Poezie

Copil de bulevard era

Vestitul bard pre numele lui PÂCÃ
Ce-l mirui singaporeana stea
Prea vrednic la libații, bun de râcă !

Parcă-l și văd în pragul cârciumei

Târând bețivii-n urmă – toată gloata:
Avea priviri de foc și pumnii grei
Și mușchii pe ciolane cu lopata !

Avea un hoit atletic, temerar,

Cu trecere la târfe și cucoane,
Părea conquistador sau marinar –
Șerpos la vână: tot numai odgoane !

Și-o mustăcioară – mustăcioara lui

Pe care-o botezase „samurașul” ! –
Părea să nu dea sama nimănui,
Cât mi-l știa de spaimă tot orașul !

Și-avea un gest cu palma trăgând greu

Curburile mustății pe sub barbă
De s-ar fi spăriat și Dumnezeu
Când s-așeza lângă pahar să-l soarbă !...

Iar – peste barba-mpădurită-n jos,

Prinzându-i maxilarele ca-n clește –
Sus – peste nasul cârn și bătăios –
Sprâncenele-arcuite vulturește !

Când s-așterna cu ăilalți la băut –

Da’ când era o zi să nu s-aștearnă ?! –
Nu pridideau să-i dea pahar umplut
Trei chelneri vrednici ce-i turnau pe goarnă ...

Și nici o ștoarfă nu l-ar fi clintit

Din zeama lui – c-o și pocnea la zlotcă;
Decât al târfei zâmbet înăcrit ,
Mai drag se săruta c-un țoi de votcă !

Părea urmașul unui han-tătar –

Han fioros, mușcând hangeru-n gură –
Când așternându-și buza pe pahar
Îl și da dușcă – dintr-o sorbitură...

Se prelingeau pe pieptul lui vânjos

Din cumpăna mustăților prelunge
Vânoșii șerpi de zaibăr tămâios
Ca văngile de cnut plesnind a sânge ...

Dar – cât de fioros și han, –

Când se pornea să cânte el de jale,
De lacrimi – ochii, pungile – de bani
Le deșărta cu cânticele sale !

De-atâta dor și cășunat frământ

Credeai că-n două inima lui sparge-și !
Ci crâșma-ntreagă tremura de cânt:
Bocea ca pe la Jii, doinea ca-n Argeș ...

Să-l fi văzut când inima-i da ghes

Să-nșire versuri, poezii să spună !
Era frumos ! Vorbea cu gest ales !
Se zbuciuma ca arborii-n furtună !

Cu halbele – sleite torți de seu –

Înmărmureau și chelnerii pe trepte,
Iar cei de primprejur, ca unui zeu,
Îi urmăreau fantasma mâinii drepte !...

Știa pe Lermontov d-a fir-a-păr...

O, „Demonul !” Cumplită poezie ! –
Când recita, părea, într-adevăr
Un tragic demon Însuș-El să fie !
Păreau pumnale ce-au tâșnit din teci
Aprinșii ochi – fantastice comete –
Când printre constelații de cincizeci
Ca un bolid se prăbușea cu sete !

Cu niscai ochi de lup or guri de puști

Îl aținteau sticloanțele din rafturi
Cu sânge de balaur – doar să-l guști,
Să-ți puie foc în vine, dor de cafturi !...

De mare „ocnă” l-au bunghit curând

„Presarii”, care-așteaptă doar atâta :
Să nu te-arăți ca oamenii de rând,
Că – gata – ți-ngenunche-n glod cornuta !

Da’ numa’ că pe el l-a-ngenuncheat

Nu cârdășia ce-i lingea pe urme,
Ci duhul lui înnegurat
Și păcătoasa-i viață vrând s-o curme !

Că – de-ar fi fost altfel, cu forța doar

Un reghiment ar fi putut să-l prindă,
Pe câți nu-i proiecta-n vreun galantar,
Or nu-i pălea prin părți rotind vreo grindă ?!

Dar singur el, sătul și de alcool,

Răpus și de-o tristețe grea ce-l roade,
Când opintit pe-un colț privea în gol,
Tânjea să fie iar „om cumsecade” !

Ba la „pârnaie” singur-el s-a dus –

Că nu era borfaș nici laș, din fire ! –
Ba, pot să zic, chiar demn, cu capul sus,
Ca un monah spășit la mânăstire !

Doar, lapte, n-a băut în viața lui,

Dar a șutit din colț un kil de lapte,
Pentr-un copil ce lâncezea, verzui,
Într-un cotlon unde-a-nnoptat az-noapte !
Patetică – zău – viața nu-i de loc
Și chiar de-ar fi, de loc nu-i pasă legii:
Ea macină și bagă la un loc
Borfașii lumii-alăturea cu regii !

La trebunal, trei luni – atât i-au dat.

Iar Pâcă-a zis proptindu-se la bară:
E prea puțin ! Nu-i drept ! Ar fi păcat !
Să-mi dați cinci luni, să ies în primăvară !

„Sfichește-afară ! ... Vine iarna grea ! ...

Cocioabă n-am și nici sub cap ce-așterne !
Și-n crâșmă nu-i nici pat nu-i nici saltea !
Iar băncile din parc sunt fără perne ! ... ”

Cu perne, fără perne, tot un of !

Că-i tot un drac și capra ca și țapul !
Dar nu da-n patarama lui Rutebeuf –
Hazliu truver – ăl de-și pierduse capul ! ...

Mult i-am iubit pe oamenii cei duri

La fel ca el, dând Morții cu piciorul,
Ce nu se dovediră murături
Și-n ceasul greu nu și-au pierdut humorul !...

Se duse bardul Pâcă dintre noi

De bună voie, ca la Purgatoriu,
Dar va să se întoarcă înapoi
Din monahatu-acesta provizoriu !

Eu nu știu dacă-n lume e ceva

O forță într-atâta de sus și tare
Să poată-asemeni fire-a o schimba –
O fire ca a lui – neschimbătoare !

Dar chiar de-ar fi o forță într-atât

Să schimbe-asemeni om, de azi pe mâine
Acel cu care anii mi-am băut
În mintea mea neschimbător rămâne !

Afară-i viscol ! Pâcă n-are bai !

Petrece-n sinea lui, duhnind ca grofii...
Ieri și-a băut cămașa, azi, încai,
Și-o bea izmana, mâine-și bea pantofii...

E-o vorbă abitiră-ntre borfași

Că mă-ta te-a fătat în pelea goală,
Tot ce-i pe noi e bașca, copilaș !
Din tot ce crezi c-apuci, nici-o scofală !

Bețivule, -ți curg trențele ! Dar las’

Că am să-ți fac costum la două rânduri,
Să te-nțolesc în trențe de pripas
Și-ți fac și monament din patru scânduri !...

Avea dreptate bardul cel proscris,

El – Pâcă cel Frumos – Eclesiastul !
Din tot ce va fi fost, atât stă scris
Ca amintire : Vocea lui și șvastul !

Și-am scris aici cuvânt d-adevărat,

Ca pretutindeni buhul să se ducă :
De-a pururi fie binecuvântat
Ãst staroste-al beției – Bardul Pâcă !