de Head Start ca program educaţional iniţiat de Fundaţia Soros pentru o
Societate Deschisă, destinat copiilor proveniţi din medii sociale defavorizate, cu scopul de
a le asigura acestora succesul în educaţie prin participarea lor la un program de educaţie
timpurie de calitate. Alternativa s-a extins rapid, astfel încât dacă în 1994 vorbeam de
câte 2 grupe de preşcolari în 8 grădiniţe, în acest moment vorbim de peste 820 de grupe
în 40 de judeţe. Din 1995 alternativa s-a aplicat şi în învăţământul primar, de la câteva
clase reţeaua extinzându-se în acest an şcolar la 135 de clase I, 156 clase a II-a, 169
clase a III-a, 149 clase a IV. Din 1998 extinderea şi monitorizarea alternativei a fost
preluată de Asociaţia non-guvernamentală Centrul pentru Educaţie şi Dezvoltare
Profesională STEP BY STEP.
Principiile programului STEP BY STEP se bazează pe abordarea bazată pe nivelul

de dezvoltare al copilului, fiind fundamentată de teoriile lui Jean Piaget, Eric Erikson şi
L.S.Vâgotsky şi pleacă de la recunoaşterea faptului că un copil mic învaţă activ,
acumulând permanent noi informaţii despre lumea înconjurătoare prin joc, el trece prin
stadii de dezvoltare previzibile, dar este un individ unic, care creşte şi se dezvoltă în ritm
propriu, fiind dependent de alţii în privinţa dezvoltării emoţionale şi cognitive, prin
interacţiune socială.
Educatorii şi învăţătorii care lucrează în această alternativă parcurg sesiuni de
formare iniţială şi continuă în cadrul cărora învaţă cum să traducă în sala de grupă/clasă
principiile STEP BY STEP, dobândind dincolo de o atitudine de respect faţă de copil,
cunoştinţe despre: organizarea funcţională a mediului sălii de grupă/clasă pe centre de
activitate, modalităţi de realizare a individualizării educaţiei astfel încât să răspundă
nevoilor individuale ale copiilor, modalităţi variate în care să comunice şi să lucreze cu
părinţii şi familiile copiilor pentru a construi un partenriat real.
Prin ce se deosebeste sistemul step-by-step de sistemul traditional de invatamant?
În grupele şi clasele Step by Step se aplică acelaşi curriculum naţional pe care îl
regăsim în majoritatea grădiniţelor şi şcolilor publice de stat. De la această similitudine
pornesc diferenţele. Modalităţile prin care un copil învaţă aceleaşi conţinuturi la Step by
Step sunt diferite de ce se întâmplă în sistemul tradiţional. Dacă primul promovează
învăţarea prin descoperire, prin interacţiune cu mediul, stimulând curiozitatea naturală a
copilului şi valorizând participarea sa la procesul de educaţie, sistemul tradiţional e încă
centrat pe acumularea unor cunoştinţe şi asimilarea unor comportamente.
ARTICOLE PARENTING
La Step by Step copiii sunt încurajaţi să înveţe unii de la alţii, se organizează

multiple oportunităţi de învăţare în cooperare, ceea ce nu caracterizează deocamdată şi
sistemul tradiţional. În acest context al transformării şi centrării sistemului de educaţie pe
copil şi pe nevoile lui, e bine de ştiut că învăţământul preşcolar s-a deschis foarte mult în
ultima perioadă, inspirat de alternativele educaţionale, în special de Step by Step de la
care a preluat idei şi concepte importante precum: întâlnirea de dimineaţă sau
organizarea clasei pe centre. Cu toate acestea, o grupă Step by Step se diferenţiază de o
grupă tradiţională în primul rând prin organizarea mediulul sălii de grupă de unde lipseşte
catedra, cu o structurare pe centre de activitate care să permită copiilor experimentarea şi
manipularea materialelor şi ideilor specifice alfabetizării, matematicii/ştiinţei, construcţie
sau jocului de rol.
Sistemul step-by-step se adreseaza tuturor copiilor sau doar unor categorii? Exista copiii
carora nu le este recomandat acest sistem?
Alternativa Step by Step este adecvată oricărui copil. Ea promovează respectul

pentru unicitate şi individualitatea persoanei, principii democratice în sala de grupă,
învăţarea prin metode interactive, toate acestea fiind ncesare şi binevenite fiecărui copil.
La Step by Step copiii nu sunt etichetaţi, nu există ierarhii, sunt valorizate aptitudinile şi
acceptate nevoile fiecărui copil. Pentru a te înscrie într-o grupă/clasă Step by Step nu
este nevoie de testări ale achiziţiilor academice ale copiilor. Oricine se poate înscrie, în
limita locurilor disponibile în grupa/clasa respectivă.
De ce aleg parintii sistemul step-by-step, cum isi motiveaza ei decizia de a-si inscrie
copiii la o gradinita step-by-step?
Din ce în ce mai mulţi părinţi caută pentru copiii lor programe de educaţie prin care
aceştia să se dezvolte global, nu numai din punct de vedere cognitiv sau al limbajului, dar
mai ales socio-emoţional şi al atitudinilor faţă de cunoaştere şi învăţare. Dacă cu ani în
urmă părinţii aşteptau de la copiii lor la intrarea în clasa I să aibă anumite cunoştinţe (să
numere, să cunoască literele...) azi cei mai mulţi caută nu numai un program în care copiii
să se familiarizeze cu informaţii din diverse domenii, dar să şi opereze cu ele, un sistem
care să-i înveţe pe copii să-şi exprime opţiunile, să-şi susţină ideile, să fie creativi,
imaginativi, să găsească soluţii la probleme, să lucreze împreună cu alţii. La Step by Step
există această ucenicie.
Cum se adapteaza la scoala in clasa I traditionala copiii care au urmat o Gradinita step by
step?
Experienţa arată că un preşcolar Step by Step se adaptează foarte bine într-o

clasă tradiţională. Capacitatea de adaptare dobândită în cadrul unei grupe Step by Step îl
va ajuta să se integreze, să asimileze regulile. În privinţa asimilării cunoştinţelor
academice ele sunt similare cu cele din sistemul tradiţional.
Ce mai stiti despre copiii care au facut gradinita in sistem step by step acum 6, 7 ani?
Care au fost efectele tipului de invatamant alternativ step by step pe termen lung?
Ţinem legătura cu mulţi dintre copiii care au urmat Grădiniţa Bambi Step by Step – cei

ARTICOLE PARENTING
mai mari fiind clasa a VI-a acum. Ce au păstrat de le Step by Step şi şi-au dezvoltat cu
timpul: curiozitatea, setea de a afla prin experimente, încercări proprii, dorinţa de a se
implica, de a nu trece pasiv prin experienţele lor de cunoaştere. Cultivarea spontaneităţii
şi a încrederii în sine – datorită multiplelor oportunităţi de a se exprima, de a-şi spune
părerea, obişnuinţa de a răspunde fără a fi preocupat dacă acela este răspunsul aşteptat
de cadrul didactic, sunt numai câteva din aspectele pe care părinţii le recunosc ca
aparţinând perioadei preşcolare la grădiniţa noastră.
Cum arata o zi obisnuita a unui copil in gradinita Bambi step by step?

O zi începe de la uşa sălii de grupă, de la salutul cald, prietenos al educatoarei.
Copiii caută apoi compania colegilor jucându-se liber în centrele de activitate.
Dimineaţa, centrele cele mai căutate sunt centrele de construcţii şi jocul de rol.
După gustarea de dimineaţă, copiii sunt invitaţi la întâlnirea de dimineaţă, o activitate
specială, cu toată grupa de copii, activitate ce are ca scop cunoaşterea şi
autocunoaşterea copiilor, transformarea grupei într-o comunitate. Întâlnirea de dimineaţă
este momentul salutului şi al urărilor din ziua respectivă, al noutăţilor zilei şi contextul în
care copiii îşi împărtăşesc sentimentele, preocupările, interesele. În acest cadru copiii
planifică sau aleg activităţile zilei, aleg centrele de activitate unde îşi încep ziua.
După lucrul în centrele de activitate, în grupuri mici, îndrumaţi de unul dintre cei 2
adulţi din sala de grupă (la Grădiniţa Bambi în programul de dimineaţă educatoarea
lucrează împreună cu profesoara de limba engleză/germană, astfel încât să existe un
raport optim între numărul copiilor şi al adulţilor din grupă) există un moment al evaluării
intermediare, astfel încât copiii sunt învăţaţi şi invitaţi să analizeze ce/de ce/cu cine/cum
au lucrat în fiecare centru. Apoi, fiecare copil schimbă centrul de activitate, drept pentru
care, în fiecare dimineaţă, copiii participă la cel puţin 3 activităţi structurate de cadrele
dudactice, în grupuri mici, în unul dintre centrele specifice alternativei Step by Step:
Alfabetizare, Matematică/Jocuri manipulative, Ştiinţe, Joc de Rol, Construcţii sau Nisip şi
apă.
După ora 12.00 în Grădiniţa Bambi se desfăşoară o varietate de activităţi opţionale,
astfel încât copiii împreună cu părinţii pot alege activităţi care să le dezvoltate aptitudinile,
precum: balet, aikido, dans, pian, origami, limba franceză/germană, Fastrackids, teatru,
informatică sau logopedie – îndrumaţi de profesori sau instructori de specialitate.
După prânz, copiii se pot odihni în dormitoare sau pot participa la activităşi liniştite
şi de relaxare (mai ales în cazul preşcolarilor mari care au renunţat la somnul de după-
amiaza). Perioada de după amiaza cuprinde de cele mai multe ori activităţi în aer liber,
alături de finalizarea sau extinderea lucrului în centrele de activitate pe tema săptămânii.
Exista resurse despre sistemul step-by-step in Romania? Carti, site-uri, brosuri?
CEDP Step by Step a tradus şi editat o serie de materiale pentru cadrele didactice,
precum metodologii de aplicare a programului atât pentru perioada 0-3 ani, 3 – 5 ani, dar
şi pentru învăţământul primar.

ARTICOLE PARENTING
La acestea se adaugă lucrări precum: Formarea claselor integrate – care are ca

scop formarea cadrelor didactice în lucrul cu copiii cu nevoi speciale sau Crearea
materialelor pentru matematică şi ştiinţă – lucrare care are drept scop predarea –
învăţarea matematicii prin intermediul tuturor centrelor de activitate, prin activităţi integrate
care asigura temeinicia cunoştinţelor copiilor şi transferul şi aplicabilitatea lor în contexte
reale.
Altă serie de materiale a fost produsă pentru cadre didactice din învăţământul
superior şi studenţii la departamentul pentru pregătirea cadrelor didactice şi conţine titluri
precum: Învăţarea prin joc, Studiul copilului prin metoda observării şi înregistrării,
Predarea individualizată în copilăria timpurie, Curriculum centrat pe copil.
O preocupare specială a CEDP este aceea de a pregăti educatorii şi părinţii pentru
a acorda atenţia cuvenită primilor ani de viaţă, în această iniţiativă înscriindu-se şi
editarea lucrării Activităţi de învăţare pentru copiii foarte mici (de la naştere la 3 ani) –
ghid pentru activităţi zilnice www.stepbystep.ro

ARTICOLE PARENTING
CUM SĂ CREŞTI FRAŢI FĂRĂ RIVALITATE

Articol publicat în revista Avantaje, www.avantaje.ro (2009)
Fiindcă am fost singură la părinţi, întotdeauna mi-am dorit cel puţin doi copii. Pe
care acum îi am, o fetită Ioana, de aproape 5 ani şi un băieţel, Robert de doi ani jumate.
Şi fiindcă mi-am dorit foarte mult ca ei să se înţeleagă bine am început să lucrez la asta
înainte de a avea al doilea copil. Aşa că i-am prezentat fetiţei mele beneficiile de a avea
un frăţior sau o surioară ceea ce nu a fost greu deloc fiindcă era oricum atrasă de toţi
bebeluşii din parc. Ceea ce am reuşit a fost peste aşteptări: în fiecare dimineaţă se ducea
la uşă şi întreba Când vine bebe? Când vine bebe? L-a simţit când era în burtică, a ştiut
din timp că voi pleca la spital şi mă voi întoarce cu bebe iar ea va rămâne acasă cu tati şi
buni şi va veni şi ea în vizită. Când am venit acasă însă am avut o problemă deloc
anticipată fiindcă nu citisem despre aşa ceva în nici o carte: fetiţa mea a început să
plângă că vrea ea ... să alăpteze bebeluşul!
Acesta a fost doar începutul, frumos de altfel, dar de atunci fiecare zi împreună are
un scop în plus: crearea unei bune relaţii între ei.
Datorită specificului activităţii mele, ştiu din păcate multe istorisiri ale unor adulţi
cum că problemele lor de acum îşi au cauza în diferenţierile pe care le-au făcut părinţii lor
între ei şi fraţii lor - între fratele mai mare şi cel mai mic sau între băieţi şi fete. De regulă
cel mare fiind cel căruia i s-a dat în grijă fratele mai mic, cel maturizat prea devreme, dar
şi cel învinovăţit din start fără a i se asculta vreodată punctul de vedere – iar fata fiind cea
care avea de făcut multe treburi casnice - curat în casă, mâncare, aranjat masa, spălat
vase, iar băiatul fiind cel care avea dreptul să facă ce vrea el în acest timp doar fiindcă „e
băiat”. Efectele în timp, în afară de relaţiile nu chiar optime între ei, s-au simţit mai ales
asupra relaţiilor cu ceilalţi – în principal cu partenerul, în cazul în care acest lucru nu a fost
pe deplin îngreunat de diferenţele între sexe făcute în copilărie. Şi cum nu-mi doream
asemenea repercursiuni asupra copiilor mei, încerc să am grijă întoteauna să nu induc o
competiţie nesănătoasă între ei.
Abordarea copiilor individual şi nu „egal”

Am învăţat că a trata „egal şi uniform” proprii copii nu e întotdeauna calea optimă
ca ei să se simtă iubiţi la fel, ci mai degrabă să satisfaci nevoile fiecăruia, care pot fi
diferite. Principiul nu e „să le dau să bea aceeaşi cantitate de apă, ci să dau fiecăruia câtă
apă are nevoie ca să nu-i mai fie sete”.
Aşa că la replici de genul „El are mai multă omletă decât am eu!” replica mea nu e
„Ba, nu, are la fel. V-am pus egal”, ci „Vrei mai multă omletă? Vrei să-ţi mai pun de la
mine? Sau ţi-e foame aşa de tare şi mai vrei ceva de mâncare? Ce mai vrei să mânânci?”
Justificările că totul este egal nu se termină niciodată (de exemplu: „El a avut mai multe
prăjituri decât mine, - Nu, a avut la fel. V-am pus câte patru prăjituri în farfurie. – Dar ale
lui erau mai mari! – Nu erau mai mari, le-am tăiat la fel.”) iar copilul poate oricum să
rămână cu impresia că el a fost cel nedreptăţit faţă de celălalt. Pe când dacă i te adresezi
direct nevoii lui, atunci se simte înţeles şi îngrijit şi nu mai are motiv să se plângă.

