Teatru

Sfârșitul Primului Război Mondial, semnarea de către România a tratatului de la Versailles,

cele „14 puncte“ ale președintelui Wilson 1 și, în corolar, Marea Unire din anul 1918 au generat noi
speranțe și noi atitudini, între care unele s-au dovedit a fi inocente sau utopice, altele eronate sau chiar
iraționale. În ansamblul prefacerilor sociale, politice și economice, un rol tot mai însemnat a fost
acordat „națiunii“, cu toate conotațiile pozitiv-negative ale conceptului. În teritoriile alipite Vechiului
Regat a început un proces reparatoriu, de lichidare a privațiunilor la care a fost supusă populația
românească de vechile regimuri. În anii 1920, au început să prindă contur ideile pline de ardoare ale
noii generații de intelectuali – ale așa-numitei „intelighenții interbelice“, patronate de charismaticul
profesor de logică și metafizică Nae Ionescu –, prin care se căuta o modernizare a țării, fără a se uita
de specificul național și, afirma Cioran, de o salvare a României de „servilismul ideologiilor străine“ 2.
Așadar, aceste idei erau legate, straniu, de o nouă forma mentis, de speranța într-o Românie înnoită,
autentică, alipită destinului Europei, dar și de o țară a cărei voce se dorea a fi auzită și, mai mult, luată
în seamă de puterile Occidentului.

1
Expuse în fața camerelor reunite ale Congresului Statelor Unite la 8 ianuarie 1918, cele 14 puncte reflectau
dorința președintelui Wilson de a pune capăt dinastiilor monarhice ale Germaniei.
2
Nichifor Crainic, „Pagini literare“ [Recenzie], în Gândirea, anul XIV, nr. 8, octombrie 1935, p. 440.