Capitolul 1.

Calitatea în procesul
de obținere a PhD
Cercetări ale calităţii la nivelul procesului de obţinere a PhD
I. Ce este cercetarea ?
"Cercetarea este procesul prin care se descoperă ceva ce nu este cunoscut." Acest răspuns
este în același timp complex, dar și simplu. Este complex pentru că include numeroase
activități, ca, de exemplu identificarea orei și liniei de la care pleacă un tren sau măsurarea
temperaturii apei din piscină, care nu pot fi caracterizate ca activităţi de cercetare.
La fel de bine cum poate fi complex, răspunsul este, de asemenea, și foarte simplu, pentru că
implică nu atât cercetarea a ceva ce nu se cunoaște, cât constatarea că nu se cunoaşte ceva.
Acest tip de cercetare are drept scop reorientarea gândirii, crearea conjuncturii în care
indivizii să îşi pună întrebări cu privire la ceea ce cred că deja cunosc și concentrarea pe noi
aspecte ale realității complexe.
În explorarea naturii şi caracteristicilor cercetării, este corect să se facă distincţia faţă de o
altă activitate, reprezentată de culegerea de informații.

Culegerea de informații – întrebarea “ce”

Există o mulțime de informaţii şi fapte necunoscute și pe care pot fi descoperite. De
exemplu, care sunt vârsta, sexul și distribuția temelor doctoranzilor din universităţile
româneşti. Deoarece această activitate este descriptivă, răspunsul la întrebarea „ce” poate fi
privit ca activitatea de „culegere a informațiilor”. Din această perspectivă, culegerea de
informații este o activitate importantă iar informaţia este o marfă de prim rang.

Cercetarea – întrebarea „de ce”

Activitatea de cercetare depăşeşte starea unei simple descrieri și necesită analiză. Va caută
explicații, legături, comparații, previziuni, generalizări și teorii. Toate acestea reprezintă
întrebările „de ce”. De ce nivelul radiaţiilor este diferit în diferite zone geografice? De ce este
productivitatea în industria prelucrătoare românească mai mică decât cea din Franța sau
Germania?
Toate aceste întrebări necesită o bună activitate de culegere a informațiilor, la fel cum se
face în procesele de luare a deciziilor și formulare a politicilor. Dar informațiile sunt
utilizate cu scopul de a înțelege - prin comparație, prin raportare la alți factori, prin
1
teoretizarea și testarea teoriilor. Aşa cum se poate observa întrebările date în exemplul
anterior cuprind şi comparații, exprimate prin termenii „diferit” sau „mai mic”. De
asemenea, toate întrebările specifice activităţilor de cercetare implică și generalizarea.
Pentru a fi utile, explicațiile şi argumentele trebuie să fie aplicabile în toate situațiile. Astfel,
acestea pot deveni elementul central al unui studiu de doctorat.

II. Caracteristicile calităţii unei activităţi de cercetare adecvate

Există trei caracteristici distincte, dar interdependente, ale calităţii unei bune activităţi de
cercetare, care o disting de alte activităţi, cum ar fi culegerea informațiilor, luarea deciziilor,
etc.
Cercetarea se bazează pe un sistem deschis de gândire
Pentru cercetători sau studenţii doctoranzi, în principiu, lumea este a lor. Ei au dreptul să
creadă şi să gândească orice. Nu există agende ascunse, nici sisteme închise ci, aşa cum spun
americanii, „totul este de luat”. Testarea continuă, analiza și critica de dragul testării, al
analizei şi al criticii reciproce a activităţilor altor cercetători, sunt modalităţi importante
prin care se dezvoltă gândirea. Examinarea trebuie să fie făcută în mod continuu, deoarece
doar astfel se poate sonda și descoperi ceea ce nu este evident și se pot formula argumente
care nu sunt triviale. Cheia acestei abordări este capacitatea de a avea cu fermitate în vedere
faptul că poziția clasică a unui cercetător nu este cea a unei persoane care știe răspunsurile
corecte, ci a unei persoane care încearcă să afle care ar putea fi întrebările potrivite!

Cercetătorii examinează datele în mod critic

Această caracteristică a cercetării este în mod clar parte a celei de dinainte. Cu toate acestea,
trebuie privită separat pentru că este, probabil, cel mai important element în a distinge o
activitate de cercetare de alte activități și pe cercetători de practicieni și “laici”. Cercetătorii
examinează în mod critic datele și sursele de date, astfel încât abordarea cercetărilor unor
afirmații cum ar fi “femeile sunt manageri mai puțin eficienți decât bărbații”, „drogurile
ușoare sunt mai puțin nocive pentru sănătate decât alcoolul” sau „surse regenerabile de
energie nu pot fi suficiente pentru toate nevoile noastre din viitorul apropiat” nu se va
reduce doar la a fi de acord sau nu, ci la a se întreba „Care este dovada veridicității acestei
afirmații”.
Cercetătorii trebuie să se întrebe în mod continuu: Au fost observate adevăratele fapte ? Se
pot obține date mai bune ? Rezultatele pot fi interpretate diferit ? Prioritățile cercetătorilor
sunt, desigur, diferite. Ei trebuie să caute în detaliu pentru a obține date sistematice, valide
și de încredere, pentru că scopul lor este să înțeleagă și să interpreteze.

2
 Cercetătorii generalizează și specifică limitele generalizărilor lor
Scopul cercetării este obținerea unor generalizări valide, deoarece acesta este cel mai
eficient mod de a aplica înțelegerea în numeroase situații. Cu toate acestea, există câteva
dificultăți. Deși romancier, Alexandre Dumas spunea că „Toate generalizările sunt
periculoase - inclusiv aceasta”. Într-adevăr, se poate afirma că cercetarea va fi inițiată și va
parcurge generalizări detaliate și, în același timp, nelipsite de o doză de pericol, acesta fiind
motivul pentru care limitele generalizării trebuie să fie testate în mod continuu.
Modul în care generalizările pot fi cel mai bine formulate este prin intermediul utilizării
teoriei explicative și, într-adevăr, aplicarea teoriei este ceea ce transformă actul culegerii de
informații în cercetare. Generalizând, dacă răspunsul la o întrebare a fost folosit pentru a
dezvolta și testa o teorie, atunci întreaga activitate desfășurată este o cercetare; în cazul în
care răspunsul a fost folosit pentru a lua o decizie, activitatea ar reprezenta o simplă
culegere de informații.