ARTICOLE PARENTING
Pe de altă parte, nu pot fi mereu egală în manifestările faţă de ei şi cred că nici o

mamă nu poate fi. Aşa că i-am încurajat să îmi spună ei ce anume vor de la mine. Şi mă
trezesc uneori cu fetiţa mea spunându-mi „Fă-mi şi mie ce i-ai făcut lui Robert!” –
referindu-se mai ales la luat în braţe sau alte manifestări fizice, caz în care o iau şi pe ea
la fel în braţe.
Însă, chiar dacă nu am probleme cu gelozia copilului mai mare, am probleme cu
gelozia copilului mai mic. Dar şi el a învăţat să verbalizeze ce nu-i convine în loc să
împingă sau să lovească, când îl întreb „ce vrei?”, însă spunându-mi expresii de genul:
„Vreau numai eu în braţe (la mine), nu Ioana! – Vrei să te iau numai pe tine în braţe? Da –
Dar şi Ioana vrea în braţe, ce facem acum?” – situaţie în care e nevoie de soluţii creative
cum ar fi: eu îl ţin pe el în braţe şi el o ţine în braţe pe Ioana şi îi cuprind cu braţele pe
amândoi – astfel încât toată lumea e mulţumită (Ioana nu comentează nimic la o astfel de
poziţie) – şi ei se simt iubiţi amândoi.
Eliminarea comparaţiilor
Ce am mai eliminat? Am eliminat comparaţiile şi le-am cerut şi celorlalţi care
interacţionează frecvent cu copiii noştri să renunţe le ele. Mie oricum nu mi-au plăcut
niciodată când am fost copil. Şi în discuţiile noastre expresii de genul „Uite Robert
mănâncă, hai mânăncă şi tu” au devenit „Haideţi să mâncăm împreună”, sau „Doar Ioana
merge la grădiniţă, tu nu” – „Şi tu ai să mergi la grădiniţă – la anul”. Într-un fel am folosit
comparaţiile în sens invers insistând pe faptul că amândoi pot să fie la fel ca fratele care e
deja aşa cum am dori noi. În loc de „Nu poţi să-ţi pui / de ce nu poţi să-ţi pui şi tu hainele
la loc ca sora ta? – folosesc: „Şi tu poţi să-ţi pui hainele la loc la fel ca Ioana, aşa-i?” . Iar
expresiile utilizate fecvent au devenit: împreună, cu toţii, la fel, şi tu ..., ai să fii şi tu la fel,
ai să poţi şi tu ca ... (sora ta), poţi şi tu la fel de ... (repede, bine, frumos, etc).
Formarea treptată a comportamentului dorit

O mare parte din conflictele dintre ei este provocată de faptul că vor aceeaşi
jucărie în acelaşi timp. Pe care Robert nu vroia să o dea şi mai mult, o apăra de cele mai
multe ori muşcând, ciupind sau împingându-şi sora. Ea uneori reacţionează aproape la
fel, de multe ori, nu. Ioanei i-am explicat că Robert nu ştie cum să facă altfel, aşa că
trebuie să îi arătăm noi cum să ceară o jucărie fără violenţă ca să aibă de la cine să
înveţe. Ca să înveţe să dea, cu Robert am luat-o treptat, începând cu ... vitamine sau
bombonele. Când erau amândoi lângă mine îi dădeam doar lui în palmă două bucăţi, ca
el să îi dea una surioarei lui. Apoi i le dădeam doar lui când ea nu era de faţă şi trebuia să
îşi caute sora în altă cameră ca să îi dea porţia ei. Provocare a fost să o păstreze până
Ioana ... se trezeşte, atunci când îi dadeam lui două vitamine şi ea dormea, fiindcă la
început dacă vedea că Ioana doarme, le mânca. Dovada succesului a fost când avea un
an jumate şi el fiind afară în curtea bunicilor a primit o pungă cu mentosane din care a luat
una şi apoi s-a chinuit să urce scările la casă să-i ducă punga şi surorii lui. Fireşte acest
comportament a fost întărit de fiecare dată prin laude şi îmbrăţisări astfel că acum
oriunde aş fi doar eu cu el şi el primeşte ceva, cere ... două bucăţi, una pentru surioara lui
de acasă.

ARTICOLE PARENTING
Recunoaşterea sentimentelor şi rezolvarea conflictelor

Când cearta pe aceeaşi jucărie e în toi şi ajung la ei, dacă nu s-au lovit, verbalizez
din prima ceea ce cred că simt sau vor ei. „Eşti supărată fiindcă vrei păpuşa şi Robert nu
ţi-o dă şi ţie?” Eşti supărat că Ioana a tras de păpuşa din mâna ta?” – şi obţin un da din
partea fiecăruia, iar ei se simt înţeleşi. Apoi îi întreb pe ei cum am putea rezolva situaţia:
„Am doi copii care vor aceeşi păpuşă. Ce facem acum?” Uneori obţin idei creative la care
eu nu m-am gândit anterior, mai ales din partea Ioanei („Hai s-o legănăm amândoi!”)
Uneori provocarea continuă fiindcă Robert nu e de acord cu ele. Atunci e nevoie să mai
insist să aflu motivele pentru care vor amândoi acelaşi lucru şi ulterior stabilim cine
foloseşte primul păpuşa şi pentru cât timp. Dacă au apucat să se lovească , e întâi îngrijit
cel lovit (luat în braţe, mângâiat, dat cu cremă eventual) pănă se linşteşte. Dacă furia e în
floare, cel furios este ţinut pe loc sau mai departe pentru a nu-l lovi pe celălalt. Când
apele se liniştesc aflu despre ce e vorba, ce anume s-a întâmplat ce jucărie au vrut, care
sunt motivele pentru care vor lucrul respectiv,etc. Însă în cazurile în care se lovesc
fiindcă ştiu că nu au voie, jucăria îmi revine mie. Şi discutăm cum ar putea să facă diferit
data viitoare.
Îmi amintesc acum de o situaţie trăită în parc în care Ioana (la 3 ani) luase mingea
altei fetiţe care o fugărea fiindcă o vroia înapoi. După ce s-au fugărit de câteva ori în jurul
unei căsuţe, Ioana s-a oprit şi îi spune fetiţei: „Eu am învăţat la grădi că dacă vrei ceva
trebuie să spui te rog frumos şi merci”. Fetiţa i-a spus cuminte „Te rog fumos!” , dar Ioana
tot cu mingea în mână îi spune: „Trebuie să spui şi merci!” – moment în care noi mămicile
am izbucnit în râs şi am început să îi explic Ioanei să se aştepte la merci după ce dă
mingea, nu înainte. Deci uneori, e nevoie doar de un te rog frumos pentru ca un conflict
să fie evitat şi e bine ca celălalt să ştie asta dinainte, fie că e un frate sau un alt copil. Şi
nu, conflictele nu au disparut, doar că sunt mai rare. Ceea ce vă doresc tuturor!

ARTICOLE PARENTING
CE SE FACE ÎNTR-O SESIUNE DE COACHING PENTRU PĂRINŢI?

articol publicat în revista Avantaje, www.avantaje.ro (2009)
Atleţii de top care-şi propun să-şi folosească la maxim propriul potenţial şi să

căştige competiţii de renume apelează deseori la un coach personal, atât pentru
pregătirea fizică, cât mai ales pentru pregătirea lor psihică. Ştim din proprie experienţă că
uneori suntem foarte bine pregătiţi pentru un examen, concurs, conferinţă, etc, dar
emoţiile pe care le trăim înainte sau în timpul evenimentului ne afectează negativ propria
performanţă pentru că nu ştim cum să le gestionăm în folosul nostru.
Şi deseori părinţii experimentează acelaşi lucru în relaţie cu copiii lor. Îşi doresc să
fie calmi, răbdători, să se înţeleagă bine cu copilul lor, să evite conflictele, să îl asculte, să
aibă zile de linişte şi pace însă nu întotdeauna în realitate aceste dorinţe se împlinesc.
Deşi nu îşi propun, ajung în anumite momente să îşi piardă calmul, să nu mai aibă
răbdare, să nu îşi găsească suficient timp să îl asculte, să se certe, să ridice tonul, să fie
nervoşi sau să fie stresaţi. Din păcate aceste comportamente ale părinţilor determină
reacţii nedorite la copil care întăresc comportamentul părinţilor şi printr-un efect de
bulgăre se ajunge într-un cerc vicios din care e greu să mai ieşi. Însă persoanele care îşi
doresc asemenea atleţilor să fie mulţumiţi de performanţa lor ca părinţi au şi ei la
îndemână servicii de coaching pentru părinţi.
Coachingul pentru părinţi acţionează pe două căi: ajută părinţii să găsească

modalităţi mai bune de a interacţiona cu copiii lor şi îi învaţă cum să îşi gestioneze optim
propriile stări emoţionale în relaţie cu copiii şi nu numai. Relaţia de coaching porneşte de
la premisa că părinţii au în ei toate resursele(inclusiv resursa de a găsi alte resurse)
pentru a face faţă cu succes situaţiilor provocatoare cu care se confruntă, dar au nevoie
să fie ghidaţi în aflarea acestor resurse. Ceea ce coach-ul face punând întrebări relevante
care îi fac pe părinţi să iasă singuri din blocajul în care se află.
Una din tehnicile folosite în coachingul pentru părinţi este schimbarea poziţiilor
perceptuale.
În prima etapă părintele povesteşte o situaţie problematică pe care a trăit-o în

relaţie cu copilul său, totul din punctul lui de vedere: cum s-a comportat, ce a gândit, ce a
simţit, etc.
Apoi aceeaşi situaţie este retrăită din punctul de vedere al copilului. Efectiv e
nevoie să îşi schimbe locul în spaţiu pe scaun sau pe podea acolo unde ar fi fost copilul şi
să relateze situaţia ca şi cum el ar fi copil: ce a simţit faţă de modul în care a interacţionat
părintele cu el, ce a gândit, ce ar fi fost bine să facă diferit, etc.
În etapa trei, părintele se îndepărează de cele două poziţii anterioare şi ia locul

unui observator neutru care a asistat la scena petrecută. Din poziţia acestui observator
relatează cum i se pare lui toată situaţia, ce crede că ar fi fost bine să facă părintele, cum
ar fi răspuns el în locul lui, etc.
Într-o a patra etapă părintele se poate pune în pielea lui peste 10 ani, răspunzând

ARTICOLE PARENTING
aceloraşi întrebări: ce părere are despre întreaga situaţie, ce impact are comportametnul
părintelui asupra copilului în timp, cum ar putea părintele în prezent să reacţioneze diferit,
ce resurse crede că are nevoie părintele acum ca să se comporte diferit, etc.
În timp ce părintele efectuează întreaga tehnică se produc o mulţime de insight-uri.

Deseori părintele îşi să seama că a reacţionat exagerat, că starea lui emoţională putea să
fie mai bună dacă ştia să şi-o gestioneze, că şi copilul avea dreptate din punctul lui de
vedere, că dacă toată situaţia s-ar repeta ar reacţiona cu totul altfel. Apoi sunt notate noile
alternative de acţiune pe care părintele le-a găsit, iar dacă are nevoie de mai multe
informaţii legate de modalităţi eficiente de comunicare cu copiii, coach-ul le poate oferi.
Ulterior se listează posibilele situaţii problematice din viitor şi se testează la nivel imaginar
în fiecare caz ce opţiuni de acţiune va avea părintele la îndemână, urmând ca părintele să
le şi aplice în realitate şi să dea un feedback la următoarea sesiune de coaching.
Specific procesului de coaching este faptul că e mereu orientat spre găsirea de

opţiuni mai bune la situaţiile prezente, pe lărgirea percepţiei faţă de situaţia trăită, pe
accesarea resurselor interne pe care le are fiecare persoană, pe alinierea propriilor valori
cu comportamentul manifestat, ceea ce face să aibă efecte nu numai asupra relaţiei
părinţilor cu proprii copiii, ci asupra vieţii lor în general.

ARTICOLE PARENTING
INTERVIU MIHAELA ZAHARIA PENTRU FEMINIS

www.feminis.ro (octombrie 2009)
Mihaela Zaharia este psiholog, trainer, parenting coach şi...mămică. Abia după ce a
devenit mămică şi a descoperit că există întrebări la care nu avea de la cine să primească
răspunsuri, a început să fie interesată de parenting şi să îşi dorească să se specializeze
în acest domeniu. Ce face ea? Ea ne poate ajuta - prin intermediul cursurilor pe care le
susţine - să devenim părinţi mai buni!
Care sunt principiile pe care le consideraţi dumneavoastră drept foarte importante

pentru relaţia dintre părinte şi copil?
Ca prim principiu general – să nu faci rău. Iar aici intră: să nu baţi copiii, să nu ţipi la ei,
să nu îi etichetezi negativ (Eşti un prost / un leneş), să nu le adresezi cuvinte urâte ("Ţine-
ţi picioarele pe bicicletă că te fac una cu pământul" – cea mai recentă replică, auzită azi
dimineaţă), să nu faci previziuni negative ("N-ai să fii niciodată în stare să …"), să nu îl
ameninţi, să nu îl compari în sens negativ cu alţii (mai ales cu proprii fraţi), etc.
În al doilea rând convingeri şi valori precum :
Copiii nu sunt răi. Copiii au doar nevoi pe care şi le îndeplinesc cum pot.
Copiii nu sunt proşti. Pot învăţa şi înţelege mult mai mult decât credem noi dacă ştim cum
să ne adresăm.
Copiii nu sunt niste marionete, au identitatea lor şi gândirea proprie pe care e bine să o
respectăm.
Iar părinţii pot fi flexibili şi creativi astfel încât să găsească abordări care se potrivesc
copilului lor, creează o relaţie frumoasă şi o stare de mulţumire.
Când credeţi dumneavoastră că ar trebui să înceapă "educarea părintelui", încă

dinainte de naşterea copilului, înainte de concepţie, după naştere?
Ideal ar fi ca părinţii să fie pregătiţi dinainte, dar "meseria" de părinte necesită o

„perfecţionare” continuă pe parcursul vieţii.
Programarea Neurolingvistică pentru Părinţi este un concept cu care românii nu

sunt încă familiarizaţi. Ne puteţi explica felul în care acesta funcţionează, foarte
practic?
Programarea Neurolingvistică ne învaţă cum să identificam modul în care gândim şi

simţim noi sau ceilalţi şi cum să modificăm sau să folosim acest lucru în comunicarea cu
ceilalţi şi în stabilirea şi realizarea obiectivelor proprii.
Cuvântul „Neuro” se referă la faptul că NLP include cele mai noi cunoştinţe despre cum

