Carol I al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich

Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 20 aprilie 1839,[1][2][3][4][5][6][7][8][9]

Sigmaringen, Hohenzollern-Sigmaringen[10] – d. 10 octombrie 1914,[1][2][3][11][4][6][7][8][9] Castelul
Peleș, România) a fost domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele Române și apoi
România după abdicarea forțată de o lovitură de stat[12][13] a lui Alexandru Ioan Cuza.

Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 și 1914 a fost protector și
președinte de onoare al aceleiași instituții.

În cei 48 de ani de domnie (cea mai lungă din istoria statelor românești), Carol I a obținut independența
țării, datorită căreia i-a și crescut imens prestigiul, a redresat economia, a dotat România cu o serie de
instituții specifice statului modern și a pus bazele unei dinastii. A construit în Munții Carpați Castelul
Peleș, care a rămas și acum una dintre cele mai vizitate atracții turistice ale țării. După războiul ruso-turc
(1877-1878), România a câștigat Dobrogea (dar a pierdut sudul Basarabiei)[14], iar Carol a dispus
ridicarea podului peste Dunăre, între Fetești și Cernavodă, care să lege noua provincie de restul țării.

Neîmplinirea cea mai importantă a domniei regelui Carol I, ca și a succesorilor lui în perioada monarhică
a istoriei moderne a țării, a fost eșecul rezolvării problemelor tipice unei țări a cărei economie era bazată
pe agricultură și a cărei populație era reprezentată în covârșitoare majoritate de țărani.[15] După suirea
pe tron a lui Carol I, situația țărănimii române începe să se degradeze serios[16], pe măsură ce
moșierimea, pentru a face față competiției pe piețele externe, ridică continuu nivelul de exploatare al
țărănimii.[17] Sistemul injust pentru covârșitoarea majoritate a populației României din acea perioadă
era în plus aproape o excepție în regiune[18][19][20], fapt care totuși nu l-a stimulat pe suveran să
inițieze un program de reformă agrară, situație care a condus la repetate[21] explozii sociale în mediul
rural la finele secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Rezultatul a fost că principalul sector al
economiei românești în epocă, în care era antrenată majoritatea covârșitoare a populației, a rămas într-
o stare primitivă.[22][23]

Franța a susținut suirea pe tron a domnitorului Carol, Marea Britanie a oscilat între temerile că Rusia s-ar
vedea invitată să intervină pentru a recaptura sudul Basarabiei (și a avansa astfel în Balcani), dacă
românii continuă să agite apele politice de abia liniștite după războiul Crimeii și o neutralitate bine-
voitoare, Prusia - țara de origine a prințului - a fost, firește de acord, în timp ce dușmanii păstrării unității
administrative și politice a Principatelor au fost Imperiul Habsburgic (Austria), care constata cu
îngrijorare cum românii de la sud de Carpați avansează pe drumul spre neatârnare, și, cum era de
așteptat, Imperiul Otoman, care înțelegea foarte bine că gestul românilor înseamnă un pas în plus în
direcția destrămării imperiului lor colonial în Europa.[24] Turcii considerau că prințul Karl von
Hohenzollern-Sigmaringen, acceptând cererile aristocraților români, s-a pus în fruntea unei insurecții
armate contra Imperiului Otoman, drept pentru ca trupele sultanului vor invada provincia pentru a-l
alunga.[24] Noul domn român, știindu-se amenințat de Înalta Poartă, se va grăbi, de altfel, de îndată ce a
ajuns în România, să îmbarce armata într-o serie de reforme modernizatoare inspirate, care doar într-un
deceniu distanță se vor fi dovedit salvatoare pentru națiune și dinastie.

Obiecțiile adversarilor întronării prințului de Hohenzollern s-au materializat prin reclamarea respectării
articolului XII din Convenția semnată în 9 august 1858, care cerea ca deputații moldoveni și valahi, în
adunare, să fie cei care aleg conducătorul.[24] Elitele românești n-au întârziat să îndeplinească această
cerere, astfel încât la 10 mai 1866, cu unanimitate de voturi ale deputaților din Camera Deputaților,
prințul prusac a fost ales domn al Principatelor. După sosirea sa la București, la 22 mai 1866 Carol a
depus în fața Camerei jurământul că va domni pe baze constituționale, va numi ,imediat, un guvern de
coaliție avându-l ca prim-ministru pe conservatorul Lascăr Catargiu.

La presiunile Franței și Marii Britanii, Imperiul Otoman a acceptat păstrarea unității Principatelor, cu
condiția însă ca principele străin să recunoască statutul de vasalitate în fața Înaltei Porți, ceea ce acesta
a și făcut: în 23 octombrie 1866 a fost emis un firman imperial prin care Carol a fost recunoscut domn
ereditar al Pincipatelor Unite sub suzeranitatea sultanului.[24]

Intrarea în România