III. Tipuri de bază ale cercetării

În mod tradițional, cercetarea a fost clasificată în două tipuri: pură și aplicată. Distincția -
însemnând că cercetarea pură furnizează teoriile, iar cercetarea aplicată le utilizează și le
testează în lumea reală - este prea rigidă pentru a caracteriza ceea ce se întâmplă la nivelul
celor mai multe discipline de studiu, unde, de exemplu, cercetarea „lumii reale” nu doar
aplică teoriile „pure” ci şi generează propriile teorii. Astfel, se va considera o clasificare pe
trei niveluri a cercetării: exploratorie, de verificare/testare și de rezolvare a problemelor,
care se aplică atât la nivelul cercetării cantitative cât și a celei calitative.

Cercetarea exploratorie
Acest tip de cercetare este utilizat în abordarea unei noi probleme/subiect/teme cu privire
la care se cunosc puține elemente astfel încât, la început, ideea cercetării nu poate fi
formulată foarte bine. Problema/subiectul poate fi generat de oricare faţetă a disciplinei;
poate fi, de exemplu, un simplu puzzle al cercetării teoretice sau poate avea o bază empirică.
În acest caz, activitatea de cercetare va trebui să examineze și să aleagă cele mai adecvate
teorii și concepte, chiar să dezvolte unele noi dacă este nevoie, și să stabilească dacă
metodologiile existente pot fi utilizate. În mod explicit, frontierele cercetării și ale
cunoașterii vor fi depășite, în speranța că va fi descoperit ceva nou și util.
Cercetarea de verificare/testare
În cadrul acestui tip de cercetare se încearcă identificarea limitelor generalizărilor propuse
anterior. Așa cum s-a afirmat, acesta este un tip de bază al cercetării. Numărul de teste ce va
avea loc poate fi nelimitat și continuu, deoarece în acest mod, cercetătorii vor putea să
3
îmbunătățească (prin specificare, modificare, clarificare) generalizările importante prin
intermediul cărora are loc dezvoltarea unei discipline sau a unui subiect.

Cercetarea pentru rezolvarea problemelor

În cadrul acestui tip de cercetare, se pornește de la o anumită problemă a lumii reale, și se
reunesc toate resursele intelectuale ce pot participa la identificarea soluției. Problema
trebuie să fie definită, iar metodologia de identificare și aplicare a soluției trebuie
descoperită. Lucrându-se în acest mod, trebuie create și identificate soluții originale ale
problemei la fiecare pas al cercetării. Astfel, vor fi utilizate o varietate de teorii și metode, ce
vor depăși adesea granițele unei singure discipline de studiu, având în vedere că problemele
lumii reale sunt susceptibile de a fi “încurcate" și nu constrânse între limitele înguste ale
unei discipline unice.

IV. Cercetarea procesului de obţinere a titlului PhD - perspectivele

calităţii
Cercetarea procesului de obţinere a titlului de doctor este un domeniu relativ nou, dar cu o
dezvoltare rapidă la nivelul domeniului cercetării educaționale internaționale. În ciuda
faptului că este o tradiţie relativ nouă a cercetării, literatura de specialitate existentă
prezintă imaginea clară a unui domeniu complex în care subiectul calității la nivelul
procesului de obţinere a titlului de doctor poate fi definit și analizat în diferite moduri.
Răspunsul la întrebarea „ce caracterizează calitatea procesului de obţinere a titlului de
doctor” este în mare măsură dependent de modul în care este operaționalizată calitatea și
ce teme se consideră a fi relevante pentru programul de studiu. Pe baza literaturii de
specialitate internaționale, cei mai importanţi parametri ai succesului operaționalizării
calității sunt reprezentaţi de: 1) Satisfacție, 2) Bunăstare, 3) Auto-eficacitatea cercetării, 4)
Progresul la nivelul proiectului, 5) Activitatea publicistică și 6) Planurile de carieră. Motivul
orientării pe acești parametri se datorează, pe de o parte, faptului că aceştia sunt utilizaţi
frecvent în cadrul studiilor procesului de doctorat, și pe de altă parte, faptului că într-o
viziune de ansamblu ei acoperă un continuum de la obiectivele procesului socio-psihologic
la cele ale procesului bazat pe produs.
Procesul de identificare a temelor relevante pentru a ilustra un proces de obţinere a titlului
de doctor a fost, de asemenea, fundamentat pe literatura de specialitate internațională. Au
fost astfel identificate următoarele teme cu ajutorul cărora procesul poate fi prezentat
cronologic începând cu 1) înscrierea la doctorat, 2) familiarizarea cu școala doctorală, 3)
îndrumarea și 4) mediul de cercetare. Îndrumarea și mediul de cercetare sunt cele două
teme cel mai adesea evaluate şi cercetate. Aceasta datorită, pe de o parte, analizei lor
4
amănunţite în literatura de specialitate și, pe de altă parte, pentru că ele se constituie ca
factorii de influenţă la nivelul multora dintre parametrii de succes anteriori cei mai bine
explicaţi.