ARTICOLE PARENTING
functionează creierul uman. „Ligvistic” se referă la elementele verbale şi non-verbale ale

comunicării. „Programare” se referă la recunoaşterea şi controlul tiparelor din gândirea
umană, comunicare şi comportament.
Un concept specific NLP-ului este cel de "ancoră". Ancora este un stimul (poate fi un
cuvânt, o atingere, o melodie, un miros, un gust) care a acţionat asupra noastră în trecut
şi ne-a provocat o anumită senzaţie şi care dacă acţionează şi în prezent declanşează
automat, conştient sau inconştient o anumită stare şi un anumit comportament. De
exemplu dacă bunica ne dădea tot timpul când mergeam la ea plâcintă de dovleac şi asta
ne plăcea foarte mult, de câte ori vom mânca plăcintă de dovleac peste ani, ne vom
aduce aminte de bunica. Aceasta este o ancoră pozitivă fiindcă ne-a creat o stare plăcută.
Dacă am fost obligaţi când eram mici să mâncăm o anumită mâncare care nu ne plăcea
de fapt şi asta ne crea repulsie, de câte ori vom vedea mâncarea respectivă sau vom
simţi mirosul ei ne vom simţi inconfortabil, aceasta fiind o ancoră negativă.
Am folosit acest concept cu fetiţa mea în momentul în care la a doua serbare la gradiniţă
a început să plângă imediat după ce a spus primul vers din poezie. După ce am întrebat-o
ce s-a întâmplat (fără să obţin vreun răspuns valabil), în perioada urmatoare nu am mai
adus vorba deloc despre acest lucru ca să nu-i induc o stare negativă şi să-i formez
convingerea că ea pe scena are emoţii şi nu poate să spuna o poezie. În schimb i-am
arătat poze cu ea de la serbarea anterioară în care a spus toată poezia, clar si tare, fiind
pe scena unui teatru, nu în gradiniţă, ca la ultima serbare. I-am aratat şi filmuleţele cu ea
de la prima serbare, arătându-i că este în stare să spună poezii chiar şi când se uită în
acelaşi timp la ea foarte multi oameni străini care erau în sală. Deci am folosit ca ancore
pozitive pozele şi filmuleţele care îi induceau o stare bună şi nu i le-am aratat pe cele de
la a doua serbare care îi induceau o stare negativă. Astfel, făcând-o să retraiască starea
pozitivă de prima data, de încredere în ea, am repetata acasă cu un microfon cumpărat
între timp, imaginându-ne că este pe scenă. Şi astfel, la a treia serbare nu au mai fost
probleme, ci a reusit să spună poezia întreagă (avea în mână o hartiuţă cu poezia scrisă
de minte, deşi nu sţia să citeasca – tot ca ancoră psihică) şi să creadă despre ea că e în
stare să facă acest lucru şi în continuare.
Ne puteţi da un exemplu de situaţie în care aţi reuşit să treceţi peste o situaţie mai
dificilă şi să apelaţi la resursele dumneavoastră psihice, în calitate de părinte?
O situatie trăită recent e una cu care se confruntă mulţi părinţi cu copii mici atunci când
copilul începe să urle din diferite motive, mai ales când e obosit. Într-o seară fetiţa mea,
Ioana de 5 ani s-a supărat pe tatăl ei că i-a pus în farfurie prea puţină mancare, deşi
mâncase înainte şi a mai vrut, iar el îşi mâncase porţia lui între timp şi nu mai avut de
unde să îi mai dea. Însă i-a spus că îi mai face, dacă îl roagă frumos. Ea însă era deja
suparată, n-a vrut să-l roage şi a început să plânga, iar el nu i-a mai facut mâncare. După
ce am lăsat-o să plângă o perioadă am încercat să o calmez întrebând-o ce are nevoie să
se liniştească : "Vrei apă? / Vrei lapte? / Vrei să te mângăi pe tălpi ca să te linişteşti?" Iar
ea imi spunea de fiecare dacă că nu ştie ce vrea şi apoi că nu se poate linişti fiindcă nu
ştie cum. Atunci i-am spus: "Ştiu eu cum!" şi am luat-o rapid în braţe şi am ieşit pe casa
scării. Întrucât era seară, afară era linişte şi i-am spus "Uite, luăm linişte de afară ca să te

ARTICOLE PARENTING
linişteşti. Vezi ce linişte e? Putem să luăm câtă linişte avem nevoie. Nu mai e nimeni pe
stradă. Uite, se aud greierii. Au plecat şi rândunicile din cuib în ţările calde. Vor veni la
anul şi vor face pui." Moment în care a intrat şi Ioana în discuţie spunând, "Da, şi
rândunicile de anul ăsta vor fi bunici", etc. După câteva astfel de minute, am intrat în casă
şi am pus-o în pat unde a adormit liniştită (chiar dacă n-a mâncat cât a vrut).
Care sunt resursele la care pot apela părinţii pentru comunicarea cu micuţii lor?
Cum îi poate ajuta NLP-ul să facă acest lucru?
NLP-ul îi poate ajuta pe părinţi să observe foarte bine – atât pe ei cât şi pe cei mici. Să fie
atenţi la tiparele lor de comportament şi de gândire, la preferinţele lor, la relaţiile cauză-
efect din mediu sau din interacţiunea lor şi să găsească abordarile potrivite, având în
acelaşi timp o atitudine flexibilă în abordări.
Ne puteţi povesti care a fost drumul parcurs de dumneavoastră pentru a ajunge

aici?
Am terminat Facultatea de Psihologie acum 10 ani la Al.I. Cuza în Iaşi. Pe fetiţa mea,
Ioana am născut-o acum 5 ani, în acelaşi an în care ne-am înfiinţat şi firma de training
Mind Master. Când avea doi ani ţi a început să spună "Nu" am realizat că ceea ce
învăţasem între timp nu mă ajuta să rezolv toate noile situaţii care apăreau aşa că am
început să caut răspunsuri. Am aplicat ceea ce am găsit, am văzut că funcţionează şi am
vrut să transmit şi mai departe. Aşa am ajuns să ţin şi cursuri pentru părinţi.
În Romania este (înca) privit ca un lucru nenatural conceptul ca un specialist să te

înveţe cum să îţi creşti copilul. De ce cred romanii că este suficient să îţi doreşti şi
să îţi iubeşti copilul pentru a te descurca în tot ceea ce îl priveşte?
Probabil pentru ca există concepţia că educaţia copilului tău ţine de instinct. Primesc din
când în când răspunsuri din gama "meseria de mamă nu se învaţă la curs, ci din instinct,
pe propriul copil". Din păcate, până o înveţi pe copilul tău s-ar putea să ajungă adolescent
şi atunci e cam târziu să îţi dai seama ce ai fi putut face diferit ca să fie mai bine. Însă e
inconfortabil să trăieşti starea în care nu ştii ce să faci şi să recunoşti asta în faţa ta şi a
altora. Cred ca cere un nivel de dezvoltare personală să fii în stare să spui "nu ştiu". Însă
ăsta e doar primul pas, e important să continui cu "dar sunt curios să aflu" – cum ar spune
un prieten trainer din Statele Unite – Robert Dilts.
Personal eu chiar le invidiez - în sensul cel mai bun - pe femeile care vin la cursuri de
comunicare cu copiii care nu au copii încă pentru ca vor fi mai pregătite faţă de cum am
fost eu. Eu am început abia când primul copil avea doi ani să mă întreb: "Şi dacă nu îl
pedepsesc, nu îl bat, nu îl ameninţ, etc. ... atunci, ce fac??" astfel încât să funcţioneze şi
relaţia dintre noi să fie ok. Din fericire, am găsit răspunsuri şi ştiu că există astfel de soluţii
pentru fiecare părinte.

ARTICOLE PARENTING
Este adevarat că felul în care ne comportăm cu unul dintre copiii nostri nu se va

potrivi şi pentru celălalt copil (mai ales dacă micuţii sunt de sexe diferite)? Cum află
un părinte care este cea mai buna soluţie pentru copilul lui?
Da, este adevarat. Abordările diferă de la copil la copil, chiar dacă sunt fraţi. Fiecare copil
e unic şi fiecare părinte poate să afle ce funcţionează şi ce nu în primul rând dacă
observă cu atenţie copilul şi în al doilea rând dacă aplica ceea ce învaţa şi ţine cont de
efectele primite. De asemenea, când copiii cresc e posibil ca unele din vechile abordări
care au funcţionat să nu mai funcţioneze şi atunci trebuiesc adaptate iar vârstei copilului
şi contextului prezent.
Cum ăi vedeţi dumneavoastră pe oamenii care vin la seminariile ţinute de

dumneavoastră şi care credeţi că este mentalitatea?
Oamenii care vin la seminariile pentru părinţi sunt oameni interesaţi în general de
dezvoltarea lor personală. Sunt oameni care au mai fost la cursuri, ori organizate de
firmele la care lucrează ori alese de ei personal. Sunt oameni care realizează că investiţia
psihologică în ei şi în copiii lor este foarte importantă pentru viitorul lor.
Cum ar trebui să reacţioneze un părinte obosit, nervos, fără chef atunci când
interacţionează cu copilul său? Cum reacţionează aceştia de fapt?
Dacp un părinte este obosit, nervos, fără chef şi poate să amâne un timp interacţiunea cu
copilul său, atunci e mai bine să o facă, spunându-i ceva de genul : "Nu am dispoziţia
necesară să te ascult acum, vreau să ma liniştesc 10 minute şi vorbim după aceea, da?"
Eu le recomand părinţilor să se gândeasca pe drumul spre casă la perioada când erau ei

copii şi să se întrebe ce aveau nevoie atunci şi cum şi-ar fi dorit să reacţioneze părinţii lor
faţă de ei când ajungeau acasă de la servici? Fiindcă nu ar putea spune: mi-aş fi dorit să
înceapă să critice ce n-am făcut bine sau să ţipe la mine sau să ma ignore uitându-se la
televizor. Ci ar spune că şi-ar fi dorit poate să fie luaţi în braţe, să fie întrebaţi despre cum
se simt, ce au realizat frumos, ce-au făcut bine, chiar dacă ştiu că ulterior vor discuta şi
despre aspectele mai putin plăcute (de ce au luat o notă mică sau n-au făcut curat în
cameră, de exemplu).
O altă metodă care are rezultate sigure în motivarea părinţilor de a-şi schimba abordarea
e pur şi simplu să se înregistreze pe telefon când interacţionează cu copiii lor acasă.
Dacă le place ceea ce ascultă ulterior, şi din postura de părinte, dar şi din cea de copil,
atunci e ok să continue aşa. Dacă însă nu le place, atunci să facă tot ce pot astfel încât să
fie mulţumiţi de comunicarea dintre ei şi copiii lor. Şi aici intră cursurile şi coachingul
pentru părinţi.

ARTICOLE PARENTING
CE VALORI TRANSMIŢI COPIILOR TĂI?

Articol publicat în revista Avantaje, www.avantaje.ro (februarie 2010)
Dacă pentru alte forme de educaţie cum ar fi cea intelectuală părinţii mai pot avea
impresia că o pot delega altor instituţii cum ar fi grădinţia, şcoala, pentru educaţia morală
a copiilor lor ei sunt singurii responsabili. Însă în timp ce educaţia intelectuală este făcută
sistematic după programe ce se întind pe ani de zile realizate în acord cu potenţialul
copilului la anumite vârste, educaţia morală se face de cele mai multe ori implicit, de la
sine în timpul interacţiunilor cu copilul.
Dar cum ai putea să faci concret educaţie morală copilului tău?
În primul rând stabileşte-ţi care sunt acele valori pe care ei vrea să le formezi
copilului tău. Fiind foarte personale, pot fi foarte diferite de la persoană la persoană. Atât
de diferite încât o valoare să fie văzută morală de unele persoane şi imorală de altele.
Ideal ar fi însă ca măcar cei doi părinţi să fie de acord în privinţa celo mai importante.
Aceste valori ar putea să fie sănătate, siguranţă, fidelitate, încredere, spirit civic, spirit
ecologic, iubirea de semeni, generozitate, sau independenţă, spirit de aventură, curaj,
iniţiativă. De multe ori sunt valorile comune care i-au unit pe părinţi şi i-au determinat să
întemeieze împreună o familie.
Uneori însă, celălalt partener are „valori” diferite, pe care le exprimă direct sau nu
cum ar fi: „fii egoist”, „ai grijă în primul rând de tine”, „fă ce-ţi place şi nu ţine cont de alţii”,
„scopul scuză mijloacele”, „nu te lăsa călcat în picioare, trage-i şi tu una să nu fii luat de
fraier”, ceea ce duce la conflicte de valori în familie. Şi atunci nici acest prim pas nu mai
este facil de realizat. Atunci e nevoie ca cei doi parteneri să vorbească deschis despre
asta, despre motivele pentru care fiecare consideră mai importante valorile lui decât ale
celuilalt, despre cum anume crede fiecare că valorile lui contribuie la binele copilului. De
multe ori conflictele între părinţi legate de copii pornesc de la faptul că amândoi vor binele
copilului dar fiecare vede acest bine în mod diferit şi soluţia este clarificarea acestui lucru
în mod concret.
După ce identificăm valorile importante pentru noi, un pas la fel de important este
să ne analizăm propriul comportament. Cât respectăm noi valorile pe care vrem să le
adopte copilul nostru? De multe ori avem pretenţii de la copil pe care noi nu le îndeplinim.
Şi atunci nu putem fi credibili. Aşa că dacă susţinem că sănătatea e importantă şi vrem să
fie şi pentru copilul nostru, cum se impacă asta cu faptul că tati este gras şi mami
fumează? Dacă identificăm astfel de arii în viaţa noastră este bine să le rezolvăm sau
măcar să discutăm deschis cu copilul nostru. „Uite, vreau ca tu să mănânci sănătos
pentru că nu vreau să ajungi ca mine. De acum am să învăţ şi eu alături de tine să
mânănc sănătos şi am să fac şi sport ca să slăbesc.” Sau dacă nu putem, sau credem că
nu putem, e mai bine să spunem: „Eu nu mai pot să mă las de fumat, dar nu vreau să îţi
distrugi şi tu sănătatea ca mine. Eu m-am apucat când eram tânăr fiindcă ...” Acesta insa
nu e un model suficient de puternic pentru a influenţa, iar lecţia transmisă indirect e cum
să te dai bătut în faţa unui viciu sau cel puţin a lăsa în aer întrebarea „Cum de tatăl meu
nu se poate lăsa de fumat când tatăl lui X a reuşit?” Ştiţi expresia aceea: „ceea ce eşti
vorbeşte atât de tare, încât nu aud ceea ce spui”? Gândiţi-vă la ea atunci când vreţi să vă

ARTICOLE PARENTING
învăţaţi copiii să respecte anumite valori, de la cele mai simple, până la cele mai
complexe.
După ce treceţi prin acest pas, puteţi comunica valorile şi copiilor în mod verbal
sau scris dacă sunt mai mari. Se ajunge astfel la un fel de „declaraţie a familiei” de genul:
„Pentru familia noastră este important să ...”.
De când copiii sunt mici şi mereu după aceea, aceste valori trebuiesc aplicate în
mod deliberat şi consecvent. Modalităţile sunt mai multe:
În primul rând le trăim şi le exprimăm în comportamentul nostru noi ca părinţi. Nu
întotdeauna le putem aplica însă 100% şi e bine să nu negăm acest lucru. Chiar e foarte
util să fim atenţi la momentele în care nu le aplicăm pentru că acele momente pot fi
exploatate foarte bine de către copil în sensul opus a ceea ce ne dorim noi. Şi mă
gândesc aici la mesajul pe care îl trimitem des copiilor „să nu minţi!” Însă dacă e să ne
analizăm amănunţit comportamentul nostru sigur întâlnim situaţii în care am minţit, uneori
chiar cu copilul de faţă. Numai că îi spui unui cerşetor că nu ai bani când copilul tău ştie
că ai, poate fi gândit de către copil „mami spune o minciună ca să scape de cerşetor –
hmm, deci asta poate fi o soluţie”. Aşa că uneori e nevoie să îi explicăm copilului şi astfel
de situaţii, contradictorii pentru el, fireşti pentu noi. Şi oare chiar nu există momente în
viaţă când ar avea valoare să fim capabili să minţim? Dacă am fi sinceri nu noi, ne-am da
seama că da. Şi nu trebuie să căutăm mai departe de secretara unui director. Dacă ea nu
ar fi în stare să spună senină şi convingătoare că domnul director nu e în birou, când el e
de fapt, atunci şi-ar pierde postul, nu? Soluţia pe care am găsit-o noi în acest caz nu e să
anihilăm abilitatea copilului de a minţi, ci să îl învăţăm că în cele mai multe cazuri e bine
să nu o folosească (chiar dacă o are) dacă vrea să aibă relaţii de încredere cu ceilalţi.
În acelaşi timp putem să verbalizăm în faţa lor ceea ce facem în acord cu care
valori şi cum anume luăm decizii pe baza valorilor importante pentru noi. De exemplu:
„Uff, ce obosit sunt, aşa aş sta acasă, dar i-am promis prietenului meu că îl ajut la cărat
mobila aşa că trebuie să merg cu el.”
Ulterior putem folosi televizorul, internetul, revistele şi celelalte persoane din jurul
nostru pentru a exemplifica cum anume ele respectă sau nu anumite valori. Sigur pentru
acest lucru e nevoie să petrecem timp alături de copilul nostru uitându-ne împreună la
emisiuni sau citind cărţi, reviste. Şi chiar dacă surprindem împreună ştirile e bine să
explicăm că „unii oameni consideră că bătaia e cea mai bună soluţie de a-şi rezolva
conflictele fiindcă nu ştiu ce altceva să facă – dar noi nu suntem de acord cu rănirea altor
persoane, de aceea învăţăm să discutăm deschis ceea ce nu ne convine. Însă e bine să
ştii să te aperi dacă te atacă un om cu care ai un conflict dar nu ştie să reacţioneze altfel
decât violent, chiar dacă tu îi vorbeşti frumos.”
Apoi putem să îl ajutăm pe copil să ia singur decizii şi să aleagă ce comportamente

să adopte în funcţie de valorile importante din familie. Cum facem acest lucru? Îi punem
întrebări, îi cerem să gândească şi din punctul de vedere al altor persoane, îl întrebăm
despre efecte şi consecinţe, pe termen scurt, pe termen lung, pentru el şi pentru alţii şi
bineînţeles îi dăm informaţii pe care nu le cunoaşte sau îl sprijinim să caute în altă parte.

