DIALOG 

(< fr. dialogue < lat. lit. dialogos; cf. gr. dialogos, vorbire cu) 1 Vorbire între două sau

mai multe persoane, modalitate literară caracteristică îndeosebi creației dramatice, folosită însă
și în creația epică, în versuri și în proză. Ex. Domnule! strigă impiegatul, înțelege odată că nouă
nu ne plătește statul aici, ca să stăm de vorbă. Avem treabă, n-avem vreme de conversație...
Spune, ce poftești? Aici n-are voie să intre nimeni fără afaceri. Ce afacere ai? Ce afacere? Da!
Ce afacere? Am dat o petițiune... Vreau să știu ce s-a făcut. Să-mi dați un număr. Nu ți s-a dat
număr, cînd ai dat petiția? Nu! De ce n-ai cerut? N-am dat-o eu... (I.L. CARAGIALE, Petițiune)
Dialogul este mijlocul prin care scriitorul dezvăluie gîndurile și sentimentele personajelor și le
angajează în acțiune. În cazul unor frămîntări lăuntrice este folosit dialogul interior, ca în
nuvela Hagi Tudose a lui B.Șt. Delavrancea. Ex. Ba sînt opt mii... Ba sînt zece? Ce fel de zece?
Atunci dincolo, sînt opt! Procedeul folosirii dialogului în exprimarea ideilor, sentimentelor etc.
este cunoscut și sub denumirea de dialogisme (fr. dialogisme). Intervențiile directe ale
personajelor, sub forma alternării replicilor, subliniază amănunte privitoare la întîmplare,
punctează momente ale acțiunii în evoluția ei, conțin aprecieri asupra faptelor înfățișate și a
comportării celorlalte personaje, creează iluzia directei desfășurări. În literatura modernă,
dialogul, a cărui mare dificultate constă în a da fiecărui interlocutor un caracter personal și viu,
fără a degenera însă în disertație, ocupă un loc bogat în creația epică scrisă (schiță, nuvelă,
roman), imprimînd mai multă vioiciune acțiunii, iar în creația dramatică apare ca o trăsătură
specifică acesteia. În piesele de teatru, cu fiecare replică el contribuie la intensificarea și
creșterea conflictului spre culminație și deznodămînt. În poezia lirică, dialogul se întîlnește
foarte rar, în situații cu totul excepționale, cînd poetul se confesează printr-o convorbire cu
elemente din natură, ca în Ce te legeni sau Revedere de M. Emineseu, ambele construite sub
formă de dialog. Ex. - Ce te legeni, codrule, Fără ploaie, fără vînt, Cu crengile la pămînt. - De ce
nu m-aș legăna, Dacă trece vremea mea!... sau - Codrule, cu rîuri line, Vreme trece, vreme
vine. Tu din tînăr, precum ești, Tot mereu întinerești. - Ce mi-i vremea, cînd de veacuri Stele-mi
scînteie pe lacuri, Că de-i vreme rea sau bună, Vîntu-mi bate, frunze-mi sună. În poezia lirică
populară însă, acest procedeu se întâlnește mai des. 2 Termenul de dialog mai este folosit și în
denumirea acelor opere literare filozofice, retorice sau didactice, în care, sub forma conversației
între două sau mai multe personaje, se tratează anumite idei (Dialogurile lui Platon; Dialoguri
filozofice de E. Renan; Divanul sau gîlceava înțeleptului cu lumea sau giudețul sufletului cu
trupul de D. Cantemir; Dialog pentru începutul limbii române între nepot și unchi de P. Maior
ș.a.).
 NARAȚIUNE (< fr. narration < lat. narratio, povestire) Povestire a faptelor
care fac obiectul discursului. Cerințe esențiale ale narațiunii sînt: claritatea,
căci, așa cum arată și Cicero, în De oratore, o narațiune lipsită de claritate
întunecă întregul discurs, și verosimilitatea care contribuie la scoaterea în
evidență a adevărului. Împreună cu confirmarea și respingerea, narațiunea
face parte din tratare. Înainte de desfășurarea argumentelor, este necesară
povestirea faptelor la care ele se referă. De regulă, narațiunea este plasată
înaintea confirmării și respingerii. De multe ori, oratorii cred că e mai potrivit
să amestece faptele narate cu argumentele, așa că nu se poate face o
demarcație precisă între narațiune, confirmare și respingere.