1). Satisfacția
Deși satisfacției îi pot fi aduse critici ca fiind un parametru de succes modest, cercetarea
internațională la nivelul proceselor de obținere a titlului de doctor sugerează că satisfacția
doctoranzilor din perspectiva rezultatelor procesului de învățare din cadrul programului de
doctorat este importantă, deoarece nivelul de satisfacție este parametrul care influențează
finalizarea studiilor (Hesli, Fink și Duffy, 2003). Studiile au arătat că doctoranzii care
raportează un nivel scăzut de satisfacție corelat cu rezultatele învățării sunt susceptibili în
mai mare măsură de abandon sau au deja formată ideea abandonului studiilor doctorale
(Lovitts, 2001).
O critică similară poate fi adusă corelării satisfacției cu îndrumarea ca indicator unic și
direct al calității actului îndrumării. Dar, dacă satisfacția datorată îndrumării este
comparată cu alți parametri, poate fi privită ca un element important de evaluare a calității
activității de îndrumare (Holbrook et al, 2006). În primul rând, cercetările prezintă o
legătură pozitivă între satisfacția doctoranzi cu privire la activitatea de îndrumare și
satisfacția generală cu privire la procesul de doctorat (Mason, 2012). În al doilea rând,
cercetările de specialitate sugerează ca doctoranzii sunt mai mulțumiți de activitatea de
îndrumare, atunci când își bazează evaluarea pe o relație pozitivă și constructivă de
colaborare cu îndrumătorul, caracterizată prin colegialitate, recunoaștere, respect, interes
personal și solicitudine (Zhao et al., 2007). În al treilea rând, cercetările sugerează că
experiența unei relații constructive cu îndrumătorul are o influență pozitivă asupra
productivității doctoranzilor (Lan și Williams, 2005), auto-eficacității cercetării (Paglis et
al., 2006), progresului la nivelul procesului de compunere (Faghihi, Raków și Ethington,
1999) și de finalizare (Gardner, 2009; Wao, 2011).
În ultimul rând, este de remarcat faptul că satisfacția datorată rezultatului învățării la
nivelul întregului proces doctoral este, în general, ridicată în rândul doctoranzilor, dacă se
observă tot peisajul internațional al studiilor pe această temă (Golde & Dore, 2001; Heath,
2002; Trigwell & Dunbar-Goddet, 2005). În mod similar, studiile cantitative consistente
arată că majoritatea doctoranzilor participanți la diferite interviuri și chestionare sunt
mulțumiți de îndrumarea primită în cadrul programelor de doctorat (Cullen et al, 1994;
Heath, 2002; Holbrook et al, 2006).
Din perspectiva satisfacţiei, cele 10 cele mai importante calități ale unui profesor
îndrumător la doctorat sunt reprezentate de:

5
1. Susținere/sprijin
Suportul/susținerea este acea caracteristică a calității pe care doctoranzii o apreciază cel
mai mult în cadrul procesului de îndrumare. Acest lucru implică faptul că îndrumătorii
încurajează, consiliază și sunt conștienți de faptul că viața studenților există în mare măsură
dincolo de studiile de doctorat. Îndrumătorii care încurajează fac un efort pentru a înțelege
modul în care doctoranzii preferă să lucreze. În plus, acești îndrumători asistă și sunt alături
de doctorand din perspectiva individului și nu numai a simplului student la doctorat.
2. Disponibilitate
Studenții apreciază disponibilitatea îndrumătorilor lor. Acest lucru implică întâlniri regulate
cu studenții, rezervarea unui timp suficient pentru aceștia și posibilitatea de a fi contactați
prin intermediul a diferite mijloace (e-mail, telefon) - mai ales în cazul în care îndrumătorii
nu sunt prezenți fizic.
3. Interes și entuziasm
Doctoranzii au portretizat îndrumătorul ideal ca persoana interesată și entuziasmată de
activitatea acestora. Acest lucru este realizat de către îndrumătorii cu un caracter pozitiv,
mobilizatori, motivanți și angajanți. Astfel de îndrumători sunt de cele mai multe ori alături
de doctoranzii lor și arătă interes în parcursul de studiu al acestora.
4. Cunoștințe și experiență în domeniul de doctorat
Îndrumătorii ideali sunt cei care au experiență în domeniul în care se desfășoară cercetările
doctorandului. Doctoranzii apreciază foarte mult un îndrumător care își poate folosi
cunoștințele pentru a înțelege și a demonstra modul în care tema de cercetare a
doctorandului aparține domeniului mai larg de cercetare. Deși doctoranzii nu se așteaptă ca
îndrumătorul să aibă o experiență și o cunoaștere amănunțite și detaliate la nivelul temei
lor de cercetare, ei apreciază mult mai mult experiența acestuia în ceea ce privește
metodologiile necesare de utilizat în cadrul cercetărilor pe care le vor desfășura.
5. Interes manifestat în cariera doctorandului
Îndrumătorii ideali sunt susceptibili de a-și manifesta interesul în evoluția carierei
doctorandului. Ei sprijină evoluția carierei doctorandului în mai multe moduri. Acestea
includ contacte fructuoase și introducerea doctoranzilor în rețeaua lor de colegi și
colaboratori, grija pentru informarea și participarea doctoranzilor la conferințe și seminarii
relevante pentru cercetare și carieră și încurajarea și facilitarea publicării cercetărilor și a
rezultatelor cercetărilor doctorandului.
6. Buna comunicare
Îndrumătorii ideali au bune abilități de comunicare. În special, acestea sunt reprezentate de:
bune abilități de ascultare; tendința de a menține un dialog deschis despre proiectul de
cercetare, progresul și problemele sale; abilitatea de a comunica într-un mod deschis, onest