ARTICOLE PARENTING
Sigur, pentru a aplica oricare din aceşti paşi e nevoie de o stare de vigilenta si
alerta permananenta, constanţă şi unitate în abordare. Nu poţi să îi spui copilului azi „nu e
frumos să arunci hârtii pe strada” şi mâine când face acelaşi lucru să nu ii spui nimic. Sau
tu să îi spui că nu e frumos să rupă florile, iar bona să îi spună „Hai să rupem flori să îi
ducem lui mami!”. E nevoie să te hotărăşti înainte ce valori respecţi şi să intervii cât poţi
de mult şi în relaţia cu ceilalţi (bunici, bone) astfel încât să te asiguri că şi ei respectă
aceleaşi valori în abordarea copilului tău (în restul vieţii lor, fireşte pot aplica valori
diferite).
Însă vine o vreme în care valorile familiei nu au atata importanta ca cele ale
grupului din care face parte copilul tău şi atunci din păcate, capacitatea ta de intervenţie e
limitată. Pe lângă faptul de a ţine aproape grupul din care face parte copilul tău, poţi să ai
mai multă linişte atunci dacă ai implementat valorile de bază ... în primii 7 ani de acasă.
Succes!

ARTICOLE PARENTING
TREI ÎN UNU
Vi s-a întâmplat să gândiţi, judecând uneori lucrurile la rece, ca un adult neutru, uneori
vorbind ca şi părinţii voştri cu copiii proprii sau cu subalternii, iar alteori vî permiteţi să vă
comportaţi ca şi cum aţi fi iar copil? V-aţi auzit spunând de exemplu: „Unde putem găsi
informaţii exacte despre acest fapt?”, “Maria, trebuie să te speli pe mâini înainte de
masă!”, “Azi am chef să joc un fotbal”?
Teoria numită Analiza Tranzacţională ne spune că acest lucru este firesc, întrucât avem
în fiecare din noi trei stări ale eului: starea de Părinte, cea de Adult şi cea de Copil. Şi în
fiecare moment din viaţa noastră, ne aflăm într-una din aceste stări.
Prima stare care se formează este cea de Copil. Din starea de Copil ne exprimăm
dorinţele, emoţiile şi sentimentele. Această stare ne permite să fim creativi şi intuitivi. Cel
mai des o trăiesc, într-adevăr, copiii. Ei sunt cei care spun foarte des că vor sau nu vor
ceva ( “Vreau îngheţată!”, “Nu vreau în casă!”), ei sunt cei care devin foarte repede
creativi când au de inventat jocuri sau povestiri ( “Hai să ne jucăm de-a indienii!”). Starea
de Copil poate avea moduri diferite de exprimare: Copil Adaptat ( supus sau rebel) sau
Copil Liber (spontan). Starea de Copil Adaptat este cea care determină o persoană să
facă ceea ce i s-a cerut. Copilul Rebel e starea traită atunci când acea persoană face
exact lucrul opus. Este mult activată în perioada celor “2 ani teribili” şi în timpul
adolescenţei. Atunci când facem sau spunem imediat fără nici o limitare ceea ce gândim,
suntem în starea de Copil Liber .
Şi oamenii maturi trăiesc această stare atunci când se bucură, când plâng, când creeaza
( pictează, cântă), când intuiesc ceva (şi nu stiu să explice de ce), când se joacă cu copiii
sau cu animalele.
Atunci când suntem părinţi aceasta stare ne este utilă când vrem să ne jucăm cu copiii
nostri, când ne lăsăm imaginaţia să zboare pentru a inventa ceva nou sau a găsi idei,
când scriem poezii sau compuneri, când cântăm alături de ei, când râdem şi facem glume
sau practicăm un sport împreună cu ei.
A doua stare ce apare este cea de Părinte, care se formează prin interiorizarea mesajelor
pe care copilul mic le primeşte de la părinţi sau de la persoanele autoritare din jurul lui.
Observăm la un moment dat cum copilul nostru imită în joaca lui ceea ce noi tocmai i-am
spus ( “Pune jucăriile la loc!”, “Ai grijă să mănânci incet!”, “Ce fetiţă frumoasă eşti!”) sau
ceea ce a auzit în altă parte, la bunici sau la gradiniţă ( “Stai cuminte!”, “Descalţă-te
înainte de a intra in casă! ”)
Când suntem într-adevăr părinţi, această stare este foarte des solicitată. Deseori îi
spunem copilului ce e bine să facă, ce nu e bine, cum ar trebui să se îmbrace, cât să
mănânce, cum să vorbească. De asemenea, il ajutăm, il apreciem, il incurajăm şi avem
grijă de el. Şi starea de Părinte este de două tipuri: Părinte Normativ şi Părinte Grijuliu.

ARTICOLE PARENTING
Părintele Normativ este cel care impune, conduce, judecă, critică, devalorizează,
agresează. Părintele Grijuliu este cel care ajută, încurajează, apreciază, felicită sau îşi
asumă sarcini în locul altei persoane. Este util să folosim starea de Părinte Normativ
atunci când avem nevoie să dăm ordine imediate sau foarte ferme, dar să nu abuzăm de
ea astfel încât copilul nostru să ne identifice cu această stare. Când se spune despre un
părinte dintr-o familie că este “cel autoritar” acest lucru înseamnă că părintele respectiv
exprimă foarte des starea de Părinte Normativ.
Ultima dintre cele trei stări este cea de Adult. În starea de Adult gândim logic şi raţional,
strângem informaţii neutre, facem comparaţii, analogii, sinteze, deducţii, explicăm lucruri.
Este starea care foloseşte informaţiile din celelalte două stări ale eului, dar ea singură
decide. De exemplu, din starea de Copil ne-ar plăcea să urcăm pe munte, din starea de
Părinte ne avertizăm ca poate fi periculos fără antrenament şi echipament potrivit, iar din
starea de Adult luăm decizia de a ne informa şi pregăti în avans pentru a reuşi să facem
acest lucru. Aceasta este situaţia ideală. Dacă lăsăm doar starea de Copil la control, s-ar
putea să ne trezim pe munte în situaţii periculoase fiindcă nu am fost suficient de pregătiţi,
iar dacă lăsăm la control starea de Părinte, e posibil să nu mai mergem niciodată pe
munte, pentru a evita cu totul situaţiile periculoase.
Pentru o cât mai buna adaptare psihică la viaţa noastră de zi cu zi, trebuie să accesam
toate cele trei stări, dar în mod echilibrat. Cunoaştem cu toţii persoane care par nişte
roboţi, ( la care predomină starea de Adult), persoane care îi tratează pe toţi ceilalti ca
niste copii, care ştiu tot şi dau sfaturi sau ordine tuturor ( la ei predomină starea de Părinte
Autoritar sau Grijuliu) şi persoane care sunt foarte spontane, creative, se ghidează după
impulsurile de moment, dar au greutăţi în luarea angajamentelor pe termen lung şi în
exercitarea rolurilor conform vârstei cronologice pe care o au.
Învăţându-ne copiii cum să conştientizeze aceste stări astfel încât să dea răspunsul cel
mai potrivit în fiecare situaţie diferită în care se găsesc şi văzându-ne pe noi accesându-le
în mod echilibrat şi adecvat, copiii noştri au şanse mult mai mari să se dezvolte armonios
şi să se adapteze cu succes oricăror evenimente ulterioare.

ARTICOLE PARENTING
BINE AI VENIT ACASĂ!

S-a întâmplat acum câteva zile. M-am nimerit într-o după-masă stând pe o bancă cu
Robert în cărucior lângă o grădiniţă pe la ora 16. Pe lângă mine a trecut o fetiţă vorbind
cu mămica ei. Nimic neobişnuit, aşa am realizat şi eu cât de aproape e gradiniţa şi că e
ora 16. Apoi a mai trecut un tătic cu băieţelul lui .... la un metru în spate. Şi înca o mămică
citind o hârtie scrisă la calculator alături de fetiţa ei. Mai apare o mămica cu baieţelul ei
mergând un metru în faţa ei. Ceva era ciudat totuşi ... nimeni nu vorbea. Şi nici nu se
atingeau. La un moment dat aud şi un copil vorbind şi mă întorc bucuroasă spre el, o
fetiţă vorbea cu mama ei, care vorbea şi ea, însă ... la telefon. Apare şi o bunică.
Diferenţa că îşi tinea nepotul de mână, dar între ei era tot ... linişte. Mă mir. Poate ştiu ei
vreo regulă de politeţe pe care eu n-o cunosc. Ca atunci când eram mică şi mi se spunea
“nu-i frumos să mănânci pe stradă”. Poate acum nu e frumos să vorbeşti pe stradă. Sau
poate şi-au spus tot ce aveau de spus la ieşirea din grădiniţă. Aşa că mă ridic şi mă plimb
şi eu cu căruciorul prin curtea gradiniţei. Sper să nu mă întrebe portarul ce caut? Caut ...
un răspuns mai fericit. Pe care tot nu-l găsesc: copiii se salută între ei, mămicile se salută
între ele, cand ies din curte copiii fac cu mâna ... portarului. Şi totuşi chiar nimeni nu
vorbeşte? Ba da, o fetiţă i-a spus mamei ei “Dă-mi mâna!”, dar mama ei i-a răspuns că nu
poate fiindcă... n-am mai auzit de ce, doar că vedeam că mâna ei era ocupată cu o pungă
de plastic goală. Mi s-a părut trist. Poate a fost aşa doar într-o singură după-masa la o
singură grădiniţă din Bucureşti. Sper.
Dar asta m-a facut să mă gândesc la ce i-aş spune eu copilului meu când îl iau de la
grădiniţă. Şi mi-am adus aminte că am hotărât demult, dinainte de a fi eu mămică, ce să
nu le spun niciodată copiilor mei, fiindcă am auzit prea des aceste lucruri când mă
întâlneam după şcoala cu părinţii mei: “Cum a fost azi la şcoala?” “Ce-ai făcut la
lucrare?”, “Azi ce notă ai luat?”, “Ceilalţi ce note au luat?”. Şi chiar dacă nu dădeam
aproape niciodată răspunsul dorit ( ci, “bine”, “nimic”, “n-am luat”, “nu ştiu”), ele au
continuat mult timp, făcându-mă să simt că notele sunt mai importante decât ... mine !!!
Şi mi-am promis să nu le spun copiilor mei, cel puţin nu imediat de cum intră pe uşă. Dar
mă întreb acum pentru prima dată chiar, cum aş fi vrut totuşi să fiu întâmpinată când mă
întorceam de la şcoală? Hmmm, ştiţi cum? Pare ciudat, dar cea mai frumoasă primire pe
care am avut-o vreodată la intoarcerea mea acasă îmi este facută de câinele meu
caniche, Linda. De oriunde ar fi în casă, apare la usă ( uneori mă simte de când sunt la
parter) şi sare pe mine de bucurie încât orice aş avea asupra mea şi orice aş vrea să fac
(poate să mă descalţ, să mă dezbrac) singurul lucru pe care mă obligă să îl fac pentru 3-5
minute, e sa o iubesc pe ea, adică sa îi arăt că o iubesc mângâind-o pe burtă sau luând-o
în braţe. Uneori mă zgârie de bucurie. Uneori prefer să mă descalţ pe casa scării. Alteori
trebuie să dau telefon dinainte să spun “luaţi câinele de la uşă că am copilul cu mine şi
doarme în scăunelul de la maşină”. În schimb mereu mă simt minunat cand văd că ea se
bucură atât de mult. Ce frumos e să simţi că esti iubit necondiţionat! Ce frumos ar fi dacă
şi copiii mei ar simţi acelaşi lucru când m-ar vedea! Am experimentat deja ca dacă îmi iau
fetiţa în brate de cum intră în casă, chiar fără să îi spun mai nimic, dupa aceea e mult mai
fericită şi mai cooperantă. Şi de fapt nu acelaşi lucru îl fac şi îndrăgostiţii când se
întâlnesc? Ei nu incep să îşi pună întrebări unul altuia, nu spun, “stai puţin că acum am

ARTICOLE PARENTING
treabă”, “scuză-mă, dar vorbesc la telefon”, ci întâi se îmbrăţişează, se sărută şi abia apoi
încep să comunice verbal, în timp ce păstrează totuşi un contact fizic. Aşa îşi transmit
unul altuia că se iubesc. De ce ar fi altfel în cazul iubirii între părinţi şi copii? De ce să nu
ne îmbrăţişăm copiii de cum intră pe uşă, de ce să nu îi pupăm şi abia apoi să le spunem
.. ceva frumos?
Am aflat în ultimul timp că premisa oricărei educaţii eficiente e acceptarea sentimentelor

copiilor înaintea oricărui alt mesaj. Aşa că nu-mi rămâne decât să învăţ să spun “bine-ai
venit, acasă!” copilului meu chiar dacă poate n-a luat o notă bună, chiar dacă vine murdar
din cap până-n picioare, chiar dacă eu aveam o treabă importanta de făcut, chiar dacă
sunt nervoasă sau citeam o carte captivantă.
Dr. Haim Ginott recomandă ca atunci când ne întâmpinăm copilul de la şcoală să facem
afirmaţii care comunică înţelegerea stării lui ca de exemplu: “Pari bucuros că ai ajuns
acasă” sau “Pun pariu că abia aşteptai să se temine orele”.
Chiar şi atunci când copiii sunt mari şi se întorc singuri acasă, dar părinţii sunt la servici,
este bine să le lăsăm din când în când mesaje de întâmpinare scrise sau chiar audio.
Putem să lipim bileţele pe uşa de la frigider, în baie sau în camera lui. Putem să le
trimitem chiar mesaj pe mail sau să scriem cu creta pe o tabliţă. Important e ca aceste
mesaje să fie pozitive, pline de caldură şi chiar vesele. Astfel, ele vor contribui pozitiv la
cultivarea unei comunicări profunde între părinte şi copil.
Deci, să le uram necondiţoonat un “bine ai venit!” acasă copiilor noştri astfel încât ei să se
simtă bine veniţi în casa noastră, în familia noastră, în lumea noastră .... şi să-şi dorească
mereu să ne găseasca dincolo de uşă.
Nu-i aşa ca şi voi v-aţi dori să fiţi întâmpinaţi la fel ?

ARTICOLE PARENTING
DE CE CURSURI PENTRU PĂRINŢI?