 sursa: MDTL (1979)

 adăugată de Anca Alexandru

 acțiuni 

NARAȚIUNE (< fr. narration < lat. narratio, povestire) Mod de exprimare

propriu genului epic, povestire a unor întîmplări reale sau imaginare.
Narațiunea poate fi în proză [schița, nuvela, romanul, basmul (v.) etc.] și în
versuri [fabula, balada, epopeea (v.) etc.]. Spre deosebire de descriere, al
cărei obiect este situat în spațiu, obiectul narațiunii îl formează
desfășurarea în timp a faptelor, într-o succesiune de momente, unele mai
importante – momente principale – altele mai puțin importante; de aici
caracterul ei de modalitate literară temporală, adică nararea unor
evenimente aranjate în desfășurarea lor în timp, din care rezultă un anumit
ritm în succesiunea și organizarea faptelor narate. Narațiunea poate exista
ca o compunere de sine stătătoare (balada, poemul, epopeea, în
versuri; schița, nuvela, romanul etc., în proză), fie ca parte integrantă într-o
altă compoziție: oratorică, dramatică, istorică etc. Raportată la viață,
narațiunea apare nu ca o copie fidelă a realității, ci ca o plăsmuire veridică
a acesteia. Pe baza unor criterii felurite s-au încercat diferite clasificări ale
literaturii, ca, de exemplu, după formă, narațiune în versuri sau proză; după
raportul narator-operă, în subiectivă și obiectivă; după conținutul
operei, narațiune științifică, istorică, umoristică, realistă, narațiune
descriptivă. Datorită însă interferenței a diferite elemente într-o narațiune,
asemenea diferențieri întîmpină unele dificultăți.
Descrierea este un mod de expunere prin care se prezintă trăsăturile caracteristice ale unui colț
din natură, ale unui peisaj, fenomen al naturii, portretul unui personaj etc. De asemenea, descrierea
este și o operă literară, în proză sau în versuri, organizată pe baza descrierii literare. Ea poate fi:

 de tip tablou (descrierea unei furtuni, unui lac, unui anotimp, unui obiect etc.);

 de tip portret (enumerarea trăsăturilor fizice și morale ale unei persoane).
Descrierea se deosebește de alte moduri de expunere prin următoarele caracteristici:

 frecvența substantivelor, a adjectivelor (adverbelor), cu accent pe verbele statice la modul

indicativ, timpul prezent sau imperfect;
 prezența imaginilor artistice și a figurilor de stil;
 sunt prezentate trăsăturile caracteristice ale unui obiect, ale unui colț din natură etc.;
 prezentarea imaginilor poate fi sistematică și nesistematică:
o sistematică: adică din planul depărtat spre cel apropiat sau invers; de la dreapta la
stânga sau invers; de sus în jos sau invers;
o nesistematică: adică cel care descrie prezintă ceea ce vede și aude pe măsură ce
percepe realitatea descrisă;
 prezentarea cadrului temporal și spațial: ex. un decor interior, un peisaj, un anotimp etc.;
 atmosfera generală poate fi de liniște, freamăt, veselie etc.;
 prezența unui câmp lexical dominant;
 descrierea poate fi statică [se folosesc verbe ce denumesc existențe, deveniri lente] sau
dinamică (se folosesc verbe de mișcare);
 predomină grupul nominal substantiv+adjectiv;
 poate apărea împletită cu narațiunea, dialogul sau monologul;
 verbele la imperfect sunt specifice descrierii;
 sentimentele autorului sunt transmise în mod direct;
 aparține genului liric sau genului epic.