6
și obiectiv cu privire la diferitele probleme pe măsură ce acestea apar; abilitatea de a
exprima clar așteptările în ceea ce privește aspectele legate de procesul de finalizare a
doctoratului, buget precum și rolul pe care fiecare parte trebuie să îl joace în realizarea
proiectului de cercetare.
7. Feedback-ul constructiv
Doctoranzii văd un îndrumător ideal ca persoana care transmite feedback și critici
constructive și prompte cu privire la munca lor. În plus, doctoranzii apreciază atât coerența
feedback-ului, cât și consecvența de-a lungul timpului. Acest lucru este adesea un semn că
îndrumătorul și doctorandul împărtășesc același obiectiv și aceeași viziune în ceea ce
privește proiectul. În plus, în cazul în care la procesul de doctorat participă mai mulți
îndrumători, coerența între aceștia este foarte importantă.
8. Furnizarea unei direcții și a unei structuri
Îndrumătorul ideal este perceput ca persoana care furnizează o direcție și o structură
corespunzătoare proiectului de cercetare. Îndrumătorul este pregătit să stabilească
termene limită, să lanseze provocări, dar și să îl impulsioneze cu mai multă forţă pe
doctorand atunci când este necesar. Un astfel de îndrumător instruieşte și sprijină atunci
când apare incertitudinea. Mai mult, îndrumătorul ideal încurajează deprinderile de muncă
eficiente ale doctorandului, sprijinindu-l astfel pe doctorand în atingerea rezultatelor dorite
ale cercetării.
9. Abordabil
Îndrumătorul ideal este abordabil și va stabili o relație bună cu doctoranzii.
10. Experiență și interes în îndrumare
Ca parte a experienței şi interesului în activitatea de îndrumare, o calitate importantă a unui
îndrumător ideal este reprezentată de înțelegerea completă a cerințelor și procesului de
finalizare a tezei de doctorat. În plus, doctoranzii apreciază îndrumătorii care ţin seama de
nevoile specifice ale diferitelor subgrupuri de doctoranzi (de exemplu, studenții străini, cei
cu copii, cei cu dizabilități, precum și cei cu diferențe culturale). Este important ca
îndrumătorii să recunoască cerinţele individuale de îndrumare ale fiecărui doctorand şi să
ţină seama de faptul că acestea variază între doctoranzi și între diferitele etape ale
procesului de studiu.
Din aceeași perspectivă a satisfacției, cele 10 cele mai importante probleme (defecte ale
îndrumătorului) cu care se confruntă doctoranzii în procesul de îndrumare sunt
reprezentate de:
1. Îndrumătorul este prea ocupat pentru a-și juca în mod eficient rolul
Cea mai frecventă problemă legată de îndrumător, cu care doctoranzii se confruntă adesea,
este aceea a îndrumătorului ”prins” de numeroase angajamente și în numeroase proiecte,

7
făcând astfel dificilă comunicarea dintre aceştia. Această situaţie apare ca urmare a
numărului mare de doctoranzi şi de proiecte pe care un îi îndrumă sau în care este implicat
un îndrumător. Consecințele care decurg din această situaţie sunt numeroase, iar
doctoranzii o percep ca principalul obstacol în calea unei îndrumări optime.
2. Feedback modest
Feedback-ul care intră în conflict cu feedback-ul dat anterior, feedback-ul prea redus,
feedback-ul amânat și rareori transmis, feedback-ul ilizibil, sau prea mult feedback negativ
raportat la încurajare și comentariile pozitive sunt toate aspecte problematice pentru
doctoranzi.
3. Lipsa de implicare și interes
Un îndrumător căruia îi lipsește implicarea sau interesul în activitatea de cercetare ridică
numeroase probleme doctoranzilor. Acesta nu reușeşte să-şi arate interesul fie prin
absenţă, fie prin neimplicarea ştiinţifică în evoluția cercetărilor. Îndrumătorii tind să
depună puţin sau nici un efort în a încuraja sau motiva doctoranzii, nu reușesc să îndrume și
să determine direcția pe care trebuie să o ia cercetarea anumitor probleme sau teme, nu
reuşesc să coopereze în mod adecvat cu doctoranzii sau să îi sprijine pe aceştia în a dezvolta
abilități specifice activităţii de cercetare.
4. Tensiuni sau poziţii contradictorii din interiorul comisiei de îndrumare
Incapacitatea de a gestiona relația dintre membrii comisiei de îndrumare care nu se înţeleg
unul cu celălalt este o problemă importantă pentru doctoranzi. În mod similar, doctoranzii
găsesc problematică situaţia când primesc opinii şi îndrumări contradictorii de la fiecare
membru.
5. Slaba comunicare și dezacordul cu privire la proiectul de cercetare
Probleme apar pentru doctoranzi atunci când, vorbind despre obiectivele proiectului
propriu de cercetare sau despre cea mai bună metodă de interpretare a rezultatelor
obţinute, primesc informaţii neclare sau în dezacord din partea îndrumătorilor lor. Eșecul în
discutarea direcției și a progresul cercetării ridică probleme atât doctorandului cât și
activităţii de cercetare proprii.

6. Așteptări nerealiste sau conflictuale de ambele părţi

Doctoranzii se confruntă cu probleme în cazul în care există o comunicare slabă cu
îndrumătorii lor în ceea ce priveşte fiecare dintre ei așteaptă de la celălalt. Consecințele
includ apariţia neînțelegerilor între părți, consumul de timp, și frustrări de partea unuia sau
a ambilor. O altă consecință gravă este posibilitatea ca doctorandul să se confrunte cu un
proiect prea voluminos pentru a fi finalizat într-un interval de timp rezonabil.