Dar tu nu ai învăţat la facultatea de psihologie despre comportamentul copilului la vârsta

de 2 ani? - Da, am învăţat, dar ştii ... cursurile nu urlau!
Aşa a decurs un schimb de replici dintr-un dialog pe care l-am avut cu o prietena, pe
vremea când primul meu copil tocmai implinise 2 ani.
E adevărat, cursurile nu urlau, ci descriau frumos şi în linişte caracteristicile fiecărei

vârste, achiziţiile ce trebuiesc făcute, stimulările potrivite fiecărui stadiu, diferenţele
normale şi cele patologice, dar nu spuneau nicăieri:
- ce faci când copilul începe să urle în supermarket că “vlea bombo loz” şi tu nu ai de

gând să-i cumperi?
- ce faci când ia jucăria altui copil la groapa cu nisip şi nu vrea deloc să o dea inapoi?
- sau fugareşte pisica prietenilor prin toată casa când sunteţi la ei în vizită?
- şi în sfârşit, la restaurant vrea să mănânce tot, doar că ... din farfuria de pe masa
alăturată?
În acel moment, am început să caut răspunsuri. În primul rând în cărţi. Cu unele nu am

fost deloc de acord. De exemplu, nu vreau să îmi bat copiii în nici o situaţie. Cu unele am
fost de acord parţial. Nu pot să spun că ştiam ce caut, dar simţeam că trebuie să existe
ceva care să mă mulţumească. Vroiam un sistem de educaţie care:
Să nu pună copiii în inferioritate. Niciodată nu mi-a plăcut abordarea “e mic şi prost”.

Consider că nu trebuie să subestimăm capacitatea copiilor de a înţelege şi a veni cu idei
proprii chiar la rezolvarea problemelor “de adulţi”.
Să le lase copiilor libertate:

- de explorare (să îmi pot lăsa copiii să se joace cu noroi sau să adune râme de sub
pietre),
- liberatatea de a gândi şi a găsi soluii creative (îmi vine în minte rezolvarea propusă de
un copil atunci când un tir a rămas blocat într-un tunel fiind mai înalt decât înălţimea
permisă şi nimeni nu ştia cum să îl scoată de acolo: ”De ce nu-i dezumflaţi roţile?”),
- libertatea de a lua singur decizii (să îmi las copiii să aleagă ce fel de supă vor la
restaurant, nu să hotărăsc eu asta).
Să le cultive iniţiativa şi curajul. Să nu îmi “dresez” copiii să le fie frică, să le permit să

pună mâna pe şoareci sau paianjeni, dacă vor. Să le permit să mânance broaşte dacă
sunt curioşi. Să nu le spun “nu e voie, c-ai să cazi”, ci să îi las să se suie pe cea mai înaltî
scară din parcul de distracţii, dar să le arăt cum să facă acest lucru în siguranţă.
Să nu cultive exagerat concurenţa şi spiritul de competiţie. Vreau să îmi învăţ copiii cum
să coopereze, cum să împartă şi cum să lucreze în comun cu alţii. Ştiu că în viaţă vor
avea destule ocazii de a fi în competiţie, dar vreau ca cea mai importantă competiţie din

ARTICOLE PARENTING
viaţa lor să fie cea cu ei înşişi.
Să permită dezvoltarea întregului potenţial corespunzător vârstei. Cel puţin să nu fac în

locul lor lucruri pe care ei ar fi in stare să le faca singuri.
Cam aceste principii cautam să fie respectate în metodele de educare pe care vroiam să
le aplic. Nu voiam să mai aud vreodată că un părinte ar fi îndreptăţit să spună: “Lasă-mă
pe mine că tu nu te pricepi la nimic” sau “Fă aşa fiindcă spun eu!” sau “Lasă că vezi tu
acasă ce bataie mănânci!” sau, mai grav “Ce stai ca o momăie dacă el îţi ia jucăria, nu
poţi să-i tragi una?”
Puţine lucruri mi-au satisfăcut aceste criterii şi multe altele din acelaşi registru. Dar totuşi
am găsit:
- sistemul de educaţie step-by-step (gradinita Bambi)
- cartea “Comunicarea eficientă cu copiii” scrisă de Adele Faber si Elaine Mazlish (Editura
Curtea Veche)
- cartea “Între părinte şi copil” scrisă de dr. Haim Ginott (Editura Humanitas)
- cărţile de comunicare nonviolentă ale lui Marshall Rosenberg: “Comunicarea nonviolentă
– un limbaj al vieţii” şi “Adevarata educaţie pentru o viaţă împlinită” (editura Elena
Francisc Publishing)
Acestea m-au determinat să caut mai mult şi să dezvalui şi altor părinţi abilităţile care pot
aduce mai multă eficienţă în educaţia copiilor, prin trainingurile:
Comunicarea nonviolentă cu copiii – trainer Eva Rambala ( avut loc in octombrie 2007, în
Bucureşti)
Cum să vorbeşti eficient copiilor – autori Adele Faber, Elaine Mazlish
Cum să creşti fraţi fără rivalitate – autori Adele Faber, Elaine Mazlish
Şi astfel să avem mai multe mijloace prin care să creem o lume mai bună pentru copiii
noştri, începând cu propria lor familie.

ARTICOLE PARENTING
EŞTI PREGĂTIT PENTRU NEPREVĂZUT?

Articol publicat în revista Business Woman, www.businesswoman.ro (februarie 2010)
Fiecare din noi ne facem în minte un scenariu al propriei noastre vieţi şi chiar a copiilor
noştri. De regulă scenariul cuprinde lucruri frumoase, pe care ni le dorim să se întâmple.
Iar atunci când aflăm că altora se întâmplă lucruri mai puţin plăcute sau chiar oribile, îi
compătimim, ne spunem „Nu ştiu ce-aş fi făcut în locul lor, cred că e groaznic!” şi ne
rugăm să nu ni se întâmple şi nouă. Însă ... dacă ni s-ar întâmpla? Ce-ar fi să privim în
faţă lucrurile de care ne este frică cel mai mult ca părinţi?
Sigur, nu există o ierarhie a acestora. În funcţie de ceea ce credem şi de ceea ce am trăit

până acum unele situaţii par mai tolerante decât altele. Însă toate aduc cel puţin un
disconfort sau un şoc puternic sau o durere imensă şi continuă.
O situaţie destul de frecventă e cea în care părinţii descoperă o boală a copilului lor.
Unele boli pot fi grave, letale, cum ar fi cancerul, altele pot fi cronice, se poate trăi cu ele,
dar cu grijă, cum ar fi diabetul. Am cunoscut recent o mamă care îşi pierduse băiatul si
am avut singura dovadă de până acum că se poate trăi şi cu o asemenea durere în suflet.
Însă să mă întreb dacă eu aş putea să trăiesc fără copiii mei, îmi e imposibil să îmi
răspund că da. Dar poate o astfel de întrebare din când în când ne va aminti faptul că ei
sunt daruri pe care le-am primit în viaţa asta, nu ne aparţin, nu noi putem hotări destinul
lor, aşa că să ne bucurăm la maxim de ei cât trăim.
În alte cazuri însă e mai uşor să ai o atitudine pozitivă, chiar dacă situaţia trăită nu e deloc
roz. Am citit recent pe blogul unui tătic prezentarea celei mai mari fetiţe a lui din cei trei
copii pe care îi avea, în care spre final era scris: „Anul trecut am descoperit că are
epilepsie. Asta e. Ce poţi să faci? Orice copil are nevoie de un hobby.” Sigur, să
descoperi că propriul tău copil suferă de o asemenea boală nu poate fi uşor, dar să ai o
asemenea atitudine e de admirat.
Se mai poate întâmpla să îţi pierzi copilul – la propriu. Cei care au trăit aşa ceva ştiu că
nu e de glumă. Sunt suficiente câteva minute şi îţi trec prin cap cele mai groaznice
scenarii de care ai aflat vreodată la ştirile de la ora 17. Aşa că fii cu ochii pe el, învaţă-i pe
ceilalţi să facă la fel, nu presupune că ştie el să se întoarcă sau că ceilalţi oameni sunt de
bună credinţă, fiindcă nu e valabil întotdeauna. Stabiliţi ce puteţi face în caz că vă rătăciţi
unul de altul, la mall, pe plajă, în oraş, etc. Dacă e mai mare, învaţă-ţi copilul ce are de
făcut în astfel de situaţii – la cine să se ducă să pună întrebări, unde să stea să aştepte,
să nu iasă pe uşă dacă sunteţi în spaţii închise. Învaţă-l numărul vostru de telefon,
numele complet şi adresa. Dacă e mic, poţi să îi scrii numarul de telefon pe pantofi, pe
talpă dacă rezistă sau pe lateral. Sau pe eticheta de la gheacă. Asta pentru cazul în care
cine îl va găsi e interesat să îl şi dea înapoi. Dacă nu, faptul că agresorul îi va şti numele
mic de pe o etichetă va fi derutant pentru copil şi va avea tendinţa să aibă încredere în el
fiindcă îi spune pe nume.

ARTICOLE PARENTING
Pentru cazurile în care copilul este atacat învaţă-l să nu răspundă străinilor, exersaţi
împreună în parc care persoane par dubioase şi care nu (la prima vedere măcar), învaţă-l
să facă scandal să întimideze agresorul, să aibă încredere în inuiţia lui, să se bazeze mai
mult pe frică decât pe politeţe (de exemplu, dacă simte ceva suspect să nu intre în lift cu
persoana respectivă, mai degrabă să pară nepoliticos şi să plece, etc). Nu sunt situaţii
uşor de discutat cu copilul, fiindcă tu ca părinte ai vrea ca el să aibă mereu o viaţă
frumoasă, însă nu există nici o garanţie pentru asta, aşa că mai bine îl pregăteşti delicat,
fără să îi instalezi frică de străini sau de a merge singur pe stradă. Mulţi părinţi îşi dau
copiii la karate pentru a şti să se apere, însă nu cred că e suficient fără să ştie cum să
interpreteze semnalele psihologice ale unei situaţii potenţial periculoase.
Alte situaţii de nedorit sunt accidentele din casă provocate de copii. Pentru asta e bine să
ştie că doar păsările şi zânele din basme pot zbura, nu şi fetiţele, oricât ar fi ele de zâne,
că dulapurile suspendate nu ţin mereu întreaga lor greutate, că focul poate arde tot, că
geamurile de la uşi sau de la dulapuri pot cădea, etc.
Un capitol aparte în acest „neprevăzut” îl ocupă însă sexualitatea propriilor noştri copii.
Da, din păcate, copiii pot fi abuzaţi, violaţi şi maltrataţi de către adulţi, si cel mai des de
către adulţii pe care ei îi cunosc personal. Aşa că învaţă-ţi copilul care mângăieri sunt
inofensive şi care nu, care părţi ale corpului pot fi atinse şi care nu, care pupături sunt
permise şi care nu. Învaţă-l să se opună şi să spună nu dacă este invitat la astfel de
comportamente. Învaţă-l să îţi spună imediat dacă se întâmplă ceva dubios, fără să îi fie
ruşine. Şi ia-l în serios dacă o face. Pe fete învaţă-le să evite situaţiile potenţial
periculoase şi să „citească” semne că ceva nu e în regulă.
Când sunt mai mari, provocările tale ca părinte pot fi şi altele. Băiatul poate să te anunţe
că el e gay, iar fata că e insărcinată. Cred că preferi să nu te gândeşti la asta, dar dacă s-
ar întâmpla, ar fi bine să fii un pic mai pregătit măcar la nivel de imaginaţie decât să fii
total şocat. Iar dacă nu se întămplă, să te bucuri şi mai mult să nu ţi s-a întâmplat.
Recent, citind întrebarea unui băiat de pe un forum, cum să-şi anunţe mama că el e gay,
am ajuns să mă pun în situaţia ei. De fapt ce m-ar durea cel mai mult? Dacă ar fi singurul
copil, pe mine personal m-ar durea să ştiu că nu mai există posibilitatea de a avea nepoţi,
pentru că eu îmi doresc asta. Apoi faptul că el nu va avea o viaţă uşoară datorită atitudinii
celorlalţi, şi nici noi ca părinţi. Faptul că aş crede că am greşit undeva în educaţia lui şi
poate ceilalţi ar crede la fel. Şi pentru că eu personal nu consider că sexul între persoane
de acelaşi sex e ceva firesc pentru specia umană. Nici biologic, nici religios şi
comportamentul lui ar intra în contradicţie cu ideile mele – care ar fi puse serios la
încercare. Pentru tine cum ar fi?
Si totuşi această situaţie deşi e din ce în mai des întâlnită e totuşi mai rară decât cea în
care fiica ta adolescentă rămâne însărcinată. Şi deşi pare situaţia cea mai puţin gravă
(nimeni n-a murit, nimeni nu e bolnav pe viaţă, accidentat sau răpit) fiind încă destul de
„ruşinoasă” la nivel social, reacţiile unor părinţi sunt total disproporţinoate. Dacă atunci
când ţi-a murit un copil sau ai un copil bonav ai parte de toată compasiunea întregii
societăţi, atunci când ai un copil cu burta la gură din flori – ai parte mai mult de acuzaţii,
critici, reproşuri – spuse sau nespuse, dar cel mai des închipuite. Iar acest lucru îi

ARTICOLE PARENTING
împiedică imens de mult pe părinţi să aibă o comunicare profundă cu copiii lor în acea
perioadă, ceea ce duce la reacţii ce traumatizează pe viaţa copilul şi fac să se rupă pentru
totdeauna legătura dintre ei. Aşa cum este cazul unei fete de pe site-ul
www.parintifaravoie.ro pe care il reproduc aici cu acordul autorilor:
„M-am tot gandit daca sa va sciu sau nu, dar am citit si celelalte cazuri si cred ca
povestea mea poate sa fie de folos celor care sunt interesati de tragediile noastre. Acum
2 ani mi-am inceput viata sexuala alaturi de iubitul meu la care tineam enorm de mult,
amandoi iubindu-ne ca pe ochii din cap. Totul era minunat, pana intr-o zi cand am ramas
insarcinata. I-am spus si am ramas socata de reactia lui: a zis ca e ok vom gasi o solutie,
dar ca nu stie cum e posibil de vreme ce ne-am protejat, cel putin cand am fost cu el… Nu
am fost niciodata in viata mea mai jignita! M-am simtit ultimul om! A ramas ca vom pastra
copilul (daca sunt sigura ca e al lui pentru ca urma sa facem un test de paternitate) si am
mers sa le spunem parintilor. Reactia? Parintii mei, fractiune de secunda, m-au tarat afara
din acasa, m-au dus din palma-n palma, jignindu-ma in continuu la doctor si au platit
intreruperea de sarcina impotriva vointei mele (ei ma tineau si doctora imi omora copilul).
Parintii lui l-au tranferat imediat la alta scoala, iar din toamna s-au mutat la Bucuresti,
interzicandu-i sa ma sune sau sa mai aiba cea mai mica legatura cu mine. In prezent sunt
eleva de 10 la un prestigious colegiu si nu voi mai putea avea niciodata copii datorita
avortului respectiv. De aproape noua luni sunt angajata cu o jumatate de norma si
locuiesc (ilegal) intr-un camin studentesc departe de cei care mi-au rapit sansa de a fi
vreodata mama. Parintii mei ma cauta, isi cer iertare, au pus politia sa ma aduca la ei, dar
pana acum n-au reusit – si cu siguranta nu vor reusi – sa ma faca sa uit trauma la care
am fost supusa…Din pacate in Romania orice lucru minunat – ca un copil de exemplu –
trebuie strivit fara drept de apel… Cu ce ne deosebim de animalele care-si omoara puii?
Cu nimic! Fiti responsabili si incercati pe cat posibil sa intelegeti ca tragedia mea poate fi
oricand povestea fiecaruia dintre voi!”
Aşa că păstraţi comunicarea deschisă cu copiii voştri de când sunt mici până sunt mari şi
după aceea, discutând în acelaşi timp şi teme incomode cum ar fi pregătirea lor pentru
viaţa lor sexuală. Efortul şi disconfortul de a face acest lucru e mult mai mic decât riscul
de a nu o face. Succes!

ARTICOLE PARENTING
DESPRE COPILUL TIMID

Interviu în revista Psychologies, nr. Mai 2010
De unde vine timiditatea? Este un comportament învăţat?

Timiditatea apare pe un teren predinspozant, dar este şi întărită de un mediu favorizant.
Studiile arata ca aproximativ 15% dintre copii sufera, intr-un grad mai mare sau mai mic,
de timiditate,
Un copil timid este o persoană cu o emotivitate crescută în situaţii de interacţiune socială.
Organismul lui reacţionează prin înroşirea pielii, accelerarea pulsului, transpiraţie,
tremurat chiar. Plânge cu uşurinţă. De obicei o persoană timidă evită contactul direct în
ochi cu persoane străine, evită să vorbească sau se bâlbăie sau vorbeşte incoerent când
o face. Intern trăieşte o stare de tensiune, anxietate şi neîncredere, atât în sine, cât şi în
persoanele străine.
Astfel de semne pot fi observate încă din copilăria timpurie. Copilul evită să atingă alte
persoane, nu are iniţiativă în a aborda alţi copii sau adulţi, nu vorbeşte din proprie
iniţiativă, nu răspunde întrebărilor, se agaţă de părinte atunci când este abordat de alte
persoane, prefer să se joace singuri, stă izolat atunci când întră într-un grup nou (la o
petrecere, întâlnire) şi preferă doar să privească, nu doreşte să stea mult timp în
colectivităţi (creşă, grădinţă).
Mediul favorizant se referă mai ales la modul de interacţiune al părinţilor şi celorlalţi adulţi
importanţi din viaţa lui. Dacă un copil cu fond predispozant spre timiditate este criticat
(mai ales în faţa altora), este obligat să interacţioneze la comandă cu alţi adulţi (să dea
mâna, să pupe sau să stea la pupat, să îmbrăţişeze sau să fie îmbrăţişat, etc), este
pedepsit când nu o face de bună voie (când nu participă la jocurile cu alţi copii la o
petrecere şi preferă să stea lipit de mama lui), este etichetat “timid” de multe ori doar de
faţă cu el, dar şi de faţă cu alţii, este pus în situaţii cu potenţial anxios foarte mare, cum ar
fi să recite o poezie pe scenă în faţa multor persoane necunoscute – toate aceste situaţii
nu fac decât să întărească acea predispoziţie pe care o are din naştere.
Există elemente din viaţa intrauterină care pot declanşa timiditatea?

Deşi există o legătură clară între timiditatea copilului şi tipul de temperament şi
particularităţile sistemului nervos vegetativ cu care se naşte, care factori anume contribuie
şi când anume la naşterea acestor particularităţi nu este prea bine cunoscut. Există
cercetători care susţin că cel puţin parţial, timiditatea este transmisă genetic.
În acelaşi timp există factorii care afectează negativ dezvoltarea generală a fătului în
perioada intrauterină cum ar fi stresul mamei, consumul de alcool, fumat, agresiuni fizice
asupra mamei, stare de sănătate precară, vârsta prea mică a mamei – care trebuiesc
evitaţi.
De asemenea, un stress major care îşi poate pune amprenta asupra dezvoltării ulterioare
a copilului este naşterea în sine. Ar fi bine ca în aceasta situaţie copilul să fie dat mamei
cât mai repede posibil, să fie alăptat, să stea lângă ea – pentru a simţi în continuare
familiaritatea mamei sale, a se simţi ocrotit, iubit, a nu se simţi singur, abandonat – într-un
moment foarte tensionant pentru el, poate cel mai tensionant din întreaga viaţă.

ARTICOLE PARENTING
Ce legatură există între pedepse şi timiditate?

Pedepsele nu fac altceva decât să întărească timiditatea copilului. Deşi părinţii care
recurg la pedepse au în general intenţii bune la bază, rezultatele de obicei sunt contrar a
ceea ce aşteaptă ei. Şi în cazul copiilor timizi e la fel, şi chiar mult mai accentuat.
Niciodată un copil timid nu va ajuge să nu mai fie timid dacă este pedepsit. E posibil însă
ca frica faţă de pedeapsa părinţilor sau educatorilor să fie mai mare decât angoasa de a
se expune public, şi atunci copilul să fie în stare să performeze ceea ce I s-a cerut. Dar
consumul lui emoţional şi fizic este maxim în astfel de situaţii, iar relaţia cu adultul care l-a
obligat la aşa ceva este compromisă pentru totdeauna. Un copil timid nu trebuie niciodată
pedepsit pentru ceva ce el nu poate face. Timiditatea nu este alegerea lui. Este felul lui de
a fi de care chiar şi el vrea să scape fiindcă logic vede dezavantajele pe care le obţine în
societate datorită acestui lucru. Iar pedeapsa nu vine decât să mărească această
neputinţă a lui de a se comporta aşa cum îşi doreşte şi cum vede cu tristeţe că alţi copii
fac de la sine.
Cum ar fi pentru noi, adulţi dacă nu am şti să înnotăm, dar ne-am dori asta însă nu ştim
cum să învăţăm singuri, ne e frică de apă, avem nevoie de lecţii progresiv. Am fi supăraţi
pe noi înşine şi am gândi ceva de genul: “Nu sunt în stare să înot. Cred că sunt singurul,
uite toţi ceilalţi prieteni şi colegi de ai mei ştiu să înoate. Mi-ar plăcea şi mie să ştiu. Să nu
mai râdă de mine când merg cu ei la mare sau la piscină. Dar îmi e frică să intru în apa
adâncă. Aş avea nevoie de cineva care să mă înveţe treptat, care se pricepe, care are
răbdare cu mine, care să îmi asculte fricile şi să ţină totuşi cont de ele, să mă ia în ritmul
meu”. Dar vine cineva mai mare şi mai autoritar ca noi şi ne pedepseşte fiindcă noi nu
ştim să înnotăm, ne spune eventual “Anul acesta nu mai pleci în concediu!, sau “Nu mai
primeşti nici o primă cum primesc toţi colegii tăi!” sau “Nu mai ai voie să te uiţi o lună
întreagă la televizor fiindcă nu ştii să înoţi!” Iar noi gândim: “Şi care e legătura? În loc să
mă ajuţi să fac faţă acestei nepuţinţe, tu mă pedepseşti fiindcă eu nu pot singur să mă
schimb şi să fiu aşa cum aş vrea chiar şi eu? Nu mi se pare corect.” Iar dacă persoana
mare şi autoritară care tocmai ne-a pedepsit e atât de frustrată şi furioasă încât ne mai şi
îmbrânceşte într-o apă adâncă … relaţia cu ea e compromisă pe veci. Adică în loc să fie
lângă noi şi să ne înţeleagă, să ne sprijine în dezvoltarea noastră, ea ne pune în situaţia
cea mai dramatică pe care ne-o putem închipui, aceea în care ne e teamă cel mai mult,
că vom muri înecaţi (sau “vom muri” când alţii se uită la noi pândind orice greşeală facem
sau rostim – atunci când suntem timizi) şi noi nu avem resursele necesare să facem faţă.
Astfel încât data viitoare nu numai că vom evita şi mai puternic orice situaţie similar, nu ne
vom apropia de nici o apă, poate ni se va face rău chiar şi când vom vedea poze sau
filme cu ape, dar vom evita şi persoana respectivă. Dacă vom putea. Dacă acest lucru nu
e posibil, atunci mintea noastră va născoci alte forme de apărare.
Oare copilul pedepsit si forţat să nu fie timid de dragul părinţilor, dar de care nu poate
fugi, chiar dacă îi este frică în continuare, ce trăieşte în mintea şi în sufletul lui?
Cum să ne comportăm cu un copil timid?

În primul rând să nu cădem în capcana de a generaliza imediat sau a crede generalizările
celorlalţi. Când copilul nu răspunde la “Cum te cheamă?”/ “Câţi ani ai?” /“Ce poezie ştii?”
nu e cazul să facem o dramă din asta. Chiar şi atunci când persoana care a rămas fără
răspuns ne dă replici de genul “Ce timid e!” sau chiar mai rău “Ce prost crescut e!”. E

ARTICOLE PARENTING
presupunerea lor şi atât. Nu e adevărul despre copilul nostrum! Fiţi sinceri că nici vouă nu
vă place când vă ia cineva la întrebări (şeful/ soţul / soţia) sau chiar când o persoană
străină vă întreabă în tren de exemplu: “Cât e ceasul? Când ajunge trenul? Are
întârziere? Şi dvs. unde coborâţi? Şi cum e vremea acolo? Mergeţi cu treabă sau în
concediu? Îl ştii pe cutare?” Când tot ceea ce vrei tu e să ai o călătorie liniştită, aşa-i? De
ce le-ar face atunci plăcere asta copiilor noştri, mai ales când li se întâmplă acest “ritual” o
dată la câteva zile.
Ce mai putem face e să examinăm acele gânduri care încep cu cuvântul “trebuie” din
mintea noastră care se referă la copil: Trebuie să răspundă, trebuie să se uite în ochii tăi,
trebuie să ….
Măcar pentru a fi conştienţi de câte lucruri vrem să îi impunem copilului nostru, dar pe
care el nu le simte ca atare. Pentru el nu există “trebuie” şi nici nu este uşor de acceptat.
Deci atunci când se întâmplă ca propriul dvs. copil să nu se comporte aşa cum v-aţi dori
să vă spuneţi chiar şi numai în mintea voastră foarte specific ce s-a întâmplat de fapt.
Între “Azi Radu m-a făcut de ruşine de timid ce-a fost cu vecina X” şi “Azi ne-am întâlnit cu
vecina X pe scări când am venit de la grădiniţă şi l-a întrebat pe Radu cum a fost la
grădiniţă şi el nu a răspuns nimic.” e o diferenţă. Şi ceea ce ne spunem în mintea noastră
ne determină şi starea emoţională pe care o avem, în primul caz vom fi nervoşi probabil şi
vom avea tendinţa să certăm copilul, în cazul al doilea vom fi mai dispuşi să discutăm
calm cu el şi să aflăm motivele reale pentru care nu a vrut să răspundă. Iar ulterior vom
ţine cont de aceste motive şi îl vom învăţa şi îl vom motiva să aibă un comportament
social acceptat.
Apoi un copil mai timid va fi lăudat de fiecare dată când va avea un comportament de
iniţiativă, de interacţiune socială. Nu neapărat în public fiindcă şi asta l-ar putea stânjeni
fiindcă pune o presiune mare pe el, dar în intimidate. De exemplu: dacă s-a apropiat de o
fetiţă şi i-a oferit bomboane, sau a răspuns când un copil l-a întrebat cum îl cheamă, sau
s-a jucat cu alt copil la groapa de nisip sau a dat mâna cu cineva, etc. Personal, eu fac
poze şi filmez multe momente “de success”. Dacă asta nu îl deranjează pe copil, poate fi
o modalitate prin care să întărim acest comportament iar el să îl interiorizeze mai rapid.
De asemenea nu e cazul să ne aşteptăm la efecte peste noapte. E bines să avem
răbdare şi să fim conştienţi că a realiza o astfel de schimbare e un proces îndelungat în
care e posibil să apară reveniri la vechiul comportament, mai ales în situaţii foarte noi şi
foarte tensionante.
Putem preveni timiditatea?

Putem preveni timiditatea nefăcând greşelile pe care le putem face şi acţionând cât mai
adecvat:
Nu e cazul să fim prea autoritari. Când noi impunem, obligăm, forţăm fără să vedem şi să
ascultăm copilul real din faţa noastră, avem doar de pierdut.
Nu e cazul să fim perfecţionişti. Standardele de perfecţiune solicitate unui copil îl pot face
să devină timid fiindcă îi va fi atât de teamă să nu greşească, până când va evita să facă
de tot lucrul respective.
Nu e cazul să criticăm. Un copil atunci când greşeşte sau când ştie că putea de fapt să
facă lucrurile mai bine, se critic destul în mintea lui, astfel încât e sufficient să îl întrebăm
“Ce poţi face diferit data viitoare?” fără să mai insistăm să arătăm cu degetul greşelile din
present. Fiindcă dacă îl vom face să se simtă şi mai inconfortabil s-ar putea să evite ceea

ARTICOLE PARENTING
ce noi de fapt vrem să performeze mai bine.

Nu e cazul să pedepsim. Pedepsele nu fac decât să strice relaţia pe care o avem cu copiii
noştri şi ei să nu se mai simtă liberi.
Nu e cazul să facem comparaţii cu alţi copii. E tot o presiune pusă pe ei şi în plus e în
defavoarea lor, ceea ce îi face să simtă că nu sunt acceptaţi aşa cum sunt. Şi cu cât
tensiunea e mai mare, cu atât riscul de a greşi e mai mare, ceea ce duce la un efect de
bulgăre continuu fiindcă niciodată nimeni nu va fi mai bun ca toţi ceilalţi.
Nu e cazul să îl obligăm sau să îi cerem prea curând lucruri pentru care el se simte
neputiincios. Din contră, e cazul să ne uităm cu ochii mari şi deschişi la propriul nostru
copil şi chiar să punem pe “silent” vocile din capul nostru care ne spun că “ar trebui să fie
aşa sau altfel.” Şi ulterior să îi dăm sarcini conform potenţialului şi dorinţelor lor, nu
conform a ceea ce ne dorim noi. Nu dăm fetiţa la balet ca să o vedem noi pe scenă
fiindcă de când eram noi fetiţe visam o fetiţă balerină, ci o dăm să facă origami, să stea
singură la masă şi să expunem doar rezultatele ei, dacă asta e ceea ce îşi doreşte ea de
fapt.
O altă situaţie des întâlnită în cazul copiilor timizi este cea în care părinţii lor sunt timizi
sau au anxietăţi faţă de anumite lucruri. Astfel părinţii sunt cei care inoculează timiditatea
copiilor lor, fiind hiperprotectori şi transmiţându-le mesaje de genul: “nu vorbi cu
persoanele străine”, “nu atinge că iei microbe şi te îmbolnăveşti”, “nu intra în apă că te
îneci”, “nu te căţăra că ai să cazi”, “nu pune mâna pe câine că te muşcă”, “nu te da cu
maşinuţa că te accidentezi”, etc. În astfel de cazuri e bine ca părinţii să lucreze cu
timiditatea lor pentru a nu o transfera intutil mai departe şi copiilor lor.
Iar atunci când apar schimbări în relaţiile de familie copiii pot reacţiona devenind timizi:
când părinţii divorţează, când un părinte moare, când un părinte se recăsătoreşte, când
mai apare un copil, când e dat în grija bunicilor, când revine la părinţii lui după ani în care
a fost crescut de bunici. Aşa că în astfel de situaţii este bine să acordăm atenţie maximă
copilului pentru a fi alături de el, a-i răspunde la toate întrebările care îl frământă şi pentru
a-l asigura de iubirea noastră necondiţionată.
Care sunt implicatiile sociale ale timiditatii la copii?