8
7. Egoismul și lipsa de respect
Unii îndrumători afișează egoism și lipsă de respect față de doctoranzi. Aceştia consideră că
este dificil să lucreze cu acei îndrumători concentraţi numai pe propriile câștiguri obţinute
din cercetarea desfăşurată de doctorand, care conduc cercetarea către scopurile şi ariile de
interes propriu şi nu neapărat cele ale doctorandului, care tratează doctorandul ca pe
"proprietatea” lor și se așteaptă ca acesta să desfăşoare o activitate care se extinde dincolo
de limitele ariei specifice subiectului cercetării doctorale. Doctoranzii găsesc de asemenea
îngrijorător faptul că, mai ales în etapele finale ale studiului, nu sunt trataţi de către
îndrumători ca nişte colegi mai tineri. De menţionat este şi faptul că doctoranzii se găsesc
puşi într-o poziţie ingrată atunci când îndrumătorii lor nu reușesc să recunoască și să
respecte realitatea vieților existente dincolo de munca la teza de doctorat.
8. Îndrumătorul nu este la curent cu domeniul
Problema unui îndrumător care nu este la curent cu domeniul înseamnă că acesta nu va fi în
măsură să consilieze sau să acorde sprijin în rezolvarea problemelor. Această situaţie ridică
probleme pentru doctoranzii care, de asemenea, nu au acces la acei îndrumători care dețin o
cunoaștere adecvată a literaturii de specialitate şi a practicii domeniului. În unele arii de
cercetare, nefiind la curent cu domeniul înseamnă, de fapt, că îndrumătorii sunt ignoranți în
ceea ce priveşte tehnicile optime și teoriile actuale. Acest lucru are implicaţii grave pentru
calitatea cercetărilor ce pot fi efectuate.
9. Lipsa de experienţă în cercetare și/sau îndrumare
Lipsa de experiență în cercetare sau îndrumare are ca efect probleme pentru doctoranzi.
Aceştia subliniază faptul că un îndrumător lipsit de experiență este ambiguu în a exprima
cantitatea și calitatea cercetărilor necesare pentru activitatea de doctorat. Aceşti
îndrumători sunt mai susceptibili în a permite doctorandului să realizeze activităţi de
cercetare mult mai numeroase sau să prezinte teza în ciuda faptului că nu îndeplinește
standardele impuse. În plus, un îndrumător care nu are experiență în cercetare este
susceptibil de a planifica în mod eronat şi inadecvat activităţile de cercetare.

10. Conflictele personalităţilor

Doctoranzii identifică aceste conflicte cu îndrumătorii ca problematice pentru toate părțile
implicate. Majoritatea doctoranzilor priveşte un astfel de conflict ca pe motivul cel mai
probabil al renunțării la studii sau al schimbării îndrumătorului.
Privită din perspectiva profesorului îndrumător, satisfacția este rezultatul corelării celor
10 cele mai importante calități ale candidatului, reprezentate de:

9
1. Inteligență
Inteligența (incluzând capacitățile academice, intelectul, deșteptăciunea și bunul simț) este
cea mai frecvent întâlnită calitate asociată cu doctorandul ideal.
2. Independență/Încredere
Capacitatea de a lucra și gândi în mod independent este una din condițiile de bază pentru a
studia, nu numai în cadrul procesului doctoral. Calitățile asociate independenței sunt
încrederea, capacitatea de a lua inițiativa și aceea de a-și asuma responsabilitatea.
3. Angajare/Implicare
Aproximativ jumătate dintre îndrumători menționează angajarea/implicarea (în obținerea
de cunoștințe sau rezultate ale cercetărilor), ca elementul cheie în finalizarea cu succes a
studiilor doctorale. Alte calități asociate angajamentului sunt perseverența, persistența,
determinarea, dăruirea, tenacitatea, capacitatea de mobilizare și rezistența.
4. Competențe de scriere/matematice
Competențele scriitoricești, cel mai adesea descrise prin abilitățile de scriere și
competențele lingvistice, precum și prin abilitatea de a exprima și organiza ideile, sunt
foarte apreciate de îndrumători. De asemenea, îndrumătorii cer doctoranzilor lor să își
perfecționeze competențele și cunoștințele esențiale de statistică și matematică.
5. Managementul timpului/aptitudinile organizatorice
Doctorandul ideal este organizat, își poate planifica activitatea, este prompt în respectarea
termenelor limită, acordă atenție detaliilor și are întâlniri regulate cu îndrumătorul. În
general, acești doctoranzi au bune deprinderi de studiu și lucru.
6. Curiozitatea/capacitatea de a învăța
O calitate de prim rang a doctoranzilor este curiozitatea intelectuală și dorința și
capacitatea de a învăța lucruri noi. Această curiozitate include o minte iscoditoare și
deschisă, precum și flexibilitate și adaptabilitate.
7. Entuziasmul și pasiunea
Un doctorand de succes este entuziast, pasionat și are un interes profund în tema aleasă și
în activitatea de cercetare.

8. Capacitatea de a gândi
Capacitatea de a gândi se referă la capacitatea de a dezvolta abilitățile de cercetare
necesare, incluzând capacitatea de a analiza, sintetiza, conceptualiza, dezvolta un argument
și gândi în mod critic. Doctoranzii ideali pot gândi logic, cuprinzător (creându-și o imagine
generică dar și aprofundată) și pot identifica elementele complementare.
9. Hărnicia/sârguința

10
Studiile doctorale necesită hărnicie și sârguință. O puternică etică a muncii, disciplina,
capacitatea de concentrare, eficiența și profesionalismul sunt necesare pentru desfășurarea
unor studii și cercetări de succes.
10. Motivarea
Studenții cu bune capacități de cercetare au motive puternice pentru a se înscrie la studiile
de doctorat; ei sunt ambițioși și foarte motivați să învețe lucruri noi și să obțină titlul de
PhD.
Alături de cele 10 calităţi anterior menţionate, îndrumătorii menţionează, ca bariere puse
uneori în calea satisfacţiei, cele 10 cele mai substanţiale lipsuri care afectează un progres
satisfăcător:
1. Lipsa angajamentului/implicării și a concentrării
Lipsa angajamentului sau o supra implicare (determinată de interese din exterior sau
angajare) sunt considerate cele mai grave neajunsuri de-a lungul parcursului de studiu al
doctoranzilor. A rămâne concentraţi pe obiectivul de realizat, a rămâne orientaţi pe traseul
corect, a fi dedicaţi și determinaţi sunt premise fundamentale pentru finalizarea cu succes a
studiilor doctorale, aşa cum au afirmat de-a lungul timpului, mai mult de jumătate dintre
îndrumători.
2. Refuzul consilierii/comunicării cu îndrumătorul
Îndrumătorii apreciază importanța comunicării cu doctoranzii și încearcă să le ofere
feedback și sfaturi valoroase. Refuzul sfaturilor, al criticilor constructive și evitarea
feedback-ului sunt caracteristici care, aşa cum consideră îndrumătorii, împiedică progresul
programului de studiu şi o activitate de cercetare de calitate.
3. Capacităţi scriitoriceşti şi lingvistice reduse/competențe matematice inadecvate
Capacităţi scriitoriceşti şi lingvistice reduse sunt adesea problematice, mai ales în cadrul
ultimelor etape ale procesului de cercetare. Adesea, îndrumătorii subliniază importanța
abilităților de scriere competente în finalizarea cu succes a studiilor doctorale.
4. Lipsa independenței
Doctoranzii sunt obligați să asume paternitatea proiectelor de cercetare proprii, să fie
proactivi și să lucreze în mod independent. Imposibilitatea de a face acest lucru este
percepută ca o deficiență importantă în finalizarea cu succes a studiilor. Lipsa de
independență merge mână în mână cu lipsa de încredere și inițiativă, dependența de alții,
teama de eşec sau atitudinea defensivă.
5. Management inadecvat al timpului și aptitudini organizatorice modeste
O influenţă importantă în a urma studii doctorale o are abilitatea de a planifica și prioritiza
muncă, respecta termenele și livra la timp rezultatele. Alte aptitudini organizatorice
valoroase includ atenția la detalii, stabilirea unor obiective clare și a unor bune deprinderi

11
de evidență a datelor. Lipsa acestor abilități este percepută ca o deficiență semnificativă în
procesul studiilor doctorale.
6. Lene și amânare
Evitarea, amânarea, lenea, abordarea minimului posibil, lipsa auto-disciplinei, incapacitatea
de a lucra în mod constant, obţinerea unor rezultate fără a depune un efort consistent, etică
redusă a muncii și un progres variabil reprezintă acele caracteristici identificate de
îndrumători ca bariere puse în calea finalizării cu succes a doctoratului.
7. Lipsa motivației sau motivaţia eronată
Mesajul transmis de îndrumători este în cele mai multe cazuri, unul clar: participarea la
studii doctorale fără o motivație corectă poate afecta în mod negativ dorința și imboldul
doctoranzilor de a finaliza studiile.
8. Lipsa inteligenței/capacității academice
Studiile doctorale sunt percepute ca un pas înainte într-o carieră academică; nu toți
studenții au capacitatea și aptitudinile necesare pentru a face un astfel de pas. Capacitatea
academică și inteligența sunt un element mai mult decât necesar în finalizarea cu succes a
studiilor doctorale.
9. Lipsa curiozității și a capacității de învățare
Îndrumătorii apreciază doctoranzii dispuși să învețe. Viziunea limitată, gândirea rigid, lipsa
de curiozitate, o minte închistată, care nu poate gândi generic sau analitic, precum și
inflexibilitate intelectuală sunt privite ca factori ce limitează procesul de cercetare.
10. Lipsa entuziasmului și a pasiunii
Lipsa de entuziasm și imbold, pierderea interesului în tema de cercetare sau diminuarea
motivației au toate un impact deosebit asupra dorinței și capacității doctoranzilor de a
finaliza studiile doctorale.

2) Bunăstarea
Studiile doctorale se pot extinde pe durata a mai mulți ani și reprezintă o perioadă în care
doctoranzii sunt puși în fața unor provocări atât intelectuale cât și emoționale. Aceștia
trebuie să joace un rol dublu, acela de doctorand și cel de angajat (Haynes et al., 2012), și
trebuie să reușească și în a juca rolul nou de colegi mai tineri (Turner & McAlpine, 2011). De
la ei se așteaptă să creeze și să întrețină relații noi și să își formeze propria identitatea
profesională (Martinez, Ordu, Sala & McFarlane, 2013; Weidman & Stein, 2003).
Pentru mulți doctoranzi aceasta este, de asemenea, o fază a vieții cu obligații familiale și, în
consecință, însoțită de provocarea de a pune în echilibru viața profesională și cea privată
(Brus, 2006; Mason, Goulden & Frasch, 2009). Toate acestea sunt roluri și responsabilități
care necesită timpul și atenția doctoranzilor.

12
De asemenea, este un fapt cert că cercetarea poate fi un proces care îmbogățește, dar, în
același timp, un proces solicitant. Adesea, au fost prezentate date și informații conform
cărora perioadele de timp alocate cercetării sunt stimulante pentru numeroși indivizi, în
timp ce pentru alții reprezintă o experiență obositoare asociată cu stresul, incertitudine și
lipsa implicării (Hyun, Quinn, Madon & Lustig, 2006; Kurtz-Costes, Helmke & Ûlkü-Steiner,
2006). În 2012, un sondaj desfășurat în cadrul Universității Aarhus, a relevat că o proporție
semnificativă a doctoranzilor intervievați, se confruntaseră sau se confruntau cu simptome
severe de stres (Universitatea Aarhus, 2012). Alte cercetări la nivelul studiilor doctorale au
evidențiat faptul că emoțiile negative, ca stresul și epuizarea sunt bine-cunoscute în rândul
doctoranzilor din țările nordice (Jacobsson & Gillström, 2006; Stubb, Pyhältö & Lonka,
2011), Marea Britanie (Juniper, Walsh, Richardson & Morley 2011) și Statele Unite ale
Americii (Jairam, 2012; Lovitts, 2001).
Rezultatele acestor cercetări indică faptul că studenții care sunt integrați în mediul de
cercetare curent și sunt recunoscuți și respectați ca și colegi, se confruntă cu un nivel al
stresului și epuizării reduse (Pyhältö, Stubb & Lonka, 2009; Stubb et al, 2011; Vekkaila,
Pyhältö & Lonka, 2013). Sentimentul singurătății și izolării este deosebit de critic pentru
doctoranzi în comparație cu alte categorii academice profesionale (Ali & Kohun, 2007;
Jairam, 2012; McAlpine & Amundsen, 2009).

3) Auto-eficienţa cercetării
Încrederea în propriile abilități ca cercetător (auto-eficiența cercetării) se referă la
încrederea doctorandului în capacitatea sa de a controla și excela în îndeplinirea sarcinilor
legate de desfășurarea cu succes a cercetărilor, de exemplu finalizarea analizei literaturii de
specialitate, analizei datelor sau activitatea de publicare (Overall et al., 2011). Conform
teoriei lui Bandura cu privire la auto-eficiență, încrederea în abilitățile proprii este
important deoarece indivizii care se așteaptă să fie în măsură să ducă la bun sfârşit o
sarcină, au mult mai mult curaj în abordarea provocărilor și demonstrează o mai mare
stăruință când se confruntă cu probleme (Bandura, 1997). Bandura susține și că încrederea
în abilitățile proprii este și un element care influențează dezvoltarea învățării și
performanțe academice mai bune (Bandura, 1989).
Un mare număr de studii cu privire la procesul de doctorat confirmă importanța dezvoltării
de către doctoranzi a auto-eficienței cercetării (Gelso & Lent, 2000). Doctoranzii care au
încredere în propriile abilități de a rezolva sarcinile asociate cercetării au o mai mare
motivație pentru a efectua activități de cercetare și sunt mult mai interesați în a urma o
carieră în domeniu (Bishop & Bieschke, 1998; Hollingsworth & Fassinger, 2002; Kahn &
Scott, 1997). Aceștia sunt, de asemenea, mult mai productivi în ceea ce privește publicarea

13
de articole și prezența la conferințe (Bieschke, 2006; Brown, Lent, Ryan & McPartland,
1996; Hollingsworth & Fassinger, 2002; Phillips și Russell, 1994).
Studiile au indicat o serie de factori care evidențiază auto-eficienţa cercetărilor desfăşurate
de doctoranzi. Aceste studii au scos în evidenţă importanţa pe care un mediu de cercetare
inclusiv o are în dezvoltarea auto-eficienței cercetării (Brown et al., 1996). O relație similară
este demonstrativă pentru doctoranzii care raportează experiențe pozitive în legătură cu
îndrumătorii care sprijină, susțin și promovează independența (Overall et al., 2011; Paglis et
al., 2006). În cele din urmă, s-a observat că auto-eficiența cercetării doctoranzilor crește
concomitent cu procesul studiilor doctorale (Bieschke, Bishop & Garcia, 1996).

4) Progresul în cadrul proiectului

Progresul proiectului este privit ca o măsură obiectivă a evaluării momentului finalizării.
Finalizarea la timp este un obiectiv deloc de neglijat când este privit din perspectiva
eficienței financiare. În mod similar, se aşteaptă ca atât doctoranzii cât și îndrumătorii să fie
interesaţi în finalizarea la timp, din perspectiva învățării și a carierei.
Astfel, nu este deloc surprinzător că finalizarea programelor de studii doctorale este un
fenomen examinat pe larg în literatura de specialitate. Astfel, un mare număr de studii
detaliate prezintă ca factorii cei mai importanţi pentru finalizarea la timp a doctoratului
integrarea în mediul de cercetare (Golde, 2000) și un îndrumător implicat, care sprijină şi
susține (Bair & Haworth, 1999; Holbrook et al., 2006; Sinclair, 2004; Wao, 2011). Alţi
factori, dar mai puțin influenţi, rezultaţi ca urmare a unor studii de mici dimensiuni, sunt
reprezentaţi de gen (masculin) (Jiránek, 2010; Moses, 1994; Siegel, 2005), forma de
finanțare (bursă) (Jiránek, 2010), precum și de tipul de studii (cu frecvenţă) (Bourke,
Holbrook, Lovat & Farley, 2004; Martin, MacLachlan & Karmel, 2001; Vassil 2012).
Concluzia desprinsă din studiul literaturii de specialitate este că, deşi folosite adesea ca şi
criterii de selecţie, niciunul dintre elementele reprezentate de caracteristicile de fond ale
doctoranzilor sau nivelul lor academic în cadrul unor programe de studii anterioare, nu
sunt determinanţi pentru capacităţile acestora de a finaliza studiile doctorale (Lovitts,
2001). Factorul decisiv este ceea ce se întâmplă cu doctoranzii după ce se înscriu în
programul de doctorat. Finalizarea studiilor devine astfel o funcție de structurile și
procesele din cadrul doctoratului, cultura organizațională din cadrul școlilor doctorale,
precum și de posibilitatea de integrare în mediul de cercetare (Lovitts, 2001).

5) Activitatea de publicare
Producția de articole și lucrări este o activitate importantă și un parametru adesea utilizat
pentru succesul în activitatea de cercetare. În mod similar, o teză de doctorat este rezultatul

14
cel mai vizibil al unui proces de studii doctorale, precum și produsul cel mai important în
cadrul evaluării finale. De aceea, doctoranzii sunt adesea puși în situația de a se prezenta ca
autori și diseminatori de cunoștințe și informație.
De-a lungul studiilor doctorale, doctoranzii trebuie să facă alegeri cu privire la formatul
tezei, limba utilizată, precum și capacitatea de a produce publicații, exprimată în numărul
de rezumate, lucrări și/sau cărți ce le vor fi acceptate și, în final, publicate. Cu toate acestea,
numărul de publicații nu poate fi utilizat, la nivelul studiilor doctorale, ca un parametru cert
de succes. Acest lucru deoarece este un fapt bine stabilit în literatura de specialitate
internațională dedicată studiilor doctorale, că parametri de calitate, ca originalitatea,
claritatea și logica activității de cercetare sunt deseori interpretate în moduri diferite în
funcție de discipline și chiar în interiorul unor anumite cercuri academice (Badley, 2009).
În al treilea rând, pentru că nu se pot face comparații în cazul în care se încearcă să măsoare
productivitatea doar prin numărul de publicații, deoarece tradițiile de publicare diferă între
discipline și conduc la condiții variabile și diferite de comparație (Sabharwal, 2013). Spre
exemplu, formatul articolelor este prestabilit în cea mai mare parte a științelor medicale, a
disciplinelor tehnice și științifice, unde tradiția co-autoriatului contribuie la creșterea
ratelor de publicare (Lei & Chuang, 2009) și oferă un suport în explicarea producției mai
mari de publicații comparativ cu disciplinele științelor umaniste și sociale (Hesli & Lee,
2011). Formatul prestabilit al articolelor câștigă teren și în științele umaniste sau
disciplinele științelor sociale (Sabharwal, 2013).
Prin urmare, există o incertitudine considerabilă asociată cu utilizarea formatelor și
numerele prestabilite de publicare ca o unică măsură de evaluare.
Este însă interesant de stabilit şi creat o imagine descriptivă a modului în care doctoranzii
trăiesc alegerea și experiență publicării. Din cercetările internaționale se cunoaște faptul că
prezentările la conferințe și articolele sunt acele structuri prin intermediul cărora
doctoranzii câștiga cel mai frecvent experiență în cadrul programului de doctorat (Dinham
& Scott, 2001). De asemenea, s-a observat că, cu cât mai repede finalizează, cu atât mai
târziu, în cadrul cercetărilor, doctoranzii publică - indiferent de formatul publicației (Hesli &
Lee, 2011). Același lucru se observă și în cazul doctoranzilor care publică în timpul studiilor
de doctorat: după toate probabilitățile vor publica mai târziu în cadrul carierei lor de
cercetare. Fără a fi surprinzător, s-a demonstrat că rata de publicare a doctoranzilor crește
concomitent cu progresul în cadrul programului de studii doctorale (Kahn & Scott, 1997;
Paglis et al, 2006).
Mai multe studii indică corelații evidente între activitatea de îndrumare a doctoranzilor și
productivitatea acestora, măsurată prin numărul de publicații (Jones, 2013). Sprijinul
direct, îndrumarea și ajutorul în cadrul activității concrete de concepție și editare din partea

15
îndrumătorului, inclusiv un feedback detaliat pe text, va crește productivitatea studenților
(Dinham & Scott, 2001; Robins & Kanowski, 2008). Productivitatea crește, mai ales, atunci
când îndrumătorii adoptă o abordare colaborativă a scrisului, de exemplu, prin organizarea
unui feedback-ul reciproc și a grupurilor de concepție (Lee & Boud, 2003; McGrail, Rickard
& Jones, 2006), sau prin lucrul împreună cu doctoranzii (Florence & Yore, 2004; Kamler,
2008; Alison, Lee & Kamler, 2008). În concluzie, se poate afirma că producția de text
academic nu vine de la sine, ci necesită sprijin instituțional considerabil sub forma
cursurilor de concepție și editare, a grupurilor de concepţie, a sprijinului și a feedback-ului
reciproc (McGrail et al., 2006).

6) Planurile de carieră
Datorită unui mare număr de motive, examinarea măsurii în care studiile doctorale
înzestrează studenții cu dorința de a urma o carieră în cercetare este importantă. În primul
rând, pentru că în conformitate cu metodologia de organizare a doctoratului, acest program
este unul de cercetare, care are ca scop calificarea doctoranzilor în a se implica în activități
de cercetare și predare în sectoarele public și privat, unde o cunoaștere detaliată a
procesului cercetării reprezintă o condiție prealabilă. În al doilea rând, un obiectiv
important, generic pentru orice facultate a oricărei universităţi este, pe lângă atragerea și
dezvoltarea talentelor de cercetare, păstrarea celor mai remarcabili absolvenți de studii
doctorale pe poziții de cercetători în cadrul universităţii.
Multe studii au evidențiat faptul că în țările europene, aproximativ 50% dintre absolvenții
de studii doctorale au fost angajați în cadrul universităților, în centrele de cercetare
guvernamentale sau alte instituții publice de cercetare. În lumina preluării semnificative de
doctoranzi de către universitățile europene, nu este, totuși, dat ca sigur faptul că rata
ridicată de ocupare pe poziţii academice pentru absolvenții de doctorat va continua, sau că
un număr de doctoranzi la fel de ridicat ca şi până acum va găsi locuri de muncă pe posturi
academice la universitățile (Neumann & Tan, 2011). Studiile sugerează de asemenea că
mulți doctoranzi simt tot mai pregnant că oportunitățile pentru carierele de cercetare sunt
tot mai incerte (Johnston & Murray, 2004; Asociația Daneză a Masteranzilor și
Doctoranzilor, 2011).
Alte studii au arătat că majoritatea doctoranzilor se înscriu la un program de doctorat,
deoarece găsesc aria şi activitatea de cercetare interesante și deja au preconizat o carieră în
cercetare (Anderson & Swazey, 1998; Golde & Dore 2001, 2004; Asociația Daneză a
Masteranzilor și Doctoranzilor, 2011). Interesul pentru continuarea carierei de cercetare
pare să îşi menţină același nivel sau să crească în cadrul studiilor doctorale, mai ales în
cazul doctoranzilor care declară că sunt mulțumiți de rezultatele obţinute, care şi-au creat o

16
identitate pozitivă ca şi cercetători și au identificat un interes și se bucură de munca de
cercetare desfăşurată (Austin, 2002b; Leonard, Becker & Kelly, 2005).
Interesul pentru continuarea unei cariere de cercetare pare să scadă la nivelul doctoranzilor
care raportează experiențe negative ale "vieții de universitar", de exemplu, singurătatea,
mediul competitiv, presiunea de a publica și un echilibru dificil între viața profesională și
cea privată (Austin, 2002a; Golde & Dore, 2004; Harman, 2002; Moorhead-Rosenberg,
1997).

17