Un copil timid are multe neajunsuri pe plan social, atât cu ceilalţi copii, cât şi cu adulţii.
Timiditatea îi împiedică să iniţieze contacte sociale cu alţi copii, aşa că un copil timid va
sta mai mult izolat. El nici nu va răspunde cu uşurinţă solicitărilor de a interacţiona venite
din partea altor copii, ca urmare el va avea mai puţini prieteni, deşi îşi va dori poate
anturajul lor.
Ca urmare, el nu va învăţa să se joace în grup, de exemplu să joace fotbal sau jocuri care
presupun atingeri fizice.
Îi va fi greu să se expună prin mişcări în faţa altora, ceea ce îl va face să evite să
danseze, lucru aproape “obligatoriu” la o petrecere.
Şi se formează astfel un cerc vicios: dacă la început ceilalţi copii îl vor solicita în astfel de
activităţi, când vor vedea că el refuză tot timpul, nu îl vor mai invita, ceea ce sporeşte şi
mai mult tensiunea copilului timid. El ar vrea să li se alăture, dar cum nu are putere să o
facă singur, poate ar fi mai uşor dacă l-ar invita cineva, însă în timp aceaste invitaţii ar
putea să dispară, mai ales dacă el rămâne în acelaşi grup unde colegii îl cunosc mai mulţi
ani (la grădininţă, la şcoală).
Un alt efect negativ asupra copilului timid în societate este dat de faptul că el evită să

ARTICOLE PARENTING
spună ce ştie în faţa altora, astfel încât ceilalţi pot considera uşor că el nu ştie nimic. De
aceea la şcoală copiii timizi se descurcă mult mai uşor la testele scrise decât la cele orale.
Chiar dacă sunt foarte deştepţi şi au învăţat foarte bine, la evaluările orale, emotivitatea
crescută îi împiedică să ajungă să acceseze informaţiile pe care le ştiu déjà.
De asemenea, efecte negative obţin în condiţii de presiune, de stress şi de timp limitat.
Dacă este grăbit sau forţat, dacă nu are suficient timp să se adune, să se gândească, să
îşi ia în stăpânire propriile emoţii, atât cât poate, performanţele obţinute scad, chiar dacă
la aceeaşi sarcină, în condiţii securizante ar obţine performanţe înalte.
Un alt neajuns este percepţia celorlalţi care pot să interpreteze un copil timid ca fiind
neprietenos, snob sau arogant – ceea ce îi îngreunează şi mai mult situaţia.
Iar atunci când rezolvarea unei situaţii care îl priveşte ţine de interacţiunea cu alţi oameni,
mai ales străini, de multe ori un copil timid va evita acest lucru, periclitându-şi bunăstarea.
Dacă atunci când îi e sete, soluţia e să ceară cuiva un pahar cu apă, poate prefera să
sufere de sete în continuare.
.
Dar cand aceştia vor deveni adulti?

Cam aceleaşi implicaţii sociale ale timidităţii întâlnim şi la adulţi, deşi cadrul se schimbă.
Şi adulţilor le va fi greu să îşi facă prieteni noi, să se integreze într-un colectiv la un nou
loc de muncă, de exemplu. Sau să facă cunoştinţă cu părinţii colegilor de clasă ai copilului
lor.
Le va fi greu să ceară ceva colegilor sau să îi refuze.
Le va fi greu să solicite o întrevedere cu şeful sau să ceară o mărire de salariu.
Vor avea emoţii şi se vor consuma foarte mult dacă vor fi puşi să ţină un discurs în faţa
departamentului. Sau chiar şi atunci când vor primi un premiu şi vor fi invitaţi pe scenă.
Sau când vor întâlni persoane de rang superior din aceeaşi firmă sau din alta, din ţară sau
din străinătate.
De regulă nu îşi vor dori să fie sefi sau manageri. Vor prefera joburi de specialişi în care
îşi vor face treaba foarte bine fără să trebuiască să aibă o mare interacţiune cu alţii.
Pot continua să evite să privească persoanele în ochi atunci când discută cu ele şi să se
simtă stânjeniţi când alţii o fac.
La petrecerile de la firmă pot evita să se ducă sau doar pot evita să danseze sau aleg să
interacţioneze doar cu persoane déjà cunoscute.
Uneori timiditatea, la fel ca în cazul copiilor îi impiedică să rezolve cu success o sarcină
dacă aceasta presupune iniţiativă în interacţiunea cu alţii. Dacă a ajunge la timp la o
întâlnire într-un oraş nou ţine de a pune o întrebare unui poliţist pe stradă, e posibil să
prefere să se învârtă cu maşina prin oraş şi să rateze întâlnirea decât să abordeze o
persoană străină cu o întrebare.
Un alt efect în viaţa unui adult timid este faptul că de obicei timiditatea este însoţită de un
sentiment de inferioritate, de o stimă de sine scăzută ceea ce face să refuze sau să evite
sarcini mai complexe şi să îşi înfrâneze astfel dezvoltarea profesională, deşi la nivel de
potenţial intellectual ar fi foarte capabili.
Cum integrăm într-un grup un copil timid?

Integrarea în grup a unui copil timid se face în ritmul pe care el îl suportă confortabil dar
progresiv.

ARTICOLE PARENTING
Adică cu paşi mărunţi, dar continuu. La inceput I se vor da sarcini individuale pe care să
le realizeze cu success, crescându-le în complexitate în timp. Dacă va evita să vorbească
în faţa grupului, nu va fi obligat să o facă, dar nici nu va fi absolvit de această sarcină.
Poate nu vrea să vorbească atunci când e rândul lui, dar ar putea să vorbească la sfârşit.
Sau poate vrea după-masă sau a doua zi. Sau poate are nevoie de sprijin pentru a o face.
Când copiii sunt mici se poate apela la poveşti, la “baghete” sau “formule magice”. Fetiţa
mea a ajuns să spună poezia pe scenă singură, cu success, doar având în mână un
bileţel cu aceeaşi poezie scrisă de mine, deşi ea nu ştia să citească. Însă strategia a
funcţionat!
În acelaşi timp ceilalţi copii trebuie învăţaţi să nu se comporte inadecvat faţă de copilul
mai timid: să nu râdă de el, să nu îl poreclească, să nu tragă de el, să nu vină toţi deodată
asupra lui, etc.
Timiditatea poate insemna lipsa de incredere in sine?
Timiditatea este deseori însoţită de lipsa încrederii în sine. Uneori timiditatea este
rezultatul eşecurilor obţinute anterior ceea ce face copilul să evite să se mai expună
riscurilor. Dacă la o petrecere un băieţel invită la dans o fetiţă şi ea îl refuză, apoi invită
alta şi ea îl refuză, apoi alta şi primeşte acelaşi răspuns, e foarte posibil ca în curând el să
nu mai iniţieze nici o astfel de invitaţie şi să ajungă să interiorizeze credinţe de genul “eu
nu sunt în stare”. Nu e o timiditate înăscută, din contră, e o inhibare a unui comportament
de iniţiativă datorită răspunsurilor nesatisfăcătoare obţinute. În astfel de cazuri e bine să
fim alături de copil, să indentificăm imediat astfel de situaţii, să discutăm cu el, să îl
susţinem, să descopere ce poate face diferit ca să aibă succes şi să îl sprijinim să
accepte şi răspunsurile nedorite, în timp ce merge totuşi mai departe, perseverând poate
prin modalităţi diferite faţă de cele anterioare sortite eşecului.

ARTICOLE PARENTING
CUM SĂ PĂSTREZI RELAȚIA CU COPILUL TĂU CÂND EȘTI LA DISTANȚĂ

Articol publicat în ziarul Monitorul de Suceava (iulie 2010)
Se întâmplă de multe ori ca părinții să nu poată sta alături de copiii lor atât de mult timp
pe cât și-ar dori. Poate au un serviciu foarte solicitant și pleacă dimineața în zori și vin
seara târziu, poate merg des în delegații în țară sau în străinătate, poate pleacă la studii
în afară câteva luni de zile sau la muncă pentru câțiva ani. Uneori e doar un singur părinte
în această situație, alteori sunt amândoi.
Oricare ar fi cazul, copiii există, copiii rămân și își doresc să stea mai mult împreună cu
părinții lor sau măcar să comunice mai mult. Deși am întâlnit părinți de adolescenți care
mi-au mărturisit că relația cu copiii lor s-a îmbunătățit de când copiii au plecat la studii la
mare dintanță de casă, de cele mai multe ori părintele e cel care pleacă, iar copilul e cel
care suferă.
Și totuși, ce poţi face ca să ai o relaţie strânsă cu copilul tău, chiar dacă eşti la distanţă?
Putem porni de la faptul că orice om intră în contact cu lumea înconjurătoare și cu ceilalțti
doar prin cele cele 5 simţuri: văz, auz, miros, pipăit și gust. La distanță, ultimele 2 sunt
imposibil de păstrat, mirosul poate fi, dar foarte greu, însă primele două pot fi folosite la
maxim: să ne auzim cât mai des și să ne vedem cât mai des.
Poţu firește să vorbeşti la telefon cu copilul tău cât mai des. Poţi să trimiţi mesaje sms
atunci când știi că are nevoie: când dă teză la școală (și îi urezi succes), când merge la o
aniversare (și îi urezi petrecere frumoasă), când și-a cumpărat ceva ce își dorea (și îi spui
să se bucure de acel lucru sau să-l poarte sănătos), când e bolnav (și îi spui să se facă
bine curând) și firește lista poate continua.
Sau poţi să foloseşti internetul ca să vorbiţi sau să vă şi vedeţi (cu camera web) pe
skype, messenger, etc. Însă nu trebuie să vă limitaţi la a vă filma doar pe vooi, ci poţi
filma și camera în care stai, priveliștea de pe geam și celelalte persoane de lângă voi.
Sau să îi trimiţi prin internet copilului imagini sau înregistrări cu locul tău de muncă
(drumul, clădirea și interiorul), cu colegi tăi, cu blocul sau casa unde locuieşti, cu piața în
care îţi faci cumpărăturile, cu imagini ale orașului în care stai. De asemenea poţi filma
faptul că pe biroul de la servici sau pe noptieră ai poza lui sau ai un desen de-al lui
înrămat deasupra patului acasă sau un bileţel de la el, la tine în portofel. În acest fel,
copilul se va simți mai aproape de părintele lui, va simți că părintele lui se gândește la el,
se va simți părtaș la experiența lui și va ști ce să-și imagineze atunci când se gândește că
„tati e la servici” sau „locuieşte în oraşul X”.
Mi-a plăcut şi ideea cuiva care spunea că atunci când pleacă în străinătate, copilul îi dă o
jucărie de-a lui căreia îi face poze în locurile în care a ajuns. Când se întoarce îi arată
fotografiile cu locurile în care a ajung jucăria lui şi fireşte, i-o dă înapoi. Astfel în cazul în
care copilul nu își poate însoți părintele, măcar jucăria lui i-a fost aproape.
De asemenea pentru copil sunt foarte valoroase sunt mesajele filmate special pentru el.
Putem să îi transmiți astfel cât de mult îl iubești, cât îți e de dor de el, ce e important
pentru voi, ce aștepți să faceți împreună când vă veţi vedea, etc.

ARTICOLE PARENTING
Pentru copiii mici și nu numai te poţi înregistra citind povești și poţi trimite acasă un CD
pentru a-i fi pus copilului de câtre persoanele care au grijă de el. Mai ales dacă știi care
sunt poveștile lui preferate și tu nu poţi fi seara alături de el să îl adormi...
Importante sunt și filmele, înregistrările și fotografiile făcute atunci când suntem împreună
în vacanță – pentru cei plecați la muncă pentru mai mult timp. Atunci când vă vedeți nu
uitați să faceți poze, dar să vă și filmați împreună în momente fericite – filmele acelea vor
fi foarte valoroase pentru copiii voștri după ce veți fi plecați. Așa că în loc să cumpărați
încă un televizor , mai bine achiziționați o cameră video pe care să o folosiți câțiva ani de
acum încolo. De asemenea în aceste perioade în care sunteți împreună e bine să faceți
împreună activități care îi plac copilului vostru. Poate să mergeți cu el la un meci, poate să
desenați împreună, poate să îl ascultați cum cântă sau să vă plimbați cu bicicleta. Fiți
alături de el în activățile care lui îi fac plăcere, chiar dacă vouă vi se par puerile și poate în
același timp voi ați prefera să stați de vorbă cu alți adulți. Amintirile pe care i le lăsați în
urmă contează enorm pentru el. Dacă doar îi dați o pungă cu cadouri și apoi vă uitați la
televizor ca să aflați noile știri din țară ... relația voastră va avea de suferit. Și nu datorită
distanței, ci datorită a ceea ce faceți sau nu faceți când sunteți lângă el, chiar dacă e
vorba de doar o săptămână într-un an.
Interesante sunt şi rezultatele unor activităţi făcute împreună: să vă faceţi conturul

mâinilor sau tălpilor voastre împreună pe aceeaşi foaie cu creioane colorate sau cu
acuarele. E frumos mai ales dacă aveţi copii mici fiindcă astfel veţi vedea de la un an la
altul cât de mult au crescut. Dacă aveţi mai mulţi bani la dispoziţie, puteţi chiar să
imprimaţi tricouri cu mâinile voastre împreună (chiar mai mulţi: amândoi părinţii şi toţi
copiii lor) ca semn că voi sunteţi o familie întreagă, chiar dacă staţi la distanţă unii de alţii.
Unii merg chiar mai departe şi impregnează poze pe lenjerii de pat, pături sau măcar
pernuţele pe care dorm. Sigur, o foaie sau un tricou rămâne copilului, alta părintelui. Sau
puteţi să scrieţi voi un mesaj pe tricoul copilulu vostru (gen „Mami te iubeşte”), iar el să
facă acelaşi lucru pe tricoul vostru sau să facă doar un desen dacă nu ştie să scrie.
Dar poze și filmări nu trebuie să facă doar cei plecați, ci și cei care au grijă de copii în
țară. Să faceți poze în momente importante din viața lui – chiar dacă asta înseamnă
atunci când copilul a mâncat pentru prima dată singur sau și-a făcut singur prima omletă.
Puteți de asemenea să scanați sau să fotografiați rezultatele pe care le obține el, și nu mă
refer doar la diplomele obținute la școală, ci și la lucrările de control la care a luat note
bune sau chiar pagini de caiet cu teme făcute sau picturile realizate sau colajele sau
planșele pentru școală. Orice poate fi trimis prin internet părinților și poate să întărească
relația dintre ei.
Un pericol mare pentru a deteriora relația cu copilul nostru e să facem promisiuni de care
nu ne ținem. Să îi promitem că îl sunăm într-o anumită zi și la o anumită oră și să nu o
facem este foarte deprimant pentru el. Să îi promitem că îi vom cumpăra o anumită haină
sau o anumită jucărie și să nu o găsim, iarăși poate fi descurajator pentru el. Sigur noi
vrem să ne ținem de cuvânt, dar poate efectiv nu avem cum. Iar atunci când suntem la
distanţă e esenţial să ne ţinem de promisiuni. Aşa că aveţi grijă ce promisiuni faceţi
copiilor voştri şi mai bine spuneţi „voi încerca să ...” decât „îţi promit” dacă nu depinde
100% de tine.

ARTICOLE PARENTING
Iar atunci când veniţi înapoi în ţară, în afara cadourilor clasice, puteţi să aduceţi şi altfel de
cadouri: pietricele de pe aleea din faţa casei unde locuiţi sau nişte flori uscate din grădina
sau frunze ale copacilor care trăiesc doar în acea zonă şi la noi nu (palmieri de exemplu),
sau conuri, seminţe, etc. Puteţi aduce CD-uri cu muzica din ţara respectivă, ghiduri de
călătorie cu obiectivele importante de vizitat, cărţi de bucate specifice zonei de acolo ,
cărticele pentru copii, dar chiar şi cursuri de limbă pentru copii (spaniolă, italiană,
germană, etc). Astfel îl veţi motiva şi pe el să înveţe limba pentru când va fi mare şi va
veni în vizită sau chiar o veţi învăţa împreună, ţinându-l la curent cu ce cuvinte noi aţi mai
învăţat sau chiar vorbind în limba respectivă la telefon sau prin internet. Un astfel de
obiectiv comun îi apropie şi mai mult pe copii de părinţi.
De asemenea, salvaţi undeva conţinutul convorbirilor scrise pe mail sau pe messenger.

La un moment dat s-ar putea să fie foarte valoroase, peste ani, dar şi mai curând când vă
va fi dor unora de alţii şi nu veţi mai putea vorbi, veţi putea cel puţin să recitiţi ceea ce aţi
scris.
Şi mai presus de toate, în timp ce munciţi să satisfaceţi nevoile materiale ale copiilor, nu
uitaţi să satisfaceţi şi nevoile lor psihologice: nevoia de a fi iubiţi necondiţionat, nevoia de
a fi acceptaţi aşa cum sunt şi nevoia de a avea o familie! Chiar şi la distanţă!

ARTICOLE PARENTING
„VREAU ACUUUMMM!” SAU IMPORTANŢA FRUSTRĂRII ÎN EDUCAŢIA COPIILOR

Articol publicat pe site-ul www.feminis.ro (septembrie 2010)
Aud „Vreau acum!” aproape zilnic din partea băieţelului meu de 3 ani şi ceva:
-„Vreau apă!”- „Îndată.”-„Vreau acum!”
- „Vreau o maşină de gunoi!” – „Aha, vrei o maşină de gunoi? Poate ai să ai...” – „Nuu,
vreau acum!!!”
-„Vreau afară!” –„Şi eu vreau afară. Mă îmbrac şi ieşim.” – „Vreau acum!!!”
Şi tot aşa.
Când era mic, într-adevăr aproape totul se întâmpla „acum” sau cel puţin „imediat”.
Dacă îi era foame, îi dădeam imediat să sugă. Dacă se trezea din somn şi plângea, eram
imediat lângă el. Dacă făcea pe el, îl schimbam imediat. Dacă nu mai vroia în apă la baie,
îl scoteam imediat. Şi tot aşa.
Apoi a apărut varianta „Vreau primul!” care a găsit teren propice de îndeplinire
fiindcă sora lui a fost atât de mămoasă încât l-a lăsat de multe ori să fie primul, „că e mai
mic”. Şi s-a învăţat aşa. Până la 2 ani şi 9 luni când a început grădiniţa. Unde mediul nu a
mai fost atât de fertil pentru „vreau primul”, inclusiv în cazul uneia din activităţile lui
preferate – aceea de a mânca. Iar la grădiniţă în sala de mese se ajungea cu „trenuleţul”
unde el îşi dorea mereu să fie „locomotiva” ... în acelaşi timp cu alţii. Şi ca să-şi revendice
acest loc mult dorit, în prima zi a zgâriat un băieţel, în a doua a muşcat o fetiţă, în a treia
zi fetiţa l-a muşcat pe el şi în a patra zi s-a liniştit. Ori că s-a trezit şi el muşcat, ori că a
înţeles că toţi ajung în acelaşi loc şi toţi mânâncă în acelaşi timp. El, de fiecare dată însă
... porţie dublă. Oare să compenseze că nu era mereu locomotivă?
Mie însă mi-a rămas reflexul sau instinctul de a-i satisface nevoile imediat ca atunci
când era mic. Deşi ... de cele mai multe ori mă controlez şi mă abţin să nu sar la orice
rugăminte de-a lui. Însă ... fie vorba între noi, tresar automat la cea mai mică scânceală
sau la orice „mami” al oricărui copil pe care îl aud chiar şi-n ... supermarket şi abia în
secunda doi, când îşi face şi raţiunea loc peste instinct, îmi dau seama că nu-i copilul meu
şi chiar nu era cazul.
Am totuşi în minte obiectivul de a-l învăţa să aştepte, să aibă răbdare, să ştie că nu
totul i se cuvine pur şi simplu pentru că vrea, etc. Sigur, doar că eu mi-am propus asta nu
face ca dorinţele lui să fie mai puţine sau să dispară. Dar pot fi canalizate în obiective
pentru care merită să facă un efort, să înveţe, să lupte, să aştepte. „Vreau să mănânc
toată mâncarea din toate ţările!” a fost întâmpinată cu „Ok, au mai fost şi alţii care şi-au
dorit asta şi asta fac acum. Uite, hai să vezi la televizor emisiuni cu bucătari care
călătoresc în diferite ţări şi învaţă şi gătesc reţetele de acolo. Asta vrei să faci şi tu?”
Alteori replica mea este: „Şi eu vreau acum o casă pe malul mării (de exemplu).
Dar nu se poate.”, mai ales în cazul dorinţelor cu şanse mici de realizare.
Însă ceea ce au învăţat amândoi, în timp, e să respecte timpul meu. Dacă mănânc
şi ei vin să îmi ceară ceva, îi spun simplu: „Mânânc acum.” Dacă vorbesc la telefon, le
spun: „Acum vorbesc la telefon.” Fiică-mea deja a învăţat să spună: „Mami, după ce
termini ce ai tu de făcut, mă ajuţi şi pe mine să ... (îmi scot rochia, de exemplu)?”. Însă nu
a fost aşa de la început. Pentru că eu nu am fost aşa de la început. La început orice
făceam, când ei îmi cereau ceva, eu executam. Am început să schimb abordarea abia

ARTICOLE PARENTING
când am realizat că mă ridic de 5 ori de la masă până termin de mâncat, doar de dragul
lor. Deşi nu fără supărări la început, în timp au învăţat să respecte ceea ce fac, aşa că
acum e bine.
Dar când „Vreau acum!” vine însoţit de urlete şi se referă la pretenţii sau „mofturi”
cum le spun eu, ajung să le explic că rostul nostru ca părinţi e să le asigurăm o casă, să
le dăm mâncare şi haine, să ne asigurăm că fac grădiniţa şi şcoala, să se joace, dar nu să
le dăm a 7-a maşinuţă roşie pentru că aşa are nu ştiu cine. Uneori înţeleg, uneori sunt
supăraţi că nu mă aliniez la dorinţa lor, dar e un pas înainte în învăţarea aceleiaşi lecţii.
Dar vreţi să ştiţi un secret? Şi eu învăţ lecţia în acelaşi timp cu ei! Pentru că uneori
şi mie-mi vine să cumpăr a 7-a maşinuţă roşie. Că doar e atât de drăgută! Şi fiu-miu s-ar
bucura atât de mult! Dar mă abţin. De dragul lecţiei.
Uneori însă nu mă abţin să le iau cadouri şi le iau. Dar nu le dau. Le pun pe dulap
şi le dau la ocazii speciale. Fiindcă nu vreau să înveţe că orice dorinţă se îndeplineşte
singură, imediat şi uşor, doar fiindcă şi-au exprimat-o. Dar vreau să înveţe că ţin cont de
ceea ce doresc ei şi nu le bag pe gât ceea ce-mi place mie. Aşa face chiar şi Moş
Crăciun. Anul trecut fiica-mea vroia o păpuşă Albă ca Zăpada de 1 metru şi un laptop. Dar
cum Moş Crăciun nu poate să care decât un singur cadou mare, a trebuit să aleagă. A
ales păpuşa şi Moşul i-a adus-o. Iar anul ăsta ştie că Moşul îi va aduce ... laptopul. Dar ea
exersa de mult. Are câţiva ani de când s-a învăţat să spună când vede ceva ce-şi doreşte
într-un magazin: „Mami, asta vreau să-mi cumperi ... de ziua mea!” Se pare că în cazul ei,
lecţia e aproape învăţată. Fiu-miu mai are de exersat. Şi eu împreună cu el, fireşte. Spre
binele nostru. Care bine? Binele de a-ţi propune obiective personale şi a lupta pentru ele,
binele de a şti să jertfeşti plăcerea imediată pentru fericirea viitoare, binele de a şti cum să
rămâi motivat, binele de a rezista frustrăilor inerente în viaţă, binele de a-ţi da libertatea
să greşeşti, binele de a face faţă eşecurilor, binele de a putea să te bucuri din toată inima
atunci când ai realizat ceva, binele de a fi un adult echilibrat şi împăcat cu propriile alegeri
şi cu sine. Chiar merită copiii noştri asta, nu?

ARTICOLE PARENTING
LASĂ MAMĂ, CĂ FAC EU!

Articol publicat pe site-ul www.ingrijireacopilului.ro (septembrie 2010)
De câte ori ați auzit această expresie? Uneori ne dorim să o auzim, dar nu e
nimeni prin preajmă să ne-o spună. Mai ales când suntem presați de timp, stresați, obosiți
sau frustrați și am avea nevoie de cineva să ne ajute. Uneori însă ...ne obosim singuri, nu
atunci când o spunem, ci atunci când o facem în relație cu copiii noștri. Și de multe ori,
nici nu suntem conștienți de asta.
La ce anume mă refer? În general la lucruri simple:
Dăm copilului să mănânce cu lingurița la masă nu fiindcă el nu știe, ci fiindcă ne
grăbim sau el ne roagă și nu avem putere să refuzăm sau fiindcă așa s-a obișnuit deși are
.... 4 ani.
Îl îmbrăcăm noi dimineața fiindcă ne-am trezit târziu și trebuie să ajungem noi la
servici și el la grădiniță. În weekend se îmbracă singur. Dacă nu ne grăbim în parc, în
vizită sau la vreo petrecere. Și dacă vrea, bineînțeles. Că s-ar putea să nu mai vrea
fiindcă așa s-a obișnuit în timpul săptămânii. Că ne grăbeam.
Îl dezbrăcăm noi când venim de afară fiindcă îi este foame sau vrea la baie sau îi e foarte
dor de jucăriile lui din cameră. Nu numai că îl dezbrăcăm, dar îi și aranjăm hainele pe
cuier că ne grăbim să punem masa.
Îl spălăm pe dinți. Nu fiindcă nu știe. Dar sigur nu se spală bine. Atunci mai bine îl
spălăm noi. Așa știm sigur că are dinți sănătoși. La pachet cu lenea din ce în ce mai mare
de a se spăla singur.
Îl săpunim pe corp când îi facem baie.Ca să luăm toți microbii. El sigur n-ar reuși
singur să îi ia chiar pe toți.
Îi cărăm ghiozdanul de grădiniță. Că e greu. Și el e mic. Și obosit. Și lasă că oricum
îl va căra pe cel de școală care e mult mai greu. Și care o să i se pară muuult mai greu
fiindcă n-a avut când să se obișnuiască cu cel de grădiniță.
Ne asigurăm noi în locul lui când traversăm strada împreună. Că noi suntem mai
înalți și vedem mai bine și auzim mai bine și sigur traversăm mai în singuranță. Iar el își
poate vedea de ale lui în timpul ăsta, că doar e copil, nu? Și când va crește și va trebui să
traverseze singur, de unde să știe să vadă, să audă, să fie atent ... dacă nu-l ține nimeni
de mână? Ia în loc de „Lasă mamă că fac eu!” să-i spunem „Ia asigură-te mamă şi spune-
mi şi mie când trebuie să traversăm!” – dacă greşeşte, îl tragem de mână, dacă nu, ne
bucurăm că învaţă.
Ce-ar mai putea învăţa copiii noştri dacă i-am lăsa?
Cred că .. multe. Să pună masa. Să pună vasele la spălat. La pună hainele
murdare în coşul de rufe. Să cumpere pâine cel puţin. Să ceară ce are nevoie la magazin.
Să composteze biletul. Să ţină umbrela. Să urce scările. Să-şi care rolele. Să-şi facă
patul. Să-şi aranjeze hainele în dulap. Să urce scările rulante fără să fie ţinut de mână. Să
ţină singur cornetul de îngheţată. Să măture. Să şteargă praful. Să ajute la făcut mâncare.
Să îşi aprindă lumina. Să îşi ia mâncare din frigider. Să îşi pună apă în pahar. Să îşi
întoarcă hainele pe faţă. Să îşi tragă fermoarul la gheacă. Să se trezească cu ceasul
deşteptător dimineaţa. Voi mai găsiţi? Că eu nu mai am timp de căutat că strigă fiu-miu
din baie: „Cine mă şterge la fund?” Hmm, oare cine? Şi oare până când?


Articole PARENTING PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Articole PARENTING PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ARTICOLE PARENTING

psih. Mihaela Zaharia, parenting trainer & coach Mind Master

publicate în perioada 2007 – 2010 în:

NLPTM Training, de Bono Thinking SystemsTM Parenting

1. Mai puţin înseamnă mai mult (pag. 5)

2. Părinţii care l-au luat pe „nu” în braţe (pag. 8)

3. Învaţă limba copiilor (pag. 10)

4. Inteligenţa emoţională în educaţia copiilor (pag. 12)

5. Rezolvarea de probleme cu copiii (pag. 14)

6. Frica părinţilor şi valoarea ei educaţională (pag. 17)

7. Modelarea părinţilor (pag. 20)

8. De frică, nu! (pag. 22)

9. Identitatea copiilor, între stimuli negativi şi pozitivi (pag. 25)

10. Despre bătaie (pag. 29)

11. Oboseala unei mame (pag. 31)

12. Coaching pentru părinţi (pag. 32)

14. Managerul cu familie (pag. 36)

15. Managementul timpului pentru părinţii ... în vacanţă (pag. 38)

16. Interviu cu părinţii (pag. 40)

18. Cum să învăţăm copiii să ia decizii (pag. 44)

19. Despre educaţie în jurul lumii (pag. 47)

20. Gândirea Laterală în comunicarea cu copii (pag. 50)

21. Ce fac terapeuţii şi ai putea face şi tu cu copilul tău (pag. 52)

22. Cum să-ţi determini copilul să mănânce (pag. 54)

NLPTM Training, de Bono Thinking SystemsTM Parenting

23. Poziţiile de viaţă ale mamei (după naştere) (pag. 57)

25. Cum să creşti fraţi fără rivalitate (pag. 64)

26. Ce se face într-o sesiune de coaching pentru părinţi (pag. 67)

27. Interviu Mihaela Zaharia pentru Feminis.ro (pag. 69)

28. Ce valori transmiţi copiilor tăi? (pag. 73)

29. Trei în unu (pag. 75)

30. Bine ai venit acasă! (pag. 77)

31. De ce cursuri pentru părinţi? (pag. 80)

32. Eşti pregătit pentru neprevăzut? (pag. 82)

36. Lasă, mamă, că fac eu! (pag. 96)

NLPTM Training, de Bono Thinking SystemsTM Parenting

Pe site-ul www.parenting.ro găsiţi:

 Cursuri pentru părinţi:

Disciplina fără pedeapsă

Cum să creşti fraţi fără rivalitate

Cum să formezi un copil autonom şi responsabil

Inteligenţa emoţională în relaţia părinţi-copii

Cum să te faci ascultat şi înţeles de către copii

Abilităţi de leadership pentru copii

NLP (Programare Neurolinvistică) pentru părinţi

Analiză Tranzacţională pentru părinţi

 Coaching individual pentru părinţi

 Răspunsuri la întrebări de la părinţi

 Resurse şi linkuri utile pentru părinţi

Alte resurse pentru părinţi găsiţi la profilele Parenting.ro de pe facebook şi twitter.

Pentru detalii şi întrebări vă răspund cu drag pe adresa mihaela@mindmaster.ro

Pe curând, Mihaela Zaharia

NLPTM Training, de Bono Thinking SystemsTM Parenting

MAI PUŢIN ÎNSEAMNĂ MAI MULT

Articol publicat pe www.mindmaster.ro (2008)

Percepţia comună în domeniul dezvoltării personale şi nu numai este aceea că dacă se

“Nu se descurcă singur.”

“O să facă greşeli sau o să strice ceva.”

“Copilul trebuie doar să se joace cu jucării.”

NLPTM Training, de Bono Thinking SystemsTM Parenting

“Hai, ştiu că poţi!”

copilul poate să se simtă dezorientat, descurajat, nu va şti ce să facă sau cu ce să

Modelul poate fi aplicat pe situaţii simple, chiar şi cu copii de 3 ani: