Analele Universităţii Spiru Haret

Seria Jurnalism

Anul VIII, nr. 9, 2008

Editura Fundaţiei România de Mâine

Bucureşti

1
Colegiul de redacţie:

Prof. univ. dr. Mircea Itu – director coordonator

Prof. univ. dr. Pamfil Nichiţelea – redactor-şef
Lect. univ. dr. George Lăzăroiu – secretar de redacţie

Colegiul editorial:

Prof. univ. dr. Alf Bang – Universitatea din Lund

Prof. univ. dr. Galip Bengu Isen – Universitatea Bilgi, Istanbul
Prof. univ. dr. Lucian Chişu – Universitatea Spiru Haret, Bucureşti
Conf. univ. dr. Sultana Craia – Universitatea Spiru Haret, Bucureşti
Prof. univ. dr. Paul Dobrescu – SNSPA, Bucureşti
Conf. univ. dr. Vaia Dondaki – Universitatea Panteion, Atena
Prof. univ. dr. Christina Erneling – Universitatea din Lund
Conf. univ. dr. Jesper Falkheimer – Universitatea din Lund
Prof. univ. dr. Vasil Garifullin – Universitatea de Stat din Kazan
Prof. univ. dr. Halil Ibrahim Gurcan – Universitatea Anadolu
Prof. univ. dr. Nikos Leandros – Universitatea Panteion, Atena
Conf. univ. dr. Valentina Marinescu – Universitatea din Bucureşti
Prof. univ. dr. Marko Milosavljevic – Universitatea din Ljubljana
Prof. univ. dr. Ala Mîndîcanu – Universitatea Liberă şi Independentă, Chişinău
Acad. Fănuş Neagu – scriitor
Prof. univ. dr. Adrian Păunescu – Universitatea Spiru Haret, Bucureşti
Prof. univ. dr. Milco Petrov Dimitrov – Universitatea din Sofia
Conf. univ. dr. Valeriu Râpeanu – Universitatea Spiru Haret, Bucureşti
Prof. univ. dr. Andrew Root – Universitatea de Stat din Kazan
Prof. univ. dr. Joni Seager – Hunter College, New York
Prof. univ. dr. Gina Stoiciu – Universitatea din Québec
Prof. univ. dr. Vasile Tran – SNSPA, Bucureşti
Prof. univ. dr. Haluc Ucel – Universitatea Bilgi, Istanbul
Prof. univ. dr. Iskander Yasaveyev – Universitatea de Stat din Kazan
Prof. univ. dr. Rrapo Zguri – Universitatea din Tirana
Prof. univ. dr. Tom Wilson – Universitatea York, Toronto

© Editura Fundaţiei România de Mâine

ISSN 1454-9492

2
 CUPRINS
STUDII ŞI CERCETĂRI INTERDISCIPLINARE

RICHARD SWINBURNE, Simplitatea ca dovadă a adevărului (II)

MICHAEL DELLA ROCCA, The Identity of Indiscernibles and the Articulability of Concepts
GERARD CASEY, An Argument for Essentialism
PAMFIL NICHIŢELEA, Aspecte metodologice privind problema influenţelor
AUREL CAZACU, Capcanele argumentării
ASA KASHER, Rationality and Pragmatism
SOFIA GEORGESCU, Atribuirea cauzalităţii – operator psihoindividual în construirea imaginii sociale
AVNER BAZ, Contextualism, anticontextualism şi argumentele fiecărei poziţii
HAGIT BENBAJI, Facts and World
AURA AL. CONSTANTINESCU-CAZACU, Creaţie şi creativitate

MASS-MEDIA ŞI COMUNICARE

MIRCEA ITU, Intercultural Communication – An Openness towards the Future

NORMAN LILLEGARD, Communal Praxis and Normativity
DEBASISH CHAKRABARTI, Deconstructing SMS Language:
A Content Analysis of Valentine Day SMS Texts
SULTANA CRAIA, Rolul liderului în comunicarea de grup – o realitate în schimbare
PETER LAMARQUE, Poetry and Private Language
JASON WALLER, Wittgenstein and Communicating with an Extraterrestrial Intelligence
LUCA MORETTI, Dummett and the Problem of the Vanishing Past
GEORGE LĂZĂROIU, Wittgenstein on Communication and Linguistic Understanding
NICOLAE ILIESCU, Cinematograful – artă sau media?
SONIA CRISTINA STAN, Subtilităţile unui concept – „intenţia“ într-un act de manipulare
– şi tipuri de manipulare prin presă
DOINA STANOJEVIC, Omul în era televiziunii
VASILICA SILVIA NEAMU, Dimensiunea umanistă a culturii comunicaţionale

CERCETĂRI STUDENŢEŞTI

CONSTANŢA GOLOVATIUC, Concepţia lui Francis Balle despre mass-media

DIANA-ALICE BOBOC, Aspecte specifice ale controlului şi intimidării mass-media
SIMONA VASILIU, Radioul – mijloc specific de comunicare

ISTORIA PRESEI

LUCIAN CHIŞU, Blaga, Barbu, Bacovia sub zodia proletcultismului

RUXANDRA COMAN, Ipostaze ale textului satiric în presa secolului al XIX-lea.
Strategii ale discursului satiric
CRISTINA MIHAELA SCARLAT, Guvernarea Gheorghe Tătărescu (1934-1937) reflectată
în ziarele vremii

DOCUMENTAR

GHEORGHE COJOCARIU, „Zimbrulu şi Vulturulu”, o „publicaţie pur sânge românească”,

cel mai scump ziar din lume

RECENZII ŞI NOTE

MARIAN PETCU, Jurnalist în România. Istoria unei profesii

LUMINIŢA ROŞCA, ROMINA SURUGIU (coord.)
Producţia unei reviste. Strategii editoriale în presa specializată
ŞTEFAN VLĂDUŢESCU, Comunicarea jurnalistică negativă
SEPTIMIU CHELCEA (coord.), Comunicarea non-verbală în spaţiul public

3
 CONTENTS
INTERDISCIPLINARY RESEARCH PAPERS

RICHARD SWINBURNE, Simplicity as Evidence of Truth (II)

MICHAEL DELLA ROCCA, The Identity of Indiscernibles and the Articulability of Concepts
GERARD CASEY, An Argument for Essentialism
PAMFIL NICHIŢELEA, Methodological Aspects as regards the Problem of Influences
AUREL CAZACU, Traps of Argumentation
ASA KASHER, Rationality and Pragmatism
SOFIA GEORGESCU, Attribution of Causality –
A Psychoindividual Operator in Constructing Social Image
AVNER BAZ, Contextualism, Anticontextualism, and the Arguments of Each Theory
HAGIT BENBAJI, Facts and World
AURA AL. CONSTANTINESCU-CAZACU, Creation and Creativity

MASS MEDIA AND COMMUNICATION

MIRCEA ITU, Intercultural Communication – An Openness towards the Future

NORMAN LILLEGARD, Communal Praxis and Normativity
DEBASISH CHAKRABARTI, Deconstructing SMS Language:
A Content Analysis of Valentine Day SMS Texts
SULTANA CRAIA, The Role of a Leader in Group Communication – A Reality under Change
PETER LAMARQUE, Poetry and Private Language
JASON WALLER, Wittgenstein and Communicating with an Extraterrestrial Intelligence
LUCA MORETTI, Dummett and the Problem of the Vanishing Past
GEORGE LĂZĂROIU, Wittgenstein on Communication and Linguistic Understanding
NICOLAE ILIESCU, Cinema – Art or Media?
SONIA CRISTINA STAN, Subtleties of a Concept – „Intention“ in an Act of Manipulation
– and Types of Manipulation in Mass Media
DOINA STANOJEVIC, Man in the Television Era
VASILICA SILVIA NEAMU, The Humanist Dimension of Communicational Culture

STUDENTS’ RESEARCH PAPERS

CONSTANŢA GOLOVATIUC, Francis Balle’s View on Mass Media

DIANA-ALICE BOBOC, Specific Aspects of Control and Intimidation of Mass Media
SIMONA VASILIU, Radio – A Specific Means of Communication

HISTORY OF THE PRESS

LUCIAN CHIŞU, Blaga, Barbu, Bacovia under the Sign of Proletkult

RUXANDRA COMAN, Hypostases of Satirical Texts in the 19th-Century Press.
Strategies of Satirical Discourse
CRISTINA MIHAELA SCARLAT, Gheorghe Tătărescu Government (1934-1937)
Outlined in the Newspapers of That Time

DOCUMENTARY

GHEORGHE COJOCARIU, „Zimbrulu şi Vulturulu”, „A Purebred Romanian Publication”,

the Most Expensive Journal in the World

NOTES AND BOOK REVIEWS

MARIAN PETCU, Journalist in Romania. History of a Profession

LUMINIŢA ROŞCA, ROMINA SURUGIU (eds.)
Production of a Magazine. Editorial Strategies in Specialized Press

4
ŞTEFAN VLĂDUŢESCU, Negative Journalistic Communication
SEPTIMIU CHELCEA (eds.), Nonverbal Communication in Public Space

5
 SIMPLITATEA CA DOVADĂ A ADEVĂRULUI (II)

RICHARD SWINBURNE
Prof. univ. dr., Universitatea din Oxford
Membru al Academiei Britanice

ABSTRACT. I seek in this essay to show that – other things being equal – the simplest hypothesis proposed
as an explanation of phenomena is more likely to be the true one than is any other available hypothesis, that its
predictions are more likely to be true than are those of any other available hypothesis, and that it is an ultimate
a priori epistemic principle that simplicity is evidence of truth.

Key words: simplitate, dovadă, adevăr, ipoteză, principiu epistemic

1. Rolul cunoştinţelor fundamentale

Am scris despre simplitate ca un criteriu de alegere când nu există cunoştinţe fundamentale.

Dar se poate susţine că aceasta nu este situaţia noastră firească. În practică, se spune, oamenii de
ştiinţă deja cunosc (din cunoştinţele anterioare ale câmpului de investigat) tipul de teorie pe care-l
caută. Dacă ei studiază vâscozitatea unui gaz la temperatură scăzută, ei cunosc din formulele ce
acoperă alte gaze tipul de formă pe care o asemenea curbă ar trebui să-l aibă. Când ei au obţinut
suficiente informaţii pentru noul gaz, ecuaţia curbei sale poate fi chiar atunci determinată unic prin
informaţii. Sau, din nou, în încercarea de a găsi cauza unei anormalităţi genetice, cunoaştem tipul de
lucru pe care-l căutăm – genele, sub formă de reţele DNA, în locaţii asupra cromozomilor.
Cunoaştem aceasta ca rezultat al fundamentării unei teorii genetice ce funcţionează foarte bine în
explicarea multor fenomene diferite, caracteristice în aceşti termeni. Teoria noastră asupra acestei
anormalităţi este necesar să se adecveze acestei teorii ce explică alte caracteristici fenomenale. Dat
fiind că formulăm explicaţii în aceşti termeni, atunci, cu suficiente informaţii experimentale noi,
locaţia şi structura genelor pot fi determinate în mod unic. Sau chiar dacă nu există determinare
unică, continuă sugestia, asemenea cunoştinţe fundamentale constituie de departe componenta
determinantă a alegerii între teorii la fel de viabile în a produce informaţii.
Se pot formula două obiecţii. Prima este că atunci când considerăm teorii pe scară foarte
mare nu vom avea asemenea cunoştinţe fundamentale. O teorie generală a comportamentului
mecanic al materiei, precum cea a lui Newton, a încercat să explice excesiv că nu există teorii ale
zonelor învecinate cu care ea să se potrivească. De atunci, au fost dezvoltate teorii ale luminii şi
apoi teorii ale electro-magnetismului, iar Einstein a căutat o teorie care a explicat tot ce aceste teorii
de nivel mai redus ale materiei şi electro-magnetismului au căutat să explice. Dar, din nou,
vastitatea zonei pe care teoria lui a căutat să o acopere nu a lăsat zone învecinate cu teorii probabile
cu care s-ar putea adecva teoria sa. De atunci, s-au dezvoltat teorii şi pentru alte zone noi. Avem
acum teorii de forţă nucleară slabă şi de forţă nucleară puternică, precum şi teoria cuantică. Iar o
teorie integrală, precum teoria suprareţelei, caută să explice toate lucrurile cunoscute acum de
ştiinţă. Şi, din nou, nu există teorii ale zonelor învecinate cu care s-ar putea adecva o asemenea
teorie. Totuşi, un număr infinit de asemenea teorii pe scară foarte mare ar putea fi interpretate încât
să producă informaţiile obţinute până acum. Cum putem alege între ele cu excepţia temeiurilor de
simplitate?
Deoarece mi-am ilustrat teoria până acum îndeosebi cu exemple foarte banale, ar putea fi de
interes acum s-o ilustrăm mai detaliat cu unul dintre cele mai puţin banale exemple pe care tocmai
le-am amintit. Să considerăm că Newton şi-a formulat teoria sa asupra gravitaţiei pentru a da seama
de informaţiile gravitaţiei terestre (încorporată în legea galileană a căderii), ale coliziunii (formulată
de Huyghens), ale mişcării planetare (inclusă de legile lui Kepler), ale mişcării lui Jupiter şi Saturn,
ale mareelor şi cometelor. Cele trei legi ale mişcării şi legea sa a atracţiei gravitaţionale (toate

6
corpurile se atrag cu forţe proporţionale cu produsul maselor lor (m şi m’) şi invers proporţionale cu
pătratul distanţei lor, în afară de (r) – F=mm’/r 2 –, erau astfel încât să ne permită ca, din ne-
număratele valori observate ale variabilelor, să deducem altele pe care le-am putea observa ca fiind
sustenabile (până la limita acurateţei care ar putea fi măsurată); ele au produs un număr mare de
informaţii viabile. Dar unele la fel de izbutite şi având un conţinut egal ar putea înlocui legea
atracţiei gravitaţionale cu o lege de forma F=mm’/r 2+Kmm’/r4, unde K este o constantă foarte
redusă, astfel încât informaţiile disponibile lui Newton nu ar fi fost suficient de clare încât să
permită deosebirea între predicţii ale celor două teorii. Într-adevăr, şase decenii mai târziu, când
informaţiile obţinute păreau suficient de clare pentru a deosebi între teoria lui Newton şi o anumită
teorie de formă secundă, ele îi păreau lui Clairaut a fi astfel încât să o favorizeze pe cea de-a doua,
şi a propus o asemenea teorie, dar doar din cauza (precum i se părea) incapacităţii teoriei lui
Newton de a produce informaţiile atunci disponibile1; altfel, preferinţa lui pentru teoria lui Newton
a fost clară. Printre alte teorii ce produc informaţii disponibile în secolul 18 (până la gradul de
acurateţe încât puteau atunci sau pot acum să fie măsurate) sunt toate teoriile obţinute din teoria lui
Newton prin înlocuirea legii gravitaţiei cu o lege de forma F=mm’/r2.000…(100 zerouri)…1. La fel se
întâmplă şi cu alte teorii în care F=mm’/r 2+Km, unde K este o variabilă a cărei valoare depinde de
dis- tanţa medie de galaxii. Şi în consecinţa recesiunii lor reciproce ce se desprinde din „Big Bang“,
galaxiile se scindează pe mai departe; ele pot ajunge finalmente la un nivel critic (de pildă în anul
2000 d.Hr.). K, putem presupune, are valoarea zero până atunci, în 2000 d.Hr. are valoarea 1, după
care are o valoare ce măsoară creşterea proporţională din 2000 la distanţă medie de galaxii.
Asemenea teorii vor fi la fel de bune precum cele ale lui Newton pentru producerea informaţiilor
obţinute până acum. Desigur, toate aceste teorii nu sunt sprijinite de informaţii, dar ele nu sunt
sprijinite fiindcă nu produc informaţii (în sensul pe care l-am definit), ci deoarece o fac, dar fiindcă
ele sunt evident mai puţin simple decât o altă teorie ce produce informaţii.
Aspectul descris în privinţa teoriei lui Newton şi sprijinul ce i s-a oferit prin datele
disponibile în secolul 18 se vor aplica evident oricărei teorii contemporane ce vizează să explice atât
de multe încât nu există cunoştinţe fundamentale despre cum funcţionează lucrurile în zone
învecinate cu care teoria se poate adecva. O teorie integrală nu trebuie să răspundă unor cunoştinţe
fundamentale. Capacitatea de a produce informaţiile observate până acum (adică, informaţiile
produse şi de teoriile de nivel mai redus) şi simplitatea sunt singurele criterii prin care ea se poate
compara cu alte teorii ce au acelaşi conţinut, adică, alte teorii integrale.
Dar cel de-al doilea aspect, şi absolut important, este că unde există cunoştinţe
fundamentale, unde există teorii ale câmpurilor învecinate, criteriul simplităţii determină care teorie
propusă „se adecvează exemplar“ acelor teorii învecinate. „A se adecva mai bine“ înseamnă „a se
adecva mai simplu“, creându-se astfel o perspectivă atotcuprinzătoare mai simplă a lumii.
Să presupunem că studiem structura unei substanţe chimice x. Teoria chimică deja ne spune
despre atomii elementari din care sunt alcătuite toate celelalte substanţe chimice, valenţa lor şi
tipurile de legături ce pot exista între ele. Dovezile experimentale pot fi furnizate de unele substanţe
din care s-a format x şi în care el se descompune. Aceste cunoştinţe fundamentale nu stabilesc deja
parametrii în termenii cărora formula chimică a lui x urmează a fi enunţată? Poate că un număr finit
de experimente va elimina toate posibilităţile, cu excepţia uneia. Lucrurile nu stau chiar aşa. Poate
că x are o componentă atomară ce n-a fost identificată altundeva în univers, s-a alcătuit din tipul său
special de cuarc, ce prinde viaţă când se formează x şi dispare când acesta se descompune. Poate că
există tipuri de legături ce relaţionează atomii lui x şi nu altă substanţă. Şi aşa mai departe. Dar acest
tip de supoziţie este absurd. Fireşte, dar de ce? Deoarece supoziţia că într-o substanţă există tipuri
de atomi formaţi în tipuri de moduri şi formând tipuri de legături necunoscute în restul universului
ajunge la o supoziţie că legile noastre fizice şi chimice generale sunt mult mai puţin simple decât le-
am presupus a fi fost altfel. Ele nu ar avea forma „L1…L20“ (unde acestea sunt legi relativ simple
ce se aplică tuturor substanţelor chimice), ci forma „L1…L20, cu excepţia lui x unde L21…L24“,
în care L21…L24 sunt legi ce au o formă total diferită de L1…L20. Criteriul simplităţii ne spune să
avem teorii care să „angreneze“ teorii învecinate şi teorii mai extinse, şi face asta insistând ca

7
teoriile atotcuprinzătoare să fie pe cât posibil de simple. Criteriul cunoştinţelor fundamentale – că
acea teorie a unui câmp T1 care se adecvează mai bine cu teorii fundamentate pentru domenii
învecinate T’, T’’… etc., decât o fac alte teorii din primul domeniu T2, T3, T4… etc., este (alte
lucruri fiind egale) mai posibil să fie adevărată decât ultimele teorii, reducându-se la criteriile de
producere a informaţiilor şi a simplităţii. Conjuncţia teoriilor (T1 cu T’, T’’… ş.a., mai curând decât
T2 cu T’, T’’… ş.a.) care este cea mai simplă teorie ce produce informaţii în toate domeniile (până
la un nivel dat de probabilitate) e (printre teorii cu conţinut egal) cea mai probabil adevărată2.
Susţinând că teoriile mai simple sunt mai probabile decât teoriile complexe, cercetătorul
susţine că este mai probabil ca lumea ca întreg să fie simplă, mai curând decât complexă. De aici ar
trebui să postulăm, pe temeiurile simplităţii, ca fiind probabil adevărat, că teoria unei regiuni
restrânse ce face teoria globală a lumii este cea mai simplă pentru informaţiile integrale. Această
teorie e posibil să fie cea mai simplă a aspectului restrâns al lumii, considerat în sine. Când se
susţine că există temeiuri pentru postularea multor entităţi decât a unora restrânse, sau a unei ecuaţii
complexe mai degrabă decât a uneia simple, chiar când o teorie mai simplă produce informaţiile la
fel de bine, aceste temeiuri, sugerez, vor fi găsite drept constând în faptul că teoriile domeniilor
învecinate postulează multe entităţi în circumstanţe similare sau în ecuaţii de formă similară, şi
astfel imaginea completă este mai simplă dacă postulăm într-o regiune acelaşi tip de complexitate
ca în celelalte3.
Acum că am discutat rolul simplităţii în a alege între teoriile sau conjuncţiile mari, acesta
este locul în care să remarcăm că un om de ştiinţă poate face doar o alegere între teorii pe care le-a
întâlnit el sau cu care au interacţionat colegii săi (dacă sunt respinse ca absurde). Pot exista teorii
simple la care omul de ştiinţă nu s-a gândit, şi judecata sa că o anumită teorie este cea mai probabil
adevărată pe temeiul că poate apărea printr-un eşec de a sesiza că există o teorie mult mai simplă ce
produce informaţiile. Progresul ştiinţific este adesea o chestiune de a ne gândi la noi teorii posibile.
Pentru acelaşi motiv, un om de ştiinţă poate judeca eronat ce teorie se adecvează exemplar
cunoştinţelor fundamentale, printr-un eşec de a sesiza simplitatea unor conexiuni cuprinzătoare. În
acest caz, eroarea sa va afecta judecata lui asupra valorii comparative a teoriilor, nu doar judecata sa
a valorii absolute a teoriilor ce-i sunt disponibile. Deoarece este posibil ca o teorie T1 de un spaţiu
restrâns se adecvează mai bine cunoştinţelor fundamentale B decât o face o teorie T2 a acelei zone
– deşi omul de ştiinţă a făcut judecata inversă, printr-un eşec de a vedea că există o teorie
cuprinzătoare foarte simplă θ a cărei consecinţă este (B şi T1). Sau, mai rău, dacă „cunoştinţele“
fundamentale sub formă de teorii ale multor fenomene observabile sunt în eroare din pricina celei
mai simple teorii a acelor fenomene asupra cărora nu s-a reflectat, omul de ştiinţă poate prefera ca
adecvându-se exemplar teoriei fundamentale curente o anumită teorie cu zonă restrânsă, când el ar
alege o teorie destul de diferită dacă s-a reflectat asupra celei mai simple teorii fundamentale. Din
nou, eşecul său în a se ocupa de o anumită teorie l-a determinat să facă judecăţi eronate nu doar
despre probabilitatea absolută, dar şi despre probabilitatea comparativă a teoriilor unei zone
restrânse4. Judecăţile oamenilor de ştiinţă asupra probabilităţii sunt mult mai puţin eronate prin
aplicarea greşită a celorlalte criterii de conţinut şi a producerii informaţiilor.

2. Încercări de a explica pe deplin simplitatea

Printre filosofii care sunt de acord cu această (greu de rezistat) afirmaţie după care
simplitatea joacă rolul crucial pe care l-am descris în alegerea între teorii, există trei tipuri de
răspuns nesatisfăcător. Prima este afirmaţia că există motive pentru care alegem teorii simple mai
curând decât mai marele adevăr probabil al unei teorii simple. Cea de-a doua este afirmaţia că o
justificare a posteriori poate fi dată pentru folosirea de către noi a criteriului de simplitate ca un
criteriu al adevărului probabil. Iar a treia este de a afirma că o justificare a priori poate fi dată prin a
arăta că ea urmează dintr-o teoremă a calculului probabilistic sau chiar adevărul logic mai evident

8
după care cea mai simplă teorie este cea mai probabil adevărată. Cred că răspunsurile tuturor
acestor tipuri sunt eronate.
Să începem cu afirmaţia că preferinţa noastră pentru teorii mai simple este pentru alte
temeiuri decât adevărul lor probabil mai mare. Versiunea mai evidentă a acesteia este că preferăm
teoriile mai simple întrucât este mai convenabil să operăm cu ele. E posibil să fie mai con- venabil,
dar nu este întotdeauna mult mai convenabil. Nu ar fi prea dificil în aceste zile ale calculelor asistate
de computer să construieşti predicţiile unor teorii mai complicate decât cea mai simplă teorie (de
conţinut dat care produc informaţiile până la un nivel dat de probabilitate) dacă ar fi important să
procedăm astfel. Totuşi, chiar dacă furnizarea predicţiilor pentru un număr destul de mare de teorii
distincte a funcţionat în avans pentru noi, am crede totuşi că este adecvat să ne bazăm pe predicţiile
celei mai simple teorii. Principalul nostru interes în predicţii este un interes pentru adevărul
probabil. Este necesar să ştim dacă podul se va prăbuşi când trecem cu camionul peste el, dacă un
medicament ne va ucide sau ne va vindeca, dacă explozia nucleară va declanşa o reacţie în lanţ ce
va distruge întreaga omenire ş.a. Dacă există două teorii ce produc observaţii făcute până acum, una
prezice că întreaga viaţă din emisfera nordică va fi distrusă mâine, iar cealaltă prezice că întreaga
viaţă din emisfera sudică va fi distrusă mâine, şi nu avem timp să le testăm, dar ultima este
complicată, în timp ce prima e simplă, orice locuitor din nord s-ar deplasa cu avionul spre sud
diseară şi credem că este un demers raţional. Ei s-ar deplasa cu avionul fiindcă ar crede că
predicţiile primei teorii sunt probabil adevărate, şi asta întrucât ei cred că prima teorie este probabil
adevărată (sau, în orice caz, are o probabilitate mai mare de adevăr decât cea de-a doua teorie).
Dar, dat fiind că nu putem depăşi faptul că oamenii de ştiinţă folosesc simplitatea ca un
criteriu al adevărului probabil, cea de-a doua reacţie filosofică nesatisfăcătoare este de a afirma că
există temeiuri em- pirice pentru ca ei să procedeze astfel. Faptul că, decurge argumentul, teoriile
generale mai simple au funcţionat bine în trecut ne îndreptăţeşte să presupunem că ele vor funcţiona
bine pe viitor. În termeni formali, să considerăm orice set de informaţii disponibil la un moment din
istoria trecută t, şi orice pereche de teorii ce produc acele informaţii la fel de bine, T A şi TB (fie teorii
actuale care au fost construite, fie teorii care ar fi fost construite la t), astfel încât T A este cea mai
simplă teorie care produce informaţii, iar TB este o teorie mai complexă. Atunci, în mod normal TA
s-a dovedit sau s-ar fi dovedit în consecinţă cel mai bun prezicător. Putem generaliza din aceste
rezultate trecute la: de obicei, cele mai simple teorii prezic mai bine decât teoriile mai complexe,
ceea ce justifică credinţa noastră că într-o ocazie nouă cea mai simplă teorie va prezice mai bine.
Este adevărat, uneori cea mai simplă teorie nu s-a dovedit a fi cel mai bun prezicător. La fel de
capabile în a furniza informaţiile neprelucrate cu- noscute lui Boyle despre cum temperatura (T) a
gazelor a variat în funcţie de presiunea lor (p) şi volumul (v) au constituit atât legea lui Boyle,
pv=RT (R fiind o constantă ce variază în privinţa gazului) şi (dacă ar fi fost formulată atunci), cât şi
legea lui Van der Waals (p+a/v2)(v-b)=RT, a şi b fiind din nou constante ce variază în funcţie de
tipul de gaz. Totuşi, legea lui Van der Waals s-a dovedit a fi, ulterior, cel mai bun prezicător. Dar
afirmaţia a fost doar că de obicei cea mai simplă teorie s-a dovedit a fi cel mai bun prezicător, iar
asta ar justifica aserţiunea că probabil cea mai simplă teorie dată se va dovedi cel mai bun prezicător
într-o situaţie viitoare.
Totuşi, chiar această afirmaţie modestă despre istoria ştiinţei după care cea mai simplă
teorie s-a dovedit a fi cel mai bun prezicător pare foarte îndoielnică. În multe zone de cercetare,
„legile“ mai simple care au funcţionat bine în trecut au fost înlocuite cu legi mai complicate –
povestea raportului Boyle-Van der Waals este destul de banală. Dar chiar dacă cele mai simple
teorii s-au dovedit a fi mai buni prezicători, acest lucru nu ar oferi o justificare pentru folosirea
ulterioară a criteriului simplităţii, pentru temeiul că justificarea deja se bazează pe criteriul sim-
plităţii. Există modalităţi distincte de extrapolare din corpus-ul de date trecute despre succesul
relativ care a fost deţinut de teorii actuale şi care ar fi fost deţinut de teorii posibile de diverse tipuri,
dacă ar fi fost formulate. „De obicei, cele mai simple teorii prezic mai bine decât teoriile mai
complexe“ este o altă cale. Un alt mod este o extrapolare de forma „De obicei, teoriile formulate de
greci în cadă, de englezi ce urmăresc căderea merelor sau de germani care lucrează în birouri de

9
invenţii ş.a., ce iniţial se adresau comunităţii ştiinţifice, prezic mai bine decât alte teorii“ 5. O
extrapolare de acest tip, explicitată pe larg, ar furniza informaţii despre istoria trecută a ştiinţei, ca şi
extrapolarea ce relaţionează succesul predictiv cu simplitatea. Desigur, acest tip de extrapolare este
o modalitate absurdă de extrapolare din informaţiile trecute ce vizează succesul relativ al teoriilor.
Dar de ce este absurdă? Deoarece ea este cu mult mai puţin simplă decât modalitatea evidentă de
extrapolare. Am presupus principiul prin oferirea justificării sale! Oricare altă justificare empirică
adeverită a întrebuinţării criteriului simplităţii se va dovedi la fel de circulară.
Finalmente, avem reacţia afirmaţiei că ea urmează dintr-o teoremă a calculului probabilistic
tradiţional sau chiar dintr-un adevăr logic evident după care cea mai simplă teorie va prezice
probabil cel mai bine, şi astfel este mai posibil să fie adevărată decât alte teorii. Acesta este un mod
mai sofisticat de a susţine vechea afirmaţie potrivit căreia o justificare deductivă poate fi furnizată
spre a presupune că inducţia probabil va funcţiona. Dar trecutul este doar un set finit de informaţii.
Cum ar putea fi el o consecinţă logică a sa cu privire la ceea ce (probabil) se va întâmpla? Iar
Hume, desigur, a afirmat: „Nu pot exista argumente demonstrative pentru a dovedi că acele situaţii
pe care nu le-am experimentat ne amintesc de cele prin care am trecut“ 6, şi, adaug, pentru a întări
argumentul, „în orice privinţă dată“. Totuşi, filosofii continuă să încerce să ofere asemenea
argumente. Ultima încercare este una interesantă, întreprinsă de Malcolm Forster şi Elliott Sober7,
care afirmă că teorema lui Akaike este de folos pentru acest scop. Această teoremă vizează
problema adecvării unei curbe la un set dat de informaţii într-un asemenea mod încât să facă
predicţii asupra informaţiilor viitoare care (foarte probabil) au un grad ridicat de acurateţe
predictivă. Ea presupune că avem în minte un grup de curbe de dimensiuni reduse (de pildă, linii
drepte, care formează un grup bidimensional, în sensul că este necesar să conferim valoare pentru
două variabile pentru a selecta o linie particulară. Deoarece ecuaţia unei linii drepte este x=ky+c,
este necesar să conferim valori lui k şi c pentru a selecta o linie particulară.) Comparăm acest grup
cu un grup având curbe dimensionale mai ample (de pildă, parabole), care pot include sau nu grupul
dimensional redus. Selectăm membrul de grup dimensional redus care se adecvează exemplar
informaţiilor, să-l numim L, şi apoi membrul familiei dimensionale mai ample ce se adecvează
informaţiilor la fel ca şi L, să-l numim P. Se arată atunci că, subiect al presupunerii (implicite) că
cele două curbe particulare au probabilităţi anterioare egale (sau densităţi probabilistice) şi alte
(anumite) presupuneri foarte modeste, L probabil va prezice mai bine decât P 8. Acesta este un
rezultat teribil, la o primă analiză. Totuşi, teama începe să dispară când observăm că ea se va susţine
pentru oricare grup dimensional mai redus sau mai amplu. Astfel, dacă alegem un grup dimensional
redus având curbe absolut distorsionate şi îl comparăm cu un grup dimensional amplu având curbe
line (de pildă, parabole), el va de- monstra că cel mai bun membru adecvat primului grup va prezice
pro- babil mai bine decât un membru la fel de bine adecvat al celui de-al doilea grup 9. Orice curbă
particulară poate servi ca membru individual cu grup dimensional 0, iar teorema lui Akaike va arăta
că ea va prezice probabil mai bine decât orice se dovedeşte a fi membrul unui grup mare care se
adecvează la fel de bine. În pofida titlului articolului lui Forster şi Sober, teorema lui Akaike nu
tinde să arate că teoriile mai simple în sensul meu sunt prezicători mai buni. Rezultatul lor reiese
din metoda particulară prin care două curbe concurente sunt alese (ca membri ai grupurilor alese
anterior şi având dimensiuni distincte), iar rezultatul depinde de a fi fost alese prin acea metodă. Ea
ne spune că dacă încercăm să găsim teoria adevărată prin această metodă, atunci teoria din grupul
dimensional mai redus este, pe baza dovezilor a cum este selectată, mai posibil să prezică mai bine.
Dar ea nu ne oferă vreun motiv să presupunem că acesta este un mod foarte sensibil de a alege
curbe, în orice caz posibil de a produce o curbă care este un bun prezicător. El va face asta doar
dacă am realizat alegerea anterioară a grupurilor de curbe în modul adecvat. În mod intuitiv, aceasta
implică faptul că grupurile sunt grupuri de curbe ce se adecvează pur şi simplu laolaltă (care, de
pildă, sunt toate parabole, în loc de o mixtură de parabole şi curbe-sin), iar grupul dimensional mai
redus fiind un grup ce are curbe simple. Trebuie să nutrim o înţelegere a simplităţii în teorema lui
Akaike pentru a obţine din asta ceva relevant. Şi chiar rezultatul său foarte limitat va fi sustenabil
prin supoziţia că toate curbele particulare au aceeaşi probabilitate anterioară (sau densitate

10
probabilistică), pe care cineva care susţine că simplitatea în sensul meu este dovadă a adevărului o
va nega.
Toate încercările de acest tip pentru a dovedi dintr-o teoremă a matematicii sau logicii că
teoria mai simplă este mai probabil adevărată sunt, sugerez, sortite eşecului. Problema este că, deşi
mulţi nu vor fi de acord, dacă principiul simplităţii este adevărat, el este un adevăr a priori
fundamental. Dacă informaţiile ne prezintă că o teorie sau o predicţie este mai probabilă decât alta,
acest lucru se poate întâmpla doar fiindcă există criterii a priori pentru extrapolarea din informaţii
într-o direcţie mai curând decât în alta. Totuşi, nu există un adevăr al logicii având drept consecinţă
care anume orientare a extrapolării produce adevăr probabil. Astfel, dacă orice judecată care nu este
analitică e sintetică, ea este atât sintetică şi a priori încât, alte lucruri fiind egale, o teorie mai simplă
este mai probabil adevărată decât una complexă. Dacă simplitatea ar putea fi ulterior justificată, s-ar
deriva acea justificare dintr-un criteriu a priori mai amplu, iar aceasta ar fi fundamentală. Trebuie să
ne oprim undeva dacă judecăţile particulare despre probabilitatea teoriilor şi a predicţiilor lor
urmează a fi întotdeauna justificate, iar criteriul simplităţii este, sugerez, cel mai bun loc de analiză.
Acest articol a căutat să arate că acest criteriu este implicit în compararea de către noi a perechilor
de teorii pentru probabilitatea lor relativă. Este mai evident că cea mai simplă teorie (printre teoriile
cu conţinut egal ce produc informaţii la fel de bine şi se adecvează la fel de bine cunoştinţelor
fundamentale) este cea mai probabil să fie adevărată decât o teorie ce se adecvează oricărei
descripţii este una cea mai posibil să fie adevărată.

3. Ubicuitatea principiului simplităţii

Afirmaţia mea că pentru adecvarea dată cu cunoştinţele fundamentale printre ipoteze cu

acelaşi conţinut care produc informaţiile la fel de bine cea mai simplă este cea mai probabil
adevărată, s-a susţinut până acum doar pentru explicaţia neînsufleţită şi, menţinând constante
condiţiile iniţiale, doar pentru teorii ştiinţifice. Dar aceleaşi consideraţii se aplică când susţinem
teorii ştiinţifice constante şi când comparăm teorii ale condiţiilor iniţiale; sau când atât teoriilor, cât
şi condiţiilor iniţiale li se permite să varieze, şi căutăm cea mai probabilă explicaţie integrală asupra
condiţiilor iniţiale şi a teoriei adevărate. Presupunând că teoria lui Newton este adevărată, Leverrier
s-a întrebat de ce Uranus s-a deplasat de-a lungul unei căi neregulate în comparaţie cu cea pe care
teoria lui Newton părea s-o prezică pentru ea. Presupunând că singurele planete cunoscute anticilor
erau cele cinci, la care se adaugă Uranus, nu aveam să ne aşteptăm la neregularităţi. Astfel,
Leverrier a postulat a şaptea planetă, care a deplasat-o pe Uranus din orbita sa regulată când se afla
în apropierea sa10. El ar fi putut postula 700 de corpuri cereşti cu un centru comun de gravitaţie în
poziţia în care a postulat-o pe Neptun, dar prima supoziţie a fost mai simplă (în virtutea primei
faţete descrise). Sau el ar fi putut avansa o propunere mai complicată, amendând teoria lui Newton
şi postulând simultan alte două corpuri cereşti. Dar, desigur, el n-ar fi presupus că dovezile au
sprijinit această ipoteză complicată. Cea mai simplă ipoteză integrală (despre teorie şi condiţii
iniţiale) a fost cea mai probabil adevărată.
Aceleaşi consideraţii se aplică şi explicaţiei personale. În considerarea ipotezelor ce caută
să explice prezenţa anumitor informaţii prin demersul intenţional al unei persoane, preferăm, printre
altele ce produc informaţiile, alte lucruri fiind egale, pe cele mai simple. Găsim anumite bucăţi de
metal ce au acelaşi contur al capului uman. O explicaţie posibilă este că ele au fost cauzate
intenţional de o persoană, ce exercită, cu o daltă, capacităţi corporale umane normale, dorind să
producă o monedă şi crezând că o bucată de metal cu asemenea însemne ar fi o monedă. Există
multe alte explicaţii posibile care ne-ar determina să ne aşteptăm la fenomene – poate că fiecare
însemn de pe bucăţile de metal a fost făcut de persoane diferite în perioade istorice distincte cu
credinţe diferite pentru a satisface dorinţe distincte şi că, în consecinţă, a fost o coincidenţă că toate
însemnele au avut aceeaşi formă. În timp ce ipotezele detaliate de acest tip pot satisface criteriul de
a ne determina să ne aşteptăm la fenomenele observate, precum o face ipoteza anterioară, în mod

11
clar ele satisfac criteriul simplităţii la fel de puţin bine, deoarece ele postulează multe persoane,
dorinţe şi credinţe mai curând decât o persoană, o dorinţă şi o credinţă. (Fireşte, în aceste exemple şi
în altele pe le analizăm, „alte lucruri“ e posibil să nu fie „egale“. Criteriul adecvării cu cu- noştinţele
fundamentale poate influenţa crucial evaluarea unor asemenea ipoteze; de pildă, cunoştinţele despre
cum, când şi unde fabrică monede alte persoane. La fel se întâmplă şi cu criteriul conţinutului.
Prima ipoteză ce atribuie semnele demersului unei persoane cu anumite dorinţe şi credinţe este mai
probabilă decât o ipoteză ce adevereşte să ne spună mai multe despre cine a fost acea persoană şi
care au fost celelalte dorinţe şi credinţe ale sale.)
Evaluând un domeniu mai extins de fenomene în termenii cauzării lor intenţionale de fiinţe
umane, alcătuim o imagine a fenomenelor ca fiind cauzate de câteva persoane cu capacităţi, dorinţe
şi credinţe care sunt constante sau se modifică în moduri regulate (adică, ele variază într-un mod
matematic simplu cu variaţii în valorile câtorva variabile, de pildă, stimuli senzoriali), la fel de
puţine persoane şi moduri de schimbare. Dacă putem explica două evenimente determinate de o
fiinţă omenească spre a împlini aceeaşi dorinţă, nu invocăm o dorinţă nouă pentru a explica cel de-
al doilea eveniment. Dacă putem explica un eveniment ca fiind determinat de o persoană în virtutea
capacităţilor de acelaşi tip cu ale oamenilor, nu postulăm o capacitate nouă – nu postulăm că o
persoană are o capacitate fundamentală de a îndoi linguri de la distanţă dacă putem explica
fenomenul îndoirii lingurilor de altcineva care le îndoaie cu propriile mâini. Şi aşa mai departe.
Iar dacă problema este dacă anumite fenomene sunt determinate intenţional de o persoană
mai curând decât să fie cauzate de un proces neînsufleţit, problema devine dacă există o explicaţie
personală simplă care ne conduce la a ne aştepta la aceste fenomene. Dacă mergem pe o planetă
îndepărtată şi găsim un obiect cu organe externe deplasându-se şi determinând efecte, problema este
dacă avem aici o persoană (sau un animal) sau chiar un obiect neînsufleţit. Apoi problema devine
dacă putem atribui acestui obiect o mulţime restrânsă de dorinţe constante şi credinţe sensibile faţă
de informaţiile senzoriale despre cum să le împlineşti, cu un set de capacităţi ce acţionează
intenţional, ghidat de credinţe şi dorinţe, într-un mod care să ne determine să ne aşteptăm la
fenomenele pe care le observăm.

4. Teorema lui Bayes

Întrebuinţarea de către noi a criteriului simplităţii poate fi bine articulată de teorema lui
Bayes, care susţine că probabilitatea posterioară a unei ipoteze h asupra cunoştinţelor fundamentale
k şi a dovezii de observaţii e este

P(e/h & k)
P(h/e & k) = xP(h/k)
P(e/k)

P(e/k) este un factor comun determinării probabilităţii posterior tuturor ipotezelor asupra dovezii e
şi astfel poate fi ignorat pentru scopuri de comparaţie între asemenea ipoteze. P(e/h&k) este o
măsură a cât de bine ipoteza produce informaţii. P(h/k) este o măsură despre cât de probabil este h,
date fiind cunoştinţele fundamentale. Dacă k conţine cunoştinţe fundamentale empirice, atunci P(h/
k) va depinde parţial de cât de bine h se potriveşte cu k, care, precum am văzut, este o chestiune de
cât de simplă este conjuncţia (h&k). Dar dacă plasăm toate informaţiile empirice în e, atunci k
devine o simplă tautologie. În acest caz, P(h/k) este ceea ce putem numi probabilitatea intrinsecă a
lui h; ea va depinde doar de factori intrinseci lui h. Susţin că acest element crucial a priori
influenţează probabilitatea lui h, de unde el este o funcţie a simplităţii şi (invers) conţinutului.
Nimeni nu presupune că în general (adică, dincolo de anumite cazuri speciale, precum unde
probabilitatea este 1 sau 0 sau 0,5) e posibil să alocăm valori numerice exacte probabilităţii unei
teorii asupra dovezilor. Dar afirmaţia că teorema lui Bayes articulează criteriile pe care le

12
întrebuinţăm pentru a analiza teoriile se reduce probabil la: câtă vreme pot fi alocate valori
numerice exacte, ea oferă răspunsuri corecte şi produce doar acele teoreme de probabilitate
comparativă pe care le considerăm a fi corecte; de pildă, ea produce „Dacă P(h 1/k)=P(h2/h), atunci
P(h1/e&k)>P(h2/e&k) ddacă P(e/h1&k)>P(e/h2&k), dat fiind că P(e/ k)≠0“. Altfel spus, valorile
arbitrare pot fi întotdeauna alocate probabilităţilor implicate, valori ce le fac mai precise decât
criteriile noastre inductive normale (deşi nu inconsistente în privinţa lor), astfel încât să se
conformeze teoremei lui Bayes. Afirmaţia că probabilitatea intrinsecă este parţial o funcţie de
simplitate reductibilă la afirmaţia că, pentru conţinutul dat, o simplitate mai mare înseamnă o
probabilitate anterioară mai mare, şi astfel, pentru un e dat şi un k non-empiric, o probabilitate
posterioară mai mare. Teorema lui Bayes ne permite să articulăm formal această afirmaţie.
Rezumând afirmaţiile mele: fie ştiinţa este iraţională (în modul în care judecă teoriile şi predicţiile
ca fiind probabile), fie principiul simplităţii este un adevăr a priori sintetic fundamental.

NOTE ŞI REFERINŢE BIBLIOGRAFICE

1. Vezi, de pildă, A. Pannekoek, A History of Astronomy, Allen and Unwin, Londra, 1961, p. 303.
2. Boyd a susţinut că judecăţile de proiectibilitate, având ca rezultat simplitatea în sensul meu, sunt judecăţi de
„plauzibilitate teoretică“ (adică, de adecvare cu alte teorii existente), „unde determinarea aspectelor relevante ale
similitudinii este o chestiune teoretică“, adică ceea ce constituie „adecvare“ este întrucâtva determinată de fundamente.
Vezi Richard Boyd, „Realism, Approximate Truth and Philosophical Method“, retip. în D. Papineau, (ed.), The
Philosophy of Science, Oxford University Press, Oxford, 1996, pp. 223–224. Perspectiva sa pare să se desprindă din
considerarea fundamentului drept com- punându-se nu doar din teorii ştiinţifice în sensul obişnuit, ci şi din principii de
inferenţă, iar această conglomerare a două lucruri absolut distincte pare să se desprindă dintr-o afirmaţie ce spune că datele
empirice pot oferi dovezi nu doar pentru teorii, ci şi pentru principii de inferenţă. Dar aceste principii de inferenţă stabilite
astfel nu pot fi toate cele care sunt, întrucât atunci nu ar rămâne principii în virtutea cărora informaţiile empirice ar putea
oferi dovezi pentru ele. Ştiinţa trebuie să aibă o contribuţie a priori. Dacă se sugerează că procedura de stabilire a
principiilor de inferenţă este integral circulară, atunci n-ar exista motiv pentru a adopta un sistem total de „cunoştinţe
fundamentale“ mai curând decât altul – problema curentă a coerentistului.
3. Acesta este răspunsul la obiecţia lui Colin Howson după care întrebuinţarea postulatului simplităţii este „în
dispută cu procedee raţionale. În cazul ipotezelor generate în previziunile economice, pentru a lua un exemplu extrem,
ipotezele simple ar fi considerate în mod normal drept improbabile“ („On the Consistency of Jeffrey’s Simplicity Postulate
and its Role in Bayerian Inference“, p. 78). Dar motivul pentru care asemenea ipoteze sunt foarte improbabile este că
ipoteze foarte simple au funcţionat defectuos în trecut în teoria socio-economică, pe când cele mai simple ipoteze de un
anumit tip şi grad de complexitate au operat mai bine; şi astfel o nouă ipoteză, spre a se adecva bine cu asemenea ipoteze,
va trebui să postuleze aceleaşi tipuri de interacţiuni complexe – cu alte cuvinte, o ipoteză nouă relativ complexă va
influenţa o teorie integral mai simplă, decât o face o ipoteză nouă foarte simplă.
4. Datorez acest aspect lui Peter Lipton, „Is the Best Good Enough?“, în Proceedings of the Aristotelian Society,
93, 1992–93, pp. 89–104. El deduce, corect, că scepticismul despre capacitatea ştiinţei de a oferi ordonări absolute cu
privire la valoarea teoriilor trebuie să conducă la scepticism despre capacitatea sa de a oferi ordonări comparative.
5. Se presupune că Arhimede şi-a formulat legea în cadă, că Newton şi-a formulat teoria după ce a văzut un măr
căzând, iar Einstein a lucrat cândva într-un birou de brevetare a invenţiilor.
6. David Hume, Treatise of Human Nature, 1.3.6.
7. „How to Tell When Simpler, More Unified, and Less Ad Hoc Theories will Provide More Accurate
Predictions“, în British Journal for Philosophy of Science, 45, 1994, pp. 1–35.
8. Dacă L şi P nu se adecvează informaţiilor la fel de bine, o relaţie mai complicată e sustenabilă între cât de
bine ele se adecvează informaţiilor („similitudinea lor relaţionată“) şi acurateţea lor predictivă (probabilă) – vezi Forster şi
Sober, p. 10.
9. Vezi A. Kukla, „Forster and Sober on the Curve-Fitting Problem“, în British Journal for the Philosophy of
Science, 46, 1995, pp. 248–252.
10. Vezi, de pildă, Pannekoek, A History of Astronomy, pp. 359–362.

traducere de GEORGE LĂZĂROIU

© Reprinted by courtesy of the Editor of Marquette University Press, Wisconsin, 1997.

13
 THE IDENTITY OF INDISCERNIBLES
AND THE ARTICULABILITY OF CONCEPTS
MICHAEL DELLA ROCCA
Prof. univ. dr., Yale University

ABSTRACT. This paper is a response to Robin Jeshion’s criticisms of my recent defense of the Identity of
Indiscernibles. Jeshion’s criticisms are shown to fail to do justice to some very natural and compelling
demands for an explanation of certain features of our concepts, in particular the concept of an object and
the concept of a region of space. The paper thus also illuminates the power of a methodology — arguably
central to philosophy itself — that seeks to illuminate our concepts by exploring their connections to other
concepts.

Key words: identity, indiscernibles, articulability, concepts, methodology

Perhaps I don’t know enough to quit while I’m ahead, but I often find myself pushing the
quest for explanation past the point at which most sensible people would stop asking why-
questions. I do this not out of perverseness – though no doubt some people cannot help but see it
that way (think: my mother) – but out of a keen sense of philosophy’s commitment to shedding
light on the contours and underpinnings of our concepts (think: Socrates). As philosophers, we
are committed, I believe, to regarding our concepts as articulable and as susceptible to further
illumination. Concepts are not, to use Spinoza’s memorable phrase, “mute pictures on a tablet”.
And so I ask my (an- noying) why-questions in order to advance this project of the articulation of
concepts.
My paper in defense of the Principle of the Identity of Indiscernibles (PII) is very much
in keeping with this project.1 In it, I raise certain why-questions that are not generally raised but
that can easily be seen to be extremely natural. These questions help to shed light, e.g., on the
concept of an object and, once they do so, they lead fairly quickly to PII. One of the great things
about Robin Jeshion’s response to my paper is that it forcefully presents the view that these why-
questions are irrelevant or nonsensical and that the illumination I seek to provide through them is
illusory.2 In responding to Jeshion here, my aim is not only to clarify the naturalness of the why-
questions that Jeshion dis- misses, but also to illustrate the significance of the method of raising
and investigating such annoying why-questions.
First, let’s have an overview of my original paper, an overview that highlights some of
the points that are particularly relevant to Jeshion’s response and to my counter-response.
Roughly, PII is the principle that there cannot be two things that are qualitatively exactly alike.
Almost no one accepts this principle nowadays, and one can see why by considering the power of
Max Black’s example of two eternal spheres at a certain distance apart in a symmetrical universe,
spheres that are qualitatively exactly alike both intrinsically (whatever that means) and
extrinsically (whatever that means). Because such cases seem genuinely possible, it seems that
there can be two things that are qualitatively exactly alike but are nonetheless two. Thus PII
would be false. In such a situation, the non-identity of the two spheres would be primitive: there
is no qualitative difference that can ground or explain their non-identity. Rather, the non-identity
is explained simply by the fact that one sphere is not the other. But this is, of course, not an
illuminating explanation of non-identity. And so the denier of PII is committed to allowing that
identity and non-identity can be primitive, a brute fact.
To begin to challenge this denial, I reflect on this commitment to primitive non-identity
in the case of qualitatively identical spheres in different locations and I ask: why, then, can’t there
be, say, 20 qualitatively identical eternal spheres with all the same parts in the same location?
These spheres would have all the same purely qualitative properties and, as such, they would be

14
primitively distinct. Since, following Black for the moment, we are in the business of accepting
primitive non-identity, why not accept primitive non-identity in the 20-sphere case? Obviously,
most would regard the two-sphere case as legitimate, but would recoil at the 20-sphere case. My
question is: why? This then is the first of my annoying but natural questions:

(1) Given that the two-sphere case is legitimate, why isn’t it also possible that there be 20
spheres in the same location?

Surely, if one case is possible and the other not, there should be an answer to this question.
It might seem that the 20-sphere case can be easily ruled out while preserving the possibility of
the two-sphere case. All we need to do, it might be thought, is to appeal to the intuitively
compelling principle:

There cannot be two or more indiscernible things with all the same parts in precisely the
same place at the same time.

Jeshion calls this principle the Weak Lockean Principle (WLP). It certainly does seem
absurd to deny WLP. Indeed – although Jeshion does not go this far – this principle may be a
conceptual truth, one aspect of the concept of an object. WLP is incompatible, of course, with the
20-sphere case, but equally is clearly compatible with the two-sphere case. So perhaps WLP can
provide the answer to the first annoying why-question.
However, matters cannot rest here because, in our sifting humor (as Hume might put it),
we can raise a why-question about WLP itself. Just as we asked why the 20-sphere case is
illegitimate, so too we now ask why WLP is correct. The impetus behind – and thus the
plausibility of – this new question arises from reflection on overlapping objects. The 20-sphere
case would involve multiple completely overlapping objects and this does seem bad. But there are
obviously legitimate cases of partially overlapping objects – objects that share some, but not all,
parts. The degree of partial overlap can be as great, perhaps, as one pleases as long as it falls short
of complete overlap which, again, seems intuitively unacceptable. 3 But, given that partial overlap
is OK, why should complete overlap be unacceptable? After all, complete overlap is also a case
of overlap and it differs only by degree from partial overlap. Why should such a small difference
with regard to overlap make such a big difference with regard to whether certain objects can
exist? This differential treatment of similar cases cries out for explanation, and this cry is the
second of my annoying questions:

(2) Given that partial overlap of objects is OK, why is complete overlap not?

To answer this question simply by saying that it’s obvious that partial overlap is OK and
complete overlap is not is really to refuse to answer the question, to fail to meet the rather natural
demand for an explanation of the differential treatment of these cases. To do this would be just as
bad as refusing to answer the first annoying why-question about the illegitimacy of the 20-sphere
case.
In order to answer question (2), it does not help to claim that WLP is a conceptual truth. Even if
WLP is a conceptual truth – something I and other philosophers are willing to grant – it’s
nonetheless a puzzling fact about the concept of an object that it allows one kind of overlap while
ruling out another kind that differs from the first only by degree and, perhaps, only slightly. We
still want to know what it is about the concept of an object that leads to such differential
treatment of partial and complete overlap. Without such insight, there would remain something
puzzling, something not fully articulated about the very concept of an object.
Here’s another way to put this point. Even if the impossibility of distinct completely
overlapping objects is part of the concept of an object, it’s not immediately clear why this should

15
be part of the concept of an object. This apparent conceptual truth is not like other, more
transparent conceptual truths. Thus, it’s a conceptual truth that 4-sided objects are 4-sided, that
bachelors are unmarried. In these cases, the conceptual containment is more or less on the sleeve
of the relevant concept. But the containment of no-complete-overlap in the concept of an object is
not transparent in this way, especially in light of the fact that partially overlapping objects are
allowed. The legitimacy of partial overlap renders pertinent the question: why does the concept of
an object preclude complete overlap? Again, I’m not saying that the concept of an object does not
contain no-complete-overlap. Rather, I’m merely asking the natural question: why is there such
containment? By contrast with the cases of the concepts of 4-sided objects and of bachelors,
cases in which we can see why the relevant conceptual containment holds without doing much or
any digging, to see why complete overlap is ruled out requires some digging, some further
articulation of the concept of an object.
So what then – given that question (2) is legitimate – is the reason partial overlap is OK
and complete overlap not? I argue in my paper that the only difference that seems to be relevant is
this: in a case of partial overlap between objects a and b, there is an explanation of the non-
identity of a and b, an explanation that appeals to the parts of a and b that these objects do not
share. By contrast, in complete overlap, there is available no such explanation of non-identity. In
effect, then, we may answer question (2) by pointing out that in complete overlap, unlike partial
overlap, there is no explanation of the non-identity of the overlapping objects. The non-identity is
primitive. This answer to question (2) is certainly superior to a bare and uninformative denial of
the possibility of complete overlap, for now with this answer we have identified the culprit: we
have found something about completely overlapping objects or, perhaps, something about the
concept of objects that can illuminate for us why complete overlap is treated so badly in
comparison to its similar cousin, partial overlap. And the culprit is the primitiveness of the non-
identity in the case of complete overlap.
But if complete overlap is rejected because it would involve primitive non-identity, then
it seems that any case of primitive non-identity should be similarly rejected. However, because
the denial of PII embodies a commitment to primitive non-identity (as in the two-sphere case), it
follows that the denial of PII should be rejected. In other words, PII should be accepted. That is
my argument for PII.
Jeshion offers three ways to avoid the force of my argument. Two of these ways, I
believe, fail to respect the legitimacy of a very natural why-question and fail to allow for the kind
of conceptual illumination that it is so easy to demand. One of these ways (the second that
Jeshion raises and the second that I will discuss) turns out to be implicitly committed to my
argument for PII and so cannot be used against it. The above elaboration of my argument with an
eye to its commitment to the demand for conceptual illumination will make my responses to these
challenges rather quick.
Jeshion’s first strategy is straightforward: she suggests that WLP is a primitive
metaphysical truth, i.e. a truth that requires no explanation. She also suggests that the fact that
WLP is a primitive truth provides an answer to question (2): why is partial overlap OK, but
complete overlap not? Jeshion says:

[I]t is open to the opponent of PII to say that the partially overlapping objects are acceptable
precisely because they have different qualitative properties. The completely overlapping objects are
unacceptable because they are incompatible with a primitive metaphysical truth – the Weak Lockean
Principle. (p. 169)

It’s hard not to see this answer as really just a refusal to answer question (2). WLP is just
the claim that there cannot be complete overlap. So Jeshion’s answer to the question why can’t
there be complete overlap is that it is a primitive truth that there can’t be complete overlap. This
is hardly an answer of the kind it seems natural to demand. We were seeking to understand what

16
it is about objects or about the concept of objects that precludes complete overlap, but not similar
cases of partial overlap. The answer we are given here is that the what in question is just the
primitive fact that there can’t be complete overlap. This certainly seems unsatisfactory: in light of
the legitimacy of partial overlap, we were seeking more insight into the nature of objects or more
insight into the concept of objects, insight that Jeshion’s first answer peremptorily shuts off.
In her second response, Jeshion claims that one could say that complete overlap is ruled
out because the non-identity of the completely overlapping objects would be gratuitous. This
response doesn’t commit one, Jeshion says, to the explicability of all cases of non-identity (and
identity) and thus does not commit one to PII.
In principle, it is open to one to say, as Jeshion does, that the fact that a certain feature
rules out certain cases of non-identity doesn’t commit one to saying that all cases of non-identity
must be explicable, non-primitive. But the cogency of this line of thought depends on what the
feature in question is, i.e. on what gratuitousness is. In note 14, Jeshion specifies that she is using
‘gratuitous’ to indicate inexplicability. Here she is following my use of the term. She says:

My use of ‘gratuitous’ here is intended to have roughly the same meaning that it has in
Della Rocca’s argument. He appeals to gratuitousness to flag the inexplicability of a given case of
non-identity. Della Rocca holds that any non-identity that is inexplicable or gratuitous is
impossible.

In granting, as Jeshion does, that gratuitousness rules out the 20-sphere case, one is saying that
such non-identity is ruled out because it is inexplicable. But if inexplicability is enough to rule
out the inexplicable non-identities in the 20-sphere case, it is enough to rule out the inexplicable
non-identities in the two sphere case and in any purported counterexample to PII. To avoid this
result, one would have to specify some further feature besides gratuitousness that helps to rule out
the 20-sphere case. But Jeshion appeals to no such further feature in her second response. Thus
Jeshion’s appeal here to gratuitousness alone to rule out the 20-sphere case seems to presuppose
an insistence that inexplicability is enough to rule out purported non-identities. This insistence is
tantamount to PII and, as such, the second line of response can hardly advance Jeshion’s goal of
ruling out the 20-sphere case with- out falling into PII.
Jeshion’s final response is the most sophisticated. She says that the objects in the two-
sphere case are individuated by appeal to the different regions of space they occupy. On such a
strategy, the non-identity of the two spheres would no longer be primitive, for their non-identity
would be grounded in the non-identity of the regions. But the non-identity of the regions
themselves would be primitive. As Jeshion says, on this view, the identity conditions for spatial
locations “are not reducible to anything more basic, including, in particular, qualitative
properties” (p. 171).
I consider this line of thought in my paper and, as Jeshion notes, I argue that one can
mount a 20-spheres style objection to the possibility of primitively distinct regions of space. I
argue that if two primitively distinct regions of space are possible, then it should also be possible
for there to be twenty completely overlapping regions of space, regions of space that share all
their sub-regions. One might think that it is conceptually incoherent to suppose that there are such
completely overlapping regions of space. I certainly think that this would be conceptually
incoherent and Jeshion does too.
But although I grant that it is a conceptual truth that there cannot be completely
overlapping regions, I do think that there is room for further clarification of the concept of spatial
regions with regard to the question of overlap. For just as there can be partially overlapping
objects – objects which share some but not all parts – so too there can be partially overlapping
regions of space, regions that share some but not all of their sub-regions in common. The
question now arises – and this is annoying question number 3 –

17
 (3) Given that there can be partially overlapping regions of space, why can’t there be
completely overlapping regions of space?

This question is especially pertinent because, as is obvious, the difference between partial
and complete overlap may be rather slight and is certainly a matter of degree. Here, as in the case
of objects, we may ask: why should such a potentially slight difference with regard to overlap
lead to such a major difference with regard to whether certain regions may exist? I stress again
that I do not regard it as possible or even coherent for there to be completely overlapping regions,
my question is why is this not coherent in light of the coherence of partial overlap. What is it
about the concept of a region of space that leads to such differential treatment of complete and
partial overlap? We are seeking here illumination of the underpinnings of an important concept,
in this case the concept of a region of space.
As with annoying question (2), it is unsatisfactory to answer question (3) simply by
saying that that’s the way it is or that’s the way the concept is. This unilluminating reply is, in
effect, a refusal to take the question seriously. And, once the question is taken seriously, there
seems to be only one good answer, an answer that leads directly to PII: partial overlap of regions
is OK and complete overlap is not because in the case of partial overlap there is an explanation of
the non-identity of the regions, but in the case of complete overlap there is not. Once again, a
commitment to the rejection of primitive identity emerges from the probing questions we ask
about our concepts.
Here is where the brunt of Jeshion’s third response comes in: she says that in light of the
incoherence of the claim that there are completely overlapping regions of space,

No further explanation is needed or sensible. Insisting on a more primitive explanation of the

uniqueness of space is tantamount to dogmatically insisting on the truth of the very principle that Della
Rocca is supposed to be arguing for. (p. 173)

The principle that I’m said to be dogmatically insisting on is, obviously, the principle that
non-identity must not be primitive. However, in issuing my demand for an answer to question (3),
I’m not dogmatically insisting on any principle of the explicability of non-identity. Rather, I’m
motivated by the inherent naturalness of question (3), by the desire to offer genuine illumination
of the differing statuses that complete and partial overlap enjoy and, more generally, genuine
illumination of the concept of a region of space. To fail to seek such illumination is to fail to treat
these concepts as articulable. And this failure artificially cuts us off from the kind of inquiry
commitment to which is so important to philosophy.

REFERENCES

1. “Two, Spheres, Twenty Spheres, and the Identity of Indiscernibles,” Pacific Philosophical Quarterly 86
(2005), pp. 480-492.
2. “The Identity of Indiscernibles and the Co-Location Problem,” Pacific Philosophical Quarterly 87 (2006),
pp. 163-176.
3. I discuss the example of small statues that are each part of, and hence partially overlap, a bigger statue.
Jeshion discusses the equally appropriate example of a branch and one of its sub-branches.

18
 AN ARGUMENT FOR ESSENTIALISM

GERARD CASEY
Conf. univ. dr., University College Dublin

Nothing that is has a nature

But only mixing and parting of the mixed
And nature is but a name given them by man.1
(Empedocles)

ABSTRACT. Having discussed some examples of anti-essentialism in Sartre and Rorty, the paper presents
a general argument for essentialism based on the self-stultifying character of the anti-essentialist thesis
(AET). It is concluded that the proponent of anti-essentialism is caught in an existential or performative
contradiction, a contradiction between the content of what is being asserted in the AET and what the anti-
essentialist is implicitly committed to in making that assertion.

Key words: essentialism, anti-essentialism, performative contradiction, human nature, criteria of evaluation

At the very beginnings of philosophy we find our first anti-essentialist Empedocles who,
if the last line of the citation at the start of this paper is taken seriously, is also a nominalist. But if
Empedocles is the first, or among the first, of the anti-essentialists, he is certainly not the last. In
more recent times we have had the existentialistic anti- essentialism of Sartre and, more recently,
the pragmatic anti-essentialism of Richard Rorty.
Sartre seems to hold that to believe in a human nature is ipso facto to believe that such a
nature is extrinsically derived from God and since, for Sartre, there is no God, there can be no
such nature. Sartre’s anti-essentialism, while not being necessarily global in that it is primarily
directed against the idea of a human essence or nature as such, seems upon examination rather to
be directed against a certain conception of human nature, a conception such as that, for example,
of Freud’s, which appears to remove from man his ultimate responsibility for his actions. It is not
unreasonable to see in certain elements of Sartre’s thought, material for the construction of a
more adequate conception of human nature—adequate for Sartre, that is. For example, he seems
to hold not only that all human beings are free as a matter of fact, but that freedom is—dare I say
it—essentially constitutive of what it is to be human. Some agree with the characterisation of
Sartre as an anti-essentialist. M. B. Crowe writes that “The concept of human nature, upon which
the natural law depends, has no place in his [Sartre’s] view of the world… man first exists and
then only is defined by what he makes himself.” 2 On the other hand, Thomas Anderson holds that
what Sartre really denies is that human beings have an ahistorical, universal nature rather than a
nature just as such, and that he is not, in fact, a radical nominalist.3
For Richard Rorty too it appears that there is no such thing as human nature.4 What there
is is simply what we have put there, the residue of our past modes of speech. There are no criteria
of evaluation that do not stem from us and there are no standards of rationality that do not
ultimately depend upon man-made criteria. There are no arguments that are not simply appeals to
conventions—our conventions. Every description of the human situation is optional and depends
both on who is doing the describing and the point of view from which the describing is taking
place
Just as with Sartre, it is difficult to take Rorty seriously as calling into question the
fundamental reality of human nature. Rhetoric to one side, Rorty’s problems seem to be more
epistemological and axiological than ontological, that is, he appears to be concerned with how we
could possibly know or evaluate a conception of human nature and this not obviously illegitimate
concern is expressed in the form of a denial of human nature just as such. If Rorty really is

19
making a negative existential judgement it is difficult to see how his position can avoid
destroying itself. For example, Rorty’s own pragmatic historicism seems to embody a covert
notion of human nature, otherwise, how could we know that history is history, unless it is of,
about, or by man—and this presupposes that the subject of history, and indeed its practitioners
can, in some non-arbitrary way, be reliably identified. Similarly, Rorty’s judgement as to what
the best polity is seems to indicate the application of some criterion which, if dependent upon still
other criteria, must either regress to infinity or else come to a halt somewhere.
I am not alone in my scepticism regarding Rorty’s anti-essentialism. Hollibert Phillips
argues that Rorty, in his Contingency, Irony and Solidarity,5 does not, despite appearances to the
contrary, re- nounce the idea of a common human nature. He believes that Rorty’s notion of ‘we-
intentions’ in fact entails precisely a notion of a common human nature.6 So too, Greg Hill
disputes Rorty’s use of the work of the later Wittgenstein to cast a pall of suspicion on the notions
of reason, objectivity and human nature. Hill argues that Rorty’s idea of solidarity would be
inconceivable without some commonality, such as that recognised by Wittgenstein as the
“common behavior of mankind.”7
Is it possible to generalise the argument that I have sketchily suggested might be
proffered against Sartre’s and Rorty’s apparent anti-essentialism? I believe it is; but because the
type of argument I am going to offer is of the self-stultifying, self-defeating variety, I can
anticipate that it is unlikely to be universally persuasive.

1. The anti-essentialist must either simply assert the anti-essentialist thesis [AET] or
demonstrate it via argument;
2. The simple assertion of AET carries no weight; what is simply asserted can simply be
denied;
3. Therefore, the anti-essentialist must demonstrate the AET via argument;
4. If an argument for AET is to be other than incidentally persuasive, it must be valid;
5. An argument for AET is valid iff it exhibits the property of valid implication, that is,
iff it is a token of the universal type ‘valid implication’;
6. Hence, in order to prove AET the anti-essentialist has to make covert use of
essentialism and so AET is self-stultifying.

The anti-essentialist is caught in an existential or performative contradiction, a

contradiction between the content of what is being asserted by the anti-essentialist in the AET and
what the anti-essentialist is implicitly committed to in making that assertion.8

REFERENCES

1. Cited by Aristotle in Metaphysics 1015a. In more modern times we can find in the camp of the
anti-naturalists, John Locke, who generally denies the possibility of there being real natures or essences in
things, and who spe- cifically denies that there is a human nature in any determinate sense.
2. M. B. Crowe, “Natural Law Theory Today: Some Material for Re-assessment,” The Irish
Ecclesiastical Record Ser. 5 Vol. 109: 1968, pp. 353-383; p. 354.
3. Thomas Anderson, “Sartre and Human Nature,” The American Catholic Philosophical
Quarterly Vol. 70, no. 4: 1996, pp. 585-595. For a discussion of how, within a broadly Aristotelian context,
human nature can be a dynamic principle of movement, see Massimo Reichlin, “The Argument from
Potential: A Reappraisal,” Bioethics Vol. 11 no. 1: 1997, pp. 1-23.
4. Richard Rorty, Philosophy and the Mirror of Nature, (Princeton: Princeton University Press,
1979.) See also Richard Rorty, Objectivity, Relativism and Truth, (Cambridge: Cambridge University
Press, 1991); and Frank B. Farrell, Subjectivity, Realism, and Postmodernism: The Recovery of the World,
(Cambridge: Cambridge University Press, 1994).
5. Richard Rorty, Contingency, Irony and Solidarity, (Cambridge: Cambridge University Press,
1989).

20
 6. Hollibert Phillips, “The Ironist’s Utopia: Can Rorty’s Liberal Turnip Bleed?” The International
Philosophical Quarterly Vol. 32 no. 3: 1992, pp. 363-368.
7. Greg Hill, “Solidarity, Objectivity, and the Human Form of Life: Wittgenstein vs. Rorty,”
Critical Review Vol. 11 no. 4: 1997, pp. 555-580. See also Lars Hertzberg, “Primitive Reactions—Logic or
Anthropology,” Midwest Studies in Philosophy Vol. 17: 1992, pp. 24-39.
8. For a much more complicated version of an argument of this kind specifically directed at the
coherence of conventionalism [anti-essentialism] see Stanley Rosen, The Limits of Analysis, (New Haven,
Conn.: Yale University Press, 1985), pp. 66-67. For an application of the argument to attempts to dispose
of Folk Psychology so-called see Gerard Casey, “Minds and Machines,” American Catholic Philosophical
Quarterly Vol. 66 no. 1: 1992, pp. 57-80.

21
 ASPECTE METODOLOGICE PRIVIND PROBLEMA INFLUENŢELOR*
Pamfil Nichiţelea
Prof. univ. dr., Universitatea Spiru Haret

ABSTRACT. I analyze the matter of influences from a complex view, explaining how an influence is
produced, why and what is conveyed, what means are used and what is its aim. I suggest a classification of
the kinds of influences on their origin and intensity. Thus, a set of conclusions and methodological
guidances should be considered thoroughly and confirmed by specific researches in various areas.

Cuvinte cheie: influenţe, metodologie, comparatism, abordare pozitivistă, abordare genetică, imitaţie –
asimilare, tipologii, diferenţe şi paralelism

Comunicarea de faţă se centrează pe analiza unor aspecte metodologice ale problemei

influenţelor în cercetarea filosofică, dar concluziile şi sugestiile formulate prezintă interes şi
pentru alte domenii, cultură, educaţie, jurnalism etc, caracterizate prin conexiuni şi interferenţe,
comunicare şi înrâuriri, influenţe sau împrumuturi.
Problema influenţelor are, fără îndoială, o importanţă majoră în istoriografia filosofică,
unde, după 1989, s-a desclanşat o dezbatere susuţinută. S-au purtat discuţii asupra obiectului şi
metodelor istoriei filosofiei, ca şi asupra momentelor (componentelor) exegezei istorico-
folosofice. În acest context, s-a relevat, în mod firesc, valoarea comparatismului şi a metodei
comparate. „Expunerea logică - subliniază prof. Ioan N. Roşca- ajută în mai mare măsură decât
cea cronologică la stabilirea specificului şi noutăţii unei filosofii sau a unei etape filosofice prin
compararea lor cu altele, prin faptul că favorizează nu numai analiza logică intrinsecă a
concepţiei sau etapei respective, ci şi analiza comparativă cu unele concepţii sincrone ori
învecinate în timp sau, respectiv, cu alte etape de gândire apropiate”
Astfel pusă problema analizei comparative se ridică implicit şi problema influenţelor, care,
în fond, nu reprezintă decât o formă de analiză comparativă aplicată.
Dar ce sunt influenţele, cum se produc şi, mai cu seamă, care sunt cerinţele metodologice
de abordare a acestora? Iată o serie de întrebări la care nu s-a dat încă un raspuns satisfăcător, iar
demersul teoretico-metodologic în această direcţie nu este unul facil sau simplu. Aceasta şi pentru
faptul că, aşa cum constata Paul Valéry, „nu există cuvânt care să fie mai lesne sau mai des
folosit decât cuvântul influenţă şi cu toate acestea nu există noţiune mai vagă, printre noţiunile
vagi, decât ea”
Deşi nu mi-am propus lămurirea sau clarificarea semnificaţiilor noţiunii de „influenţă” voi
preciza, totuşi, ca o necesitate pentru cele ce vor urma, că majoritatea 1 celor care au încercat să
definească noţiunea de „influenţă” o consideră a fi acţiunea pe care un un fenomen

1
* Comunicare prezentată la Sesiunea ştiinţifică a Societăţii Naţionale Spiru Haret pentru Educaţie,
Ştiinţa şi Cultură organizată în zilele de 23-24 mai 2008 de Centrul pentru Învăţământ la Distanţă din
Piteşti al Universităţii Spiru Haret
La baza consideraţiilor noastre din acest text au stat lucrările: L. Blaga, Despre conştiinţa
filosofică, Editura Facla, Cluj, 1974; Pierre Brunel et Yves Chevrel, Précis de littérature comparée, PUF,
Paris,1989; Paul Cornea, Regula jocului, Editura Eminescu, Bucureşti, 1980; Al Duţu, Literatura
comparată şi istoria mentalităţilor, Editura Meridiane, Bucureşti, 1982; Adrian Marino, Comparatism şi
teoria literaturii, Editura Polirom, Iaşi, 1998; Daniel - Henri Pageaux, Literatura generală şi comparată,
Editura Polirom, Iaşi, 2000; Ioan N Roşca, Expunerea istoriei filosofiei între cercetare şi interpretare, în
„Analele Universităţii Spiru Haret”, Seria Studii filosofice, nr. 5/2003; Paul Valéry, Opere alese, Bucureşti,
1962.

22
sau un proces o exercită asupra altora şi o înfăţisează ca un „transfer” între un „emitent” şi un
„receptor”, transfer ce poate avea loc între diverse culturi şi valorilor lor, precum şi în interiorul
unei culturi naţionale, de la o personalitate la alta, de la o operă la alta sau de la un sistem de
gândire la altul, etc.
Pornind de la o astfel de înţelegere s-a impus o modalitate de cercetare a influenţelor
caracterizată printr-un empirism şi descriptivism excesiv. Rămâi descurajat văzând cât de mult
abundă asemenea abordări, numite sursologice, care te fac să crezi că un proces atât de complex
şi creativ, cum este cel al influenţelor, s-ar reduce doar la a-i indentifica urmele în imprumuturi,
în traduceri, imitări, pastişe, adaptări sau menţiuni critice.
Neajunsul unor asemenea abordări de esenţă pozitivistă, pe care le-a instaurat
comparatismul clasic, este acela că tind să conceapă relaţia dintre două sisteme, gândiri sau
opere filosofice, deci însăşi procesul de influenţă, ca pe o relaţie cauzală. Or, într-un proces de
creaţie factorii extrinseci (fie ei culturali, teoretici ori bibliografici) nu sunt decât ocazia şi nu
cauza unei influenţe. Mai mult, o creaţie autentică, o operă filosofică veritabilă nu este produsul
unei singure influenţe, ci al încrucuşării a numeroase elemente, de naturi diferite şi intensităţi
inegale.
Desigur, influenţele pot fi singulare, dar în acest caz, ele nu mai constituie obiect de
investigaţii complexe. Noi avem în vedere inflenţele multiple care, în diversitatea elementelor lor
componente, formează, ceea ce L. Blaga denumeşte în lucrarea Despre conştiinţa filosofică, o
„situaţie teoretică nouă” compusă din ansamblul cunoştinţelor teoretice şi practice, al metodelor
şi gradului de rafinament al uneltelor de cunoaştere şi al stilurilor în care se plasează un gânditor
la un moment dat: sau, mai general zis, un câmp de incitaţie spirituală, care înlesneşte sursele de
contact, sporadic sau durabil, al creatorului cu valorile acestui câmp (mediu) spiritual.
Autorii menţionaţi dovedesc că este eronat să detaşăm o „influenţă” de contextul ei firesc,
organic, şi s-o studiem ca şi cum ar acţiona singură, în mod izolat. Astfel se ajunge la exagerarea
rolului „emitentului" şi la o înţelegere greşită şi chiar falsă a momentului receptării. Exemplele
sunt multe şi stau la îndemâna oricui.
În fapt, o influenţă are loc printr-o transmitere difuză, prin încrucişarea a numeroase
elemente de naturi şi intensităţi diferite şi nu ca o simpla imitaţie. Acest proces complex se
realizează cu concursul unui „intermediar” între emiţător şi receptor, pe care l-am putea numi
„climatul spiritual”. Factorii sau elementele acestui mediu sau climat spiritual specific determina
valorile care urmează a fi asimilate (şi nu doar adaptate) şi modalitatea concretă a acestei
asimilari. Un mediu diferit determina asimilări diferite.
Iata de ce credem că una din noţiunile cheie în înţelegerea influenţelor este cea de
asimilare. „Când descoperim în mai multe sisteme – ne avertizează L Blaga în lucrarea
menţionată – prezenţa aceluiaşi motiv filosofic (ca o formă de influenţă – n. n.), cea dintâi
întrebare ce trebuie să ne preocupe este în ce masură motivul este sau nu asimilat .sistemelor
respective”. Ca o modalitate de catalizare şi nu doar de stimulare („mobilizare”).
Filosoful român face o paralelă între modul cum se pune problema influenţelor în
tehnologie, ştiinţele pozitive, pe de o parte, şi filosofie pe de alta. Dacă în cadrul primelor
influenţele acţionează prin imitaţie, scopul fiind reproducerea modelului, în filosofie şi, în
general, în cultura scopul este asimilarea, opera filosofică sau culturală fiind prin definiţie o
creaţie personală. În primul caz efortul este de a şterge diferenţele, în filosofie şi cultura de a le
căuta, identifica şi institui. „Actul de identificare a unui motiv în sisteme diferite – precizează L
Blaga - nu este suficient şi nici nu poate fi obiectiv de cercetare. fără a fi completat prin operaţia
de diferenţiere” Numai astfel putem sesisa originalitatea valorilor realizate în urma unor
influenţe, fie ele imitări, înrudiri sau înrâuriri. Este cunoscută teoria „imitaţiei” a lui G. Tarde
susţinută în cultura noastră de E Lovinescu, potrivit căreia cultura unui popor se dezvoltă datorită
multiplelor legături şi influenţe între popoare, prin imitţie şi adaptări. Dar, după cum am mai
precizat, lucrurile nu se petrec conform acestei teorii. In realitate, natura şi calitatea receptării
condiţionează influenţele şi nu invers. O creaţie spirituală se realizează dezvoltându-se gradual.

23
La început culturile imită, apoi depăşesc această fază, pentru a se afirma ca totalităţi ireductibile,
cu identităţi şi trăsături specifice, metamorfozând impulsurile, atitudinile, ideile sau experienţele
pe care le asimilează şi conţinând, la rândul său, centrul unei emergenţe creatoare. Fireşte,
schimbul de valori, circulaţia ideilor pot fi mai mari într-un sens decât în altul, dar congruitatea
culturilor este atât de puternică încât dupa imitări şi fenomene reproductive de masă au loc la un
moment dat reacţii de sens contrar, în direcţia promovării valorilor specifice, care va restabili
echilibrul. Aşa s-au petrecut lucrurile şi în cultura românească spre sfârşitul secolului al XIX-lea
şi prima jumătate a secolului XX când după o perioadă „cosmopolită” a avut loc un proces de
mare creativitate originală însoţit de o amplă dezbatere asupra specificului naţional, fără ca
acestea să se identifice
În urma acestor consideraţii rezultă că trebuie să privim problema influenţelor mai complex
şi dintr-o perspectivă mai largă, să ne întrebăm nu numai cum se produce o influenţă. ci şi de ce şi
ce anume se transmite, cu ajutorul căror mijloace şi cu ce finalitate. Astfel pusă problema
constatăm că abordarea sursologică sau de pură erudiţie este insuficientă şi uneori nerelevantă,
întrucât în actul de asimilare sursele, influenţele se disiminează, acţionând „catalictic”, cum se
exprimă L Blaga. Ceea ce se petrece e un lucru paradoxal, din păcate adesea trecut cu vederea: de
îndată ce o influenţă exercită un efect realmente creator nu mai poate fi delimitată; ea nu mai este
vizibilă, se pierde în înfăţişarea noii creaţii, asemenea, cum se exprimă Paul Cornea, fluturilor
care în aparenţă nu mai au nimic comun cu vechea lor înfăţişăre de omidă.
Este uşor să pui în lumină influenţele când este vorba de o imitaţie sau de o compilaţie
mediocră, care citează elementele imprumutate sau le foloseşte la vedere.Cum să procedezi însă
cu o capodoperă sau un sistem filosofic original unde influenţele sunt asimilate, încorporate şi
disipate în noi structuri?
Un răspuns posibil la această întrebare îl propunem în cele ce urmează, pornind de la ideea
că cercetarea sursologică, care are rolul ei, putând evidenţia intensitatea influenţelor, trebuie
întregită cu una mai complexă, genetică, menită să informeze şi asupra sensului, naturii şi valorii
operei noi create. În acest sens, vom analiza o clasificare a tipurilor de influenţă, propusă de Paul
Cornea în lucrarea menţionată, cu modalităţile de abordare corespunzătoare, avănd în vedere
originea şi intensitatea lor.
După originea lor se disting două tipuri principale de influenţe: cele numite dependenţe
(filiaţii, opţiuni sau „alianţe” cum le denumeşte Tudor Vianu) şi cele numite paralelisme
(omologii). Dependenţele se referă la acel tip de influenţe care apar ca opţiuni sau alianţe asumate
de receptor, fie direct (preluări identificabile ca sursă, efectuate conştient), fie indirect
(reminiscenţe, depozitări de nuanţă afectivă formate şi ele conştient). În mecanismul lor intima
cest tip de influenţe reprezintă un import de valori cosubstanţiale, care se găsesc la un nivel mai
înalt de coerenţă, expresivitate şi dezvoltare. În filosofia românească acest tip de influenţe este
predominant, dat fiind faptul că mulţi dintre filosofii noştri s-au format la şcoli din alte medii
culturale. Prin natura lor acest tip de influenţe nu are nimic peiorativ, fiind perfect posibil ca o
operă, un sistem, un curent de gândire străin să furnizeze elemente care să se integreze într-o nouă
structură, originală, sau să constitue „motive”, cum le denumea L Blaga, în jurul cărora să se
cristalizeze o operă, o gândire ori un nou sistem filosofic.
Dependenţele pot fi apreciate valoric. Mai mult, în funcţie de diverse criterii valorice, cum
sunt modalităţile de utilizare a surselor sau modelelor, dependenţele pot fi, la rândul lor,
clasificate. În acest sens putem discuta, în mod descrescător valoric, despre dependenţe de
infiltraţii – când sunt selecţionate elemente periferice şi exemplele sunt multiple, de asimilaţie –
când e vorba de receptări mai largi (adaptări, particularizări) şi de catalizare – când sursa
acţionează ca ferment sau are rolul de pretext (fie prin emulaţie ori prin contestare).
Influenţele care nu provin dintr-o relaţie istorică, genetică, adică aşa-numitele paralelisme,
sunt mai complexe şi pot ridica semne de întrebare. Termenul ca atare poate conduce chiar la o
idee contrară celei de influenţă. Nu este însă vorba de paralelismul geometric dintre două linii
care nu se întâlnesc niciodată, ci de procese spirituale creative sincronice sau omologice, care au

24
o influenţa genetică comună, dar care se dezvoltă independent de evoluţia istorică având structuri,
forme şi chiar funcţii diferite. Sunt procese paralele ca ramurile unui trunchi cu radăcini comune.
Aceste tipuri de influenţe sunt de două feluri. Primele, aşa-zisele paralelisme sincronice, se
explică prin identitatea (sau similitudinea) mediului istoric şi cultural. Aşa, bunăoară, marile
curente filosofice europene (iluminismul, raţionalismul ş.a) rezultă mai puţin din raporturile
genetice de dependenţă şi mai mult din evoluţia comună (sau foarte apropiată) a culturilor
europene, hrănite din aceeaşi mostenire a antichităţii greco-romane şi a monoteismului iudeio-
creştin.
În fine, cel de-al doilea tip de paralelism este cel tipologic, la care asemănările nu decurg
din sincronie, sau mai exact se traduc şi în afara acestora. Este vorba de situaţii repetate la
decalaje de timp (naşterea mai târzie a romantismului în ţările Europei răsăritene) sau de
asemănări aparent întâmplătoare, cum este cazul „motivului” filosofic al „unităţii” existenţei
prezent în concepţia lui Parmenide şi a lui Spinoza, dar şi în sistemul indian Vedanta. Asemenea
fenomene sau procese creative, deşi cu fizionomii diferite, conţin influenţe transcendente, ce
depăşesc momentul dat, explicabile prin arhetipuri sau prin unitatea antropologică a formelor
imaginarului şi ale gândirii.
Pentru problema în discuţie prezintă importanţă şi clasificarea influenţelor după
intensitatea lor. Din această perspectivă, acestea pot fi de trei tipuri:
reproductive – când două opere sau concepţii filosofice sunt, una în raport cu cealaltă, în
poziţie de model şi copie sau prototip şi variantă. Asemenea situaţii există, - fie ca o influenţă de
la profesor la discipol, fie ca imitaţii la modă, - şi trebuie reţinute ca atare;
interferenţe – când există o asemănare de temă sau de „accent” (cum apreciază L Blaga),
dar contexte întregi şi soluţiile finale diferă (de exemplu „Personalismul energetic” al lui C.
Rădulescu-Motru în raport cu energetismul lui Oswald);
analogice – când influenţa este de tonalitate generală, de atmosferă, de viziune cum ar fi,
spre exemplu, două opere sau orientări filosofice aparţinând aceleaşi şcoli sau mişcări filosofice.
Specific acestui tip de influenţe este, cum bine s-a spus, coeficientul de improbabilitate şi
infinitudinea lor prezumtivă. Într-adevăr, analogiile sunt câteodată secrete: descoperirea lor atârnă
de punctul de vedere al cercetătorulu, de intuiţia, priceperea şi sagacitatea acestuia
Se înţelege că aceste clasificări sunt făcute doar cu intenţie metodologică, în practica
cercetării diferitele tipuri de influenţe trebuie avute în vedere ca momente succesive sau
concomitente ale unei abordări globale. De aceea , ele vor trebui aprofundate şi confirmate prin
cercetări concrete, specifice, care pot să presupuă:
- o fişă pentru orice influenţă cu precizările de rigoare;
- o fişă pentru paralelisme (care au o determinare, o influenţă comună);
- tabele complexe de analize comparative;
- sinteze şi interpretări pentru a realiza evaluări, generalizări şi concluzii argumentate,
ştiinţifice, etc, etc.

25
 CAPCANELE ARGUMENTĂRII
Aurel M. Cazacu
Conf. univ. dr., Universitatea Spiru Haret

ABSTRACT. The critical evaluation of the argumentations or of the argumentative chains implies both the
analysis of arguments as well as the use of the varied methods of each argumentation technique category.
Such an endeavor which is neither final nor easy to achieve, strives to outline, often in a similar way to the
demonstration examination manner, whether or not the grounding of the thesis was performed according to
the requirements of accurateness. Not always such requirements are observed. The qualification of some
argumentations as “erroneous” or ”faulty” or the consideration there of as “logic juggling” and “logical
tricks” leads us to our topic – The Traps of Argumentation or the sophism in the argumentative practice.
The sophism (sophisma in Old Greek or fallacia in Latin) has the meaning of “trick”, “cheat” and points to
a series of logical errors found in the practice of idea justification through demonstrations or
argumentations, irrespective if they are deliberate or not. However the researchers have tried to distinguish
these logical errors also in relation to their deliberate or non-deliberate perspective, hence the common
distinction between “sophisms” (deliberate logical errors) and “paralogisms” (non-deliberate logical
errors). Starting with Aristotle and continuing with John Stuart Mill in the modern age, and with the
contemporary researchers Irving M. Copi, Daniel J. Sullivan, Barbara Warnick and Edward S. Inch,
Christian Plantin, C.L. Hamblin, John Woods and Douglas Walton, Frans H. van Eemeren and Rob
Grootendorst etc. sophisms have been submitted to analysis and systematization attempts. There are many
aspects which make us reject the exclusivity of such attempts, whereas the table of argumentation errors is
much more extended and before all open. However we shall hereinafter ponder only on those which are
considered frequent in almost all fields or argumentative situations.

Cuvinte cheie: argumentare, raţionament, eroare, logică, sofism

Evaluarea critică a argumentărilor sau lanţurilor argumentative implică atât analiza

argumentelor cât şi utilizarea variatelor metode ale fiecărei categorii de tehnici de argumentare.
Un astfel de demers, nici definitiv şi nici simplu de realizat, urmăreşte să evidenţieze, de multe
ori similar cu modul de examinare a demonstraţiilor, dacă întemeierea tezei s-a făcut în
conformitate cu cerinţele de corectitudine. Nu întotdeauna aceste cerinţe sunt respectate.
Calificarea unor argumentări ca „eronate”, „defectuoase” sau taxarea lor ca „jonglerii logice” şi
„trucuri logice” ne conduce spre tema noastră – Capcanele argumentării sau sofismul în practica
argumentativă.
Sofismul (sophisma în limba elină sau fallacia în limba latină) are înţelesul de „şiretlic”,
„înşelătorie” şi desemnează o serie de erori logice întâlnite în practica justificării ideilor prin
demonstraţii sau argumentări, indiferent dacă ele sunt comise intenţionat sau nu. Însă cercetătorii
au încercat să distingă aceste erori logice şi în funcţie de aspectul lor intenţionat sau
neintenţionat. De aici distincţia împământenită între „sofisme” (erori logice intenţionate) şi
„paralogisme” (erori logice neintenţionate).
Începând cu Aristotel, continuând cu John Stuart Mill în epoca modernă şi cu cercetătorii
contemporani Irving M. Copi, Daniel J. Sullivan, Barbara Warnick şi Edward S. Inch, Christian
Plantin, C.L. Hamblin, John Woods şi Douglas Walton, Frans H. van Eemeren şi Rob
Grootendorst ş.a., sofismele au fost supuse încercării de analiză şi de sistematizare.
Sunt multe aspecte care ne determină să respingem exclusivismul acestor încercări, iar
tabloul erorilor de argumentare este mult mai extins şi, înainte de toate, deschis. Ne oprim însă în

26
cele ce urmează doar asupra unora, considerate ca frecvente în mai toate domeniile sau situaţiile
argumentative.

Erori referitoare la ambiguitate

Unele erori se referă la detalii în construcţia argumentelor, la ambiguitatea termenilor sau

propoziţiilor conţinute. Există mai multe tipuri de ambiguitate:
a) Ambiguitatea lexicală, apare atunci când un termen cu două sau mai multe sensuri este
folosit astfel încât propoziţia care îl conţine poate fi înţeleasă în mai multe moduri. Într-un dialog
utilizarea ambiguă a termenilor poate bloca orice posibilitate de acord. În alte cazuri, dialogul
contradictoriu, deci cu premise diferite ale argumentelor asumate, ar putea ajunge la aceeaşi
concluzie, dar pe căi diferite, datorită ambiguităţii lexicale.
De pildă, sofismul ambiguităţii este exploatat magistral de I. L. Caragiale în schiţa
Căldură mare, unde sensurile diferite pe care le au în replicile celor doi interlocutori verbul „a
pleca” („a ieşi din casă”, a pleca din oraş”) şi adverbul „acasă” („în casă”, „în oraş”) generează o
pagină demnă de teatrul absurdului. Redăm scurtul dialog între F şi D:
„F: Apoi, a luat cheia la dumnealui când a plecat.
D: Care va să zică a plecat.
F: Nu, domnule, n-a plecat.
D: Amice, eşti…idiot!
F: Ba nu, domnule.
D: Zici că nu-i acasă.
F: Ba-i acasă, domnule.
D: Apoi, nu ziseşi c-a plecat?
F: Nu, domnule, n-a plecat.
D: Atunci e acasă.
F: Ba nu, da` n-a plecat la ţară, a ieşit aşa.”
În aceeaşi categorie se pot încadra şi neologismele utilizate imprecis de unii vorbitori. De
pildă, adjectivul „fortuit” (înseamnă „întâmplător”) este uneori folosit cu sensul de „forţat”,
„obligatoriu”, iar adjectivul „lucrativ” (înseamnă „care aduce beneficiu”) cu sensul „care
lucrează”, „de lucru” în expresiile „şedinţă lucrativă”, „activităţi lucrative” ş.a.
„Fenomenul infracţional din acest an se situează la nivel normal. Ceea ce este normal nu
trebuie combătut. Aşadar, fenomenul infracţional din acest an nu trebuie combătut.” Se observă
că polisemia termenilor din care sunt alcătuite propoziţiile înlănţuite în această construcţie
argumentativă reprezintă o ambiguitate lexicală.
b) Un tip de ambiguitate lexicală este şi echivocaţia, în care acelaşi termen sau expresie
este folosit de două sau mai multe ori într-un argument, dar de fiecare dată într-un sens diferit.
De pildă, o reclamă recentă, legată de numele unei beri, exploatează echivocul cuvântului
„nume”. Unui urs i se atrage atenţia că o firmă de bere i-a folosit numele (n.n. numele comun, al
speciei). Ursul se simte îndreptăţit să ceară o recompensă şi pretinde: „Daţi-mi o halbă de Martin”
(n.n. numele propriu).
Când nu sunt deliberate, echivocaţiile iau naştere din neatenţie. Însă multe cazuri de
echivocaţie implică deliberat o înţelegere greşită, deci reprezintă o formă de sofistică sau,
eventual, de gândire deziderativă.
O formă extremă de ambiguitate lexicală este aşa-zisa „strategie Humpty Dumpty”,
denumire provenită de la un personaj creat de scriitorul englez Lewis Carroll, care, în discuţiile
cu Alice oferă un înţeles particular cuvintelor în folosirea lor cotidiană. Este de fapt un caz
extrem de definiţii stipulative şi sensuri idiosincratice ale cuvintelor din uzul comun, prin urmare
un mod confuz de folosire a limbajului

27
 În aceeaşi arie tematică putem integra şi jargonul, în sensul de limbaj sofisticat de
specialitate (inclusiv filosofic), modalitate de a face ca unele subiecte să pară mai dificile şi mai
importante decât sunt în realitate. Jargonul, folosit cu obstinaţie, este un truc retoric care mimează
profunzimea, dar care poate fi deconspirat ca ignoranţă, necinste sau lipsă de sens.
O formă extremă a jargonului este „newspeak”, denumire dată de scriitorul George
Orwell în romanul O mie nouă sute optzeci şi patru limbajului creat de conducătorii unei societăţi
imaginare. „Newspeak” trebuie să controleze gândirea, să facă unele idei nu doar neinteligibile, ci
pur şi simplu imposibil de gândit.
Această abordare a limbajului implică asumţia controversată că limbajul dă formă
gândurilor noastre până la punctul în care nu mai putem gândi ceva dacă nu avem un cuvânt
pentru el.
c) Ambiguitatea referenţială, apare atunci când un termen este folosit astfel încât poate fi
considerat ca referindu-se la oricare din două sau mai multe lucruri.
d) Ambiguitatea sintactică, întâlnită şi sub numele de amfibolie, apare atunci când
ordinea cuvintelor permite două sau mai multe interpretări.
De pildă, prin folosirea neadecvată a genitivului apar construcţii de tipul „premierea
Uniunii Scriitorilor”, „controlul Guvernului” ş.a. Iată şi alte două exemple:
Regele Cresus a întrebat oracolul din Delphi dacă să facă sau nu război cu perşii. I s-a
răspuns: „Dacă va face război cu perşii, Cresus va distruge un regat puternic”. Încurajat, Cresus a
intrat în război şi a fost înfrânt. Preoţii sanctuarului s-au dezvinovăţit, susţinând că profeţia s-a
dovedit, din nefericire, nu în sensul dorit de Cresus.
Logicianul W.J. Jevons semnalează expresia „De două ori doi plus trei”, ceea ce poate
însemna fie „(De două ori doi) plus trei”, adică (2 x 2) + 3 = 7, fie „De două ori (doi plus trei)”,
adică 2 x (2 + 3) = 10.
Aceste ultime două forme de ambiguitate pot fi preîntâmpinate prin rigoare şi gândire
critică, fără a cădea în pedanteria analizei detaliilor unui argument, ca formă de retorică ce pierde
adeseori din vedere ceea ce este realmente important în argumentare.

Argumentum ad hominem

Acest tip de argument, numit de multe ori şi argumentum ad personam reprezintă

încercarea de a discredita un argument prin referire la persoane sau la competenţele celui care
aduce argumentul.
Este de cele mai multe ori o tehnică retorică, deoarece discreditarea sursei unui argument
lasă de obicei argumentul în sine intact. Dacă se utilizează într-un dialog sau dezbatere de către
unul dintre interlocutori, aceasta îl va determina şi pe celălalt să contraargumenteze tot prin
argumente ad hominem. Se ajunge în acest fel la o escaladare de argumente direcţionate către
persoane, emoţiile înlocuind logica, discuţia degenerând într-o aprigă şi sterilă dispută. Acest
argument se prezintă sub patru forme:
a) Argumentum ad hominem abuziv, explică , de pildă, specificul gândirii unui filosof prin
caracterul său moral, nefericirile sau accidentele biografiei sale. Iată şi un exemplu mai actual:
„Declaraţia martorului nu este demnă de încredere, deoarece există dovezi că a participat la
demonstraţii de protest împotriva politicii guvernului”.
b) Argumentum ad hominem circumstanţial sugerează că oponentul satisface un interes
personal susţinând o anumită aserţiune spre a submina tocmai această aserţiune.
Secvenţa dialogală concretizează această eroare:
„ – Cum de poţi găsi plăcere în împuşcarea unui animal lipsit de apărare? Găsesc neîndoielnic
faptul că uciderea pentru amuzament a unei căprioare sau a unui păstrăv este o barbarie.”
„ – Dacă eşti atât de afectat de lucrul acesta, atunci de ce mănânci carnea acestor animale? Nu
cumva te contrazici?” (William Jackson)

28
 c) Argumentum ad hominem tu quoque, este un tip de argument al complicităţii la vinovăţie.
Pentru întemeierea sau respingerea unei aserţiuni se invocă faptul că şi oponentul a acceptat-o
cândva sau a susţinut altădată contrariul ei.
Secvenţa următoare aparţine acestei categorii: „Teoria X nu este bună, pentru că autorul ei nu
a mai prezentat până acum altă lucrare ştiinţifică.”
d) Eroarea proastei companii este o formă de retorică ce urmăreşte să convingă că un punct
de vedere nu poate fi acceptat, pe temeiul că acesta a fost susţinut de o persoană indezirabilă,
care, deşi a enunţat anumite opinii false, multe altele sunt adevărate.
Această eroare poate fi privită în contrast cu „eroarea bunei companii”, argument care
apelează la respectul nemăsurat sau la aşa-zisa competenţă universală a expertului.

Argumentum ad verecundiam

În esenţă se invocă o autoritate (expert) în vederea întemeierii sau respingerii unei

aserţiuni. Medievalii, de pildă, au invocat multă vreme infailibilitatea ştiinţifică a lui Aristotel
pentru a determina acceptarea unor aserţiuni, multe dintre ele, în fapt, greşite.
Aristotel spunea că „Soarele este incoruptibil”. La începutul timpurilor moderne, graţie
instrumentelor perfecţionate, s-au observat însă pete în soare. Un student, comunicându-i
profesorului său acest fapt, a primit următorul răspuns: „Amice, am citit pe Aristotel de două ori
de la un capăt la altul şi ştiu că nu pot fi pete pe Soare. Şterge mai bine sticlele (ochelarii – n.n.)
dumitale. Dacă petele nu sunt în lunetă, ele nu pot fi decât în ochii dumitale”.
Există mai multe forme ale acestui tip de argument:
a) Autoritatea cuprinzătoare se bazează pe lipsa totală de punere la îndoială a competenţei
expertului.
b) Competenţa universală supralicită competenţa într-un domeniu drept indicator pentru un
domeniu înrudit. De pildă, opiniile lui Newton în domeniul filosofiei, sau comentariile lui Albert
Einstein despre natura societăţii trec dincolo de domeniul lor de specialitate, care a fost fizica.
c) Autoritatea deformată se bazează pe schimbarea semnificaţiei unei aserţiuni rupând-o din
context.
d) Autoritatea referenţială postulează o anumită autoritate în domeniu şi se refuză orice
devianţă de la opiniile acesteia. De pildă, cunoscuta formulă „Magister dixit” devine sofism
atunci când tinde să se substituie spiritului critic.
e) Autoritatea venerabilă se referă la tentaţia, destul de răspândită de a lua pe cei din trecut ca
autorităţi incontestabile. Din faptul că Ludwig Wittgenstein a susţinut o concepţie care a
revoluţionat filosofia nu rezultă o dovadă pentru a conchide pur şi simplu că orice aserţiune a
filosofului trebuie să fie adevărată. Respectul peste măsură faţă de experţi (de pildă, cunoscuta
formulă Magister dixit) poate degenera în servilism şi umilinţă excesivă, stavile sigure în calea
gândirii critice. Deşi Friedrich Nietzsche este un gânditor care merită tot respectul, nu pot fi luate
în serios, fără o abordare critică, anumite sentinţe despre diferite aspecte ale problematicii social-
umane.
Respectul faţă de experţi este şi mai nepotrivit, uneori periculos, atunci când se caută
adevărul în probleme controversate, în care nu există un consens al experţilor. Nimeni nu contestă
faptul că există foarte bune temeiuri pentru a ţine cont de părerea experţilor într-o serie largă de
probleme.
Totuşi se cuvine să păstrăm un anumit grad de scepticism atunci când se bănuieşte că opinia
expertului se poate baza pe premise false, raţionamente greşite sau interese personale.
Există şi o eroare conversă a autorităţii, ce constă în a tăgădui orice merit celor din trecut
pentru motivul că aparţin ireversibil trecutului.

Argumentul complicităţii la vinovăţie

29
 Este folosit de obicei cu intenţia de a slăbi forţa unui argument, arătând că cerinţa de
consistenţă ar trebui să-l determine pe susţinător să aplice aceleaşi principii şi în alte situaţii, sau
să fie explicit în legătură cu ceea ce se consideră a fi unic pentru subiectul în discuţie.
De pildă, Iisus a împiedicat mulţimea furioasă să ucidă cu pietre pe femeia prinsă în
adulter prin sugerarea ideii că acela care este fără păcat ar trebui să arunce primul piatra. Desigur,
natura păcatelor este destul de diferită, dar aceasta nu justifica cruda practică a uciderii cu pietre.
Uneori acest argument îmbracă forme neacceptabile în discursul public sau privat,
urmărindu-se justificarea unor comportamente indezirabile. A apela la formula „oricine face la
fel”, prin ambiguitatea contextului când cuvintele „toţi” şi „unul” sunt omise, poate conduce la
efecte dezastruoase sub aspect social şi moral.
În alte situaţii este o tehnică retorică ce poate fi utilizată şi prin evitarea răspunsurilor
directe, asemănătoare minciunii prin omisiune.

Argumentum ad ignorantiam

Este o eroare neformală în care lipsa unor dovezi cunoscute împotriva unei opinii este
considerată o indicaţie că aceasta este adevărată. Imposibilitatea de moment în a dovedi
contradictoria unui punct de vedere nu demonstrează că nu ar putea exista dovezi contra lui; în cel
mai bun caz, este un sprijin indirect pentru acesta.
De pildă, argumentul „există extratereştri, pentru că nimeni nu a putut dovedi că nu
există” este tot atât de inconsistent ca şi contrariul, „nu există extratereştri, pentru că nimeni nu a
putut dovedi că există”; în mod asemănător, argumentul „Imunitatea faţă de pericolul răspândirii
unei maladii contagioase este sigură, căci nu au fost identificate cazuri de îmbolnăviri.” Este o
construcţie de tip argumentum ad ignorantiam.

Ignoratio elenchi

Această eroare este numele latin pentru ignorarea a ceea ce este stabilit. Însemnă, deci,
nerelevant. Concret, se referă la deturnarea discuţiei de la problemă prin introducerea unor
subiecte care nu au legătură cu ea. Sub aspect retoric este un truc sau o tehnică de evitare a
răspunsurilor la întrebările directe.
Cel mai adesea este determinată de lipsa unei concentrări mentale, adică rezultatul
incapacităţii de a aprecia exact ceea ce este în discuţie. Aceasta presupune ori introducerea unei
premise nerelevante, ori concluzia pentru care se argumentează este ea însăşi nerelevantă.

Non sequitur

Este un tip de argument care pare logic, poate chiar suna logic, dar o examinare a
premiselor demonstrează că nu există nicio legătură cu concluzia, însemnând literal „nu rezultă
că” sau „nu decurge”.
Concluziile non sequitur sunt cel mai clar sesizate când sunt absurde. De regulă sunt des
anunţate prin folosirea greşită a indicatorului de concluzie „deci” sau „prin urmare”.
„Dacă Palermo este cel mai mare oraş din Sicilia, iar Palermo este port la mare, atunci
Palermo este plin de mafioţi.” Concluzia este de tip non sequitur, adică deziderativ absurdă.
Orice eroare formală are o concluzie non sequitur şi sunt prin definiţie forme de raţionare
nevalide. Există însă multe concluzii non sequitur autentice care provin din neatenţie sau datorită
gândirii deziderative, adică fondate pe credinţa că ceva trebuie să fie adevărat pentru că se doreşte
acel ceva.

Eroarea temeiurilor nesatisfăcătoare

30
 Este o eroare formală care presupune că, dacă temeiurile oferite pentru concluzie sunt
false, atunci concluzia trebuie să fie şi ea falsă. În realitate sunt posibile derivări ale unor
concluzii adevărate din premise false, sau derivări din premise adevărate, dar prin intermediul
unor raţionamente incorecte. Desigur, în ambele ipostaze concluziile pot fi adevărate, dar nu în
mod sigur adevărate.
Caracteristica acestei erori este că susţinerea unei opinii pe baza unor premise false sau a
unei forme de raţionament nevalide nu este întemeiată în mod adecvat. În prima variantă situaţia
este asemănătoare cu opiniile adevărate fundamentate pe aşa-zisele „dovezi anecdotice”, dovezi
slabe care implică în mod caracteristic generalizări pripite. Uneori însă există temeiuri să ne
încredem în sursa acestor dovezi, astfel încât acestea să ajute la susţinerea sau la subminarea unei
concluzii. Oportunitatea utilizării dovezilor anecdotice depinde în întregime de context şi de tipul
de dovadă care este asumată. În cel de-al doilea caz, se comite eroarea temeiurilor
nesatisfăcătoare prin intermediul unui raţionament nevalid de tip non sequitur.
Premisele unui argument pot fi adevărate, dar modul în care a fost derivată concluzia este
şubred şi nu arată dacă concluzia este adevărată sau nu în mod sigur. Aceasta arată că se poate
ajunge la concluzii adevărate din întâmplare sau ele pot fi asertate fără dovezi potrivite care să le
susţină.

Post hoc ergo propter hoc

Este eroarea care înseamnă literal „după aceasta, de aceea, din această cauză”.
Fie secvenţele discursive: „De aceea mi-a mers rău toată săptămâna, pentru că mi-a tăiat
calea o pisică neagră.”; „Deoarece primăvara graurii sosesc mai târziu decât ciorile pe câmp, şi
aceasta an de an, înseamnă că sosirea ciorilor pe câmp este cauza sosirii graurilor.”
Aici nu se face diferenţa dintre „după aceea” şi „deoarece”. Doar pentru că un anumit
eveniment survine după un alt eveniment nu atrage cu necesitate concluzia că primul a fost cauza
celui de-al doilea. Deci este o eroare să luăm coincidenţa drept cauză. Cu toate acestea, eroarea
este o formă de raţionament către care oamenii sunt special înclinaţi, în sensul că orice corelaţie
oferă o dovadă a unei legături cauzale directe.
În realitate o asemenea corelaţie poate rezulta dintr-o cauză comună celor două
evenimente, din pură coincidenţă, sau poate să ofere o dovadă pentru o ipoteză alternativă,
precum şi pentru aceea care se presupune că decurge din ea.

Generalizarea pripită

Este în fond un argument prin exemplificare care a scăpat de sub control sau, altfel spus,
o generalizare bazată pe un număr insuficient de exemple atipice. „Învăţământul românesc este
compatibil, chiar superior celui occidental”; afirmaţia, des auzită în diferite medii, se bazează
doar pe faptul că unii elevi români sunt performanţi la olimpiadele internaţionale, iar afirmaţia
„toţi politicienii sunt corupţi” – pe extinderea pripită a cazurilor particulare.
Un alt exemplu celebru: „Europa este cea mai frumoasă parte a lumii. Franţa este regatul
cel mai frumos din Europa. Parisul este cel mai frumos oraş din Franţa. Colegiul din Beauvais
este cel mai frumos colegiu din Paris. Camera mea este cea mai frumoasă din camerele colegiului
din Beauvais. Eu sunt cel mai frumos bărbat din camera mea. Deci, eu sunt cel mai frumos om
din lume.” (Edmond Rostand)
Este o eroare destul de răspândită emiterea sau acceptarea unei generalizări făcută pe
baza unui eşantion foarte restrâns sau nereprezentativ. O concluzie obţinută inductiv nu este
valabilă pentru toate cazurile de referinţă. Multe dintre aceste generalizări sunt rodul
prejudecăţilor, al superstiţiilor, al însuşirii unor opinii insuficient analizate sau al extrapolării unei
experienţe limitate la toate cazurile întâlnite. Când unele trăsături particulare sunt extrapolate la
nivelul unor colectivităţi (naţiuni, popoare, rase, comunităţi religioase, categorii sociale, categorii

31
profesionale ş.a.), atunci sofismul generalizării pripite, folosit abuziv de către politicieni sau
mass-media, poate genera situaţii chiar periculoase.
Sub acelaşi titlu putem include şi eroarea de a folosi excepţia pentru a demonstra regula.

Argumentul pantei alunecoase

Această eroare presupune că acceptarea unor practici relativ inofensive sau săvârşirea
unei anumite acţiuni va duce inevitabil ori la un întreg lanţ de evenimente nedorite, ori la
legalizarea unor practici indezirabile. Această formă de argumentare poate avea o anumită forţă,
dar pentru a o evalua este nevoie de informaţii suplimentare despre presupusa inevitabilitate a
coborârii către ceea ce poate fi mai rău. Probabil că în spatele acestei maniere de a raţiona se
ascunde un argument prin exemplificare.
Panta alunecoasă nu este în esenţă decât o tactică de intimidare şi niciodată un argument
logic. În formele sale extreme acest tip de retorică poate fi uşor de ridiculizat. De regulă, panta
alunecoasă este folosită de criticii unui argument, nu şi de susţinătorii lui, cu scopul de a
caricaturiza argumentul oponentului.

Eroarea analogiilor slabe

Această construcţie este o formă de argument nesigură, deşi uneori este convingătoare şi
eficientă din punct de vedere retoric. Eroarea este vulnerabilă, deoarece se bazează adesea pe o
comparaţie care poate fi contestată, sau se fundamentează pe gândirea deziderativă.
Sub forma unei analogii figurate, este cunoscută sub numele de „eroarea Van Gogh”:
dacă pictorul a fost sărac şi neînţeles în timpul vieţii, şi totuşi acum este recunoscut ca un mare
artist, atunci orice artist sărac şi neînţeles va fi recunoscut ca un mare artist în viitor.
Şi în domeniul filosofiei sunt destui închipuiţi care publicând câte ceva comit o astfel de
eroare.

Argumentul bazat pe aparenţă sau statistică

Este în esenţă un raţionament inductiv vulnerabil, care se bazează pe fenomene sau

aparenţe care sunt exterioare lanţului cauzal. În spatele unei concluzii de acest fel, fie explicit, fie
implicit, poate să se afle un argument prin exemplificare.
Un astfel de argument poate face apel şi la dovezi care se bazează pe diverse statistici mai
mult sau mai puţin convingătoare. Legăturile cu diversele statistici sunt vulnerabile, deoarece ele
nu permit predicţii care să confere un grad rezonabil de siguranţă. În plus, deoarece nu există o
legătură cauzală, nu avem niciun motiv să acceptăm faptul că dacă ceva a fost adevărat din punct
de vedere statistic în trecut, acest ceva va fi neapărat adevărat şi în viitor. În anumite situaţii
argumentul statistic reprezintă un mod de a ascunde adevărul, variantă cunoscută şi sub numele
de „minciună statistică” sau „omisiune prin statistică”.

Argumentul „sau – sau”

Aceasta este o eroare cunoscută şi sub numele de „falsă dihotomie” sau „opţiuni
insuficiente”.
Prezentarea greşită a alternativelor existente se construieşte după modelul „este sau A sau
B”, neglijându-se astfel situaţiile intermediare posibile.
De pildă, întâlnim falsa dihotomie între aserţiunile „Dumnezeu există” sau „Dumnezeu
nu există”. În realitate există şi o variantă agnostică ce susţine că nu există dovezi suficiente în
această problemă. Mai mult, pentru a elimina şi o falsă trihotomie, există o variantă filosofică în
care se susţine că problema este în sine lipsită de sens şi, deci, nici adevărată, nici falsă, nici

32
nedemonstrată. Dintr-o apreciere incorectă a poziţiilor existente poate rezulta accidental o falsă
dihotomie. Când însă este deliberată, este o formă de sofistică.
Sunt însă şi cazuri în care modelul „sau-sau” îşi găseşte aplicabilitate, mai ales din motive
de ordin practic. O situaţie în care se aplică de multe ori, nefiind posibil altfel, este cea a
deciziilor. Chiar termenul latin, decisio, înseamnă „a îndepărta prin tăiere”. Din această cauză în
adoptarea unei decizii se recomandă utilizarea unor standarde riguroase cu care să se confrunte
alternativele disponibile.
Bineînţeles, lista capcanelor argumentării sau a argumentărilor patologice este foarte
lungă. Amintim, în treacăt, de argumentum ad populum, frecvent utilizat în domeniul politicii şi
publicităţii, prin apelarea la sentimente, idei, prejudecăţi, opţiuni larg răspândite; de argumentum
ad misericordiam, prin invocarea unor circumstanţe capabile să trezească mila; de argumentum
ad baculum, utilizat uneori în negocierile politice şi sociale (de pildă, avertismentul cu greva),
însă nelegitim în educaţie (pedeapsa cu nota sau cu exmatricularea etc.) şi nepermis în dezbaterile
teoretice; de sofismul dezacordului între „a spune” şi „a face”, când medicul fumează în timp ce
vorbeşte împotriva fumatului; de petitio principii (sau sofismul circularităţii), prin admiterea
anticipată tocmai a ceea ce ar fi trebuit să se admită în urma argumentării. Iar lista lor este
permanent incompletă.

BIBLIOGRAFIE

1. Aristotel, Topica, în „Organon” vol. II, Editura IRI, Bucureşti,,1998

2. Aristotel, Respingerile sofistice, în „Organon” vol. II, Editura IRI, Bucureşti,1998
3. Paola Cantù, Italo Testa, Teorie dell`argomentazione. Un`introduzione alle logiche del dialogo,
Paravia Bruno Mondadori Editori, Milano, 2006
4. Vicenzo Lo Cascio, Gramatica argumentării. Strategii şi structuri, (traducere din limba italiană),
Editura Meteora Press, Bucureşti, 2002
5. Aurel M. Cazacu, Logica fără profesor, Editura Humanitas Educaţional, Bucureşti, 1998
6. Aurel M. Cazacu, Teoria argumentării, Editura România Press, Bucureşti, 2007
7. Ewa Drozda-Senkowska, Capcanele raţionamentului, (traducere din limba engleză), Editura
Polirom, Iaşi, 1988
8. Oswald Ducrot, Jean-Marie Schaeffer, Noul dicţionar al ştiinţelor limbajului, Editura Babel,
Bucureşti, 1996
9. William Empson, Şapte tipuri de ambiguitate, (traducere din limba engleză), Editura Univers,
Bucureşti, 1981
10. Alec Fisher, The Logic of Real Arguments, Cambridge University Press, Cambridge, 1988
11. Andrei Marga, Introducere în teoria argumentării şi metodologie, Editura Presa Universitară
Clujeană, 2004
12. Gheorghe Mihai, Ştefan Papaghiuc, Încercări asupra argumentării, Editura Junimea, Iaşi, 1985
13. Eugen Năstăşel, Ioana Ursu, Argumentul sau despre cuvântul bine gândit, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1980
14. Constantin Sălăvăstru, Teoria şi practica argumentării, Editura Polirom, Iaşi, 2003
15. Drăgan Stoianovici, Argumentare şi gândire critică, Editura Universităţii din Bucureşti, 2005
16. Mariana Tuţescu, L`Argumentation. Introduction à l`étude du discours, Deuxième édition revue,
Editura Universităţii din Bucureşti, 2005
17. Nigel Warburton, Cum să gândim corect şi eficient, (traducere din limba engleză), Editura Trei,
Bucureşti, 1999

33
 RATIONALITY AND PRAGMATICS

ASA KASHER
Prof. univ. dr., Tel Aviv University

ABSTRACT. Speech acts are intentional acts and as such lend themselves to philosophical analysis in terms of
ends, means and the rules that govern them. Rationality involves norms of appropriateness of means for ends.
Rationality considerations are, therefore, applicable to acts of language use. Some major linguistic phenomena are
explained by such considerations.

Key words: speech acts, rationality, pragmatics, language use, linguistic phenomena

1. Rationality

An anecdote about Lord Nuffield, the famous British car manufacturer and philanthropist, has it
that when he was planning the foundation of a college at Oxford, he once was invited to dine at Mag-
dalen College. After dinner, when he stopped to collect his hat at the porter’s lodge, it was produced so
rapidly that he asked doubtfully how the porter knew it was his. “I don’t, my lord,” answered the porter,
“but it’s the one you came with.”
Lord Nuffield came to dine, planned the foundation of a college, stopped to collect his hat. All
these are intentional acts, done for reasons. He also asked the porter a question. Unlike the previous ones,
this was a speech act, but it was on a par with them by not being less intentional than any of them, by
also being done for reasons.
Speech acts as done for reasons are not necessarily speech acts performed after some
deliberation. However, as done for reasons speech acts are always presumably justifiable. The speaker is
presumed to be able to justify one’s speech act, on demand, by alluding to reasons and grounds for
making a speech act of a certain force and of a certain content (Kasher 1987).
Reasons for making certain acts are commonly couched in terms of ends sought and means used
for obtaining them. Rationality of intentional acts is the appropriateness of the means used for the ends
sought. Ideally, given a desired end, an agent opts for an act that, to the best of one’s belief, attains that
end most effectively and at least cost, ceteris paribus (Richards 1971). Accordingly, given a desired end
that can be obtained only by some speech act, a rationally ideal speaker opts for a speech act that, to the
best of one’s belief, attains that end most effectively, and at least cost, ceteris paribus. This is a
rationality principle of linguistic activity (RP), which presumably holds for every ordinary speaker
(Kasher 1976; on the more general presumption of the rationality of human agents, see Hempel 1965).

2. Gricean inference

Grice’s philosophy of language includes the idea that, for a large class of utterances, “one may
distinguish, within the total signification, between what is said (in a favored sense) and what is
implicated” (Grice 1989, p. 41). Grice’s theory of implicature rests on viewing speech “as a special case
or variety of purposive, indeed rational, behavior” (ibid., p. 28). The most developed part of Grice’s
theory of implicature is connected with talk and talk exchange that are adapted to serve the purpose of
maximally effective exchange of information. Analogies are drawn from spheres of cooperative
transactions that are not linguistic.
Grice’s theory of implicature posits the Cooperative Principle (CP), presumably observed by
speakers: “Make your conversational contribution such as is required, at the stage at which it occurs, by
the accepted purpose or direction of the talk exchange in which you are engaged” (ibidem). By omitting
the words conversational and talk from this formulation, one gets a general principle of cooperation.
Other parts of the same theory take the form of supermaxims of conversation: Quantity: Make your
contribution as informative as is required. Quality: Try to make your contribution one that is true. Re-

34
lation: Be relevant. Manner: Be perspicuous. Grice and others have used these supermaxims in
formulating maxims and explaining various phenomena, of philosophical or linguistic importance. (See
Grice 1989, and also Sampson 1982, Horn 1984, Grandy and Warner (eds.) 1986, Forrester 1989, Green
1989, ch. 5)

3. Rationality of Gricean inferences

It has been shown that Grice’s conversational supermaxims and maxims follow, under some
natural assumptions, from the above-mentioned rationality principle (RP), rather than from the dubious
Cooperative Principle (CP) which Grice himself used. (Kasher 1976, 1982. See also Sampson 1982) The
derivation of some of Grice’s supermaxims and maxims from RP, such as those of Quantity, is quite
simple, while showing that all of them are thus derivable is more complicated. For supermaxims such as
those of Quality and Manner, intermediate principles have been used, that follow from RP and some
assumptions about human nature. For example: give preference to means that lead you to your ends over
means that lead you to situations wherein achievement of those ends is just a possible result.
Such intermediate rationality principles are then used for deriving the related maxims.
Additional maxims, such as Searle’s “Speak idiomatically unless there is some special reason not to”
(Searle 1975, pp. 76f), are similarly shown to follow from general rationality principles (Kasher 1979). If
conversational principles are not purely linguistic in nature, but rather consequences of general
rationality principles, one may predict that analogous principles will be shown to hold outside the sphere
of language. It has been shown (Kasher 1982) that interpretations of paintings often involve principles
that are analogous to Grice’s supermaxims and maxims and that are consequences of the same general
rationality principle RP and intermediate rationality principles.

4. Apparent counter-examples

It has been argued that Grice’s maxims are not held by speakers of various cultures. Keenan
described a Malagasy community where speakers make conversational contributions intentionally less
informative than seemingly required. (Keenan 1976). Gazdar took Keenan’s observations to show that
Grice’s maxims are only reasonable or rational relative to a given culture, community or state of affairs
(Gazdar 1979, pp. 54―55). Harnish tried to save Grice’s maxims by suggesting that they should be
interpreted as conditional, holding if the Cooperative Principle is in effect (Harnish 1976, p. 340, n. 29).
Keenan’s and similar apparent counter-examples to Grice’s maxims can, however, be better explained in
terms of the rationality principles RP and its consequences, if proper attention is paid not only to its
“most effective” component but also to its “at least cost” one. Malagasy speakers seem to try striking
some balance between being most effective in presenting their beliefs, while paying the least cost in
terms of commitments they wish to spare (Kasher 1982).
Similar considerations apply to the tension seemingly created between politeness principles and
Grice’s maxims (Leech 1983, Kasher 1986).

REFERENCES

Forrester, J.W., Why You Should: The Pragmatics of Deontic Speech, University Press of New England, Hanover-
London, 1989.
Gazdar, G., Pragmatics, Academic Press, New York, 1979.
Grandy, R.E. • Warner, R., (eds.), Philosophical Grounds of Rationality, Clarendon, Oxford, 1986.
Green, G.M., Pragmatics and Natural Language Understanding, Lawrence Earlbaum, Hillsdale, NJ, 1989.
Grice, P., Studies in the Way of Words, Harvard University Press, Cambridge, MA, 1989.
Harnish, R., “Logical Form and Implicature”, in Bever, T.G. et al., (eds.), An Integrated Theory of Linguistic
Ability, Crowel, New York, 1976.
Hempel, C.G., Aspects of Scientific Explanation, Free Press, New York, 1965.

35
Horn, L.R., “Towards a New Taxonomy for Pragmatic Inference: Q-Based and R-Based Implicatures”, in Schiffrin,
D., (ed.), Meaning, Form and Use in Context: Linguistic Applications, Georgetown University Press, Washington,
DC, 1984, pp. 11―42.
Kasher, A., “Conversational Maxims and Rationality”, in Kasher, A., (ed.), Language in Focus: Foundations,
Methods and Systems, Reidel, Dordrecht, 1976, pp. 197―216.
Kasher, A., “What Is a Theory of Use?”, in Journal of Pragmatics, 1, 1979, pp. 105―120.
Kasher, A., “Gricean Inference Reconsidered”, in Philosophica, 29, 1982, pp. 25―44.
Kasher, A., “Politeness and Rationality”, in Pragmatics and Linguistics, Festschrift for Jacob L. Mey, Odense
University Press, Odense, 1986, pp. 103―114.
Kasher, A., “Justification of Speech, Acts, and Speech Acts”, in LePore, E., (ed.), New Directions in Semantics,
Academic Press, London, 1987, pp. 281―303.
Keenan, E.O., “On the Universality of Conversational Implicatures”, in Language in Society, 5, 1976, pp. 67―80.
Leech, G.N., Principle of Pragmatics, Longman, London-New York, 1983.
Richards, D.A.J., A Theory of Reasons for Actions, Oxford University Press, Oxford, 1971.
Sampson, G., “The Economics of Conversation”, in Smith, N.V., (ed.), Mutual Knowledge, Academic Press,
London, 1982, pp. 200―210.
Searle, J.R., “Indirect Speech Acts”, in Cole, P. • Morgan, J.L., (eds.), Speech Acts, Academic Press, New York,
1975, pp. 59―82.
Searle, J.R., Expression and Meaning, Cambridge University Press, Cambridge, 1979.

36
 ATRIBUIREA CAUZALITĂŢII –
OPERATOR PSIHOINDIVIDUAL ÎN CONSTRUIREA IMAGINII SOCIALE

Sofia Georgescu-Bratu
Lector univ. drd., Universitatea Spiru Haret

ABSTRACT. Taking into consideration the complexity of social transformations, the study of elements of the processes
used for making of social image becomes absolutely necessary. Comprehension of sociocultural and psycho-individual
operators contributes to the development of a rational and creative vision in approaching and evaluating the psycho-socio-
cultural phenomena and in surpassing the level of appearances. One of the psycho-individual operators that play an essential
role in articulating the social image is the phenomenon of attributing.

Cuvinte cheie: cauzalitate, imagine socială, fenomene psiho-socio-culturale, comprehensiune, operatori

Una dintre cele mai însemnate preocupări în psihosociologia contemporană este cercetarea fenomenului
de atribuire (explicarea naturii, a mecanismelor şi funcţiilor sale), preocupare demonstrată şi de numărul mare de
lucrări apărute pe marginea acestui subiect. Demn de remarcat în acest sens este demersul cercetătorilor Kelley
şi Michela, care în anul 1980 au făcut recenzia la peste 9002 de lucrări ce tratau fenomenul atribuirii.
Pornind de la studierea psihologiei relaţiilor interpersonale, psihologul de orientare gestaltistă, Fritz
Heider a dezvoltat în lucrarea The Psychology of Interpersonal Relations noţiunea de echilibru şi teoria atribuirii
cauzalităţii. După părerea sa, la baza fenomenului de atribuire se află tezele echilibrului cognitiv:
• asupra comportamentului uman, care se prezintă ca un întreg cognitiv într-un câmp reprezentaţional
structurat, acţionează legi psihologice specifice care, printre alte, determină modul de înţelegere şi
atribuire a relaţiilor cauzale. Pe baza unei psihologii, înţelegeri naive, orice individ este capabil să
confere semnificaţie elementelor, proceselor, fenomenelor, relaţiilor, mediului său, acesta devenind
inteligibil şi coerent
• elementul central al structurării mentale a mediului, a realităţii este echilibrul cognitiv, iar atribuirea
cauzalităţii reprezintă o modalitate fundamentală de realizare a echilibrului în câmpul reprezentaţional al
fiecărui individ;
• pentru adaptarea, socializarea, reglarea propriilor conduite şi activităţi, indivizii trebuie să cuprindă
cognitiv realitatea, să prevadă desfăşurarea unor comportamente, procese. Acestea se realizează pe
baza atribuirii cauzalităţii;
• deşi nu este un proces arbitrar, atribuirea cauzalităţii este unul subiectiv din care se relevă o structură
cauzală invizibilă, stabilă şi operantă.
Pornind de la aceste principii şi de la dorinţa de a înţelege modul în care omul obişnuit îşi explică
realitatea socială înconjurătoare, Fritz Heider ajunge la concluzia că atribuirea este procesul prin intermediul
căruia se realizează „punerea în relaţie a unui eveniment cu condiţiile care i-au determinat apariţia”3. Cu alte
cuvinte, cunoaşterea, înţelegerea cauzelor (personale, motivele, intenţiile, trăsăturile de personalitate ale celuilalt
şi impersonale, factorii care ţin de mediul înconjurător) constituie modalitatea cea mai eficientă de a cunoaşte
realitatea înconjurătoare, de a face predicţii.
După anul 1960, cercetările, lucrările care au avut ca obiect de studiu fenomenul atribuirii au cunoscut o
reală dezvolare. Comune acestor cercetări sunt următoarele direcţii: înţelegerea comportamentului social pornind
de la modul în care indivizii construiesc semnificaţii evenimentelor cu care vin în contact, fac predicţii,
controlează mediul social, înţeleg, percep cunosc realitatea socială; demonstrarea faptului că acest
comportament poate deveni inteligibil numai dacă se începe de la explicaţiile cotidiene ale psihologului „naiv”,
demonstrarea faptului că între reflecţia ştiinţifică şi cea a omului comun există o continuitate operaţională şi
semantică, nu o ruptură şi, nu în ultimul rând, demonstrarea continuităţii proceselor de asimilare şi dominarea
cognitivă a realităţii sociale.

2
Ioan Radu, Petruţ Iluţ, Liviu Matei, Psihologie socială, Editura Exe SRL, Cluj-Napoca, 1994, p. 49.
3
Fritz Heider, The Psychology of Interpersonal Relations, John Wiley & Sons, New York, 1958, p. 89.

37
 Cele mai influente modele teoretice care explică mecanismul atribuirii cauzalităţii sunt Teoria inferenţei
corespondente şi Teoria covariaţiei.
Teoria inferenţei corespondente: Adoptând viziunea lui Edward E. Jones şi K. L. Davis, prin inferenţa
corespondenţei trebuie să înţelegem „că o dispoziţie este reflectată direct în comportament şi că această
dispoziţie este foarte puternică”4. Prin intermediul teoriei inferenţei corespondente, elaborată de E. E. Jones şi K.
L. Davis se urmăreşte să se prezinte modalităţile prin care un observator stabileşte o legătură de cauzalitate între
un eveniment, o intenţie şi o trăsătură de caracter a actorului, să se reducă reacţiile comportamentale ale acestuia
la un set de trăsături personale stabile, la o schemă cognitivă şi, totodată să se ofere o imagine despre modul în
care indivizii iau anumite hotărâri pe baza observării celuilalt, a comportamentului manifest al actorului. Cu alte
cuvinte, obiectivul acestei teorii este „de a permite abordarea diversităţii de reacţii, de acţiuni individuale prin
reducerea la dispoziţii personale stabile şi, prin aceasta, la comportamente predictibile.”5
Confor teoriei inferenţei corespondente, actorul trebuie să manifeste volunarism şi intenţionalitate,
competenţă şi discernământ, să poată alege între mai multe alternative comportamentale şi situaţionale.
Evaluarea comportamentului se face însumând numai acţiunile alese de actor, deci cele liber consimţite, care
prezintă o dezirabilitate socială scăzută şi care au în vedere efectele particulare cauzate de un factor specific.
Algoritmul ce trebuie urmat pentru atribuirea unor trăsături prin inferentă corespondentă presupune
parcurgerea mai multor etape după cum susţin E. E. Jones şi K. L. Davis:
„ 1) reperarea efectelor acţiunii;
2) compararea efectelor acţiunii date cu efectele acţiunilor posibile dar nefăcute de subiect pentru a
determina efectele comune şi efectele specifice (două acţiuni specifice pot avea efecte comune); dispoziţia
intenşia sunt indicate prin consecinţe care nu sunt comune cu cele ale unor acţiuni alternative;
3) atribuirea, stabilirea unei corespondenţe între acţiune, intenţie şi dispoziţie pornind de la efectele specifice
ale efectelor neimpuse.”6.
Plecând de la premisa că indivizii dispun de resurse cognitive limitate în procesarea numeroaselor
informaţii sociale, Gilbert, Krull şi Pelhan au propus o reabordare a teoriei lui E. E. Jones şi K. L. Davis din
perspectiva rolului resurselor atenţionale conştiente. În lumina acestei abordări a vechii teorii se propun şi
operaţiile de corectare a unei atribuiri: categorizarea, încadrarea comportamentului actorului în anumite tipare,
caracterizarea, asocierea comportamentului cu anumite trăsături de personalitate, rectificarea, adâncirea
cunoaşterii actorului şi reevaluarea în raport cu desfăşurarea evenimentelor contextuale.
Numărul limitat de situaţii în care intervine atribuirea, ignorarea auto-percepţiei, dar şi a factorilor sociali au
generat apariţia numeroaselor critici la adresa acestei teorii.
Teoria covariaţiei: Încercând să dezvolte dimensiunile neexploatate ale teoriei echilibrului cognitiv şi ale
teoriei inferenţei corespondente, ponind de la premisa că inferenţele observatorului depăşesc interpretarea
comportamentelor manifeste ale actorului, Harold H. Kelley a prezentat o nouă paradigmă de atribuire.
Susţinând că „efectul este atribuit acelei condiţii care este prezentă atunci când efectul este prezent, iar absenţa
efectului este atribuită condiţiei absente”7, H. H. Kelley a dezvoltat o teorie a atribuirii admiţând existenţa mai
multor informaţii despre comportamentul actorului. De fapt, cercetătorul a urmărit să determine dacă efectul şi
cauza covariază. Altfel spus, comportamentul actorului este analizat în funcţie de un set de variabile, care
reprezintă elementele ce alcătuiesc structura cauzalităţii: obiecte, persoane în interacţiune cu obiectele,
circumstanţele interacţiunii, momentul acţiunii.
Identificând aceste componente ale structurii cauzale, se creionează imaginea unei lumi mai mult sau mai
puţin stabile. Oscilaţia acestei stabilităţi este rezultatul unei eveluări subiective. O imagine sigură, corectă a
lumii exterioare este generată de manifestarea simultană a câtorva criterii: consistenţa efectului în timp, gradul
în care actorul răspunde identic la expunerile repetate la aceiaşi stimuli, consensul social, gradul în care reacţiile
actorului sunt identice cu cele ale celorlaţi membri ai grupului de apartenenţă, de referinţă şi distinctivitatea,
gradul în care actorul răspunde diferit la alţi stimuli din mediu. Neomiţând faptul că alegerea criteriilor poate
varia în funcţie de împrejurare, persoană trebuie să amintim că cercetătorii au identificat un stil atribuţional
individual, un stil atribuţional specific anumitor culturi, dar şi anumitor grupuri sociale. Identificarea acestor
stiluri susţine ideea că procesul atribuirii este influenţat de structurile psihosociale şi sociocultarale.
4
Edward E. Jones, ApudŞ Katheen S. Crittenden, Sociological aspects of attribution. Annual Review of
Sociology 9, 1983, p. 427.
5
Ioan Radu, Petruţ Iluţ, Liviu Matei, Psihologie socială, Editura Exe SRL, Cluj-Napoca, 1994, p. 49.
6
E. E. Jones şi K. L. Davis, Apud: I. Radu, P. Iluţ, L. Matei, op. cit, Editura Exe SRL, Cluj-Napoca, 1994, p. 53.
7
Harold H. Kelley, Apud: Septimiu Chelcea, Psihosociologie. Teorii, Cercetări, Aplicaţii, Editura Polirom, Iaşi,
2008, p. 292.

38
 Având în vedere toate aceste aspecte, H. Kelley explică mecanismul de construire a sensului formulând
câteva postulate:
„-atribuim comportamentului „celuilalt” cauze interne în cazul în care consensul şi distinctivitatea sunt
scăzute, dar consistenţa este ridicată;
- atribuim comportamentului „celuilalt” cauze externe atunci când consensul, consistenţa şi distinctivitatea
sunt ridicate;
-atribuim modului de a acţiona al „celuilalt” o combinaţie de cauze interne şi externe atunci când
consensul este scăzut, dar consistenţa şi distinctivitatea sunt ridicate.”8
Teoria propusă de Kelley demonstrează că între modul oamenilor de ştiinţă şi cel al observatorilor „naivi”de
a-şi formula opinii despre situaţiile şi fenomenele cu care se confruntă, de a atribui cauze comportamentelor
umane există importante asemănări. Deşi criterii de atribuire ale observatorilor naivi ţin de o epistemologie şi
psihologie naive, totuşi, de cele mai multe ori, se dovedesc a fi eficiente.
Dincolo de acestă observaţie, există şi situaţii în care atribuirea poate genera o serie de erori. Cele mai
întâlnite dintre acestea sunt:
• amplificarea impactului cauzelor dispoziţionale (interne) asupra comportamentului actorului „percepem
comportamentul „celuilalt” ca şi cum ar exprima un anumit profil de personalitate, mai degrabă decât să
explicăm acţiunea sa prin intermediul unor factori situaţionali.”9
• diminuarea cauzelor care determină o anumită reacţie a actorului,
• atribuirea unor cauze conjuncturale propriului nostru comportament simultan cu atribuirea unor cauze
interne reacţiilor unui actor, în special în cazul unui eşec,
• atribuirea succeselor unor cauze interne în paralel cu atribuirea eşecurilor unr cauze externe,
• eroarea atribuirii stabil-instabil prin asocierea cauzală a unui rezultat modest cu un factor instabil pentru
apărarea stimei de sine şi a unei imagini egocentrice,
• eroarea propriei supraestimări care se manifestă prin afirmarea unui fals consens, adică exagerarea
numărului subiecţilor care gândesc şi se comportă identic într-o anumită situaţie,
• eroarea suprageneralizării, adică tendinţa subiectului de a prezenta, transforma un eveniment unic,
accidental în factor general, durabil.
În explicarea cauzală a propriului comportament, cantitate de informaţie, deci perspectiva cognitivă este
diferită, diferit este şi câmpul motivaţional, pentru actor este cunoscut, pentru observator este presupus şi, nu în
ultimul rând centru acţiunii este altul, actorul acordă atenţie mediului în care acţionează, în timp ce observatorul
îşi focalizează atenţia asupra celor care acţionează. Este evident că inferenţele realizate de observatorul naiv
sunt, în cele mai multe cazuri, supuse greşelii, căci informaţiile sunt incomplete. Folosind o schemă generală a
explicaţiei cauzale, un set de credinţe, o concepţie generală faţă de maniera în care animite tipuri de cauze
interacţionează, observatorii naivi sar peste anumite etape ale analizei de varianţă. Nu trebuie omis nici faptul că
în procesul de interpretare a propriului comportament intervin în mod frecvent procese de raţionalizare, de
justificare, ierarhizare. Altfel spus, tendinţa generală este ca observatorii să atribuie un anumit comportament
unor dispoziţii, trăsături personale ale actorilor, în timp ce actorii atribuie acelaşi comportament factorilor
externi.
Introducerea acestor noi elemente în analiză demonstrează că prin modelul covariaţiei, Kelley încearcă să
depăţească limitele teoriei influenţei corespondente.
Analizând fenomenele şi tendinţele obiective care se manifestă în timpul procesului de atribuire a cauzalităţii
se remarcă complexitatea sistemului cognitiv subiacent (auto-atribuire, hetero-atribuire, observare, implicare).
În privinţa auto-atribuirii şi hetero-atribuirii, numeroşi psihologi de orientare behavioristă consideră că cele
două fenomene sunt identice, subiectul inferă în acelaşi mod atât în cazul propriului comportament, cât şi în
cazul comportamentului altui actor. Diferenţa se manifestă numai la nivelul informaţiei brute şi al
comportamentului. La aceasă ultimă opinie subscrie şi Kelley.
De remarcat este faptul că pe lângă factorii de natură psihoindividuală, mecanismele inferenţiale sunt
influenţate de unii factori sociali: grupul de apartenenţă, de referinţă, cultura, iar analiza se extinde de la scena
psihoindividuală la cea socială. Odată mutată analiza pe scena socială se fac prezente două fenomene:
categorizarea şi conceptualizarea.

8
H. Kelley, Apud: Alin Gavreliuc, O călătorie alături de „celălalt”. Studii de psihologie socială, Editura
Universităţii de Vest, Timişoara, 2002, p. 82.
9
A. Gavreliuc, op. cit., p. 86.

39
 Categorizarea socială reprezintă procesul psihosocial în care se îmbină structurile perceptive, empirice cu
cele evaluativ logice, prin intermediul căruia atât experienţa individuală, cât şi cea socială sunt organizate,
structurate, grupate, respectându-se un anumit context social, în categorii cu semnificaţii distincte şi specificate.
Depăşind nivelul proceselor empirice, intuitive, ne situăm într-un alt palier, cel al proceselor raţional-discursive,
adică în zona conceptualizării: organizarea, pe baza criteriilor strict logice, a unui câmp de semnificaţii
lingvistice reyultat din experienţa social-istorică a unei colectivităţi. Este evident că aceste două fenomene sunt
complementare, dinamice, iar schimbările care apar într-un nivel generează schimbări şi în celălalt nivel. În
desfăşurarea acestor procese, esenţiale sunt modelele socio-culturale asimilate, baza matricelor operatorii ale
percepţiei, reprezentării, gândirii, imaginaţiei sociale, limbajul, cu dubla sa valenţă de formă şi instrument al
gândirii, capacitatea de adecvare, coerenţă, completitudine a stimulilor în raport cu realitatea socială, mutaţiile
care intervin în planul mentalităţilor, al cunoaşterii.
Relaţia dintre categorizare şi atribuire este determinată de rolul grupului: toţi indivizii dintr-un grup
utilizează aceleaşi categorii pentru ordonarea, clasificarea elementelor realităţii sociale; grupul însuşi reprezintă
un cadru de repartizare a stimulilor sociali, iar de cele mai multe ori, atribuirea se face în favoarea grupului pe
baza unui tip particular de cauze pentru situaţii date.
Pe baza interacţiunii dintre atribuire şi categorizare pot fi aprofundate, înţelese şi explicate unele aspecte ale
comportamentului cotidian: folosirea unor scheme, scenarii precise, învăţate în detrimentul activităţii reflexive
(analiza factorială, de varianţă). Totodată, se impune reconsiderarea, redimensionarea rolului pe care îl au
stereotipurile. Din perspectiva atribuirii, prin intermediul stereotipurilor se confirmă, se întăresc, se rotunjesc
aşteptările unui grup. Hamilton (1979) consideră că între stereotip şi atribuire există o relaţie circulară.
Este evident că impactul factorilor sociali, culturali asupra atribuirii relevă dorinţa de explicare, armonizare a
relaţiilor interpersonale, de grup, sociale, dar şi necesitatea existenţei unor sisteme de evaluare diferite.
Înţelegerea atriburii, a reprezentărilor sociale, a valorilor, a stereotipurilor, a credinţelor facilitează
înţelegerea modului în care este construită imaginea socială.

BIBLIOGRAFIE

Berger P., Luckman Th., Construirea socială a realităţii, Editura Univers, Bucureşti, 1999.
Chelcea S., Psihosociologie. Teorii, Cercetări, Aplicaţii, Editura Polirom, Iaşi, 2008.
Cristea D., Tratat de psihologie socială, Editura Pro Transilvania, Cluj-Napoca, 2000.
Crittenden S. K., Sociological aspects of attribution. Annual Review of Sociology 9, 1983.
Gavreliuc A., O călătorie alături de „celălalt”. Studii de psihologie socială, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2002.
Heider F., The Psychology of Interpersonal Relations, John Wiley & Sons, New York, 1958.
Radu I., Iluţ P., Matei L., Psihologie socială, Editura Exe SRL, Cluj-Napoca, 1994.

CONTEXTUALISM, ANTICONTEXTUALISM,
ŞI ARGUMENTELE FIECĂREI POZIŢII

40
 Avner Baz
Lector univ. dr., Tufts University, SUA

ABSTRACT. The aim of this paper is to develop a critique of the contemporary debate between “contextualists”
and “anti-contextualists” with respect to the concept of propositional knowledge (“knowing that such and such”).
Very roughly, I shall argue that both parties have failed to properly appreciate the extent to which, at least in the
case of “know that” and its cognates, that which they tend to think of as “semantics” is tied to, and indeed is
inseparable from, that which they tend to think of as “(merely) pragmatics”. As a result, both parties have
attempted to answer a question that rests on a mistake.

Cuvinte cheie: contextualism, anticontextualism, semantică, pragmatică, cunoaştere propoziţională

În planul secund al dezbaterii dintre contextualişti şi anticontextualişti este presupunerea că ar

fi posibil pentru noi să spunem care este înţelesul cuvintelor noastre (şi, de aici, pesemne, când ele ar
fi adevărate), dincolo de analizarea întrebuinţării (diferitelor tipuri ale) lor în mod obişnuit şi normal,
şi pentru care istoria lor li s-a adecvat. Şi ar trebui să subliniez că prin “folosire” înţeleg aici să mă
refer la un anumit tip de realizare umană (indiferent cât de banală şi de cotidiană), care urmează a fi
contrastată cu trândăvirea sau neefectuarea unui demers (real) cu cuvintele cuiva1. Subliniez acest
aspect întrucât în filosofia analitică contemporană “folosirea” este în general pusă în contrast cu
“menţionarea”, şi întrebuinţarea cuvintelor cuiva nu este gândită ca vreun tip de realizare. Ca atare, ea
nu le apare participaţilor la dezbaterea între contextualişti şi anticontextualişti că protagoniştii
exemplelor lor, precum ele îi descriu, e posibil să nu le folosească cuvintele deloc2. Adesea voi utiliza
“a întrebuinţa”, în loc de a “folosi”, cu speranţa că aceasta ne va ajuta să reţinem ceea ce vizez să
vorbesc.
Presupunerea de mai sus este intim relaţionată de următoarea presupunere după care limbajul
este mai întâi de toate un instrument reprezentaţional, sau “descriptiv”3 (că problema sa fundamentală
este de a ne da posibilitatea să notăm (“să selectăm”), să înregistrăm şi să transmitem altora cum stau
lucrurile) şi că doar astfel el se poate întrebuinţa pentru a face alte lucruri decât simpla reprezentare. În
cazul lui “a şti că” şi a cuvintelor sale înrudite, de pildă, presupunerea este că rolul lor fundamental
este de a se “referi” la o anumită “relaţie” sustenabilă uneori între personae (şi poate alte fiinţe) şi
fapte (sau “judecăţi”), adică relaţia de a şti că4. În consecinţă, se presupune că, în calitate de utilizatori
competenţi ai lui “a şti că” şi ai derivatelor sale, ar trebui să fim detectori de încredere ai acelei relaţii,
care necesarmente fie e sustenabilă, fie nu e astfel între orice persoană şi orice fapt 5. Şi, ca atare, se
presupune mai departe că s-ar cuveni, în principiu, să putem chiar “aplica” “a şti că” sau unul dintre
derivate, pozitiv sau negativ, oricărei perechi date de persoană şi fapt. Practic, se presupune că a-
ceasta este, esenţialmente, ceea ce facem realmente când întrebuinţăm “a şti că” şi derivatele sale în
conversaţia cotidiană, orice altceva facem cu cuvintele, vorbind ilocuţionar şi mai extins “pragmatic” 6.
Invitaţia filosofului de a ne întreba, în faţa variatelor exemple, dacă vreunul dintre protagonişti ştie sau
nu că lucrurile stau cumva, este în consecinţă considerată a fi solidă metodologic, în mod precis
fiindcă i se cere să ne solicite să facem, deşi într-o manieră controlată teoretic, ceea ce, esenţialmente,
facem tot timpul, şi pesemne, îndeosebi, încununat de succes7.
Contextualistul adaugă o nuanţă sau un arc adiacent la mulţimea de presupuneri de mai sus şi
la programul de cercetare pe care ele le motivează şi le informează. Dar el activează totuşi foarte mult
în limitele lor. Precum împotriva tradiţionalistului (invariantist, anticontextualist), presupunerea
filosofului după care conceptul de “a şti ceva anume” este astfel încât am putea pur şi simplu întreba,
cu privire la orice pereche de persoană N şi fapt (sau judecată) la care ne putem referi prin “cutare”, fie
că N cunoaşte, fie că nu, că cutare (la t), şi că răspunsul “corect” la acea întrebare ar fi astfel pentru
toată lumea şi oricând, contextualistul a insistat că răspunsul correct la întrebarea tradiţionalistului o să
depindă de contextul în care se întreabă sau se răspunde. Întrebarea tradiţionalistului primeşte astfel o
“tentă semantică” pentru un contextualist şi devine “Ar fi adevărată în anumite circumstanţe, în funcţie
de unde este plasat el, să spunem despre N că ştie cutare (la t)?”8.

41
 Întrebarea contextualistului nu reprezintă o respingere a întrebării tradiţionalistului, ci numai
un amendament la aceasta. În particular, contextualistul împărtăşeşte cu anticontextualistul
presupunerea că utilizarea noastră cotidiană competentă a lui “a şti că” şi a derivatelor sale presupune
o abilitate din partea noastră de a folosi aceşti termeni, pozitiv sau negativ, pentru orice pereche de
persoană şi fapt (sau judecată), chiar dincolo de a face (alt)ceva cu cuvintele printr-o atare
întrebuinţare. Diferenţa este chiar că contextualistul insistă, pe când anticontextualistul neagă, că ceea
ce necesită “a şti că” şi derivatele sale pentru a se aplica viabil depinde parţial de circumstanţele în
care se realizează întrebuinţarea. Din perspectiva acestui articol, diferenţa nu stabileşte o distincţie
semnificativă, întrucât invitaţia contextualistului de a ne întreba noi înşine dacă presupusele rostiri
“asertorice” curente asemănătoare cu “a şti că” sau cu unul din derivate cu privire la faptul dacă ceea
ce se spune în ele este adevărat sau fals nu este decât o invitaţie de a realiza un act al judecăţii
secundar, parazitar, spre a vedea dacă conceptul lui “a şti că”, cu “condiţiile sale de adevăr” presupuse
a fi stabilite sau determinate de “contextul de cunoaştere al celui care atribuie”, se aplică (viabil)
persoanei şi faptului în discuţie. Din nou, presupunerea este că fiind utilizatori competenţi ai lui “a şti
că” şi ai derivatelor sale, s-ar cuveni să putem realiza asemenea acte pure ale judecăţii în privinţa
oricărei combinaţii ale unei anumite persoane N şi un context al celui care atribuie. Se presupune mai
departe că judecăţile noastre (“intuitive”) ar evidenţia ceva relevant, chiar fundamental, despre
conceptul nostru de cunoaştere propoziţională. Anticontextua- listul împărtăşeşte aceste presupuneri,
fireşte. El chiar descoperă că tendinţa semantică a contextualistului este redundantă. În acest articol
îmi propun să chestionez aceste presupuneri.
Pe temeiul unei examinări atente a unui grup de exemple pe care contextualiştii şi
anticontextualiştii le-au folosit în a-şi susţine poziţiile, iniţial voi argumenta în favoarea a două
aspecte. Primul este că există o tendinţă cuprinzătoare dinspre ambele părţi de a ignora chestiunea a
cât de exact, dacă putem vorbi despre asta, protagoniştii îşi folosesc cuvintele, şi anume problema
demersului pe care ei îl realizează în acest sens. Acest aspect ar trebui să fie interesant, dat fiind faptul
că Keith DeRose, unul dintre susţinătorii de marcă ai contextualismului în privinţa lui “a şti că”, a
afirmat în câteva articole recente că “cele mai bune temeiuri pentru acceptarea contextualismului
vizând atribuirea cunoaşterii” vin din cum sunt “utilizate în conversaţia nonfilosofică” “a şti că” şi
derivatele sale (2002, p. 168, subl. n.) sau “folosite în discuţia obişnuită, nonfilosofică” (2005, p. 172,
subl. n.). Cel de-al doilea aspect pe care-l voi evidenţia este că ambele părţi accentuează problema
ade- vărului şi a falsului în locuri ce nu-i sunt adecvate. O evaluare a primului aspect ar trebui să
faciliteze o evaluare a celui de-al doilea aspect, întrucât va rezulta că “a şti că” şi derivatele sale pot
realiza toată activitatea de care avem nevoie sau oricum poate fi raţional să ne aşteptăm să o facă, cel
puţin în tipurile de situaţii pe care cele două părţi au tins să le accentueze, fără a fi necesar să ne
intereseze în afară de răspuns, întrebarea filosofului cu privire la adevăr şi falsitate.
E posibil să nu fie clar de la început care ar fi aspectul fundării celor două chestiuni de mai
sus, întrucât atât contextualiştii, cât şi anticontextualiştii tind să presupună că problema folosirii,
precum o accentuez, este irelevantă pentru proiectul, având a face, pesemne, doar cu pragmatica
vorbirii umane, nu cu semantica sa. Iar ambele tind să presupună că problema adevărului şi a falsului
poate fi pusă întotdeauna inteligibil în privinţa oricărui şir de cuvinte cu formă asertorică, şi că
problema este fundamentală pentru investigarea filosofică a înţelegerii conceptelor noastre, indiferent
dacă ar avea sens sau nu să ne intereseze sau să o discutăm în variate circumstanţe cotidiene.
Dar aspectul pe care-l subliniez este următorul: dacă utilizarea noastră competentă cotidiană a
lui “a şti că” şi a derivatelor sale nu necesită din partea noastră ca noi să răspundem, sau să ne
intereseze, problema (reprezentaţionalistă) a filosofului, precum voi susţine, nu o face, atunci
presupunerea predominantă, potrivit căreia problema că suntem invitaţi de către filosof să răspundem
în faţa exemplelor sale este esenţialmente o problemă la care totodată este necesar să putem răspunde
ca parte a utilizării noastre cotidiene a lui “a şti că” şi a derivatelor ei, este chiar eronată. Ceea ce
sugerează minimal că chiar dacă ar fi un răspuns corect la întrebarea filosofului, n-ar exista un motiv
să presupunem că, în calitate de utilizatori competenţi ai lui “a şti că” şi ai derivatelor sale, s-ar cuveni
în principiu să ştim care este. Dar cred că ea sugerează de fapt ceva mai tare şi filosofic mai radical
decât asta, şi anume că este departe de a fi clar care este relaţia între conceptul nostru de “a şti că” şi
orice ar putea urmări filosofii în teoretizare pe temeiul propriilor răspunsuri intuitive, şi ale altora, la
întrebarea dacă protagoniştii din exemplele lor se poate spune în mod viabil că ştiu anumite lucruri. În
timp ce obiecţia cea mai obişnuită la teoretizarea pe temeiul utilizărilor intuitive a conceptelor la

42
anumite cazuri este că ceea ce descoperim prin urmare reprezintă pur şi simplu configuraţii ale
conceptelor noastre9, voi susţine că există un motiv bun pentru a ne îngrijora că, în urmărirea
programului de cercetare dominant, nu facem chiar asta.
Nu presupun că argumentul meu va converti pe cineva care este deja ataşat de ideea că trebuie
să fie posibil să separăm capacităţile reprezentaţionale ale cuvintelor de alte capacităţi ale lor. Dar sper
cel puţin să accentuez efectiv problema, în privinţa lui “a şti că” şi a derivatelor sale, la ceea ce cineva
ataşat de această idee, şi de programul de cercetare asociat, se poate aştepta să descopere în mod
raţional.

1. Exemplul cu “banca” al lui DeRose

Încep cu bine-cunoscutul exemplu cu “banca” al lui DeRose (1992, p. 913). Exemplul acoperă
două cazuri. În ambele cazuri este vineri, iar DeRose şi soţia lui merg cu maşina spre bancă având
ordine de plată pe care ar dori să le depună. Într-un caz nimic rău nu s-ar întâmpla dacă ar aştepta şi ar
depune luni ordinele de plată, deşi, în general, ei preferă să depună ordinele de plată cât de repede
posibil. În celălalt, este foarte important ca ordinele de plată să fie depuse înainte de luni. În ambele
cazuri, cozile de la bancă sunt lungi şi DeRose sugerează prin urmare să se întoarcă acasă şi să revină
dimineaţa următoare pentru a-şi depune ordinele de plată. În primul caz, soţia lui DeRose se
îngrijorează că banca nu va avea deschis sâmbătă, deoarece “multe bănci sunt închise sâmbăta”, iar
DeRose se descrie ca replicând: “Nu, ştiu că va fi deschis. Am fost acolo acum două săptămâni, într-o
zi de sâmbătă. Este deschis până la amiază”. În al doilea caz, precum am spus, DeRose propune “din
nou” să se întoarcă acasă şi să revină sâmbătă dimineaţa, şi “din nou” îi spune soţiei sale că a fost la
bancă în urmă cu două săptămâni şi a “descoperit” că era deschis sâmbăta până la amiază. De această
dată, totuşi, soţia lui, după ce îi reaminteşte cât de important este ca să depună ordinele de plată înainte
de luni, spune: “Băncile nu-şi modifică orarul. Ştii că banca va fi deschisă mâine?” DeRose se descrie
apoi ca “rămânând la fel de încrezător ca înainte” că banca va fi deschisă sâmbătă10, dar spune cu toate
acestea: “Ei bine, nu. Mai bine intru ca să mă asigur că aşa este”. Se presupune că descoperim, sau
“intuim”, că în primul caz DeRose “spune ceva adevărat” când zice: “Nu, ştiu că va fi deschis”, iar în
al doilea caz el din nou “spu- ne ceva adevărat”, de această dată când zice: “Ei bine, nu” (ibid., p.
914).
În ambele variante, DeRose protagonistul (de acum înainte, „DeRosep”) ajunge să spună (ca
răspuns la îngrijorarea soţiei sale că banca ar putea fi închisă sâmbăta, precum multe bănci) „Nu, ştiu
că va fi deschisă”. Presupun că el intenţionează să o reasigure (şi/sau să protesteze la insinuarea ei că e
posibil ca el să fi fost neatent sau cu capul în nori propunând ca ei să plece acasă şi să se întoarcă la
bancă dimineaţa următoare)11. El continuă apoi să-i spună temeiul pe baza căruia el susţine că ştie –
tipul de lucru la care am da în mod normal un răspuns la întrebarea „Cum de ştii?”. Temeiul său este
adecvat pentru a sprijini afirmaţia lui că ştie? Ar fi fost mai adecvat, iar afirmaţia lui ar fi fost mai
firească, îndeosebi dat fiind interesul oarecum specific al soţiei sale, dacă afirmaţia lui ar fi fost „Ştiu
că e deschis (sâmbăta)”, mai curând decât „Ştiu că va fi deschis (mâine)”, care este destul de firesc
auzită ca o afirmaţie de a şti mai mult decât că temeiul său este adecvat să sprijine12. Totuşi, în măsura
în care interpretăm afirmaţia lui DeRosep în lumina îngrijorării specifice la care ea este, sau la care ar
fi mai bine să fie, sensibilă, adică îngrijorarea că banca e posibil să nu fie deschisă dimineaţa
următoare, întrucât e posibil să fie una dintre acele bănci care închid sâmbăta, atunci se pare că
temeiul pe care el îl oferă în acest sens ar fi, în circumstanţe normale, perfect adecvat.
Lăsând deoparte deocamdată chestiunea adecvării temeiului său, este important să notăm că,
pentru DeRosep şi soţia lui, ceea ce contează sub acest aspect nu este dacă pretenţia lui de cunoaştere
este adevărată sau falsă. Mai curând, ceea ce contează, în privinţa lor, este pare-se dacă (ar fi raţional
ca ei să acţioneze pornind de la presupunerea că) banca va fi deschisă dimineaţa următoare. (Există o
tendinţă, de care mă voi ocupa mai târziu, de a combina aceste două chestiuni). Şi întrucât DeRosep nu
ne poate oferi totuşi vreo asigurare suplimentară în privinţa faptului că banca este deschisă dimineaţa
următoare (şi niciun temei solid de sprijini „afirmaţia” lui), decât ceea ce poate fi derivat din faptul că
el a fost acolo cu două săptămâni în urmă într-o sâmbătă şi a văzut că aveau deschis până la amiază, şi
întrucât acel fapt nu se află oricum în discuţia între ei, chestiunea dacă el ştie, sau dacă el a spus ceva
adevărat zicând că ştie că banca va fi deschisă, nu-i preocupă pe DeRosep şi pe soţia lui.

43
 Deja există câteva remarci relaţionate care încep să se contureze, nu în general despre fiecare
rostire de forma „N ştie că lucrurile stau cumva”, ci despre faptul că rostirile lui „Ştiu cutare lucru”
sunt menite să reasigure pe altcineva că se obţine ceva anume. Prima lecţie este că o pretenţie de
cunoaştere nu va fi în mod normal mai solidă decât o poate face temeiul pe care este realizată, iar acest
lucru este cunoscut de utilizatorii competenţi ai lui „a şti” şi ai derivatelor sale. A doua lecţie, mai
importantă, este că în multe cazuri (şi îndeosebi în cazurile de tipul abordat de către DeRose în cele
două variante ale povestirii despre bancă şi asupra cărora atât contextualiştii, cât şi anticontextualiştii
au tins să insiste, unde participanţii este necesar să decidă, pe temeiul dovezilor pe care le au, cum, în
anumite circum- stanţe, interesele lor practice ar fi servite exemplar) rezultatul, şi adesea aspectul, de a
spune cuiva temeiul pe care susţii că ştii este precis că, în practică, el face discutabilă chestiunea dacă
tu ştii sau dacă tu ştii.
Cele două aspecte pe care tocmai le-am formulat sugerează de ce este destul de neobişnuit, sau
forţat, ca soţia lui DeRosep (preocupându-se că banca e posibil să fie deschisă sâmbăta, auzind de la
soţul ei că în urmă cu două săptămâni era, şi continuând să provoace temeiul soţului ei prin a-i
reaminti că băncile îşi modifică orarul) să spună „Ştii că banca va avea deschis mâine?” 13. Este dificil
să eviţi impresia că ea se comportă „doar filosofic” cu el, încercând să-l facă să conceadă că cel puţin
când se ajunge la lucruri precum faptul că banca deschide sau nu ziua următoare, nicio dovadă pe care
ei o pot deţine n-ar fi suficient de bună pentru a şti. Dacă acesta este modul în care soţia lui se
exprimă, atunci, în pofida intenţiilor directe ale lui DeRose, conversaţia este departe de a fi
„nonfilosofică” şi nu poate fi invocată, cu bună credinţă, ca dovadă în adjudecarea disputelor
filosofice vizând cine ştie ce anume şi în ce condiţii.
Să presupunem, pe de altă parte, şi de dragul evaluării de către noi a argumentului
contextualist (şi anticontextualist), că acesta nu este doar un exerciţiu filosofic din partea soţiei. Adică,
să presupunem că ea este realmente preocupată că banca e posibil să-şi fi schimbat orarul de la ultima
prezenţă a soţului ei acolo (în urmă cu două săptămâni). El i-a prezentat temeiul său, iar ea l-a găsit
absolut nesatisfăcător. Problema este că dacă aceasta este ceea ce presupunem, atunci este dificil de
văzut care ar fi punctul ei de vedere în a rosti „Tu ştii...?”. Ea şi soţul ei pot argumenta despre cât e de
raţional să te îngrijorezi că banca e posibil să-şi fi schimbat orarul de la vizita sa petrecută în urmă cu
două săptămâni. Pentru a susţine în mod competent că ştii că orarul nu s-a modificat, ceea ce nu a
făcut DeRosep, am avea nevoie de un temei pe care se pare că niciunul nu-l are. Orice vorbitor
competent ar şti că faptul de a fi fost la bancă cu două săptămâni în urmă şi a fi găsit-o deschisă nu
constituie un temei pentru a afirma că ştii că nu şi-a schimbat orarul de atunci.
Contextualişti ai „alternativelor relevante”14, precum Charles Travis (1989, 2005), David
Lewis (1996) şi Jonathan Schaffer (2004, 2005, 2006), pot depăşi aceasta cu uşurinţă, spunând: „Uite,
dacă ei nu ştiu că banca nu şi-a schimbat orarul, atunci s-ar părea că ei nu pot şti, pe temeiul evidenţei
lor, că va fi deschis ziua următoare, ceea ce este, la urma urmei, ceea ce a afirmat iniţial şi DeRosep, şi
întrucât îndoieli similare pot apărea cel puţin în privinţa tuturor lucrurilor pe care în mod normal am
susţine că le cunoaştem pe temeiul dovezilor pe care le deţinem, singurul mod de a evita concluzia
sceptică în asemenea situaţii, şi în particular concluzia că afirmaţia iniţială a lui DeRose p este falsă,
înseamnă a insista că doar unele îndoieli sau alternative (modalităţi pentru ca p să se dovedească falsă
în pofida a tot ceea ce ştim) sunt relevante pentru adevărul unei anumite pretenţii de cunoaştere, într-
un context dat. În cele două povestiri despre bancă ale lui De Rose, ce schimbări apar între primul caz
şi al doilea (nu de interese) necesită o alternativă care fie pur şi simplu întrucât a fost pusă în discuţie
(precum sugerează Lewis), sau fiindcă unul dintre participanţi a găsit-o de fapt suficient de plauzibilă
pentru a se îngrijora date fiind circumstanţele, a fost făcută relevantă, şi prin urmare a devenit o
alternativă ce ar necesita să fie eliminată dacă pretenţia de cunoaştere urmează a fi adevărată. Motivul
pentru care întrebarea soţiei ni se pare specioasă este că, în îndoiala (autentică) pe care o manifestă,
ea a procedat astfel încât răspunsul corect la întrebarea pe care a formulat-o să fie „Nu”. Astfel,
întrebarea ei a fost practic retorică”.
Această explicaţie contextualistă este sensibilă la ceva real. Mi se pare de netăgăduit că, cel
puţin pentru multe intenţii şi scopuri, determinarea a ceva la care s-a angajat cineva rostind o
propoziţie prin alăturarea lui „a şti că” sau a unuia dintre derivatele sale (şi poate tot- odată în rostirea
oricărei alte propoziţii) depinde nu doar de cuvinte, ci şi de trăsăturile contextuale în care este rostită
propoziţia. Fireşte, problema este că acest truism este ceva cu care anticontextualiştii s-au acomodat
foarte uşor. Ei pur şi simplu l-au explicat la nivelul a ceea ce este „transmis pragmatic”, mai curând

44
decât la nivelul a ceea ce este „strict” şi „textual” „exprimat semantic”15. Optând pentru acest tip de
explicaţie ei au fost determinaţi să susţină, mai curând dogmatic mi se pare, că DeRose p (să spunem)
ştie realmente, sau nu, că banca va fi deschisă dimineaţa următoare. Dar întrucât ei se mulţumesc cu
angajamentul, sau orice altceva consideră de nedepăşit, este dificil de văzut ce ar putea rezolva această
dezbatere, în forma sa actuală.
Există, totuşi, o presupunere pe care ambele părţi o împărtăşesc, adică faptul că oricând cineva
rosteşte o propoziţie cu o „formă asertorică”, şi prin urmare spune ceva clar şi destul de determinat
pentru toate intenţiile şi scopurile, întrebarea „Ea a spus ceva adevărat sau ceva fals?” ar fi întotdeauna
în regulă, în sensul simplu că ar exista un răspuns corect în acest sens. Şi se presupune pe mai departe
că răspunsul corect la întrebare, sau oricum un set potrivit de asemenea răspunsuri aranjate adecvat,
ne-ar spune ceva important, chiar fundamental, cu privire la conceptele „exprimate”. Această pereche
de presupuneri este profund fortificată, un truism chiar când este văzută din paradigma prevalentă.
Dacă ea poate fi adusă în discuţie, atunci, într-o anumită privinţă, se poate dovedi că contextualismul,
precum se susţine curent, nu este singura alternativă principială nondogmatică la scepticism16.
Până acum am afirmat doar că, în privinţa lui DeRosep şi a soţiei lui în faţa băncii, chestiunea
dacă pretenţia lui de cunoaştere este adevărată sau falsă depăşeşte aspectul în discuţie: ei ştiu ce
informaţii deţin, iar ceea ce este necesar să decidă este cum (ar fi mai raţional pentru ei) să acţioneze
în acest sens. E posibil ca ei să nu cadă de acord cu privire la asta, dar pentru a prezenta dezacordul lor
ca unul referitor la faptul dacă DeRosep ştie, sau ştia, înseamnă a forţa subiectul. Con- ceptul de
cunoaştere propoziţională a făcut ceea ce a putut pentru acest cuplu: dacă ea crede că ei s-ar cuveni să
verifice pe mai departe, iar el crede că ar fi o risipă de timp, niciunul nu ar fi vinovat de o întrebu-
inţare falsă a conceptului de cunoaştere propoziţională pentru DeRosep şi pentru judecata că banca va
fi deschisă dimineaţa următoare (sau că ea este deschisă sâmbăta). Dacă (ar fi adevărat în anumite
privinţe să spunem că) DeRose în faţa unei bănci realmente ştie sau nu că banca va fi deschisă
dimineaţa următoare este o chestiune conform căreia De- Rose teoreticianul forţează situaţia, parţial
forţând cuvinte în gura protagoniştilor, şi parţial prin a ne tenta să presupunem că oricât de exact ei îşi
folosesc cuvintele, ar fi întotdeauna posibil pentru noi, câtă vreme cuvintele lor au o formă
„asertorică” şi sunt rostite textual şi serios, să le evaluăm cuvintele în termeni de adevăr şi falsitate.
Voi numi chestiunea adevărului şi falsităţii, când este ridicată în spiritul teoretic de mai sus, problema
teoreticianului.

2. Exemplul cohenian al „aeroportului”

Pentru a arăta că întrebarea teoreticianului nu ar trebui pusă, sau care urmează a fi preţul filosofic al
forţării, vor fi necesare mai multe dovezi decât cele pe care le-am acumulat până acum, aşa că să
considerăm încă un exemplu, cel cohenian al „aeroportului” (1999, p. 58). Mary şi John sunt pe
punctul de a zbura de la Los Angeles la New York, dar este „foarte important” pentru ei, din pricina
unei întâlniri de afaceri, ca zborul lor să aibă o escală în Chicago. Ei „aud întâmplător pe cineva
întrebând un pasager pe nume Smith dacă ştie că ar exista o escală la Chicago”. Probabil că ei îl vor
vedea pe Smith uitându-se pe planul de călătorie şi îl vor auzi replicând: „Da, ştiu, avionul se opreşte
în Chicago”. Dar Mary are totuşi îndoielile ei, îngrijorându-se că itinerarul „nu inspiră încredere”, că e
posibil să „conţină o greşeală de tipar”, şi totodată că „ei şi-ar fi putut schimba orarul în ultima clipă”.
Mary şi John sunt apoi descrişi de către Cohen ca „fiind de acord că Smith nu ştie realmente că
avionul se va opri în Chicago”. Ei hotărăsc să întrebe şi un funcţionar de la aeroport.
Formularea „Da, ştiu” a pasagerului Smith din această naraţiune este mai mult sau mai puţin
firească, sau oricum nu ceva nefiresc în mod clar, dar este firească în mod precis deoarece, sau în
măsura în care, ea înseamnă ceva precum „Da, se întâmplă să deţin informaţiile pe care le soliciţi” sau
„Da, itinerarul meu conţine informaţiile de care ai nevoie”. Formularea „Da, ştiu”, rostită în timp ce el
analizează itinerarul, este cel mai plauzibil înţeleasă ca un semnal că el a găsit, sau a identificat,
informaţiile relevante din planul său de călătorie. Doar angajamentul anterior la presupunerea că
cuvintele au un înţeles reprezentaţional separabil de tipurile diferite de activitate pe care ele sunt
adecvate să le facă pentru noi ne-ar determina să insistăm că acest lucru este ceva ce Smith doar
implică cu formularea sa „Da, ştiu”, în timp ce spune strict şi textual altceva. Renunţarea la
angajament şi discuţia despre „implicatură” ar părea forţate şi nemotivate în acest caz17.

45
 A spune despre Smith, precum o face Cohen (ibid., p. 58), că el pretinde a şti că avionul are o
escală în Chicago, ar însemna să extindem foarte puţin conceptul nostru de „afirmaţie”: el nu prea
pretinde a şti că avionul are o escală în Chicago ca pur şi simplu lăsându-l pe celălalt să ştie că el ştie
(în sensul de a fi obţinut informaţiile dorite). La urma urmei, el ar fi putut la fel de bine să arate planul
său de călătorie celeilalte persoane şi să sublinieze pe el informaţiile relevante. Precum în exemplul lui
DeRose, iar aici chiar mai clar, „pretenţia” de cunoaştere a lui Smith este o „pretenţie” de a şti nu mai
mult decât ceea ce poate fi obţinut din (familiaritatea cu) faptul că itinerarul său spune că avionul are o
escală în Chicago. Şi aici, din nou, întrucât nu există vreo întrebare despre temeiul asupra căruia el şi-a
formulat „pretenţia” (el are real- mente itinerarul, iar itinerarul spune realmente că zborul are o escală
în Chicago), întrebarea dacă el ştie, sau dacă el ştie, este din nou, şi ea, în afara subiectului. Şi de aceea
descrierea lui Cohen a lui Mary şi John ca „fiind de acord că Smith nu ştie realmente” este forţată.
Precum DeRose, Cohen îşi determină protagoniştii „să răspundă” la o întrebare pe care nu o
ridică în mod firesc în situaţii precum a lor. De ce ar trebui să conteze pentru Mary şi John dacă Smith
ştie, sau dacă Smith ştie? Situaţia este absolut clară: itinerarul unui pasager conţine un răspuns la
întrebarea dacă avionul are o escală în Chicago. Este necesar ca ei să decidă dacă s-ar cuveni să se
bazeze pe acel răspuns18, iar oamenii cu temperamente, sensibilităţi, atitudini şi experienţe anterioare
ş.a., toate distincte, tind să nu cadă de acord asupra unor asemenea chestiuni. A prezenta dezacordul
lor ca unul cu privire la faptul dacă Smith ştie că avionul are o escală în Chicago înseamnă a forţa
subiectul.
S-ar putea obiecta: „Uite, e posibil să ai dreptate că pentru cei care au primit, de la sau prin
cineva, o dovadă pertinentă pentru obţinerea (fie pregnant, fie slab indicatoare) a cutare lucru,
chestiunea dacă cel care i-a informat ştie că cutare este o chestiune pe care, cel puţin în situaţiile pe
care le-am discutat, nu au vreun motiv s-o abordeze. Dar ea nu este chestiunea pe care probabil se cere
ca ei s-o abordeze, adică chestiunea dacă, dat fiind ceea ce ei au aflat, ar fi raţional ca ei să acţioneze
conform presupunerii că lucrurile stau cumva anume, ea fiind pur şi simplu chestiunea dacă ei ştiu că
lucrurile stau cumva anume?” Nu este necesar ca John şi Mary, de pildă, să se asigure că ei cunosc că
avionul lor are o escală în Chicago? Iar dacă lucrurile stau astfel, nu este necesar ca ei să răspundă la o
întrebare precum cea pe care ai denumit-o „întrebarea teoreticianului” în privinţa lor şi a judecăţii că
avionul are o escală la Chicago?”.
Să reflectăm o clipă la această idee de a răspunde la întrebarea teoreticianului la persoana
întâi. Pentru început, a considera că lucrurile stau cumva anume, dincolo de a decide să acţionăm pe
baza presupunerii că lucrurile stau cumva anume, nu este acelaşi lucru cu a ne considera drept ştiind că
aşa stau lucrurile, sau să decidem în acest sens. Chestiunea pe care este necesar s-o abordăm curent în
tipul de situaţii pe care le-am discutat este dacă lucrurile stau cumva anume, şi nu dacă ştim că
lucrurile stau cumva anume19. Este necesar ca John şi Mary să se asigure, înainte de a ajunge la poartă,
că avionul are o escală la Chicago, şi nu să se asigure că ei ştiu că aşa stau lucrurile. Şi, din perspectiva
persoanei întâi, a ne asigura că avionul are o escală în Chicago înseamnă pur şi simplu să investigăm
până ne asigurăm, ceea ce nu este acelaşi lucru cu a răspunde la întrebarea teoreticianului în privinţa
noastră20.
Ca agenţi în lume, opuşi cititorilor care au parcurs exemplele filosofilor, nu putem avea
vreodată tipul de asigurare în privinţa unui lucru pe care filosoful îl prezintă cititorilor săi spre a-i
determina să vadă, şi să spună, ceea ce este necesar să cunoască dincolo de adevărul unei credinţe.
Asigurarea filosofului, venind ca atare de la autorul exemplului, este la fel de bună ca o asigurare de la
Dumnezeu pentru agenţii din lume. Dar ca agenţi din lume, cel puţin în tipurile de situaţii pe care le
discutăm aici, trebuie să acţionăm pe baza unor asigurări care nu sunt doar cantitativ, ci şi calitativ,
diferite de asigurarea din partea lui Dumnezeu. Ceea ce înseamnă că putem fi, şi deci este necesar să
fim, nu mai mult decât moderaţi în ceea ce alegem să facem pe temeiul a ceea ce ştim sau considerăm
raţional a fi demn de crezare. A aştepta mai mult din partea noastră ar fi neraţional. Iar ceea ce este sau
nu raţional, spre deosebire de ceea ce e sau nu adevărat, este, în cadrul raţiunii, o chestiune subiectivă.
Spre a observa semnificaţia acestei chestiuni în relaţie cu preocuparea noastră centrală din acest
articol, să considerăm, în interesul argumentului, că este necesar ca John şi Mary să se decidă, sau cel
puţin în anumite circumstanţe este posibil să fie necesar să se decidă, dacă ei ştiu că zborul lor are o
escală în Chicago, dacă informaţiile cuprinse în itinerarul lui Smith, laolaltă cu tot ce altceva ei ştiu
despre cum funcţionează lumea, sunt destul de bune pentru a şti că aşa stau lucrurile. La urma urmei,
dacă nu ar cădea de acord între ei, el şi-ar putea exprima poziţia spunând „Haide, Mary, deja ştim că

46
avionul are o escală în Chicago”, iar ea ar putea răspunde astfel: „Nu, John, nu ştim asta încă”. Acum,
dacă ei ar alege să se exprime astfel, în circumstanţele pe care le descrie Cohen, care dintre ei „ar
spune adevărul”? Care ar fi „raportul” dintre ei, când se ajunge la adevăr şi falsitate?21
Dacă eşti un contextualist al alternativelor relevante ca, de pildă, Lewis, ai putea crede că
îndoielile (în sensul de „modalităţi posibile pentru ca p să se dovedească a fi falsă, în pofida a ceea ce
ei cunosc”) pe care ea le ridică, fie pur şi simplu în virtutea faptului de a fi fost ridicate, fie în virtutea
faptului de a fi absolut relevante pentru unul dintre participanţi, au devenit importante, şi s-ar cuveni
să fie astfel înlăturate de către cuplu, dacă ele urmează a conta realmente, în contextul conversaţiei lor,
ca ştiind că avionul are o escală în Chicago. Ea spune adevărul, iar el exprimă ceea ce este fals. Dacă
eşti un contextualist al alternativelor relevante precum, de pildă, Travis, ai putea crede că a formula
alternative la p nu este suficient pentru a le face relevante, chiar dacă unul dintre participanţi se
întâmplă a fi absolut preocupat de ele, şi ai putea atunci să fii de aceeaşi părere cu John, şi să consideri
că el spune adevărul, iar Mary exprimă ceea ce este fals. Dacă eşti un contextualist al alternativelor
relevante precum, de pildă, Schaffer, ai putea probabil descoperi că ambele părţi spun adevărul: „Ştim
că avionul are o escală la Chicago” necesită un aspect ca să fie adevărată ca rostită de John, şi un altul
ca să fie adevărată ca rostită de Mary, după el nu necesită să ne asigurăm că nu a fost vreo greşeală de
tipar sau că orarul zborului nu s-a schimbat în ultima clipă, ceea ce nu este valabil şi pentru ea. Care
dintre versiunile de contextualism expuse ne-ar oferi evaluarea corectă?
În privinţa lui John şi a lui Mary, nimic nu determină cum noi, ei sau oricine ar alege să
răspundă la această întrebare. Auzind descrierea situaţiei de către primul contextualist, Mary s-ar
putea simţi răzbunată, dar John ar putea spune destul de îndreptăţit: „Bine, dacă în contextul nostru
asta necesită „a şti că avionul are o escală la Chicago” pentru a ni se aplica realmente, atunci presupun
că spun ceva fals când zic că ştim că avionul are o escală în Chicago. Uită atunci de „informaţii”. Cred
totuşi că îndoielile lui Mary sunt neraţionale şi că ar trebui să ne îndreptăm fără întârziere spre poartă”.
Auzind descrierea situaţiei de către cel de-al doilea contextualist, John s-ar putea simţi răzbunat, dar
Mary ar putea spune la fel de îndreptăţită: „Bine, dacă în contextul nostru „a şti că avionul are o escală
în Chicago” nu necesită, pentru a ni se aplica realmente, să îmi îndepărtez îndoielile, atunci presupun
că spun ceva fals când zic că nu ştim că avionul are o escală în Chicago. Uită atunci de „informaţii”.
Cred totuşi că ar trebui să ne mai interesăm şi să ne asigurăm că avionul are o escală în Chicago”. Ca
răspuns la descrierea situaţiei de către cel de-al treilea contextualist, John şi Mary ar putea spune la fel
de bine: „Ei bine, amândoi spunem ceva adevărat, ceea ce e bine de ştiut, dar asta nu ne ajută cu ceva,
întrucât adevărata problemă este ce s-ar cuveni să facem apoi. Şi respingem evident asta (să nu ţinem
cont de „informaţii”)”22.
Punctul meu de vedere este următorul: dacă am crede că John şi Mary, şi persoane în situaţii
asemănătoare lor, ar formula întrebarea teoreticianului şi ar oferi răspunsuri contradictorii, şi totodată
ar crede că întrebarea are un răspuns corect, fie că este sensibilă contextual, fie că nu, atunci am fi
angajaţi în a spune fie că ambele părţi spun ceva adevărat (corect), fie că cel puţin o parte spune ceva
fals (incorect). Mi se pare că acesta nu este un angajament pe care noi, ca filosofi, ar trebui să-l
acceptăm. Întrucât câtă vreme părţile ar viza asemenea dispute orice asemenea evaluare a dezacordului
lor ar fi ceea ce am putea numi pur şi simplu semantic, nu ar fi clar ce semnificaţie ar avea, câtă vreme
ei sunt interesaţi în acest sens. (Dacă nu le-am spune că, pe baza asi- gurării autorului povestirii lor, s-
ar obţine ceva anume. Dar dacă am face asta, le-am modifica povestirea). Răspunsul corect la
întrebarea teoreticianului, care se presupune a fi important ţinând cont de semnificaţia practică a lui „a
şti sau nu că lucrurile stau cumva”, s-a dovedit a nu avea semnificaţie practică pentru utilizatorii de
fapt ai conceptului în asemenea situaţii23.
Propunerea mea este că părţile, în asemenea dezacorduri, nu oferă răspunsuri conflictuale la
întrebarea teoreticianului, nici măcar dacă unul dintre ei îşi exprimă poziţia spunând „Dar ştim cutare
lucru”, iar celălalt îşi exprimă poziţia spunând „Nu, nu ştim”. Este de obicei clar în asemenea situaţii
în ce constă dezacordul, şi anume ce activitate se realizează prin cuvintele participanţilor. Întrucât
fiecare participant este martor la asemenea dezacorduri, putem simţi că o parte sau cealaltă este
iraţională (nesăbuită, iresponsabilă, vanitoasă, hiperprecaută, isterică ş.a.). Sau putem simţi că ambele
poziţii au fost raţionale sau cel puţin nu iraţionale. De ce să insistăm, totuşi, în a evalua dezacordul în
termeni de întrebuinţări adevărate sau false ale lui „a şti că”?
3. Exemplul cu „banca” al lui Stanley

47
 Să mai analizăm un exemplu, una din variantele lui Jason Stanley asupra exemplului cu
„banca” al lui DeRose, pe care el îl foloseşte în a-şi prezenta explicaţia (invariantistă)
anticontextualistă a cunoaşterii propoziţionale. De această dată, Hannah şi soţia lui, Sarah, sunt cei
care merg cu maşina spre casă într-o zi de vineri după-amiaza cu ordine de plată pe care ar dori să le
depună la bancă. Este foarte important ca ei să depună ordinele de plată înainte de luni ş.a. În această
variantă, Hannah îl sună pe Bill de pe telefonul mobil şi îl întreabă dacă banca va avea deschis
sâmbătă. Bill răspunde: „Ei bine, am fost acolo acum două săptămâni într-o sâmbătă şi era deschis”.
Dar Hannah, după ce îi redă lui Sarah discuţia, „concluzionează că, întrucât băncile îşi modifică uneori
orarul, „Bill nu ştie realmente că banca va avea deschis sâmbătă”” (2005, p. 5).
Această povestire este chiar mai surprinzătoare, omeneşte vor-bind, decât celelalte două pe
care le-am discutat. Se pare că Hannah s-a hotărât să-l sune pe Bill fiindcă s-a gândit că el ar trebui să
ştie, ştie realmente sau ar putea să ştie dacă banca va avea deschis dimineaţa următoare. Dacă aşa stau
lucrurile, atunci cel mai firesc mod de a-i auzi răspunsul, precum îl descrie Stanley, este ca nefiind
neangajat prea explicit, ca o persoană care tăgăduieşte, ceva precum „Ei bine, tot ce-ţi pot spune (tot
ce ştiu) este că am fost acolo acum două săptămâni într-o sâmbătă şi era deschis”. Ea vizează ca el s-o
asigure, iar el implică foarte clar că n-o poate face. Cu siguranţă, el nu susţine că ştie că banca va fi
deschisă dimineaţa următoare. Totuşi, nu şi în povestirea lui Stanley, ceea ce face ca formularea lui
Hannah: „Bill nu ştie realmente că banca va avea deschis mâine” să fie chiar mai forţată decât fie
faptul că soţia lui DeRose este interesată de chestiunea dacă el ştie, fie faptul că John şi Mary sunt
interesaţi de chestiunea dacă Smith ştie. Precum adversarii săi contextualişti, Stanley îşi determină
protegoniştii să formuleze afirmaţii destul de nefireşti, şi, precum aceştia, el presupune că există,
totuşi, un răspuns corect de dat întrebării dacă aceste rostiri sunt adevărate sau false, mai mult, un
răspuns ce ar evidenţia ceva important cu privire la cunoaştere24.
S-ar putea obiecta: „O, dar priveşte, în mod evident oamenii rostesc propoziţii de tipul celei pe
care Stanley i-o atribuie lui Hannah, pentru a pune la îndoială aserţiuni care li se par nejustificate. Este
necesar doar să intonezi accentuat exemplul, iar formularea lui Hannah „Bill nu ştie realmente...”
devine absolut firească”. Trebuie să mărturisesc că am găsit intonarea accentuată a exemplului lui
Stanley, astfel încât să facă din el un exemplu credibil de exprimare umană, ca fiind o provocare. Este
dificil să reconciliezi decizia lui Hannah de a-l suna pe Bill (ca opunându-se posibilităţii de a telefona
la bancă sau de a se da jos din maşină şi a se interesa rapid la bancă), şi răspunsul pe care el continuă
să i-l dea, la formularea ei „Bill nu ştie realmente”. Dar presupun că dacă am simplifica un pic
lucrurile, prin a-l determina pe Bill s-o sune pe Hannah în timp ce ea şi Sarah merg cu maşina la
bancă, în circumstanţele pe care le descrie Stanley, atunci ar putea rezulta următoarea conversaţie:

Hannah: O, bună, Bill. Ascultă, s-ar putea să ne fii de folos. Ştii cumva dacă cutare bancă are deschis sâmbăta?
Bill: Da, sigur că ştiu. Este deschis sâmbăta. De fapt, am fost acolo chiar acum două săptămâni într-o sâmbătă.
Sarah (nerăbdătoare): Ei, ce spune? E aproape ora cinci şi banca se va închide peste câteva minute.
Hannah (întorcându-se către Sarah): Spune că e deschis sâmbăta. [„El afirmă că ştie...” ar fi fost, mi se pare,
intolerabil de stângaci]. Dar el nu ştie realmente dacă e deschis. Tot ceea ce ştie este că a fost la bancă acum
două săptămâni într-o sâmbătă şi era deschis, iar băncile, se ştie, îşi schimbă programul. Să nu forţăm norocul.
Să parcăm şi să intrăm.

Acest dialog, mi se pare, este la fel de firesc precum „El [Bill] nu ştie realmente că banca este
deschisă sâmbăta” poate ajunge, în formularea lui Hannah, în tipul de circumstanţe pe care ni-l
conturează Stanley. Mie îmi sună totuşi extrem de academic. Dar să continuăm în stilul teoreticianului
şi să întrebăm: Ea spune ceva adevărat sau ceva fals rostind „El nu ştie realmente că banca este
deschisă?”. Răspunsul lui Stanley este că ea spune ceva fals, dar care poate fi înţeles: ceea ce ea
doreşte realmente, şi s-ar cuveni, să spună este că dovezile lui Bill nu sunt suficient de bune pentru a
şti că banca va fi deschisă sâmbăta, pentru cineva în situaţia ei şi a lui Sarah. Faptul că dovezile sunt
su- ficient de bune pentru ca el să ştie că banca va fi deschisă sâmbăta, dată fiind situaţia lui, nu este
ceea ce o preocupă pe ea în acel moment, iar acest lucru o determină să vorbească fals (ibid., p. 102).
Majoritatea contextualiştilor, presupun, ar zice că ceea ce Hannah spune despre Bill este adevărat: dat
fiind ceea ce necesită în contextul ei a şti că banca va fi deschisă sâmbăta, formularea ei „Bill nu ştie
realmente…” este absolut adevărată. Fie el n-a eliminat alternative care în contextul ei sunt relevante,
fie nu a îndeplinit standardele lui „a şti” când atâtea sunt în dispută, fie altceva.

48
 Propunerea mea este că chestiunea la care contextualistul şi anticontextualistul propun
răspunsuri conflictuale este una la care nici Hannah şi Sarah, nici Bill, şi nici un martor pe care ei l-ar
putea solicita să arbitreze această dispută, n-ar fi necesar să poată oferi un răspuns. Dacă aş fi martor,
şi aş fi invitat de către Hannah să arbitrez disputa, presupun că i-aş spune ceva de genul: „Spune ce
doreşti despre informaţiile lui Bill cu privire la faptul că banca este deschisă sâmbăta, sau despre
adevărul sau falsitatea „pretenţiei” sale de cunoaştere, câtă vreme nu determin o confuzie. Situaţia, la
urma urmei, este absolut clară, iar cum te hotărăşti s-o descrii nu o va clarifica. Acum este necesar să
acţionezi, într-un fel sau altul. Conceptul de cunoaştere propoziţională, oricât de atent ai putea încerca
să ţi-l aplici, sau lui Bill, şi judecăţii că banca va fi deschisă dimineaţa următoare, nu-ţi va răspunde la
între- barea cu privire la cum s-ar cuveni să acţionezi. Dacă, auzind de la Bill că banca a fost deschisă
acum două săptămâni într-o sâmbătă, îţi dai seama că eşti totuşi îngrijorat, atunci, dacă nu ai vreun
motiv serios de a proceda altfel, sună la bancă sau intră şi întreabă pe cineva de acolo, sau pur şi
simplu parchează şi aşază-te la coadă, ceea ce n-ar fi iraţional date fiind circumstanţele. Dacă, pe de
altă parte, te simţi suficient de liniştit că banca va fi deschisă mâine, atunci ia în considerare posibi-
litatea că, pentru un motiv sau altul, ea nu va fi deschisă, şi mergi acasă. Iar acest demers mi se pare a
nu fi iraţional”. Iar acum i-aş putea spune ce cred că aş fi făcut dacă aş fi fost în situaţia ei. Dar dacă i-
aş spune că m-aş fi interesat în continuare, sau că aş fi plecat acasă, nu văd cum i-aş fi oferit un
răspuns la întrebarea dacă ea a spus ceva adevărat sau fals rostind „El nu ştie realmente…”.

Concluzie

Am susţinut că în tipul de situaţii abordat în „exemplele” de mai sus (acum ar trebui să fim
îndreptăţiţi să întrebăm „exemple a ce mai exact”?) chestiunea dacă cineva ar fi îndreptăţit sau nu să
spună că ştie cutare lucru, precum este ridicată de teoretician din afara situaţiei, nu este una pe care
participanţii ar fi necesar să o vizeze, fiindcă a răspunde la întrebare nu face parte din practica firească
în asemenea situaţii. Putem continua, şi o facem, exemplar cu „a şti că” şi derivatele sale în asemenea
situaţii fără a avea nevoie vreodată să vizăm întrebarea teoreticianului. Altundeva25 am susţinut că în
timp ce există situaţii în care contează realmente pentru cei care participă la conversaţie dacă cineva
ştie realmente, sau a ştiut, ceva, ceea ce contează în mod normal pentru ei în asemenea situaţii este
dacă acea persoană are sau a avut o anumită informaţie pe care, în mod firesc, ei deja o deţin, nu dacă
„dovezile sale sunt suficient de bune pentru a şti cutare lucru”26, sau dacă credinţa ei că lucrurile stau
cumva anume (chiar în sensul pe care-l dă ea) „ridică nivelul de cunoaştere” 27. Astfel, aceasta este
totuşi o altă regiune centrală a conceptului nostru de cunoaştere propoziţională în care întrebarea la
care atât contextualiştii, cât şi anticontextualiştii şi-au propus să ofere răspunsuri concurente nu apare
pur şi simplu în practică, deoarece nu îi este de vreun folos28.
Acestea nu sunt observaţii care să-i poată impresiona pe contextualişti şi anticontextualişti,
dată fiind paradigma metodologică în care ei caută o înţelegere a conceptului nostru de cunoaştere
propoziţională. „Ceea ce spunem şi de fapt nu spunem (sau întrebăm), şi are sens sau nu să spunem
(sau să întrebăm) în variate circumstanţe”, ar susţine aceştia, „este influenţat de alţi factori, şi deci nu
are o legătură evidentă, şi nu de ceea ce ar fi adevărat de spus, şi nu e nimic greşit în doar a pune
această ultimă întrebare. De fapt, aceasta este în mod pre- cis întrebarea pe care teoreticienii ce se
ocupă de cunoaştere şi cei care se ocupă de semantică ar trebui să o pună esenţialmente”.
Totuşi, dacă considerăm că aptitudinea de a răspunde la întrebarea teoreticianului e posibil să
nu facă parte din ceea ce necesită în mod normal întrebuinţarea noastră cotidiană competentă a lui „a
şti că” şi a derivatelor sale, şi considerăm mai departe că este evident un lucru bun că aptitudinea de a
răspunde la această întrebare este posibil să nu facă parte din ceea ce necesită competenţa în mod
normal, dat fiind că şi cei mai capabili teoreticieni nu au fost capabili să ajungă la un acord în a
răspunde la aceasta, iar dacă, în plus, analizăm că încercarea de a răspunde la întrebarea teoreticianului
ne-a implicat în mod discutabil în dispute teoretice al căror final nu poate fi anticipat şi a căror
contribuţie la înţelegerea de către noi a conceptului de cunoaştere este, în cel mai bun caz, neclar,
atunci putem ajunge să suspectăm întrebarea teoreticianului, şi să ne întrebăm dacă ajungând s-o
acceptăm ca fiind ceva întrucâtva fundamental pentru conceptul nostru de cunoaştere (pentru ceea ce
este vizat când e vorba de cunoaştere) e posibil să nu fi fost demersul crucial în scamatoria pe care a
produs-o planul de teoretizare în tradiţia analitică. A ne determina să acceptăm întrebarea teoretici-

49
anului ca una la care se poate răspunde corect sau incorect poate fi văzută, totodată, ca demers crucial
în scamatoria scepticului.
Dacă întrebarea teoreticianului cu privire la adevăr şi falsitate, indiferent ce se poate înţelege
prin aceasta, nu este una la care vorbitorii ar fi necesar să poată răspunde în cursul utilizării cotidiene a
lui „a şti că” şi a derivatelor sale, de ce să presupunem că răspunsurile noastre mai mult sau mai puţin
încrezătoare şi solide la această întrebare ar evidenţia ceva mai mult decât cum tindem să răspundem
la întrebare? Desigur, este posibil ca răspunsurile noastre să fie influenţate, mai mult sau mai puţin
direct, de faptul de a cunoaşte cum să continuăm cu „a şti că” şi cu derivatele sale, şi ca atare poate fi
mai mult sau mai puţin revelator despre ceea ce cunoaştem ştiind că. Dar dacă acesta este sin- gurul
motiv pentru a considera răspunsurile noastre intuitive la întrebările teoreticianului drept revelatoare
cu privire la conceptul nostru de cunoaştere propoziţională, de ce să nu renunţăm la a ne baza pe uti-
lizările intuitive ale cuvintelor în afara practicii, şi în schimb să ne a- dresăm direct la cunoaşterea
noastră împărtăşită a ceea ce continuând competent (raţional, inteligibil) cu aceste cuvinte, în diferite
tipuri de situaţii, în mod normal implică şi necesită, precum m-am străduit să fac în acest articol?
S-ar putea replica că ceea ce teoreticienii au încercat să înţeleagă, sau să clarifice, nu este
conceptul nostru de cunoaştere aşa cum se manifestă acesta în utilizarea de către noi a lui „a şti” şi a
derivatelor sale, ci cunoaşterea29. Dacă aşa concep contextualiştii şi anticontextualiştii obiectul
cercetării lor, aşa cum cred că cel puţin câţiva dintre ei o fac în chip manifest, atunci prima întrebare
pe care ar fi necesar s-o punem este de ce ambele părţi s-au bazat atât de mult pe modul în care
vorbitorii competenţi răspund realmente, sau se presupune că răspund, la întrebarea teoreticianului faţă
de diferite exemple adeverite ale conversaţiilor de zi cu zi.
Dar o altă întrebare, mai urgentă şi mai profundă filosofic, ar fi următoarea: dacă nu prin
investigarea conceptului nostru de cunoaştere, aşa cum se manifestă acesta în moduri diferite de
întrebuinţare a lui „a şti că” şi a derivatelor sale în diferite tipuri de situaţii, cum să identificăm
obiectul teoretizării noastre? Cum să ne asigurăm că teoretizarea noastră este de fapt îndatorată celei
căreia i se adevereşte ca fiind îndatorată? Cum să ne asigurăm că ceea ce urmăresc teoriile noastre este
într-adevăr cunoaştere şi nu, de pildă, o imagine filosofică a cunoaşterii?30 Întrebarea teoreticianului ne
invită să ne proiectăm ca detectori de încredere ai elementelor cunoaşterii sau ai rostirilor ade- vărate
sau false ale propoziţiilor de forma „Aşa şi pe dincolo ştie cutare lucru”, elemente pe temeiul cărora
teoriile cunoaşterii, sau ale semanticii lui „a şti că” şi a derivatelor sale, pot fi interpretate. Dar dacă ar-
gumentul acestui articol a fost pe traiectoria adecvată, atunci nu există vreun motiv bun pentru a ne
proiecta, în capacitatea noastră de utilizatori competenţi ai lui „a şti că” şi ai derivatelor sale, ca
asemenea detectori, şi nici nu este un motiv bun să presupunem că există ceva de tipul expus pentru ca
noi să-l detectăm.
Şi, de fapt, dezbaterea dintre contextualişti şi anticontextualişti ne-a învăţat ceva, şi anume că
nu ne putem baza nici pe intuiţiile vorbitorilor competenţi despre cine ştie ce anume, şi nici pe
intuiţiile vorbitorilor competenţi despre când ar fi adevărat pentru aşa şi pe dincolo să spună despre
cineva că ştie un anumit aspect, spre a identifica pentru noi elemente incontestabile ale cunoaşterii sau,
în acest sens, elemente incontestabile ale propoziţiilor de forma „Aşa şi pe dincolo ştie cutare lucru”
ca fiind adevărate. Nu doar vorbitorii competenţi se dovedesc a nu cădea de acord aici cu privire la
intuiţiile lor fundamentale31, dar există totodată un motiv bun să suspectăm că intuiţiile sunt uşor in-
fluenţate chiar de teoriile pe care se presupune că le întemeiază32, prin modul în care exemplele (şi
contraexemplele) sunt prezentate, şi destul de posibil prin alte forţe care sunt chiar mai neobişnuite
pentru cauza adevărului33. Astfel, chiar înainte ca cineva să considere subdeterminarea teoriilor în
general prin ceea ce a fost deja acceptat ca informaţiile lor relevante şi îndreptăţite, perspectivele de a
ajunge la satisfacţia adevărată şi stabilă în teoretizarea despre cunoaşterea propoziţională (înţeleasă ca
identificabilă în afară de analizarea modurilor în care folosim „a şti că” şi derivatele sale, şi a
condiţiilor, şi semnificaţiei folosirii acestor cuvinte într-un mod sau altul) par destul de sumbre.
Totuşi, adevărata îngrijorare este că chiar dacă am ajunge realmente la un tip de echilibru
reflectiv ce ar explica cel puţin majoritatea răspunsurilor noastre intuitive la întrebările teoreticianului
şi ar satisface cel puţin interesul nostru iniţial, real (cel de a deveni mai clari în privinţa lucrurilor
despre care vorbim în mod obişnuit (la care ne referim, pe care le exprimăm, pe care le invocăm…)
când întrebuinţăm „a şti că” şi derivatele sale) ar rămâne încă fără răspuns. Atunci, poate este timpul
să analizăm o modificare în orientare, în privinţa perioadei vechii cercetări filosofice după o înţelegere
a esenţei cunoaşterii sau a semnificaţiei „cunoaşterii”: în loc de a întreba mai întâi ce este cu-

50
noaşterea propoziţională, sau despre ce vorbesc „a şti că” şi derivatele sale, sau ce necesită pentru a fi
adevărate, şi să ne deplasăm de acolo (dacă o facem) către întrebarea modului cum „a şti că” şi
derivatele sale pot fi folosite inteligibil (competent, raţional), presupunând că prima întrebare la care
se poate răspunde în afară de analizarea celei de-a doua, şi considerarea răspunsului correct la cea de-a
doua întrebare ca fiind constrâns de răspunsul corect la prima, ar trebui mai curând să începem cu
întrebarea a cum „a şti că” şi derivatele sale pot fi folosite inteligibil, şi sunt folosite în mod normal, în
diferite tipuri de situaţii. Putem descoperi că răspunsul la această ultimă întrebare ne spune că ar fi
trebuit să ne aşteptăm în mod raţional să-l găsim când am pus-o pe prima. Şi nici măcar nu va fi
necesar să renunţăm la discuţia despre adevăr şi falsitate. Va trebui doar s-o păstrăm în cadrele sale
adecvate.

NOTE

Voi folosi peste tot „a şti că aşa stau lucrurile” ca opunându-se lui „a cunoaşte că P” sau „a cunoaşte că F”, astfel
încât să evit problema dacă ceea ce este cunoscut e o judecată sau un fapt. În acest sens, vezi Williamson (2000,
p. 43).

1. Aşa cred că Wittgenstein (1963) utilizează „folosire”. Flexiunea lui Austin (1999) a preocupării lui
Wittgenstein cu ceea ce el numeşte „folosire” este preocuparea cu ceea ce facem cu cuvintele noastre, şi aluziile
lui Austin, cu rezultatul că există condiţii pentru a face un lucru sau altul cu cuvintele cuiva: nu te poţi decât
decide, sau determina prin intenţie, că rostirea ta va constitui, de pildă, o afirmaţie, decât că te-ai putea decide
sau poţi determina prin intenţie că formularea „Îmi pare rău” fără a auzi cineva constituie o scuză.
2. Fireşte, sunt mulţi participanţi în discuţie care doresc să creadă că problema folosirii, precum voi
accentua în acest articol, poate fi totodată evitată insistând, precum o face, de pildă, John Hawthorne, că „o
propoziţie poate fi adevărată într-un context chiar dacă nu e asertată într-un context”, sau că „o propoziţie poate
servi ca un vehicul al credinţei la un moment dat, chiar dacă nu e asertată” (2004, p. 83). Vezi, de asemenea,
Ram Neta (2003, nota 33). Totuşi, este dificil de văzut ce „context” ar putea fi văzut aici, chiar dacă evident el
nu poate însemna ceva precum „orice poate fi considerat pentru a putea vedea ce folosire specifică a realizat
cineva de fapt din cuvintele sale”. În mod normal, când vorbim de „un anumit context sau situaţie” la ce ne
referim prin inter- mediul acestei exprimări depinde de contextul (situaţie, circumstanţe) în care noi vorbim. Ca
atare, nu fiecare persoană este implicată, în orice moment, si- tuaţie sau context. (Ceea ce sugerează, printre
altele, că „invariantismul subiect-sensibil”, analizat pe deplin, se reduce chiar la contextualismul cu care este me-
nit să intre în competiţie.) Şi este la fel de dificil de văzut ce ar însemna ca cuvintele să fie „într-un context”
(pentru a vedea în ce se presupune a consta prezenţa lor într-un anumit „context”) când nimeni nu le foloseşte de
fapt.
3. Mi se pare grăitor în această privinţă că DeRose (2005, p. 174) comentează tot ceea ce facem când
rostim propoziţiile „asertorice” ce asociază „a şti că” sau una dintre derivatele sale ca „descrierea situaţiilor”.
4. Consider că propunerea este atât de pătrunzătoare încât nu necesită dovezi textuale. Pentru o exprimare
reprezentativă în acest sens, totuşi, vezi Williamson (2005a, p. 96).
5. Las deoparte deocamdată posibilitatea ambiguităţii. Voi ajunge la ea într-un stadiu ulterior (vezi nota
22).
6. Faptul că vorbirea umană, chiar când nu este „asertorică”, conţine un moment esenţial al „predicaţiei” şi
deci „exprimă judecăţi” (entităţi adecvate pentru evaluarea în termeni de adevăr şi falsitate) a fost dezvoltat
hotărâtor de John Searle (1968, 1999), în ceea ce s-a presupus a fi în mod extins o îmbună- tăţire a ideilor
austiniene.
7. Pentru o exprimare clară a ideii că întrebarea la care filosoful ne invită să răspundem în faţa exemplelor
sale este esenţialmente una pe care este ne- cesar s-o frecventăm, şi la care să răspundem, în cursul utilizării
cotidiene de către noi a lui „a şti că” şi a derivatelor sale, vezi Williamson (2004, p. 112). Aceeaşi idee
fundamentală subliniază apărarea lui Goldman şi Pust (1998) a apărării apelului filosofic la intuiţii ca un mod de
a deveni mai clari în privinţa conceptelor noastre.
8. Pentru ideea de „ascensiune semantică”, vezi Lewis (1996, p. 566).
9. Vezi Stitch (1988) şi, mai recent, Weinberg, Nichols and Stitch (2001). În timp ce eu esenţialmente cad
de acord cu Weinberg, Nichols şi Stitch că „întreaga tradiţie a [teoretizării pe temeiul intuiţiilor a când un termen
se aplică sau nu] a fost una absolut deficitară” (p. 434). Consider că ei nu au ajuns la rădăcina a ceea ce este
greşit în privinţa tradiţiei pe care ei o critică. Dacă filosofia ne-ar putea ajuta să vedem mai clar doar conceptele
noastre, asta, după mine, ar fi o realizare suficientă.
10. Dacă el nu ar fi rămas astfel, asta ar fi subminat lecţia vizată.

51
 11. Notez în trecere, dar nu pot elabora acest aspect aici, că foarte rar folosesc „Ştiu cutare lucru” în tipul
de situaţii invocate de către DeRose în exemplul său – situaţii în care dacă cutare este în mod precis ceea ce e în
discuţie (ca opunându-se în situaţii în care cei conversează deja o consideră astfel, iar cel care rosteşte „Ştiu
cutare lucru” vrea să spună doar că el (totodată sau deja) ştie). Motivul este că nu folosim în mod normal „Ştiu
cutare lucru” în situaţii în care celălalt caută o asigurare că cutare lucru este destul de simplu, după pă- rerea
mea: dacă celălalt nu este satisfăcut că tu eşti în postura de a-l asigura cu privire la obţinerea unui anumit lucru,
atunci afirmaţia ta că te afli în acea postură este improbabil că o să ne ajute. Nu există, în mod normal, vreo ac-
tivitate la nivelul conţinutului comunicat că „Ştiu cutare lucru” poate face în anumite situaţii, ceea ce nu poate fi
realizat în mod egal doar prin „cutare”. Pace DeRose (2002, p. 185), „noua imersiune” pe care cineva o
consideră în mod normal spunând „Eu ştiu” în asemenea contexte nu este deci epistemologică, ci personală (vezi
Austin, 1979, pp. 99–103).
12. Un lucru pe care DeRose îl face în acest exemplu este de a-i determina pe ambii participanţi să-şi
modifice înapoi şi înainte punctul de interes, şi mai nefiresc mi se pare, între ceea ce pare a fi o preocupare
generală, că banca nu se va deschide în ziua următoare, pentru orice motiv, şi oarecum îndoieli specifice. Mă voi
întoarce la aceasta.
13. Pentru mine, cineva în situaţia soţiei ar fi mai posibil să spună „Eşti sigur că banca va deschide
mâine?”, ca opunându-se lui „Ştii...?”. Nu pot avansa în importantele implicaţii filosofice ale acestui fapt, dar voi
spune că faptul că „Eşti sigur?” este mai firesc în asemenea situaţii decât „Ştii?” nu este un accident lingvistic, şi
este relaţionat de aspectul prezentat de mine în nota 11: în ceea ce o priveşte pe soţie, faptul că soţul ei spune
„Ştiu...”, după ce şi-a formulat temeiul, n-ar putea totuşi avea o forţă mai mare decât „Sunt sigur”. Revin la
aceasta în următoarea secţiune.
14. După cum observă Williamson (2005a, p. 97), „[deşi] diverşi contex- tualişti furnizează mecanisme
diverse de modificare a contextului..., majoritatea tratează superficial ideea de schimbare în relevanţa
contextuală a variate posi- bilităţi de eroare”.
15. Vezi Rysiew (2001) şi Black (2005).
16. Afirmaţia după care contextualismul este singurul răspuns principial, non-dogmatic la adresa
scepticismului este central pentru argumentul lui Travis pentru contextualism în privinţa lui „a şti cutare lucru”
(vezi 1989, p. 168, şi 1991, p. 245).
17. Pentru o critică tranşantă şi, după mine, decisivă a teoriei griceene a înţelesului (1989), o critică ce arată
noţiunea griceană de „implicatură” ca fiind, în timp ce nu este integral fără interes, un mijloc de abatere a atenţiei
când ajunge la o înţelegere a modului în care înţelesul cuvintelor noastre se relaţionează de ceea ce spunem prin
intermediul lor, vezi Travis (1991). Vezi, de asemenea, Recanati (2004). Ar trebui să fie clar, totuşi, că, din
perspectiva acestui articol, nici Travis, nici Recanati nu au făcut suficientă dreptate modului în care pragmatica
influenţează semantica.
18. Cum de şi-au permis să ajungă într-o situaţie în care, în privinţa acelui moment, aceasta este tot ceea ce
au trebuit să desfăşoare în luarea unei asemenea decizii importante, este ceva pe care, sunt sigur, vor dori să-l ia
în con- siderare, odată ce s-a încheiat totul.
19. Aici cad de acord cu obiecţia lui Stephen Schiffer (în curs de apariţie) la adresa teoriei lui Stanley
(2005) cu privire la cum cunoaşterea este relaţionată de raţionamentele şi interesele practice.
20. Din acest motiv, construcţia „asigură-te că ştim cutare lucru”, deşi uneori este folosită pentru a accentua
caracterul delicat al problemei („Să ne asigurăm că ştim că el a făcut-o, înainte să ne înfuriem pe el)” sau
importanţa sa („Să ne asigurăm că ştim că zborul are o escală în Chicago, înainte de a ne urca în avion”) nu se
referă în mod normal la altceva decât la a ne asigura că lucrurile stau cumva anume.
21. Vezi Lewis (1983).
22. Williamson (2005a) torpilează ceea ce el consideră a fi rezoluţia contextualistă a dezacordurilor („Tu
spui adevărul, şi tu de asemenea, care pari a spune opusul, spui adevărul”) ca fiind „specioasă şi superficială” (p.
103). Williamson ar fi mai curând „invariantist” şi ar spune că una din cele două părţi „judecă eronat”, adică
spune ceva fals (p. 105). (Observaţi că situaţia pe care o analizez în text este una în care dezacordul apare în
interiorul a ceea ce Williamson ar numi „contextul agentului” (p. 104). Eu susţin în text că a spune că fie John,
fie Mary spune ceva fals ar fi nu mai puţin lipsit de fidelitate faţă de natura dezacordului dintre ei decât să
spunem că ambii spun adevărul. Pentru a evita să spunem oricare dintre aceste lucruri, în timp ce insistăm pe
chestiunea teoreticianului, am putea propune că „a şti că” este neconcludentă (o propunere pe care Williamson
este gata s-o accepte). Am putea atunci susţine că situaţia lui John şi cea a lui Mary (şi a lui DeRose p, şi cea a
soţiei sale) nu este nici aproximativ, clar sau pe deplin cunoscută, şi nici aproximativ, clar sau pe deplin
necunoscută. Nu găsesc apelul la ambiguitate ca fiind aici prea atrăgător, şi mi se pare totodată că oricine ar opta
pentru el ar trebui să spună că situaţiile pe care le-am dezbătut au fost descrise eronat atât de contextualişti, cât şi
de anticontextualişti, şi sunt inadecvate pentru a fi adjudecate între cele două părţi. Totuşi, câtă vreme
considerăm că trebuie să putem răspunde la întrebarea teoreticianului (că ea are un răspuns corect pe care
vorbitorii competenţi s-ar cuveni să-l poată şti), un apel la ambiguitate ar fi cea mai bună opţiune a noastră când
se ajunge la tipul de situaţii pe care le-am discutat.

52
 23. Williamson (2005a) subliniază semnificaţia practică a cunoaşterii propoziţionale. La fel procedează
Fantl şi McGrath (2002), Hawthorne (2004) şi Stanley (2005).
24. Desigur, spre deosebire de adversarii săi contextualişti, Stanley nu e nevoit să-i determine pe
participanţii săi să spună, sau chiar să creadă, ceva de forma „N ştie (sau nu) că lucrurile stau astfel”. Teoria sa
nu este semantică şi poate fi enunţată fără a folosi „tendinţa semantică”. Potrivit lui Stanley, Sarah şi Hannah
chiar nu ştiu că banca se va deschide în dimineaţa următoare, date fiind dovezile lor şi „interesele lor practice”,
iar Bill ştie realmente că va fi deschis, date fiind dovezile sale şi „interesele practice” (dacă nu, presupun, acestea
se întâmplă să includă un interes în cele ale lui Hannah şi Sarah...), şi aşa stau lucrurile, indiferent de cine ridică
întrebarea, sau se arată interesat în acest sens, cu privire la ce ştiu ei. În text, eu continuu să spun de ce această
explicaţie a situaţiei nu este mai satisfăcătoare decât cea a contextualistului.
25. În curs de apariţie, referinţă omisă.
26. Fantl şi McGrath (2002, p. 67). Vezi şi Stanley (2005, p. 88).
27. Bach (2005, pp. 62–63). Bach notează, precum o fac şi eu, diferenţa dintre ceea ce în mod normal ne
preocupă când întrebăm dacă cineva cunoaşte că lucrurile stau cumva şi întrebarea filosofului dacă credinţa unei
persoane „ridică nivelul de cunoaştere”. Totuşi, pentru Bach, a doua întrebare s-ar cuveni să-i preocupe pe
epistemologi, ceea ce ar însemna că folosirea obişnuită a lui „a şti că” şi a derivatelor sale nu are o relaţie
(evidentă) cu modul în care s-ar cuveni să răspundem la întrebarea teoreticianului. Prin contrast, actualul articol
susţine că dacă întrebarea teoreticianului este nu una pe care este necesar s-o urmărim în cursul utilizării noastre
cotidiene a lui „a şti că” şi a derivatelor sale, atunci nu este clar ce ne-ar învăţa răspunsurile noastre cu privire la
conceptul pe care-l avem despre cunoaşterea propoziţională.
28. Există, desigur, alte folosiri ale lui „a şti că” şi ale derivatelor sale, unele care sunt chiar îndepărtate de
preocupările tradiţionale. Să analizăm, de pildă, „Ştiu (cutare lucru)” cu privire la credinţă sau convingere.
29. Pentru o exprimare extremă a ideii că putem, şi ar trebui, să investigăm cunoaşterea şi nu conceptul de
cunoaştere (ideea că cele două pot şi s-ar cuveni să fie nu doar deosebite, dar şi separate de scopul cercetării
filosofice), vezi Kornblith (2002). Pentru o exprimare ceva mai puţin tranşantă a acestei idei, una care, în
contrast cu Kornblith, rămâne neangajată ontologic, vezi Sosa (2000, 2007, şi articolul în curs de apariţie).
30. Întrebarea mea nu se deosebeşte de cea pe care Cummins (1998) o ridică vizând „calibrarea” intuiţiilor.
Dar propunerea mea cu privire la cum poate fi evitată încrederea în intuiţii, în strădania de a deveni mai clari în
pri- vinţa conceptelor noastre, este absolut diferită de a sa.
31. Precum au arătat Weinberg, Nichols and Stitch (2001).
32. Aceasta este ceea ce Goldman şi Pust (1998) au numit „contaminarea teoriei”. Soluţia propusă de ei în
acest sens este de a căuta „observatori ce pot furniza intuiţii pre-teoretice despre ţintele analizei filosofice, mai
curând decât observatori care au o „miză” teoretică sau un „interes personal”” (p. 183). Totuşi, dacă argumentul
acestui articol a fost pe cursul potrivit, atunci invitaţia făcută observatorilor de a răspunde la întrebarea
teoreticianului, cu sugestia asociată că există un răspuns corect la acea întrebare şi că, în calitate de vorbitori
competenţi, ei s-ar cuveni să-l ştie – sunt deja afectate teoretic.
33. În acest sens, vezi Cummins (1998, p. 116).

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE

Austin, J., Philosophical Papers, Oxford University Press, New York, 1979.
Austin, J., How to Do Things with Words, Harvard University Press, Cambridge, MA, 1999.
Bach, K., “The Emperor New ‘Knows’”, în Preyer, G. • Peter, G., (ed.), Contextualism in Philosophy, Oxford
University Press, New York, 2005.
Black, T., “Classic Invariantism, Relevance, and Warranted Assertability Maneuvers”, în Philosophical
Quarterly, 55, 2005.
Brown, J., “Adapt or Die: The Death of Invariantism?”, în Philosophical Quarterly, 55 (219), 2005.
Cohen, S., “Contextualism, Skepticism, and the Structure of Reasons”, în Philosophical Perspectives, 13, 1999.
Cummins, R., “Reflection of Reflective Equilibrium”, în Rethinking Intuition: The Psychology of Intuition and
Its Role in Philosophical Inquiry, DePaul, M. • Ramsey, W., (ed.), Rowman and Littlefield, Oxford, 1998.
DeRose, K., “Contextualism and Knowledge Attributions”, în Philosophy and Phenomenological Research, 52
(4), 1992.
DeRose, K., “Assertion, Knowledge, and Context”, în Philosophical Review, 111 (2), 2002.
DeRose, K., “The Ordinary Language Basis for Contextualism, and the New Invariantism”, în Philosophical
Quarterly, 55 (219), 2005.
Fantl, J. • McGrath, M., “Evidence, Pragmatics, and Justification”, în Philosophical Review, 111 (1), 2002.
Feldman, R., “Contextualism and Skepticism”, în Philosophical Perspectives, 13, 1999.

53
Goldman, A. • Pust, J., “Philosophical Theory and Intuitional Evidence”, în Rethinking Intuition: The
Psychology of Intuition and Its Role in Philosophical Inquiry, DePaul, M. • Ramsey, W., (ed.), Rowman and
Littlefield, Oxford, 1998.
Grice, P., “Logic and Conversation”, în Studies in the Way of Words, Harvard University Press, Cambridge, MA,
1989.
Hawthorne, J., Knowledge and Lotteries, Oxford University Press, New York, 2004.
Kornblith, H., Knowledge and its Place in Nature, Oxford University Press, New York, 2002.
Lewis, D., “Scorekeeping in a Language Game”, în Philosophical Papers, Oxford University Press, New York.
Originally published in Journal of Philosophical Logic.
Lewis, D., “Elusive Knowledge”, in Australasian Journal of Philosophy, 74 (4), 1996.
Ludlow, P., “Contextualism and the New Linguistic Turn in Epistemology”, în Preyer, G. • Peter, G., (ed.),
Contextualism in Philosophy, Oxford University Press, New York, 2005.
Neta, R., “Contextualism and the Problem of the External World”, în Philosophy and Phenomenological
Research, 66 (1), 2003.
Recanati, F., Literal Meaning, Cambridge University Press, New York, 2004.
Rysiew, P., “The Context-Sensitivity of Knowledge Attributions”, în Noûs, 35 (4), 2001.
Schaffer, J., “From Contextualism to Contrastivism”, în Philosophical Studies, 119, 2004.
Schaffer, J., “What Shifts? Thresholds, Standards, or Alternatives?”, în Preyer, G. • Peter, G., (ed.),
Contextualism in Philosophy, Oxford University Press, New York, 2005.
Schaffer, J., “The Irrelevance of the Subject: Against Subject Sensitive Invariantism”, în Philosophical Studies,
127, 2006.
Schiffer, S., “Interest-Relative Invariantism”, în Philosophy and Phenomenological Research, în curs de apariţie.
Searle, J., “Austin on Locutionary and Illocutionary Acts”, în Philosophical Review, 77 (4), 1968.
Searle, J., Speech Acts, Cambridge University Press, New York, 1999.
Sosa, E., “Contextualism and Skepticism”, în Philosophical Issues, 11, 2000.
Sosa, E., “Experimental Philosophy and Philosophical Intuitions”, în Philosophical Studies, 132, 2007, pp. 99–
107.
Sosa, E., „Intuitions: Their Nature and Epistemic Efficacy”, în Grazer Philosophische Studien, în curs de
apariţie.
Stanley, J., „On the Linguistic Basis for Contextualism”, în Philosophical Studies, 119 (1–2).
Stitch, S., „Reflective Equilibrium, Analytic Epistemology, and the Problem of Cognitive Diversity”, în
Synthese, 74 (3), 1988.
Travis, C., The Uses of Sense, Oxford University Press, New York, 1989.
Travis, C., „Annals of Analysis”, în Mind, 100 (398).
Travis, C., „Pragmatics”, în Hale, B.• Wright, C., (ed.), A Companion to the Philosophy of Language, Blackwell,
Oxford, 1997.
Travis, C., „A Sense of Occasion”, în Philosophical Quarterly, 55 (219), 2005.
Weinberg, J. et al., „Normativity and Epistemic Intuitions”, în Philosophical Topics, 29 (1–2), 2001.
Williamson, T., Knowledge and its Limits, Oxford University Press, New York, 2000.
Williamson, T., „Philosophical „Intuitions” and Skepticism about Judgment” în Dialectica, 58 (1), 2004.
Williamson, T., „Knowledge, Context, and the Agent’s Point of View”, în Preyer, G. • Peter, G., (ed.),
Contextualism in Philosophy, Oxford University Press, New York, 2005a.
Williamson, T., „Contextualism, Subject-Sensitive Invariantism and Knowledge of Knowledge”, în
Philosophical Quarterly, 55 (219), 2005b.
Wittgenstein, L., Philosophical Investigations, Anscombe, G.E.M., (tr.), Blackwell, Oxford, 1963.

traducere de GEORGE LĂZĂROIU

54
 FACTS AND WORLD

Hagit Benbaji
Lector univ. dr., Ben-Gurion University of the Negev, Israel

ABSTRACT. An identity theory of truth takes a proposition to be true if and only if it is identical with a fact.
Although facts are constituted by senses they are still, according to McDowell, occupants of the world. This is
possible, simply because the world is a whole of conceptual contents. The crunch of my reply to Dodd, in his terms,
is that to admit that there is no gap between thought and the world, is to admit that there is no ontological gap
between thought and the world.

Key words: truth, facts, world, proposition, identity

1. In his John Locke lectures [7], John McDowell offers a new picture of mind-world relations,
which takes facts, occupants of the world, to be identical with true propositions. Though interesting,
McDowell grants that this identification is “truistic”, and has no metaphysical commitments. This
combination of an interesting-but-truistic conception of facts puzzled Julian Dodd [1]. How can a
“substantive philosophical claim”, that facts which make up the world are the sorts of things we can
think, be truistic? Dodd answers that it cannot - that the combination results in incoherence, and suggests
an analysis of the puzzle. McDowell conflates “two distinct, and opposed”, identity theories of truth.
This pa- per aims to clear McDowell’s view from this seeming incoherence.
2. An identity theory of truth takes a proposition to be true if and only if it is identical with a
fact. According to Dodd, there are two distinct identity theories of truth. The robust theory takes facts to
be items consisting of particular objects and properties. Thus, true propositions are “bodily chunks of
mind-independent reality” ([1], p. 161). Clearly, Dodd concludes, such a theory is substantial: “it offers a
particular, and highly debatable, account of mind-world relations... and denies that there is a realm of
sense at all” ([1], p. 161). In contrast, the modest theory starts from the innocent Fregean observation that
true propositions have senses as constituents and then goes on to identify them with facts. For Frege,
argues Dodd, “facts are true Thoughts, rather than occupants of the world” ([1], p. 161). By the very
identity between true thoughts and facts, the latter are “ushered out of the world and into the realm of
sense, the occupants of the world remaining as they were” ([1], p. 162). So the dilemma is apparent: an
identity theory of truth can either be truistic or an attempt to say something substantial about mind-world
relations.
Where should McDowell be located?1 In order to answer this question, Dodd quotes: “...there is
no ontological gap between ... the sort of thing one can think, and the sort of thing that can be the case.
When one thinks truly, what one thinks is the case... But to say there is no gap between thought, as such,
and the world is just to dress up a truism in high-flown language. All the point comes to is that one can
think, for instance, that spring has begun, and that very thing, that spring has begun, can be the case.
That is truistic, and it cannot embody something metaphysically contentious, like slighting the
independence of reality”. ([7], p. 27)
The first two sentences indicate that McDowell has something to say about mind-world
relations, that “there is no ontological gap” between them. He also follows the early Wittgenstein in
taking the world to be the totality of facts. Dodd concludes that his identity theory is robust. But the last
three sentences clearly say that McDowell thinks he is saying something truistic, so his identity theory
must be modest. This impression is strengthened, when we recall McDowell’s insistence on Frege’s
point: thoughts have senses as constituents. But then, says Dodd, “...facts (if worldly) and Thoughts are
in quite different categories...”, obviously, this is just “a crude conflation” of the two distinct theories
([1], p. 163). Not only is it a crude conflation, but, according to Dodd, it is also a piece of metaphysical
incoherence. If facts are worldly items, they have objects and properties as constituents, so they cannot
be identified with senses. “McDowell’s identity theory of truth can either be truistic, or an attempt to say
something substantial (albeit incoherent) about mind-world relations. It cannot be both”, claims Dodd
([1], p. 165).
3. Before hazarding a reply to this objection, let us reconsider the modest version of the identity
theory of truth, by considering Platonism. The Platonist pretends to understand what it would be like for

55
Goldbach’s conjecture to be true in a way which can be detached from any possibility that we might
discover a proof of it. For him, it may just happen to be the case that every even number is the sum of
two primes2. According to the truism, the Platonist proceeds as if it makes sense to suppose that it may
just be a fact that every even number is the sum of two primes. The Platonist doesn’t have to identify a
fact with numerical objects. He may just insist that a mathematical fact, like any fact, is a true thought,
i.e. a sense. Nevertheless, those are facts, true thoughts, whether or not we have any idea how to prove
them. His mistake is that he uses a notion of truth that transcends our cognitive capacity in mathematics.
But what is it, exactly, that is wrong with such a notion?
A natural move is to notice that, in contrast with empirical discourse, it makes no sense to talk of
a “world” in mathematical discourse. That is why our concept of truth for mathematics should amount to
provability. According to this answer, the Platonist does not err in his understanding of the truism, but
the truism is irrelevant to the issue of truth. In mathematics, as in empirical discourse, facts are nothing
over and above true thoughts, but true thoughts are interpreted differently in each discourse. Indeed, if
the truism doesn’t say anything about the relation between thought and the world, as Dodd requires, then
it should also be silent on the issue of truth.
To see why this natural move isn’t open to Dodd, we have to notice that although Dodd accepts
the antecedent of this last conditional, he refuses to accept its consequence. Not only is it the case that
the truism shouldn’t be silent on the issue of truth, according to Dodd, but it is to serve as an identity
theory of truth. What kind of theory of truth is suggested by the truism? Since we have no prior
understanding of the notion of fact, over and above it being a true thought, the only answer is that the
identity theory of truth is actually a minimalist theory in disguise3. If we have no prior understanding of
the notion of fact, over and above the notion of thought, and still, this identification is supposed to
illuminate the concept of truth, the light is reduced to a minimum. But then, what is the difference
between the truism that a true thought is identical with a fact and the vacuous tautology that a true
thought is identical with true thought? Why does the one rather than the other, deserve the title of a
theory of truth?
It wouldn’t do to answer, as Hornsby does, that “the Identity is not vacuous... because it takes a
stand on what the bearers of truth are, calling them thinkables” ([4], p. 3). The vacuous tautology that a
true thought is identical with true thought, also takes the same stand on that issue. And so does
Horwich’s minimalist theory4 (“the thought that p is true if and only if p”).
So how would Dodd diagnose the Platonist’s mistake? His di- agnosis wouldn’t make him any
worse than a realist about the empirical world. One who makes the natural move explained above is,
according to Dodd, in the same boat as the Platonist. They err in not using the truism as a candidate for a
modest theory of truth. They all read their notions of truth (be they realist, verificationist, or otherwise)
into the truism. But if the truism is to serve as a theory of truth, any substantial concept of truth, in any
area of discourse, should equally be resisted. Dodd’s modest theory must be neutral regarding the
differences between different types of assertoric discourse in general, and between empirical and
mathematical discourse in particular. As long as the predicate “truth” seems to apply in a discourse, that
is, as long as the discourse incorporates thoughts ― the truism should have its application. And it should
be interpreted in the same way. Mathematical facts are on a par with empirical facts, as long as we
remember they are all thoughts.
If we allow facts as true thoughts to be what makes up the world, we will have an alternative
diagnosis of the Platonist’s mistake. This diagnosis avoids Dodd’s pitfalls: it places the entire burden of
blame on the Platonist’s shoulders and it understands the truism as illuminating the concept of truth.
Returning to the natural move, we notice that there is no sense to the notion of a mathematical world (in
contrast to an empirical world). According to McDowell, the world is the ‘totality of facts’, so there is no
sense to talking of facts in mathematics. The result is that the truism resists application in mathematics.
This conclusion has two main advantages: 1. it places the Platonist’s mistake in the peculiarities
of the mathematical discourse. 2. it illuminates the concept of truth. Since there are no facts in
mathematics, and since mathematical thoughts are true, we have to admit they are true in a different
sense than that used in the truism. To say that a mathematical assertion is true is to say there is a proof of
it. So the truism doesn’t apply where we have an anti-realist concept of truth. The conclusion is that the
truism incorporates an anti-anti-realist concept of truth (to use McDowell’s cautious language) 5. This is
the sense in which the truism says something substantial about mind-world relations. What Dodd misses

56
is the insight that the truism gains its power from empirical discourse, or as Strawson calls it, “fact
stating” discourse.
This line of thought is available provided we have an answer to Dodd’s complaint, that the claim
that facts are occupants of the world, when they are identified with true thoughts, lacks substance. I have
not yet answered this question. What I have shown is that if facts cannot be both true thoughts and
occupants of the world, i.e. if it is impossible to say something truistic about mind-world relations, then
the truism comes down to a mere tautology ― the very modest theory to minimalism. So this section
ends by bringing the dilemma Dodd poses for McDowell back on him. But instead of wavering between
an identity theory of truth which “can either be truistic or an attempt to say something substantial (albeit
incoherent) about mind-world relations”, Dodd has to face another dilemma. An identity theory of truth
can either be an attempt to say something substantial (albeit truistic) about mind-world relations or a
vacuous tautology. If the first horn is impossible, we should opt for the second horn. But this amounts to
giving up the modest theory of truth. In light of this, this section provides McDowell’s conception of fact
with a motivation: it is the only hope for an advocator of the modest theory, so it had better be coherent.
4. Although facts are constituted by senses they are still, according to McDowell6, occupants of
the world. This is possible, simply because the world is a whole of conceptual contents, as McDowell
says: “my exploitation of Wittgenstein’s “truism”... can indeed be reformulated by saying thought and
reality meet in the realm of sense...” ([7], p. 180). There is nothing metaphysically extraordinary in this
position, just the intuition that the world is something we can perceive and think about: “there is no
distance from the world implicit in the very idea of thought” ([7], p. 27).
Simple as this sounds, Dodd can object that this possibility is merely terminological. What there
is in the world are objects and properties. If McDowell wants to distinguish true thoughts from false ones
simply by labeling the first group ‘the world’, he can do that. But this says nothing about the ‘real
world’, the world of objects. It clearly does not say that “there is no ontological gap between thought and
the world”.
Anticipating Dodd’s objection7, McDowell reminds us of Evans’ conception of an object-
dependent sense. Our thoughts, and so the facts, are directly about their objects in the world. The realm
of sense depends on the world of reference8. Thus, to say that the world is the totality of conceptual
contents is not to severe it from ‘real objects’. It is just the opposite: the real world, the totality of facts,
are of objects.
But this answer wouldn’t satisfy Dodd. Gesturing to the idea of an object-dependent thought
amounts to admitting that the truism by itself says nothing about the connection between thought and the
world. In a marginal note Dodd remarks that he has nothing against the idea of our thought being open to
the world. This, he says, is a “substantial” claim about mind-world relations: “indeed, McDowell’s own
independently argued view that there can be object-dependent Thoughts entails that certain Thoughts can
only be had if the environment is a certain way, and we might want to gloss this by saying that there is
no radical separation between content and the world. However, such a view is obviously distinct from
the thesis that is the concern of this paper, namely that there exists no ‘ontological gap’ between a true
proposition and a fact” ([1], p. 164).
The answer is that the very idea of openness, the idea of an object-dependent Thought, would be
unintelligible without conceiving facts, true thoughts, to be what the world is composed of. The root of
Evans’ ([3]) and McDowell’s idea of object-dependent Thoughts is the idea of demonstrative thoughts,
which are based on perception. However, in contrast to Evans, McDowell’s main claim in Mind and
World is that the content of a perception is a true thought. To simplify the main point: if we want our
thought to be directly about objects in the world (to avoid idealism, coherentism etc.), and if the
‘aboutness’ should be understood intentionally (to avoid falling into the myth of the Given), perception
has to be constrained from the outside (to avoid the first horn), but still conceptual (to avoid the second
one). This is intelligible only if the content of a perception is a fact, conceived truistically, as a true
thought. I will not argue for this thesis (McDowell has done so forcefully in his book), but assume it.
What is important to understand is that to say that we see that the cat is there, is to say that perception
reveals to us the fact that the cat is there, a fact of the world. We need the facts to be what is the world
(not to be in the world9), in order to conceive the content of perception as propositional and constrained
by the world. But to recognize that in perception a fact of the world is being manifested to us is
tantamount to saying that perception brings objects into our view. When we see that the cat is there, we

57
see the cat, an object in the world, and we see it standing there (because the fact that the cat is there is
about that cat there).
So the coherent picture is this: starting from the truism, we un- derstand that such and such is the
case is the content of our thought and perception and it is a fact. To say, with Wittgenstein, that the world
is everything that is the case, is to say that facts, Fregean senses, are con- stituents of the world. This
does say something about the relation between mind and world, because thoughts and facts are about
objects in the world. Nothing in this thesis is metaphysically contentious. The point is that the world is
amenable to thinking and perceiving.
The crunch of my reply to Dodd, in his terms, is that to admit that there is no gap between
thought and the world, is to admit that there is no ontological gap between thought and the world. A
proper understanding of the truism (worldly facts are true thoughts) requires the idea of an object-
dependent Thought. This idea, in turn, requires a proper understanding of the truism. Dodd says that the
truism by itself says nothing. In response, I point that in McDowell’s (coherent) picture, the truism and
the idea that our thoughts are directly about objects in the world cannot be separated10.
5. In distinguishing between a robust and a modest identity theory of truth, Dodd makes it seem
that the only crucial decision is on the interpretation of the notion of a fact. All we have to do in order to
reject the robust metaphysical theory is to conceive facts truistically, as thoughts. In the third section I
tried to show that this is not enough because it leaves us with a mere tautology. In the forth section I
explained what else we need, according to McDowell. There has to be a proper understanding of each
component of the truism: we have to understand the notion of a thought a-la Evans, as an object
dependent thought, we have to understand facts as occupants of the world and as Fregean senses, and we
have to understand truth realistically. The conclusion is that the truism commits us to a substantial claim
on mind-world relations, but, contra-Dodd, without the price of a metaphysical position. This is possible
because the truism conceives truth, thought and fact in the way common sense always taught us.
Going back to the mathematical case, McDowell can disregard mathematical facts, as he does,
without sacrificing empirical facts. The reason is that it is only the latter that are occupants of a shared
world of objects: “...the nearest analogue in pure mathematics to the idea that mutual intelligibility
involves shared occupancy of a world is the bare fact that mathematicians tell one another their results...
mathematical objects, so to speak, are unlike empirical objects in having no solidity: no backs, as we
might say” ([7], p. 182). The backs, to cash McDowell’s metaphor, are the facts, everything that is the
case.

NOTES

1. Actually I don’t think McDowell would adopt the term ‘an identity theory of truth’, but I understand
Dodd’s question to be applied to the truism itself, without any pretense to be a theory of any kind.
2. See McDowell [6], p. 175.
3. This refusal becomes clearer in a note: “of course, someone who holds a modest identity theory of
truth need not commit herself to the view that there is nothing substantial to be said about mind-world relations,
only that the theory of truth is not the place for it” ([1], p. 164).
4. See Horwich [5]. With Hornsby, Dodd attempts to differentiate the identity theory, as “a substantial
theory of truth”, from minimalism, by the claim that “it may be one part of a metaphysical stand in opposition to
the one which a correspondence theorist obliges himself to take” (Dodd & Hornsby [2], p.321). But any
minimalist theory could be a part of the same stand. And what is more, the truism itself, without any pretence of
serving as a theory of truth, has already taken that stand.
5. I am not arguing that Dodd cannot have the distinction between empirical discourse and
mathematical discourse, but he could not preserve it as a distinction between a fact stating discourse and any
other. Dodd could cite Strawson: “If our task were to elucidate the nature of the first type of discourse, it would
be futile to attempt to do it in terms of the words ‘fact’, ‘statement’, ‘true’, for these words contain the problem,
not its solution” ([8], p. 200). Alternatively, he could agree with Strawson that facts won’t do the job, but claim
that objects would be enough to sustain this distinction. Be it as it may, the conclusion is one: the truism would
reduce to a mere tautology.
6. In contrast to some of Dodd’s remarks, it is absolutely clear that McDowell does not identify facts
with objects and properties.
7. McDowell writes: “The identity displays facts, things that are the case, as thoughts in that sense - the
thinkables that are the case. But objects belong in the realm of reference (Bedeutung), not to the realm of sense.

58
The objection is that Wittgenstein’s “truism” yields an alignment of minds with the realm of sense, not with the
realm of reference”([7], p. 179).
8. “Evans’ master thought is that Frege’s notion of sense, which Frege introduces in terms of modes of
presentation, can accommodate the sorts of connection between thinkers and particular objects that have been
recognized to make trouble for the generalized Theory of Description” ([7], p. 106).
9. So there is no danger of the categorical mistake Strawson warns us of ([8]).
10. I think this argument is also efficacious against Hornsby’s account of the truistic identity theory ([4]),
because she doesn’t say anything about the notion of an object-dependent thought. So although she seems to be
in agreement with McDowell’s reading of the truism, as canceling any ontological gap between thought and the
world, she cannot really escape Dodd’s objection that this is an empty claim. Without the notion of Fregean
sense, there is also no substantial notion of fact.

REFERENCES

Dodd, J., “McDowell and the Identity Theories of Truth”, in Analysis, 55 (3), 1995, pp. 160―165.
Dodd, J. • Hornsby, J., “The Identity Theory of Truth: Reply to Baldwin”, in Mind, 101, 1992, pp.
319―322.
Evans, G., The Varieties of Reference, Clarendon, Oxford, 1982.
Hornsby, J., “Truth: The Identity Theory”, in Proceedings of the Aristotelian Society, 97, 1996, pp.
1―24.
Horwich, P., Truth, Blackwell, Oxford, 1990.
McDowell, J., “Mathematical Platonism and Dummettian Anti-Realism”, in Dialectica, 43 (1―2),
1989, pp. 173―192.
McDowell, J., Mind and World, Harvard University Press, Cambridge, MA, 1994.
Strawson, P.F., “Truth”, in Logico-Linguistic Papers, Methuen, London, 1971, pp. 190―213.

59
 CREAŢIE ŞI CREATIVITATE

Drd. Aura Al. Constantinescu-Cazacu

ABSTRACT. Creativity has been studied from a variety of perspectives and is important in numerous contexts.
Most of these approaches are undisciplinary, and it is therefore difficult to form a coherent overall view.
Creativity is typically used to refer to the act of producing new ideas, approaches or actions, while innovation is
the process of both generating and applying such creative ideas in some specific context. The study of the mental
representations and processes underlying creative thought belongs to the domains of psychology and cognitive
science. From a scientific point of view, the products of creative thought (sometimes referred to as divergent
thought) are usually considered to have both originality and appropriateness.

Cuvinte cheie: creaţie, creativitate, originalitate, reprezentări mentale, psihologie

Civilizaţia umană îngemănează rodul aptitudinilor creatoare ale oamenilor. Prin acestea, de
fapt, prin întregul proces de creaţie, omul îşi exteriorizează întregul său univers interior, îşi asigură
optimizarea autorealizării sale în cadrul activităţii practice. Aşa cum spunea şi Erich Fromm, “actul
creator permite omului să depăşească natura sa creată, îl ridică deasupra pasivităţii şi caracterului
accidental al existenţei sale şi îl introduce în sfera discernământului şi a libertăţii”. Omul nu se
mulţumeşte, aşadar, cu un rol pasiv, comun cu al celorlalte vieţuitoare, ci simte nevoia imperioasă de a
depăşi acest rol, de a deveni el însuşi un creator. Dar pentru a se manifesta ca demiurg în raport cu
natura exterioară şi cu propria sa natură, omul dispune de o trăsătură esenţială, specific umană –
creativitatea.
Dar, ce este, totuşi, creativitatea? Ce este acest fenomen viu care stă la baza procesului de
creaţie? Creativitatea constituie una dintre cele mai relevatoare dimensiuni ale personalităţii umane,
atributul său calitativ major, definitoriu pentru om (Paula Constantinescu, 1971). Originea termenului
de creativitate o găsim în latinescul “creare” ce însemna a făuri, a face, a zămisli, a crea, termen
sintetic deci, care desemnează în acelaşi timp, acţiunea şi scopul.
Cu toate acestea, termenul de creativitate este relativ nou în cadrul literaturii de specialitate,
căci el a fost introdus de-abia în 1938 de către Gordon Allport. Acesta înţelesese că substratul psihic al
creaţiei este ireductibil la aptitudini, presupunând o predispoziţie generală a personalităţii spre nou cât
şi o anumită organizare (stilistică) a proceselor psihice în sistemul de personalitate. Şi tocmai pentru că
este una dintre principalele dimensiuni ale personalităţii umane, creativitatea trebuie abordată dintr-o
perspectivă multidisciplinară. Numai în acest fel ne putem face o imagine cât de cât cuprinzătoare şi
reală în legătură cu aceasta.
Avem în vedere perspectivele antropologice şi axiologice, psihologice şi sociologice în care se
analizează posibilităţile de realizare ale omului şi implicit, capacităţile lui creatoare. Omul are
posibilitatea de a-şi elabora valori, de a se adapta, de a-şi afirma dorinţele, aspiraţiile, idealurile, de a
se transforma pe sine conform acestor idealuri şi de a construi propriul său spaţiu existenţial, dând
astfel sens vieţii sale.
J.P. Guilford, în lucrarea sa O abordare psihometrică a creativităţii (1962), consideră
creativitatea tot ca o caracteristică a personalităţii umane. El stabileşte pentru măsurarea capacităţii
creative a oamenilor următorii şase parametrii vizând structura intelectuală: fluiditate, flexibilitate,
originalitate, capacitatea de elaborare, sensibilitatea la probleme şi abilitatea de a reorganiza şi redefini
datele. Alături de aceste elemente definitorii pentru producţia divergentă se află şi imaginaţia creativă,
voinţa, afectivitatea şi motivaţia. Dar orice abordare a creativităţii la nivelul personalităţii trebuie să se
refere şi la interacţiunea optimă, generatoare de nou, dintre atitudini şi aptitudini (P. Popescu -
Neveanu, 1979).

60
 Dacă privim creativitatea în funcţie de atitudini, trebuie să arătăm că disponibilitatea
creativităţii, capacitatea de a crea depinde de activitatea cognitivă pe care individul o are în faţa
realităţii. Acest lucru înseamnă “deschidere la realitate” care, la rândul ei, desemnează: receptivitate,
independenţă, autonomie, detaşare, dezinhibare, renunţare la prejudecăţi, la “locurile comune”. Prin
urmare capacitatea creativă depinde într-o foarte mare măsură de posibilitatea de adaptare la mediu.
Aceste însuşiri deosebite ale persoanelor creative au fost determinate, încă din anii 60 ai
secolului trecut, în cadrul mai multor cercetări din universităţile americane (de pildă, Berkeley –
California, Harvard etc.) în scopul descoperirii principalilor parametrii de măsurare a potenţialului
creativ.
Pornind de la o serie de trăsături ale unor persoane deja cunoscute ca având un înalt potenţial
creator, ca de exemplu, oameni de ştiinţă, savanţi, cercetători, Barron (1952) şi McKinon (1961) au
elaborat teste de cercetare a creativităţii prin prisma trăsăturilor de personalitate. Descriind profilul
oamenilor de ştiinţă creativi, Barron trece în revistă următoarele trăsături:
- o înaltă forţă a egoului şi stabilitate emoţională;
- o puternică nevoie de independenţă şi autonomie;
- inteligenţă generală superioară;
- preferinţă pentru fenomenele complexe, pentru gândirea abstractă;
- forţa opiniei, tendinţă de dominare;
- respingerea oricăror forme de îngrădire, dominaţie şi a conformismului în gândire;
- atitudine oarecum detaşată, distantă faţă de oameni;
- interes special pentru risc atâta timp cât propriul efort este factorul decisiv, deci încredere
în forţele proprii;
- înclinaţie spre metodă, exactitate şi ordine în ciuda unei dezordini aparente;
Raliindu-ne celor care efectuează cercetarea creativităţii prin prisma trăsăturilor de
personalitate, considerăm că studiul psihologic al acestora este un factor primordial în vederea
constituirii şi aplicării unor metode de stimulare a creativităţii.
Creativitatea fiind un fenomen deosebit de complex, cu multiple implicaţii în viaţa individuală
şi socială, nu ne putem opri, totuşi, doar la unul sau altul dintre criteriile sale definitorii: personalitate,
produs sau proces creativ. Din păcate însă, o teorie unitară a creativităţii n-a fost încă elaborată, cu
toate că în ultimele decenii s-au desprins chiar discipline care îi dedică întreaga atenţie, cum ar fi
creatologia sau inventica, ştiinţa şi filosofia creativităţii etc. Diversitatea acestor puncte de vedere
poate fi ilustrată fie şi prin scurta enumerare a celor mai renumite viziuni ale şcolilor psihologice care
s-au preocupat de fenomenul creativităţii:
-Viziunea psihanalitică, la baza căreia stă conceptul de “sublimare” elaborat de Sigmund
Freud (Introducere în psihanaliză); Freud restrânge creativitatea la un număr redus de oameni
considerând că pentru aceasta este nevoie de aptitudini şi predispoziţii pe care nu le au toţi.
- Şcolile neofreudiene îşi bazează teoriile tot pe rolul conflictelor inconştientului, pe
conflictul dintre lumea interioară şi cea exterioară, respectiv dintre motivul creator şi realitatea vieţii
sociale de care se loveşte – Abraham Moles (1970).
-Viziunea asociaţionistă porneşte de la capacitatea de a genera asociaţii combinatorii noi,
originale, explicând creativitatea exclusiv pe baza bogăţiei fluxului asociaţionist.
-Viziunea neoasociaţionistă priveşte combinaţiile ca fenomene de integrare nouă în plan
ideativ şi imaginativ, prin sinteză şi transfer. Aceste asociaţii nu se realizează însă “în lanţ”, ci prin
“salt”.
-Viziunea behavioristă pune accentul mai mult pe direcţii şi structurare, dar creativitatea
depinde în primul rând de evaluarea socială decât de anumite procese psihice singulare.
-Viziunea gestaltistă oferă o explicaţie “formal-configuraţionistă” procesului de creativitate
pornind de la critica tehnicii asociaţioniste. Pentru creativitate “forma” şi “structura” ar avea o valoare
deosebită. Dar acest punct de vedere are valoare mai mult pentru teoria proiectivă, scopul actului
creator fiind unul pur simbolic ( opinie valabilă doar în cazul artei).
-Viziunea intelectualistă, susţinută de Guilford care se inspiră din scrierile lui Sperman şi
Thurstone (1952), subliniază rolul decisiv al fenomenelor de structurare. Pentru a putea ordona datele
câmpului cognitiv trebuie negată structura rigidă a constanţei conceptuale. Numai astfel este posibilă
soluţionarea optimă a problemei, creindu-se totodată condiţii propice apariţiei de noi probleme. Teoria

61
lui Guilford despre transfer pleacă de la modelul structurii inteligenţei bazat pe trei dimensiuni –
factori operaţionali, de conţinut şi ai produsului. Definitoriu pentru creativitate este “producţia
divergentă”, altfel spus, se iau în considerare structurile intelectuale favorabile acesteia: fluiditate,
flexibilitate, originalitate, capacitatea de elaborare, sensibilitatea la probleme şi capacitatea de a
reorganiza şi redefini datele.
-Viziunea existenţialistă combate teoria psihanalitică a creativităţii susţinând că trebuie făcută
o deosebire tranşantă între pseudocreativitate, care nu e decât o trăire superficială estetizantă, şi
adevărata creativitate care duce la nou. Cheia creativităţii este “întâlnirea” individului cu lumea
exterioară – iar intensitatea acestei întâlniri, adică “gradul de angajare autentică”, determină gradul
creativităţii. Victoria percepţiei alocentrice, deschise (comunicarea individului cu mediul), asupra
perspectivei autocentrice, închise, rutiniere (comunicare orientată spre subiect) asigură manifestarea
creativităţii.
-Viziunea culturalistă (interpersonală) pune faţă în faţă persoana cu mediul ei social şi
cultural. Creativitatea este motivată fie prin cunoaşterea complexului de inferioritate a individului care
îşi pune forţele sale creative în scopuri altruiste (Adler, 1959), fie prin atitudinea corespunzătoare
activării aptitudinilor, respectiv non-conformismului. Reprezentanţii acestei viziuni, Aristi (1959),
Adler, Moreno, Fromm, Rogers, Toulmin, Stein, Margaret Mead observă strânsa legătură dintre
creativitate şi cultură – ca premisă, ca factor ce o influenţează pozitiv.
Dar şi această teorie, ca de altfel toate celelalte expuse pe scurt mai sus, cu toate că luminează
un colţişor al creativităţii, au o mare limită: aceea de a absolutiza doar câte o faţetă a acesteia,
nereuşind să surprindă complexitatea deosebită a acestui fenomen. Este necesară, aşadar, o vizune
integralistă asupra creativităţii care să evidenţieze interdependenţa dintre aspectele intelectului şi cele
ale personalităţii, ca predispoziţii ale acesteia.
Din această perspectivă creativitatea este înţeleasă ca o aptitudine complexă, distinctă de
inteligenţă şi de funcţionarea cognitivă, existentă în funcţie de fluiditatea ideilor, de raţionamentul
inductiv, de anumite calităţi perceptive şi de personalitate, ca şi în funcţie de inteligenţa divergentă în
măsura în care ea favorizează diversitatea soluţiilor şi rezultatelor (C. Levy-Leboyer, apud Roland
Doron, Francoise Parot, Dictionnaire de Psychologie, Press Universitaires de France,1991)
Persoanele creative dau dovadă de originalitate, ingeniozitate, de imaginaţie şi de spirit
inventiv într-o măsură mult mai mare decât ceilalţi. Procesul creativ este favorizat de o atitudine
pozitivă faţă de ideile noi şi neaşteptate şi mai degrabă de dispersarea atenţiei decât de concentrarea ei
asupra problemei puse. Toţi mai mulţi cercetători susţin astăzi că potenţialul creativ, existent în stadiu
latent în orice om, poate fi educat şi stimulat să devină mai devreme sau mai târziu o realitate
manifestă prin actul creaţiei.
Dar pentru aceasta el trebuie mai întâi cunoscut, ca să se poată acţiona exact asupra acelor
premise, factori şi condiţii determinative ale creativităţii. Urmărind etapele creativităţii vom putea
desluşi mai bine “misterul “ trecerii de la creativitate la actul propriu-zis al creaţiei. Potrivit lui
Graham Waller(1926), etapele actului creator sunt următoarele: Preparare, incubaţia, iluminarea şi
verificarea.
Prepararea – sau prima etapă a creaţiei este de natură logică. În cadrul ei au loc operaţii în
sfera reală a gândirii subiectului şi cuprinde patru subetape:
a) Sesizarea problemei. Această “sensibilitate” este o calitate pe care n-o au în egală măsură
toţi oamenii (de exemplu, intuirea unei deficienţe în problemă fără a avea certitudinea
existenţei ei);
b) Analiza şi definirea problemei;
c) Informarea şi documentarea în scopul acumulării materialului necesar, ceea ce presupune
un volum foarte mare de muncă, fără a avea certitudinea unor rezultate concludente;
d) Subetapa operaţională, în care subiectul ajunge la posibilitatea de a privi problema din
unghiuri diferite. Apare convingerea că în urma comparării şi analizării informaţiilor se
poate da în orice moment o soluţionare mai bună a problemei. Se formulează astfel
primele ipoteze cu schiţarea unei eventuale soluţii;
În esenţă, prepararea este o etapă de acumulare care nu se consumă strict în această fază ce
precede momentul creator, ci se extinde pe arii temporale mai largi ce vizează totalitatea informaţiilor
şi experienţelor cognitive generale dobândite de individ în istoria sa culturală. Din acest motiv,
prepararea este o mare consumatoare de timp

62
 Incubaţia – este perioada de aşteptare în care problema rămâne nedesluşită încă. În urma
stimulării intense a imaginaţiei se caută noi soluţii: este o fază intuitivă ce presupune folosirea
informaţiilor din subconştient prin părăsirea treptată a planului ral şi suspendarea parţială a
raţionamentelor logice. Din punctul de vedere al timpului, atât la nivel de individ cât şi de grup,
această fază în care se germinează soluţii noi poate dura de la câteva ore, la zile, luni sau chiar ani.
Incubaţia este considerată cea mai misterioasă dintre etapele creaţiei (deşi în artă ea poate
lipsi), pentru că în spatele unei aparente pasivităţi se ascunde o ardere interioară intensă. Creatorul este
în continuare obsedat de rezolvarea problemei cu care se confruntă; s-a schimbat numai terenul de
luptă din zona conştientului într-o zonă periferică, mai obscură a psihicului. Dar suspendarea
conflictului este vremelnică, întrucât germinarea, deşi continuă, căile de comunicaţie spre conştiinţă se
restabilesc operativ ori de câte ori un eveniment se racordează pozitiv la situaţia problemă.
Controversele numeroase în jurul acestei etape se leagă de întrebarea: în ce măsură ea este
predominată de inconştient sau preconştient, cum se admite frecvent, sau, dimpotrivă, trebuie pusă pe
seama altor procese?
Pledoaria în favoarea naturii inconştiente a incubaţiei se bazează pe o serie de argumente care
evidenţiază calităţile travaliului inconştient, dar prin care subiectul are acces la bagajul informaţional
depozitat în memoria lui afectivă.
Iluminarea este faza cheie a procesului creator. Acum se petrece actul propriu-zis al creaţiei
când subiectul are dintr-o dată revelaţia descoperirii fuziunii datelor din planul imaginar cu cele din
planul real. Dar această “străfulgerare”, cum o numesc psihologii, nu apare oricum, ci este influenţată
de anumite aptitudini ale subiectului şi anume: flexibilitate, capacitate de selecţie şi decizie,
nonconformism, originalitate etc.
Acest fenomen abisal, după cum considera metaforic Blaga iluminarea , se referă la apariţia
bruscă a soluţiei pentru problema care se doreşte a fi descifrată. Mulţi autori susţin că acest moment de
inspiraţie este o pendulare între raţiune şi afectivitate, orice atitudine exclusivă într-un sens sau altul
fiind dăunătoare şi neconformă cu realitatea în acest caz.
Verificarea – sau revizuirea este etapa care desăvârşeşte actul creator, având un caracter
predominant logic. Soluţia găsită în faza de iluminare capătă o formă bine definită doar în urma
stabilirii unui acord cu criteriile precizate la începutul cercetării, precum şi prin validarea ei în urma
acordului experţilor sau specialiştilor.
Această etapă nu este prezentă ad litteram în orice domeniu creator. În artă, de pildă, e vorba
mai mult de acceptare sau respingere decât de verificare. Oricum însă , ea presupune materializarea
ideii într-un fapt explicit, perceptibil, indiferent că este vorba de un tablou, o ecuaţie matematică, o
teorie ştiinţifică sau un poem.
Conţinutul verificării este un moment de atestare a soluţiei furnizate de iluminare. În
aşteptarea acestui moment a avut sens întregul travaliu creator anterior. Doar astfel produsul iluminării
va putea să se înscrie în circuitul social al valorilor.
Prin urmare creaţia este rezultatul unui proces îndelungat şi adesea foarte dificil; de aici şi
capacităţile deosebite necesare unui creator, printre care nu trebuie să omitem perseverenţa, pe lângă
celelalte anterior amintite. Nu degeaba spunea Edison că talentul reprezintă nouăzeci şi nouă la sută
transpiraţie şi doar unu la sută inspiraţie. Exagera, desigur, dar dorea să sublinieze efortul deosebit pe
care-l depune cel ce doreşte să-şi materializeze ideile, să parcurgă drumul de la potenţialitatea creativă
la actul propriu-zis al creaţiei.
Încă din 1929, profesorul Florin Ştefănescu-Goangă, iniţiatorul Şcolii psihologice de la Cluj,
susţinea, cu mult înaintea cercetătorilor din Occident, necesitatea formării unui număr cât mai mare de
oameni superiori, de creaţie, ceruţi de epoca respectivă: “nu e de mirare că fiecare popor, conştient de
menirea sa, face cele mai mari eforturi să producă un număr cât mai mare de oameni eminenţi, cu
aptitudini superioare şi variate, de specialişti îndemânatici şi creatori în toate ramurile activităţii
umane.”
Dar cel care ridică cercetarea creaţiei la rang de ştiinţă şi pune bazale psihologiei teoretice a
creaţiei în ţara noastră, înaintea profesorului Ştefănescu-Goangă, este Lucian Blaga. Încă din 1924
(Problemele estetice), el concepe creaţia ca un produs al unor valori conştiente şi inconştiente, ca un
sistem de “năzuinţe plăsmuitoare” sau “atitudini constructive”, numite şi “năzuinţe formative”, care
“dacă ar fi studiate mai sistematic şi mai consecvent” s-ar dovedi superioare intelectului prin
desprinderea de “imediat”, de realitatea obiectivă deci, şi saltul ontologic, “în tărâmul celălalt al

63
misterului şi revelării”. Aceşti termeni metaforici sunt meniţi să substituie spaţiul necunoscut al
creaţiei, dat fiind precaritatea explicaţiilor ştiinţifice din acest domeniu la începutul secolului XX.
Descriind creaţia ca “un proces tulburător, misterios, greu de pătruns şi înţeles”, Blaga va
relua problemele teoretice ale creaţiei şi în 1925 (Fenomenul originar) şi în 1926 (Feţele unui veac).
El defineşte stilul ca unitate fundamentală a actului creaţiei (Orizont şi stil, 1935).
Piatra unghiulară a procesului creator, în concepţia lui Blaga, este “unitatea stilistică” şi
factorii ascunşi care o condiţionează. La Blaga, misterul creaţiei ca produs al spiritului uman,
dobândeşte demnitatea supremă, iar stilul, ca factor şi atribut comprehensiv al creaţiei, este rezultatul
unui mănunchi de sintagme, pe jumătate relevate, pe jumătate acoperite de mister. Se constată aici
invocarea metaforică a relaţiei dintre raţional şi iraţional în procesul creaţiei, între conştient şi
inconştient, Blaga încercând astfel să depăşească limitele viziunilor gestaltiste şi behavioriste ale
momentului.
În Trilogia culturii (1944), Lucian Blaga utilizează legea unităţii dintre părţi şi întreg ca lege
fundamentală a teoriei sistemelor generale pentru a susţine caracterul obiectiv al creaţiei prin structura
sa sistemică, idei întărite prin evidenţierea unităţii stilistice ca viziune sintetică a procesului creaţiei
culturale. Respingând teoria psihanalitică, Blaga propune o nouă metodologie – noologia abisală – dar
nu neglijează nici metodele obiective ale cercetării procesului creativ, cum ar fi observaţia analogică şi
chiar introspecţia analogică, pentru a corecta legăturile operaţionale dintre conştient şi inconştient. El
intuieşte astfel creaţia şi implicit suportul său – creativitatea – ca modalitate integrativă a psihicului
uman în care se conjugă într-o extrem de mare complexitate şi subtilitate, elemente de natură obiectivă
şi subiectivă care ţin de evoluţia fiecărui individ în parte.
Creaţia, înţeleasă în integralitatea sa, este un proces dinamic de obiectivare umană având drept
rezultat valorile culturii şi civilizaţiei. Omul adaugă astfel lumii în care trăieşte produse sau lucruri
noi, originale, de natură materială şi spirituală prin care contribuie la transformarea mediului său
natural, social sau cultural. În acest mod însuşi creatorul se transformă, căci toate realizările sale
materiale şi spirituale vor crea un nou cadru de manifestare umană cu rol fundamental în schimbarea
propriilor sale atitudini, motivaţii, cunoştinţe, mentalităţi şi, în final, comportamente.
Prin actul creaţiei are loc un fenomen pe cât de complex, pe atât de valoros şi inefabil, în
acelaşi timp: se trece de la un act psihic, cognitiv şi subiectiv, prin urmare, (potenţialul creativ), la un
fapt de cultură materială şi (sau) spirituală, la materializarea unui gând.
Creaţia umană nu este o zămislire demiurgică din neant; ea este condiţionată de o multitudine
de factori obiectivi şi subiectivi: sociali, biologici, psihologici, educaţionali etc. şi care concură la
acest proces.
În cadrul procesului creator se interferează, în proporţii diferite, şi de la o persoană la alta,
spontanul şi conştientul, raţionalul şi afectivul, empiricul şi teoreticul. Dar creaţia este mult mai mult
decât simpla împletire a acestor factori; ea îşi depăşeşte condiţia iniţială, fiind “altceva”, ceva nou,
ceva ce n-a mai existat până atunci şi prin care lumea sporeşte în diversitate.
Creaţia se manifestă nu numai pe plan individual, ci şi pe plan social, la toate nivelurile,
micro- sau macro-grupuri sociale: instituţii, organizaţii, structuri socio-economice, , tehnice, ştiinţifice,
culturale, educaţionale etc. La toate aceste niveluri, creaţia apare ca factor declanşator al genezei
fenomenelor culturale. Odată apărute, acestea devin condiţii ale eficienţei procesului de creaţie.
Facultatea demiurgică a omului nu se poate manifesta decât în cadrul lumii valorilor culturale (în
sensul larg al termenului de cultură). În acest sens, se întemeiază ideea că universul social este un
univers al creaţiei umane prin excelenţă, căci trecerea de la natură la cultură nu s-a realizat spontan sau
ex nihilo, ci printr-un efort conjugat al potenţialului creativ uman care s-a dezvoltat de-alungul
timpului, la nivel filogenetic şi ontogenetic.
În toate domeniile vieţii sociale, creaţia a pornit de la descoperirea şi valorificarea unor
resurse materiale şi spirituale, a unor posibilităţi pe care realitatea le conţine sub formă latentă şi care
au fost metamorfozate pe temeiul legilor proprii acestei realităţi obiective şi subiective, precum şi în
conformitate cu interesele societăţii din care fac parte agenţii (producătorii de valori), cu cerinţele
sociale mai generale, dar şi cu particularităţile lor subiective.
Geneza valorilor culturale, creaţia lor, depinde, aşadar, atât de trăsăturile fizionomiei spirituale
şi aspiraţiile colectivităţii din care fac parte sau la care aderă creatorii, cât şi de disponibilităţile
creative, psihice şi intelectuale ale acestora, de aspiraţiile şi înclinaţiile lor, de dorinţele şi idealurile
personale. Dar, pentru a-şi realiza pe deplin condiţia sa specific umană de creator, omul trebuie să fie,

64
înainte de toate, o fiinţă liberă şi totodată având responsabilitatea menirii sale, capabilă să-şi fructifice
maximal vocaţia creatoare. Renumitul matematician Octavian Onicescu obişnuia, de aceea, să le
amintească permanent studenţilor săi: “Veţi crea, veţi avea; nu veţi crea, nu veţi fi”.

BIBLIOGRAFIE

Lucian Blaga, Trilogia culturii: Orizont şi stil; Geneza metaforei şi sensul culturii, în „Opere filosofice”,
volumul 9, Editura Minerva, Bucureşti, 1985
Paula Constantinescu-Stoleru, De la psihodiagnoza creativităţii la stimularea şi dezvoltatea ei în învăţarea de
tip creativ, în „Analele Universităţii Bucureşti”, seria Psihologie, 1970
Roland Doron, Françoise Parot, – Dicţionar de psihologie, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 198
Erika Landau, Psihologia creativităţii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979
Ion Moraru, Ştiinţa şi filosofia creaţiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995
Ion Moraru, Un model epistemologic-psihologic al creativităţii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1980
Constantin Noica, Povestiri despre om. După o carte a lui Hegel, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1980
Paul Popescu-Neveanu, Dicţionar de psihologie, Editura Albatros, Bucureşti, 1979, p.152-158
Ion Tudosescu, Omul real. Eseuri de ontologie a umanului, Capitolele 3 (Esenţă umană şi destin), 15 (Omul şi
istoria), 16 (Mase şi personalităţi în istorie), 25 (Omul ca scop şi ca mijloc al acţiunii umane), Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti, 2006
Ion Tudosescu, Tratat de ontologie, vol. III (Existenţă socială şi umană) din Partea a II-a (Dialectica vieţii
sociale), capitolul 3 (Determinismul vieţii sociale); Partea a III-a (Existenţă socială şi înfăptuire umană), Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004
Leon Ţopa, Creativitatea, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980

65
 INTERCULTURAL COMMUNICATION –
AN OPENNESS TOWARDS THE FUTURE

Mircea Itu
Prof. univ. dr, Universitatea Spiru Haret

ABSTRACT. The following article has recently been presented as a paper in the international meeting on
communication and journalism that took place at University of Lund, Helsingborg campus, Sweden, July 2008.
It deals with the importance of intercultural communication, its values, principles, attitudes and purposes.
Intercultural communication is viewed as the basis for international relations. Actually, intercultural
communication is a window towards the future, as people from diferrent cultural background interact more and
more. We explain the concept of culture, the difference between culture and civilization, as well as between
intercultural communication and cross-cultural communication. The relationship between intercultural
communication, education and religion is also emphasized.

Key words: intercultural communication, international relations, civilization, education, religion

Understanding the Other

Here are some attitudes on how we relate to the OTHER:

1) domination, in the sense of dominating the other
;
2) domination, in the sense of being dominated by the other
;
3) harmony, in the sense of living together in peace and understanding.

The harmony option is not a mixture of dominating and being dominated, but a transcendence of the
idea of domination.
The solution of harmony, brought by philosophy of religion, mysticism and cosmic Christianity is
often ignored, as if it does not exist.
How can we respect each other and live together as friends when we think in terms of superiority and
inferiority? There is n
o place for understanding when arrogance is the attitude towards the other.

The Concept of Culture

Culture creates a worldview, a Weltanschauung, a perspective on reality. It is a set of beliefs,

values and attitudes.
Culture may be defined as:
1) symbols and stories people use to communicate their history and values.
2) system in which people organize and express their lives in a creative way.
3) patterns of acceptable behavior and a belief system.
4) story of reality that individuals and groups value and accept as a guide.
5) abstraction produced by thought.
6) quality of life activities.
7) process generating and circulating meaning.
The concept of being culturally naïve is highly represented in modern times. People often
ignore culture and do not wish to know about other cultures than their own or they learn superficially

66
about them. From national identity we should move to cultural identity. The cultural identity refers
both to a group of people and to a nation.
Culture is acquired and culture is shared. It defines core values. Culture resists change. It changes, but
slowly and gradually. Culture is not a trash can where anyone is allowed to throw anything.

Civilization is not the aim of culture. It does not bring the decay of culture. Civilization and culture are
complementary aspects and they should not be confronted. They must go hand in hand for the sake of
mankind.
CIVILIZATION aims towards welfare and a better way of living, while CULTURE helps us know
ourselves, and build our personalities, so that we become stronger and more prepared both for life and
for eternal life.

Culture and Communication

Language is the key to the heart of culture.

It is more than just a symbol and a rule system that permits communication. Besides symbolic
communication, language means social interaction.
Pierre Casse affirms that: “Communication is a process by which two individuals try to exchange a set
of ideas, feelings, symbols, and meanings”.
Dean Barnlund sustains that: “Communication is the creation of meaning. It is contextual and
irreversible”.
Every communication takes place in a social context, either in verbal or in nonverbal modes.

Intercultural and Cross-cultural Communication

Intercultural communication is often misunderstood and intrerpreted as interpersonal

communication. It is, in fact, the creation of shared meanings
among people who belong to different cultures.
It is an outstanding factor of establishing understanding and conditions for dialogue.
Cultures are not monolithic and uniform.
People from another culture are not homogenous.
Open mind is the best tool for understanding culture and for cross-cultural communication.
Cross-cultural is communication between people who have
a different cultural background.
The term cross-cultural is more used in USA to describe intercultural interactions.

Intercultural Values, Attitudes and Purpose

I. Relationships can be either individual or collective. Communication tends to be direct,

explicit and personal in individual culture. Communication can also be intuitive, complex
and impressionistic in collective culture.

II.
Time can be Linear, Flexible or Cyclical. In Linear Time (focus is on future): the importance of
schedules, of measuring time in small units. The rigid schedule is means to control time. In Flexible
Time (focus is on present): the reluctance to measure, and the stress on relationships. Time is fluid and
flexible. In Cyclical Time (focus is on past): the understanding of connections, of making decisions.
Time is circular and repetitive. Life controls time.
III.Society shows two different types: High Context Cultures or Low Context Cultures. High
Context Cultures rely on implicit communication, intuition and trust. They are humanistic not
mechanistic, and insist on relationships, not on tasks. Low Context Cultures insist on tasks, rely on

67
 literal communication, facts and statistics. They prefer linear reasoning, not intuition. Mechanistic
approach prevails.
The following attitudes may appear when a person engages in intercultural communication:
1) Marginalization. The acculturating person involves a rejection of or alienation both from the
original culture and from the donor culture.
2) Separation. The acculturating person affirms the person’s original culture, but rejects the donor
culture.
3) Assimilation. The acculturating person disengages from his or her original culture and pursues daily
interaction with members of the donor culture.
4) Integration. The acculturating person maintains relationships within the original culture and also
pursues interaction with the donor culture.

TST
The purposes of intercultural communication are the following:
1) To maintain cultural history and ethnic identity.
2)
To promote intercultural proficiency and ability to interpret different communication styles (verbal or
nonverbal).
3)
To develop the cultural expertise, knowledge and values.
4)
To abolish ethnic and racial prejudice.
5) To assist marginal ethnic groups to become a part of the mainstream culture.

Once we assume the value of multiculturalism, our ability to communicate is enhanced. Some of the
dangerous encountered are:
generalizing and stereotyping people from other cultures.

Intercultural Communication and Education

A clash of civilizations has replaced the Cold War climate of East versus West. Fears, threats
and other phenomena of international conflict are often created because of a lack of knowledge of
other cultures.
Not knowing means not being able to understand.
Consequently, if in European Union the states and nations do not know each other’s cultures and
ways of life, it is very possible to perceive the behavior of the other as hostile and dangerous. In that
respect, education is the most suitable tool to build the bridge of communication.

The European idea for education means opening towards the other, communication and understanding.
Sometimes it does not mean all these, when Europeans think in terms of superiority and arrogance.
Education provides the means
to make knowledge a link between cultures and civilizations.

Intercultural Communication and Religion

The major religions in Europe are: Catholic Christianity, Protestant Christianity, Orthodox
Christianity, Neo-protestant Christianity, Islam and Jewish religion.

One should not blame religion for the mistakes made by people. Religion can
open our hearts for communication and understanding.

68
There are two ways to approach religion: a) dogmatic and b) cultural.

Religious means spiritual, therefore, in communication, delicate matters of each faith should be
avoided, while emphasizing mutual respect, understanding of the other’s religion and inter-religious
dialogue.

Intercultural Communication as Basis for International Relations

Understanding the language and the culture of the other is the best means for successful
communication in INTERNATIONAL RELATIONS.
The creation of a functional and independent Cultural Network will facilitate communication,
opportunities, exchanging and sharing of information and resources among artists, researchers,
journalists and institutions is highly necessary.
The goals of this Network should be to identify the common issues and to strengthen the ties among
the individuals sharing their diverse experiences.

The viewpoint of society should be focused on understanding unity in diversity. If we succeed in this
aspect, then we will create a balance between different cultures in Europe. This would be the
background for communication.

Questions

Can we describe the common identity of European states?

Is there a cultural identity developed in European Union?

Is there a global culture?

Can we defend a broader sense of globalization that would protect traditions and different cultural
identities?

Are there communication and cooperation links between cultural and educational centers strong
enough?

How does intercultural and multicultural platforms, as well as different religions encourage
communication and cooperation between cultural personalities and cultural centers in European
Union?
Do European cultural personalities express visionary ideas, common needs of the people?
Is there a European cultural network?

Would there be an interest in either creating a new one or reshaping an already existing European
cultural network?

Which should be the structure and the aims of this network?

Which is the role of territory as an element of inspiration?
Center and periphery of culture – How could we affirm our point of view on this topic?

REFERENCES

1. Gert Jan Hofstede, Paul Pedersen, Geert Hofstede, Exploring Culture. Exercises, Stories and Synthetic
Cultures, Intercultural Press, Boston, 2002.

69
2. L. Robert Kohls, John M. Knight, Developing Intercultural Awareness. A Cross-Cultural Training Handbook,
Intercultural Press, Boston, 1994.

3. Craig Storti, The Art of Crossing Cultures, Nicholas Brealey Publishing, Boston, 2001.

4. Francisca O. Norales (editor), Cross-cultural Communication. Concepts, Cases and Challenges, Cambria
Press, New York, 2006.
5.
Theodore Singelis (editor), Teaching about Culture, Ethnicity and Diversity, Sage Publications, London, 1998.
6. Fred E. Jandt, An Introduction to Intercultural Communication. Identities in Global Community, Sage
Publications, London, 2004.
7.
Sana Reynolds, Deborah Valentine, Guide to Cross-Cultural Communication, Prentice Hall, New York, 2004.
8. Lawrence E. Harrison and Samuel P. Huntington (editors), Culture Matters. How Values Shape Human
Progress, Basic Books, New York, 2000.
9. Tracy Novinger, Intercultural Communication. A Practical Guide, University of Texas Press, Austin, 2001.
10. H. Ned Seelye (editor), Experiential Activities for Intercultural Learning, Intercultural Press, Boston, 1996.

COMMUNAL PRAXIS AND NORMATIVITY

Norman Lillegard
Prof. univ. dr., University of Tennessee, Martin

ABSTRACT. Pragmatists and those with affinities for pragmatism, such as Wittgenstein, have argued that the sorts
of rules or norms fit to constitute anything as a community, including linguistic norms, must be more than formal,
must be embedded in practice. It is argued that linguistic norms or rules cannot be construed as explicit rules
without risking an infinite regress, and that the following of implicit rules is shown only in communal practices
apart from which distinctions between correct and incorrect cannot take hold. The rules or norms in question are
well taken as something more than rules of thumb. Arguments designed to provide an adequate account of rule
following without reference to normatively constituted community are criticized.

Key words: pragmatism, rules, normativity, community, linguistic norms

70
 How are we to understand “social practice”, “community (of inquirers)”, “communal norms
(rules)”, “intersubjective agreement”, and related terms that figure crucially in discussions between
realists and anti-realists, between naturalists of one kind or another and anti-naturalists, between
individualists and wholists in the social sciences? At the least it looks as though normative notions are
important here. For example the notion of intersubjective agreement is arguably normative. The
agreement in question presumably is not merely “constant conjunction!” Assessments in terms of
“proprieties” would seem to be essential to such agreement.1
The following questions are surely central to the inquiries provoked by these concepts. Are
social practices norm-constituted, or to what extent, if any, could something count as a community that
could, at least theoretically, exist independently of norms, and go on to develop rules and standards of
evaluation in accord with some notion of what is useful or works, where what works could itself be
cashed in terms of something “natural” such as drive reduction? What is required for intersubjective
agreement, and how can it be identified? What is the place of the “individual” in the ways of thinking (in
philosophy) that employ these concepts? (The problem of conformism, narcissism.)
One way into these issues that readily suggests itself is through reflection on language. In many
crucial respects communities are formed by a shared language, and in any case linguistic agreements are
inter- subjective agreements par excellence. Communities are constituted, obviously, by many rules,
conventions and agreements that are not linguistic, though they may require language for expression
(laws, institutional agreements of many sorts). There is no need to confine the discussion to linguistic
agreement, but it will be the primary focus here. The tendency to think of language as built up from
primitive semantic atoms or units, and the kinds of representationalism2 that often goes with that
atomism, have been strongly resisted in the last century or so,3 and the notion of linguistic practice, such
as that developed with great subtlety by Wittgenstein, has seemed to provide a viable alternative to
many. The notion of a practice is exceedingly flexible, and can cover a great variety of social activities
and ways of life, but it acquires some focus when explicated in terms of the playing of games. Many
games are both rule governed and rule constituted. The rules of chess are not merely rules in the
summary sense, but constitutive. Perhaps reflection on games can be used to illuminate “practices with
words.” Wittgenstein compared the “moves” made with words or sentences to the moves made in games,
for example with pieces in board games.4 Several senses of “community” and “norm” begin to come into
focus here, and, for better or worse, challenges to at least some faces of realism, and to “objectivity”
seem to loom.
At one level it seems obvious that linguistic practice is rule governed. But that is not to say
much. There are many kinds of rules or rule-like agreements. There are grammatical rules, “rules”
governing conversations (conversational implicatures), various kinds of semantical rules, pragmatic
“rules.” What kinds of rules or norms govern linguistic prac- tices or practices in which language (speech
acts etc.) figures crucially, and what sorts of generalizations about them are possible? I will focus here on
just a few issues that are arguably central, without pretense of completeness.
First, are any or all of these rules stateable, or do they need to be? Must they be available to
consciousness? Secondly, what are the prospects for understanding what it is to follow or abide by rules,
conventions and the like (the practices of doing so) as being somehow reducible to kinds of natural
regularity? The second difficulty here can be illustrated using a case from ethics. It does not make sense
to think that the rule “promises are to be kept” came into existence after the practice of making and
extracting promises had been around for awhile, as a kind of rule of thumb reflecting experience of what
works best in the long run (that is how Mill thinks of moral rules). Although the notion of what works
best in the long run might possibly be cashed in non-normative terms, perhaps in terms of Darwinian
naturalistic regularities, such a strategy seems inapplicable here, since the rule “promises are to be kept”
seems to be constitutive, or required for the very existence of the practice of making and extracting
promises. Are most social practices like that? Are linguistic rules like that? Do they constitute practices?
Is it possible to even conceive of them as rules of thumb or rules in the summary sense? To the extent
that linguistic rules are thought of as constitutive it may be impossible to coherently attempt a reduction
of those rules to natural regularities of any kind.

1. Explicit rules and regress

71
 Here I want to explore some of what may fall out of Wittgenstein’s dictum that the meaning of a
term, for most cases, is given by its use.5 This is what Brandom calls “one dimension of Wittgenstein’s
pragmatism.”6 Famously, Wittgenstein denies that there could be “private” uses.7 Linguistic practice is
essentially public or social or communal. The principal reason for thinking so is that there could not be a
linguistic practice without distinctions between correct and incorrect (that is obvious), and there could
not be that distinction outside of a community (that is not obvious). There are other related contrasts
besides “correct/incorrect” that might merit attention in thinking about linguistic practices.
“Proper/improper,” “felicitous/infelicitous,” and a large class of distinctions canvassed by Austin all bear
watching, but in what follows “correct/incorrect” will be favored.
One way to think of rules governing linguistic conduct is to think of explicit rules followed, or
used in assessment, of some performance as correct or incorrect. The rules for the use of the word
“piano” might be given by explicit enumeration of the properties of pianos (which does not require
exhaustiveness or complete transparency). If someone calls a harpsichord a piano, they use “piano”
incorrectly, since, among other things, sound is produced in the harpsichord by plucking, not striking.
The correct use of “piano” must be one that entitles various inferences. Only then does the responder
have concepts, as opposed to mere dispositions to respond differentially, in the way a thermostat or an
electric eye, or a parrot, might. From “that is a piano” one must be able to infer that the sounds
characteristic of its use are produced by striking (if it is a piano, its sounds are produced by striking),8
and for that reason (among others) pianos must be distinguished from harpsichords. The parrot might
respond differentially to the two, but it does not have a reason for doing so. The parrot’s response is not
“caught up in practical proprieties of inference and justification.”9
The notion that there are explicit, stateable rules governing linguistic practices (and other
practices as well) is what Brandom calls regulism.10 Regulism is the notion that what makes conduct
subject to assessment as correct or incorrect is that it is the following/failing to follow of explicit rules.
The model is legal, more or less. Legal rules (drive on the right side, etc) need to be stateable, and indeed
stated or promulgated, in order to be in effect. Wittgenstein rejected this (legal, Kantian) way of thinking
of rules. The problem with regulism is that rules can be applied correctly or incorrectly. The rule for the
use of “piano” is broken when it is applied to a harpsichord. How come? Because the harpsichord’s
sounds are produced by plucking. But what are the rules for applying “plucking?” You would need to
apply those rules in order to apply “piano” properly. It looks as though we are started on a regress. PI
29―88 provide numerous arguments designed to show that being able to state a rule, or even being able
to give examples of following one, is not necessary for following a rule, and they proceed from the
absurdity of such regresses. The use of “and so on” in PI 84 or “cannot we imagine further rules to
explain this one” in PI 86 or the denial that any explanation would be in need of another “unless we
require it to prevent a misunderstanding” in PI 87 are typical appeals to the futility engendered by
infinite regresses. Later sections of PI carry this argument further. Rules (including rules to the effect
that there is no rule governing certain actions) need not be expressed anywhere (cf. the tennis example in
PI 69).11
A rule for applying a rule in such regresses is called an “interpretation” by Wittgenstein. “There
is an inclination to say: every action according to the rule is an interpretation. But we ought to restrict the
term ‘interpretation’ to the substitution of one expression of the rule for another.” (PI 201) But this
regress of interpretations gets nowhere, even though it may “satisfy us for a moment” (ibid.). “What this
[regress] shows is that there is a way of grasping a rule which is not an interpretation, but which is
exhibited in what we call ‘obeying the rule’ and ‘going against it’ in particular cases” (ibid.). The
problem with interpretations understood in this way, as expressions that govern actions, is that their use
would require further interpretations. One cannot move from expressions to expressions endlessly. There
must be a practical way of grasping a rule or norms generally. Practices may be defined by rules. But,
“‘obeying a rule’ is [also] a practice (praxis).” (PI 202) We could say that practices must require
“knowing how”, not just “knowing that.” What follows “that” is some proposition, something explicit,
stateable. Compare that to knowing what a game is. One can “know something and not be able to say it.”
(PI 78) Knowing shows up in things people do in interacting with one another and their environments.
There is not necessarily anything indeterminate and open to reinterpretation in our practice, our doings,
whatever may be the case with “interpretations.”12

72
 This “regress argument” shows that normed practices generally must involve, at best, implicit
norms. Regulism must be avoided. The alternative then is to ferret out a notion of praxis as requiring
implicit rules or norms.

2. Implicit rules, regularism and gerrymandering

But we are now stuck with new questions. How are we to un- derstand the correct or incorrect of
a practice if we cannot appeal to an explicit rule? A possible answer is this: we could think of agents as
conforming to rules, rather than following them. Conforming would not require any knowledge of
anything special. It could be the output of plain habits. On this view, to engage in a rule governed
practice correctly is just to regularly act in a way that instantiates the rule. The agent need have no idea
of what the rule is, leave alone any ability to state it. Thus on this account we can escape the regress that
arises out of the problem of application. In “observing” the proprieties of the practice no explicit rule is
applied. We can call this, following Brandom, a “regularist” account of normed practice. 13 For there to
be a rule in effect is simply for there to be a regular practice, a pattern of behavior. To violate the rule or
norm is simply to break the pattern.
The problem is with “the pattern,” “the rule” or “the norm.” There is no such thing as “the
pattern” no matter what performances we are considering. Consider Wittgenstein’s rejection of the
regularist account. Once again, “this was our paradox: no course of action could be determined by a rule,
because every course of action can be made to accord with the rule” (PI 201) Wittgenstein frequently
illustrates this point by considering the continuation of number series. Since any way of going on in the
continuation of “2, 4, 6, 8…” falls under some formula, any way of going on could be correct. Any way
conforms to some pattern the initial segments of which are given. How is the rule supposed to privilege
all of these cases? We could not criticize someone (claim that what they are doing is incorrect) for
continuing “9, 1, 2” since doing so would be correct (the same) according to some rule. Any behavior
can be defended as correct by rearranging the rule to fit it. And so the notion of a rule disintegrates.
Brandom describes this (following McDowell) as “gerrymandering” (adjusting the boundaries to fit the
case, rather than having the boundaries determine the case). The difficulty here has been examined by
Kripke at length.
Kripke considers the rule for the use of “+” (“plus”), given by a mathematical function, addition,
defined for all pairs of positive integers.14 This example makes particularly clear that grasping a rule for
the use of any term cannot be grasping every application of it all at once. In coming to understand “plus”
I did not grasp every equation of the form x + y = z. There are literally countless additions that I have
never done or will do. How then is it determined that a person is following the rule for the use of that
expression in a new case? Suppose I have never worked 68 + 57. Suppose in fact I have never added any
number greater than 57. I do the calculation and come up with 125. I think I am using “+” according to a
rule I gave myself. Did I use “+” correctly? Someone might say that I cannot know that I applied the rule
correctly, or even know what the rule was. Perhaps what I meant by “plus” was “quus” where “x quus y”
= “x plus y where x, y are <57, and five otherwise.” (We can call this a “bent rule”). Now this is wild
and the claim that this is the rule being followed is undoubtedly false, but what makes it false, what fact
about myself makes it the case that the correct answer to “68 plus 57?” is 125, rather than 5? It cannot be
my intention to go in “the same way” in using “plus” that constitutes that fact, if “going on in the same
way” means “going on in the way exhibited by my use so far” (and that presumably is what it means).
My use so far fits “quus” just as well as “plus.” Nor is there any other account of what the fact about me
might be that makes “125” correct and “5” incorrect. Thus, any way that I go on (any number I put down
when queried “57 plus 68?”) would be correct according to some rule. And that pretty much destroys the
notion that I am following a rule at all. The distinction between correct and incorrect will have
disappeared.
Why could it not be my dispositions that are the fact about me that make it correct to answer 125
rather than 5? In learning to add, I acquired a complex set of dispositions, such as the disposition to
answer 10 when queried 5 plus 5?, 14 when queried 8 plus 6? and so on? So if I answer “5” my present
behavior does not accord with my past training and resultant dispositions. So my meaning some function
“φ” by “+” just is my acquiring such dispositions. Since dispositions are psychological or natural
properties, this looks like a solution to the gerrymandering problem and perhaps also a reduction of the

73
normative to the natural. But Kripke/Wittgenstein attacks this idea on several fronts. The one which I
find most worthy of consideration, because of its clear reliance on the normativeness in the notion of
meaning, is this: my dispositions may include dispositions to make mistakes. The mistakes could
conform to the “bent rule.” So dispositions cannot be what distinguishes the bent rule follower from the
straight rule follower, and thus cannot be the fact about me which guarantees that I mean some function
“φ” by “+”.
Blackburn has disputed this last claim. He thinks that differences in dispositions must be what
distinguishes the bent rule follower from the straight rule follower. “Consider, for instance, the
bricklayer told to add bricks to a stack two at a time. If this means to him “add 2 up to 1000, and then 4”,
his reaction to the foreman may be quite different. Perhaps he cannot carry four bricks at a time.” 15 Or
suppose someone uses “round” to mean “squound”, where something is “squound” if it is round before
Jan. 1, 2008 and square thereafter. Such a person would have to show some behavioral tendencies
distinct from the tendencies of straight users of “round.” Thus a person who meant squound by “round”
might in 2007 show concern that next years autos might not roll so well, a tendency to hoard tires, etc.
That would show that he did not really think of himself as going on in the same way in his bent use.16
I do not think Blackburn’s arguments succeed. How a worker is disposed to respond to a
foreman who commands “+2” may depend upon factors which are completely independent of whether
he understands “+” straight or bent (e.g. how tired he is). With respect to the “squound” case, compare it
with someone, S, following the rules of checkers straight, and his opponent has one move left to crown a
piece. S might now be worried, concerned about the new consequence which turns up at this point of a
move according to the straight rule. Or he might not. What are such psychological facts supposed to
show about what rule or rules S is following? If S didn’t show any fears would that show that he did not
take the rule in the straight way? Blackburn claims that if such bent rule followers did not show “undue
fear lest next year’s motor cars will have round wheels” we can “know them not to interpret the words in
the bent ways defined.” (82) But what we fear, expect, look forward to or shun, can vary from person to
person even where everyone is following the same straight rules. Thus by themselves such facts show
nothing about what rules we are or are not following. Blackburn believes that his arguments show that
“What the learner cannot do is both take the initial samples and explanations in the bent way, and show
no awareness of the bend.”17 What his arguments might show at best is that where there is a bend in a
rule the user is bound to be aware of something being different. But his arguments do not show that what
the user must be aware of is the bend. They do not show that he is no longer entitled to think of himself
as going on in the same way. A rule provides one source for the idea that what I am doing is the “same.”
But it should be clear that my thinking I am, say, making the “same” move does not entail my thinking
that nothing is different about the move in question (it might be, for example, the same move I made
yesterday, so what is different now is that today is today).
It is not possible to violate one’s own dispositions. But the possibility of violating a rule is
essential to its being a rule. A mere regularity might instance a rule, thought of as a law of nature. But
laws that are followed, rather than merely conformed to, are obviously not laws of nature. McDowell
sums up the situation thus:

Wittgenstein’s problem is to steer a course between a Scylla and a Charybdis. Scylla is the idea that
understanding is always interpretation. We can avoid Scylla by stressing that, say, calling something “green” can be
like crying “help” when one is drowning ― simply how one has learnt to react to this situation. But then we risk
steering on to Charybdis ― the picture of a level at which there are no norms… How can a performance be nothing
but a ‘blind’ reaction to a situation, not an attempt to act on interpretation (thus avoiding Scylla) and be a case of
going by a rule (avoiding Charybdis)? The answer is: by belonging to a custom (PI 198), practice (PI 201) or
institution (RFM VI-31).18

Customs are social in this conception. A custom is the way we do something, even, the way we
always do a certain thing, for example, use “+.” “What is the criterion for the way the formula is meant?
It is, for example, the kind of way we always use it, the way we are taught to use it.” (PI 190) The
reference to “we” is essential as the following conside- rations attempt to show. What is always done is
not to be understood simply in terms of an individual’s dispositions, no matter how seamless they may
be.

74
 3. Normative attitudes and social sanctions

The grip that rules have on us (unlike the grip that natural laws have on nature) is mediated by
our conception or acknowledgement of those rules. A stone “acknowledges” the gravitational law by
conforming to it, and it cannot do otherwise. A person acknowledges theoretical and practical norms
by following them or not (so persons can do otherwise than as the rule indicates). Acknowledging a
rule is taking some performance as correct or not by that rule. Must the acknowledgement be explicit?
For Kant rules must be explicit. This regulism of Kant’s generates a regress. But if following a rule
cannot be mediated by explicit acknowledgement or acting according to explicit conceptions,
corresponding to an explicit rule (because of the regress argument) what might an implicit
acknowledgement be? What is required for the “normative attitude” of “taking (or assessing) a
performance as” either correct/right or incorrect/wrong, if doing so is not explicit acknowledgement of
ex- plicit rules? After all, some cases of “taking as” have no normative dimension. That a dog takes
dung as food is shown in its actually eating dung, but its (not) doing so is neither correct nor incorrect.
What sort of “taking as” does have a normative dimension, confer normative status?
One plausible answer is that to take a performance as correct/ incorrect is to impose or be
prepared to impose sanctions of some kind. It would be possible to do so without there being any
mention or even formulation of the rule in question. That could happen even in a highly regulated
game, say chess. Merely by saying “you can’t do that” it might possible to call to mind a piece of
learning how to go on, a “learning how” that contained no formulation of a rule, in terms of which
correct/ incorrect takes hold.
To sum up, norms require a distinction between correct/incorrect. That distinction only holds
up if there are implicit norms for practices. Implicit norms might be understood in terms of “taking
us,” and taking as might be understood as requiring sanctioning.
How is sanctioning to be understood? It could be understood in terms of positive and negative
reinforcement à la Skinner, and thus, assuming the viability of such bottom-up accounts, in entirely
non-normative terms. But it might also be understood in entirely normative terms. The observance or
violation of one norm might be sanctioned via another norm, e.g. by imposition of an obligation to X,
whether or not the sanctioned person is disposed to X, or by granting of some normative status, say,
being eligible to attend a festival,19 whether or not the sanctioned person is disposed to attend. In this
sort of case negative and positive reinforcements to produce or reinforce dispositions have dropped out
of the account of sanctioning. What changes essentially as a result of the sanctioning is normative
status, not an individual’s dispositions. This web of sanctions need not terminate in something non-
normatively specifiable, such as drive reduction or desire satisfaction. The sanctions in such cases are
internal to practices and not reducible to anything “natural.” So we might wonder whether sanctioning
could be normative all the way down. It is, I think, Wittgenstein’s view that linguistic norms are
sanctioned only by further norms, no matter that some individual “instructor” might smack a child for
calling a cow a “pig” or for writing “amo” rather than “amas” where the latter was grammatically
required. This might seem to run up against Wittgenstein’s typical remarks to the effect that one obeys
a rule “blindly” (PI 219) or that justifications must run out and then one acts “without reasons” (PI
211), which might be taken to imply that at the level of “bedrock” there are only brute dispositions to
behave. But Wittgenstein does not think that. “To use a word without a justification does not mean to
use it wrongly (zu unrecht gebrauchen).” (PI 289) The purpose of this remark is “to prevent the
leaching out of norms from our picture of ‘bedrock,’ ― from our picture, that is, of how things are at
the deepest level at which we may sensibly contemplate the place of language in the world.”20 If this is
correct, then Wittgenstein does not countenance reduction of the normative to the non-normative in his
account of rule following. In any case such a reduction is not necessary, and a non-reductive strategy
has some strong independent attractions. The reinforcing of norms by further norms evidently
introduces a wholistic dimension to our understanding of linguistic practice, and that is a dimension
which is, arguably, required on independent grounds.21
This way of construing sanctioning has an essentially social dimension. There must,
Wittgenstein avers, be a distinction between my status and my assessment. What is actually the case in
my use and what I take to be the case must be distinguishable, and status, as correct say, or as entitled
to attend the festival, depends upon what is taken to be the case by someone other than myself. So self
sanctioning could not work. Thus Kripke and Wittgenstein resolve the “paradox” of PI 201 by trying

75
to show that, while there is no fact about me, the individual, that would make it the case that ‘125’ is
correct and ‘5’ incorrect, there is a fact about the community of which I am a part that will account for
the correctness/incorrectness. While there can be no private language, a language such that I alone am
the final arbiter of correct/incorrect, there can be public languages, and in fact only public languages
are languages at all. Only the reactions of a community of users serve to “rule out” such mad
responses as “5.” The claim now on the table is that the fact which is those “reactions” must be social
sanctionings.
Once again Blackburn demurs. An individual, he thinks, could sanction himself. He asks us to
suppose that a born Crusoe might find a Rubick’s cube washed up on the shore and over the years
evolve a technique (a private practice) for solving the cube. Blackburn thinks it is “easy to go through
the thought experiment of coming across such an individual.”22 I think what he should say is that it is
easy to imagine such an individual, in somewhat the same way in which it is easy to imagine a bear
speaking English. But if you really think about it (the term “thought experiment” is quite honorific
here) you may not get far. Crusoe discovers a “solution”? And where did he get the concept of a
solution? How is he to know what would count as a solution? Where would he even get the idea of
something counting as something? Crusoe is sitting on the beach. The cube washes up. He picks it up,
fools with it. For years perhaps. Then suddenly it pops into his mind: “perhaps there is a solution to
this.” This is ludicrous. Or, nothing pops into his mind (in particular no English sentences) but he
simply starts manipulating the cube, making little marks in the sand, looking back at them now and
then, and eventually, he has it! What? The solution! I personally can neither imagine, conceive, nor
make sense of this. In particular I do not see how anything that Crusoe did could be considered by him
to be mistaken or incorrect, except in the sense of failing to get him from A to B in the way that some
other “move” did. But there could not be anything “correct” about getting to B itself (though doing so
might be pleasing, satisfying, conducive to survival, etc.) We can imagine a born Crusoe finding the
“solution” to the Rubicks cube only by forgetting who a born Crusoe is, perhaps, by forgetting that he
is a born Crusoe. Blackburn supposes that Crusoe “dignifies himself… as having a principle of
application… In doing so he allows the possibility of mistake… It is a component of his attitude that a
particular judgment might turn out better regarded as mistaken.”23 What perhaps makes this seem plau-
sible is the reliance on the notions of “attitude” and “allowing” which Blackburn brings to bear on the
case. Yet there is something very fishy in the notion that something might turn out to be a mistake
because some individual has the attitude that it would be better regarded as a mistake. Better by what
standard of superiority? Blackburn suggests the following: the isolated individual’s judgments are
playing a role in a project “of ordering the expectation of recurrence of sensation with an aim at
prediction, explanation, systematization, or simple maximizing of desirable sensation.”24 I have
allowed that Crusoe might find certain ways of arranging the cube more pleasing than others, and it is
not impossible to imagine a story in which its being arranged one way rather than another might have
survival value. None of this amounts to showing that arranging it that way is “correct.” That a
performance makes it more likely that I will pass on my genes cannot be what makes it correct. The
point is not that otherwise the distinction between what happens in fact and what ought to happen
simply collapses, but rather that what can be said in the case of realizations of dispositions generally
can- not be said where rules are in fact being followed. What sense can be given to the claim that what
is generally done is correct (all the world is “correct” said a dotty Darwinist)? Likewise that some
“move” is pleasing to me at this moment cannot make it “correct.” If something quite different should
please me a moment from now, then what more can I or anyone else say or think than “whatever
seems to please me (him) does please me. There is no difference.” And that arbitrariness will vitiate
any notion of a “mistake” which might be imported into this context, so that “whatever seems right to
me will be right,” i.e. the notion of what is right or a mistake will have lost any application, as
Wittgenstein insists (PI 201).
It is worth noting some of what is not settled by the argument so far. If we grant the
connections posited here between rule following, assessments, and sanctions, and if sanctioning is
essentially social, then we have found one way to move in the direction of a social conception of rules,
and a conception of intersubjective agreement. But it is still far from clear how a “community”
sanctions. There are familiar and not so familiar problems with the idea of “social sanctions.” One is
that societies cannot sanction, only individuals can. To speak of social sanctions is to speak
metaphorically, and that is particularly obvious where the sorts of sanctions that might play a role in

76
linguistic behavior are concerned. The latter might range all the way from reminders by mothers to
philosophical essays on contentious concepts.25 The metaphor of “social” sanctioning is not harmless,
since any attempt to build social sanctionings out of individual sanctionings would be acceptable to all
only if all agreed (which is unlikely for most important cases) or there was some principled way of
deciding what less than universal degree of agreement will suffice (a familiar problem in political
philosophy, itself productive of such myths as the “general will”). It may appear that we need some
notion of authority or expertise, in order to determine those individuals in the group who are in a
position to sanction. It is however far from clear how this would work in the case of linguistic norms
and practices. Anyway at first sight lexicographers and grammarians don’t seem to supply very much
of the kind of expertise needed for understanding the actual practices of linguistic communities.
A more basic problem, at least in terms of the present discussion, with locating the source of
normativity in assessments shown in sanctions is that sanctioning can itself be done correctly or
incorrectly. If doing it correctly requires mastery of explicit rules, then we have regulism. But even if
doing it correctly requires only the mastery of implicit rules, the question “what rules?” cannot be
answered. The gerry- mandering objection would once more arise. Suppose that there is a pattern of
sanctioning, and some violations of that pattern. That will not get us to a distinction between
correct/incorrect. Thus if, for example, the reinforcing consisted in a kind of punishment, there would
be no distinction between punishment that is deserved and that which is not. Any punishment of
anyone could be considered correct or deserved. Any way of going on in sanctioning could always fall
under some rule or norm.
Finally, the approach or family of approaches being assessed above may seem to lose any
concept of objectivity. We begin with the notion of practices or games with words or sentences.
Meaning is understood in terms of things done with words, such as making assertions. Something
counts as an assertion only in a normative context, just as something counts as a chess move only in a
normative or rule governed context. But assertions are contentful, and are also typically evaluated in
terms of truth and falsity, which appears to be quite a different dimension of evaluation, not reducible
to assertability conditions.
The implications of this way of thinking for disputes about ob- jectivity are central to
Brandom’s detailed discussions.26 My more modest aim here has been to remove some objections to
what I take to be a Wittgensteinian way of thinking about community and communal norms, in which
communities are formed by norms which are not themselves reducible to something non-normative,
and in which norms essentially require community. 27

NOTES AND REFERENCES

1. Brandom, R., Making It Explicit, Harvard University Press, Cambridge, 1994, p. 9 and passim.
2. Charles Taylor speaks of our “culture” as “being in thrall to a picture of our thinking as entirely
representational” (“Rorty and Philosophy”, in Richard Rorty, Cambridge University Press, Cambridge, 2003, p.
159). It turns out, however, that shared opposition to representationalism is fully compatible with deep
differences regarding what that opposition implies. Taylor’s argument with Rorty is a case in point.
3. Allied notions are “correspondence” and “mirroring.” Resistance to these metaphors is lively in, for
example, the originating pragmatists (James, who penned Pragmatism 100 years ago (1907), Pierce and Dewey).
As early as 1878, James wrote “the knower is not simply a mirror floating with no foot-hold anywhere, and
passively reflecting an order he comes up.” (“Spencer’s Definition of Mind as Correspondence”, in Essays in
Philosophy, Harvard University Press, Cambridge, 1978, p. 21) This passage is strikingly prescient considering
the impetus to a neo-pragmatist revival given by Rorty’s Philosophy and the Mirror of Nature (Princeton
University Press, Princeton, 1979). Rorty decries the “mirror” analogy and extols a history of recent philosophy
that features Heidegger, Wittgenstein and Dewey as the principal “anti-representationalists.”
4. PI 32 compares knowing how to (correctly) use a name to knowing how to use the King in chess. A
leading feature of PI is of course the use of the expression “language game” (sprachspiel), introduced at PI 7.
5. PI 43.
6. Brandom, R., [1], p. xii.
7. PI 202.

77
 8. Cf. Brandom, R., Articulating Reasons, Harvard University Press, Cambridge, 2000, p. 48.
9. Ibidem.
10. Brandom, R., [1], pp. 18―26.
11. A fine and detailed exegesis of these and other sections of PI is provided by Eike Savigny, “Self
Conscious Individual versus Social Soul: The Rationale of Wittgenstein’s Discussion of Rule Following”, in
Philosophy and Phenomenological Research, LI (1), 1991, pp. 67―84.
12. In claiming that meaning cannot be exhaustively given by rules, Wittgenstein did not mean “that
there was something intrinsically indeterminate and open to interpretation in our practice. It meant that language
is more than talking.” Hacking, I., Representing and Intervening, Cambridge University Press, Cambridge, 1983,
p. 105.
13. Brandom, [1], p. 26.
14. Kripke, S., On Rules and Private Language, Blackwell, Oxford, 1982, pp. 7―64.
15. Blackburn, S., Essays in Quasi-Realism, Oxford University Press, Oxford, 1993, p. 221.
16. Blackburn, S., Spreading the Word, Oxford University Press, Ox- ford, 1984, pp. 81―82.
17. Ibid., pp. 74, 81.
18. MacDowell, J., “Wittgenstein on Following a Rule”, in Synthese, 58, 1984, p. 342.
19. Brandom’s example, [1], p. 43.
20. MacDowell, J., [18], p. 341.
21. For an interesting discussion of various kinds of “meaning (or intentional) wholism” see Haugeland,
J., “Understanding Natural Languages”, in The Journal of Philosophy, 76, 1979, pp. 619―632.
22. Blackburn, S., [16], p. 84, [14], pp. 226―227.
23. Blackburn, S., [15], p. 228.
24. Ibidem.
25. For example, Kierkegaard claims that “If a son were to say, ‘I obey my father not because he is my
father but because he is a genius, or because his commands are always profound and brilliant,’ the filial
obedience is affected. The son emphasizes something altogether wrong, emphasizes the brilliance, the profundity
in a command, whereas a command is simply indifferent to this qualification. The son is willing to obey on the
basis of the father’s profundity and brilliance, and on that basis he simply cannot obey him” (Without Authority,
Hong, H.V. • Hong, E.H., (eds. and trs.), Princeton University Press, Princeton, 1997, p. 104). These remarks
amount to an attempt to sanction certain uses of “command” and “obey” and “authority.” They are like
Wittgensteinian reminders, which are however a long way from a mother’s reminders about “I” and “me,” but
nonetheless also “grammatical” in an extended sense.
26. Brandom, R., [1], passim.
27. This paper began as a project for an NEH Summer Seminar titled “Pragmatism: A Living Tradition,”
held at the University of New Mexico in the summer of 2007, Russell Goodman, Director. I am indebted to
NEH, Prof. Goodman, and other participants in the seminar, for whatever improvements there have been in my
grasp of the pragmatic dimension in Wittgenstein, and in related literature.

DECONSTRUCTING SMS LANGUAGE:

A CONTENT ANALYSIS OF VALENTINE DAY SMS TEXTS
Debasish Chakrabarti
Prof. univ. dr., Universitatea din Assam, India

ABSTRACT. An attempt has been made in the study to deconstruct love language of the modern day young
people by undertaking a content analysis of 318 SMS texts taken from a leading English daily of Calcutta, India
on the Valentine Day of 2006. Five Key-words-In-Context, love, life, heart, world, and valentine have been
identified as most frequently chosen words for V-Day SMS by using word concordance. A gender bias test
(statistical t-Test) has identified male supremacy in conveying love messages. A pair wise Correlation coefficient
study of the key words indicate that the word valentine is positively correlated with the words, love and heart,
and negatively correlated with the words, life and world. A statistical regression analysis postulates a
mathematical formulation for 100 valentine words, the possible numbers of the words, love, life, heart and
world: 100Valentine = 237 + 1.love – 29 life + 24 heart – 24 world. The study finally hints that lesbians and
gays are ‘quite in’, in our society. The same sex SMS messages bear a strong testimony to the beginning of a
‘gay-lesbian’ era in Indian Society. The researchers may humbly claim this study to be a pioneering study on
content analysis of SMS texts.

78
Key words: sms, love language, Valentine, analysis, test

Introduction

 The SMS study is current and is popular among the present generation.
 SMS is the best way to express oneself, saving both time and energy.
 and the language of love messages has changed over the years.
 The evolution love language can be best studied by analyzing the content of SMS texts.
 An attempt has been made here to analyse contents of 318 SMS messages published in an
English national daily of Calcutta.

Research Questions

1. How is SMS text used to express love?

2. What are the most frequently used words in love messages?
3. Is there any gender bias of the most preferred love words?
4. What are the correlations among the most preferred key words in SMS
5. Can the relationship of the key words be established by any mathematical formulation?
6. Whether any gender anomaly is evidenced in SMS study?

Methods
 Database: 400 Love messages from a leading national English daily of February 14, 2006, of
Calcutta edition were analysed.
 318 SMS texts were chosen for study. SMS’s without names of senders and written in Indian
languages were not included. SMS messages in English have only been chosen for study.
 Key–Words-In-Context (KWIC) was identified by word concordance.
 A statistical t-Test has been applied to find any gender bias in the use of Key words.
 A pair wise Correlation Coefficient study has been undertaken to find the correlation among
the most preferred key words in SMS.
 An attempt has been made to deduce a Valentine Day equation mathematically by employing
statistical method of Regression Analysis.
 Same sex messages have been analysed to examine the existence of any gender anomaly in
Indian society.

Findings

1. Key words in Context (KWIC)

An analysis of the chosen 318 SMS reveals,107 SMS were sent by females to males whereas 193
SMS were sent by males to females. The rest includes the SMS of males to males and females to
females. It has been represented in the table below.

Table: 1 (a) SMS of different gender categories

Male to Female to Male to Male Female to Female Total SMS

Female Male (M-M) (F-F)
(M-F) (F-M)
193 107 11 07 318

Out of the total data of SMS, the total no of words has been determined to be 5,390. Next by manual
concordance of these SMS, the most frequently used words or the most preferred words have been
short-listed. It is represented in a tabular form below.

79
Table No: 1(b)

KWIC( Key Word In Context): Frequency Distribution

Serial no Word Frequency

1 Love 203
2 Life 108
3 Heart 54
4 World 29
5 Valentine 14
Table No:1 (b) is
6 Soul 15 now graphically
represented in
7 Dear 9 Figure :I
8 Sweet 5
Figure: I : Key
9 Sweetheart 3 Word in Context
10 Heartbeat 3 (KWIC)
Frequency

80
 Key Word In Context(KWIC) Frequency

250

200 203
Frequency

150
Frequency
100 108

50 54
29
14 15 9
0 5 3 3

t
e

ul
rt

at
t
r
ve

ld
fe

ar
ee
ea
in
ea

So

e
or
Li

e
Lo

nt

rtb
Sw
D

th
H

le

ee

ea
Va

Sw

H
Key Word In Context (KWIC)

Interpretation (1): It has been found from Table 1(b) and Figure I that love, life, heart, world,
valentine and soul are the most preferred words of the generation-next.

2. Gender Bias Test:

 In order to identify any gender bias in the language or in usage of the words by males and
females a t-test has been conducted whereby we will be able to test the difference of mean
between two different groups i.e. male to female and female to male group with different
standard deviation.

 The t-test has been done with the help of SPSS 10.10 for windows.

Table2 (a): Frequency of ‘love’ in every 20 SMS

81
 Class interval Male-Female Female-Male
0-20 11 12
20-40 12 17
40-60 12 13
60-80 10 14
80-100 10 8
100-120 7 6
120-140 8 0
140-160 20 0
160-180 17 0
180-200 6 0
Total:113 Total=70

Depending on table 2(a) the t-test has been carried out and it is represented
below in table 2 (b)

Table: 2(b): t-Test for the Word ‘Love’

82
Explanation:

 In an attempt to find out gender bias in selection of the word ‘love’, we choose to test the
difference of mean love contained SMS’s for every 20 messages. For this purpose, paired t-
test (two samples) assuming unequal variances was conducted.
 We hypothesized that there is no difference between the mean love SMS’s sent by Male to
Female (M-F) as against Female to Male (F-M.).
 The calculated mean of love contained messages typed by Male to Female as against Female
to Male (M-F) are 11.3 per every 20 messages. The same figure for the Female to Male (F-M)
category is computed as 7 per every 20 messages. The null hypothesis (no difference in mean)
is rejected at 6% level of significance, which is statistically satisfactory.
 In other words, we accept the alternative hypothesis viz- mean love messages sent from
Males to Females (M-F) is higher than that of Females to Males (F-M
 It implies male dominance in sending the word love on the occasion of Valentines Day.

Table: 2(c) Frequency of ‘life’ in every 20 SMS

Class interval Male-Female Female-Male
0-20 7 9
20-40 6 10
40-60 4 6
60-80 11 6
80-100 8 3
100-120 12 2
120-140 1 0
140-160 8 0
160-180 5 0
180-200 5 0
Total:67 Total=36

83
 Depending on table 2(c) the t-test has been carried out and it is represented below in
table 2 (d)

Table: 2(d): t-Test for the word ‘Life’ (Total 318 Samples)

t-Test: Two-Sample Assuming Unequal Variances

LIFE
m-f(life) f-m(life)
Mean 6.7 3.6
Variance 10.67778 15.15556
Observations 10 10
Hypothesized Mean
Difference 0
df 17
t Stat 1.92873
P(T<=t) one-tail 0.035317
t Critical one-tail 1.739607
P(T<=t) two-tail 0.070633
t Critical two-tail 2.109816

Explanations:

 In an attempt to test gender bias in selection of the word ‘life’, we choose to test the difference
of mean life contained SMS’s for every 20 messages. For this purpose, paired t-test (two
samples) assuming unequal variances was conducted.
 We hypothesized that there is no difference between the mean life SMS’s sent by Male to
Female (M-F) as against Female to Male (F-M).
 The calculated mean ‘life’ contained SMSs from Male to Female (M-F) is 6.7 per every 20
messages. That for Female to Male (F-M) category is 3.6. The null hypothesis is rejected at
5% level implying a clear /distinct male dominance in selection of the word ‘life’ in a
valentine day SMS.

Interpretation (2):

Depending on the calculation and analysis of the t-test, in can be concluded that there is a gender bias
and it is tilted towards the male section i.e. there is male dominance. In other words, the males are still
very open and aggressive in expressing their love compared to the females.

3. Correlation Test between the KWIC

In order to find out if there is any relationship or correlation between the usages of the most frequently
used words, we decided to evaluate the Karl Pearson Coefficient of Correlation of the different
variables. It is an attempt to find out if the use of one word influences the use of other.

84
Table: 3 Correlations Co-efficient of the Key Words In Context

LOVE LIFE HEART WORLD VALE

NTIN
E
LOVE Pearson Correlation 1.000 -.057 .032 -.288 .203
Sig. (2-tailed) .834 .905 .279 .450
N 16 16 16 .16 16
LIFE Pearson Correlation -.057 1.000 .389 -.373 -.525*
Sig. (2-tailed) .834 .136 .154 .037
N 16 16 16 16 16
HEART Pearson Correlation .032 .389 1.000 -.151 .157
Sig. (2-tailed) .905 .136 .578 .563
N 16 16 16 16 16
WORLD Pearson Correlation -.288 -.373 -.151 1.000 -.151
Sig. (2-tailed) .279 .154 .578 .577
N .16 16 16 16 16
VALENTINE Pearson Correlation .203 -.525* .157 -.151 1.000
Sig. (2-tailed) .450 .037 .563 .577
N 16 16 16 16 16

o Correlation coefficient (Love & Life) = -0.057

 Correlation coefficient (Love & Heart) = 0.032
 Correlation coefficient (Love & World) =-0.288
 Correlation coefficient (Love & Valentine) =0.203
 Correlation coefficient (Life & Heart)=0.389
 Correlation coefficient (Life & World)=-0.373
 Correlation coefficient (Life & Valentine) = -0.525
 Correlation coefficient (World & Heart) = -0.151
 Correlation coefficient (World & Valentine)=-0.151
 Correlation coefficient (Heart & Valentine)=0.157

Interpretations (3)

Correlation coefficient between occurrences of the words Love & Life

The estimated Correlation coefficient between Love & Life is found to be -.057. That is love & life
are negatively co-related meaning that, people who choose to type the word ‘love’ generally do not
choose to type the word ‘life’ in a valentine day SMS.
Correlation coefficient between occurrences of the words Love & Heart

The estimated Correlation coefficient between occurrence of the words Love and heart is found to be
0.032. It implies that , people who choose to type the word ‘love’ have a strong desire to type the word
‘heart’ on the occasion of valentine day SMS.
Correlation coefficient between occurrences of the words love & world

The Correlation coefficient between occurrence of the words Love and World is estimated at -0.288. It
implies that , people irrespective of sex sent the word ‘love’ generally do not choose to send the word
‘world’ on the occasion of valentine day SMS.
Correlation coefficient between occurrences of the words love & Valentine

85
The Correlation coefficient between occurrence of the words Love and Valentine is estimated 0.203. It
implies that people in general express themselves in on the occasion of valentine day SMS by sending
both the words love & Valentine.
Correlation coefficient between occurrences of the words Life & Heart

The estimated Correlation coefficient between Life & Heart is found to be 0.389. That is love & life
are positively co-related meaning that , people who choose to type the word ‘life’ also chooses to type
the word ‘heart’ in a valentine day SMS.
Correlation coefficient between occurrences of the words Life & World

The estimated Correlation coefficient between Life & world is found to be -0.373. It implies that ,
people who choose to type the word ‘life’ generally do not choose to type the word ‘world’ in a
valentine day SMS.
Correlation coefficient between occurrences of the words Life & Valentine

The estimated Correlation coefficient between Life & Valentine is found to be -0.525. It implies that ,
people who choose to type the word ‘valentine’ have a strong apathy towards the word ‘life’ on the
occasion of valentine day SMS.
Correlation coefficient between occurrences of the words World & Heart

The Correlation coefficient between occurrence of the words World and Heart is estimated -0.151. It
implies that , people in general who chooses to use the word ‘world’ do not choose ‘heart’ on the
occasion of valentine day SMS.
Correlation coefficient between occurrence of the words world & Valentine

The Correlation coefficient between occurrence of the words ‘World’ and ‘Valentine’ is estimated
-0.151. It implies that , people in general who chooses to use the word ‘world’ do not choose
‘valentine’ on the occasion of valentine day SMS.
Correlation coefficient between occurrences of the words Heart & Valentine

The Correlation coefficient between occurrence of the words ‘Heart’ and ‘Valentine’ is estimated
0.157. It implies that, people in general who chooses to use the word ‘Heart’ also choose to type the
word ‘valentine’ on the occasion of valentine day SMS.

4. Regression Analysis

In regression analysis, our primary attempt is to arrive at a Valentines Day equation. We choose the
occurrence of the word ‘valentine’ to be explained by occurrence of the words ‘love’, ‘life’, ‘heart’
and ‘world’ apart from a constant called “the intercept or constant of regression”. Normally, in a
regression model the word ‘valentine’ is explained by a random disturbance term called ‘white random
noise’. That is the word valentine is explained by certain uncontrollable disturbances contained in the
‘white random noise’.
Certain factors like social status, economic back ground, mental status among many others, explain
sending of valentine SMS. All these factors are included in the white random noise (WRN) term.
Our hypnotized model runs as follows:

(Valentine) t = Constant + β1. (Love)t + β2.(life)t + β3.(heart)t + β4.(world)t +ut

Where ut is the WRN (White Random Noise) term which is assumed to follow a normal distribution
(independent and identically) with zero mean and constant variance.
The ‘constant’ is the regression intercept.

Statistical Results in tabular form

86
Table 4(a) Coefficient of determination

Coefficient of determination/ summary measure of goodness of fit

Model R R Square Adjusted R Std. Error of the
Square Estimate
1 0.753 a 0.567 0.410 0.7353

a. Predictors: (constant), WORLD, HEART, LOVE, LIFE

Table 4(b) ANOVA

ANOVAb

Model Sum of df Mean F Sig.

Squares Square
1 Regression 7.803 4 1.951 3.608 0.041 a
Residual 5.947 11 0.541
Total 13.750 15

Table 4(c) Coefficients

Coefficientsa

Unstandardized
Coefficients
Model t Sig

B Std. Error
1 (constant) 2.368 1.130 2.096 .060
Love 8.106E-03 .057 .143 .889
Life -.293 .082 -3.559 .004
Heart .242 .124 1.951 .077
World -.239 .139 -1.718 .114

a. Dependent Variable: Valentine

Interpretation (4):

Estimated Results

The word ‘valentine’ is the dependent variable and the words love, life, heart and world are
independent variables. The t statistics values are reported in parenthesis.
The t ratios are needed to check the statistical significance of regression co-efficients.

(Valentine)t = 2.370 +0.008. (Love)t – 0.293 (life)t +0.242 (heart)t – 0.239 (world)t
(2.096) (0.143) (-3.559) (1.951) (-1.718)
VALENTINE DAY EQUATION

The following mathematical equation is deduced by multiplying our estimated results exactly by
100 times.

87
 100Val = 237 + 1.love – 29 life + 24 heart – 24 world

Interpretations

1. The constants seem to be the single most important determinant of the word valentine.
2. The word ‘love’ has a positive influence on Valentine.
3. The word ‘life’ has a strong negative influence on valentine.
4. The word ‘heart’ has a strong positive influence on valentine.
5. The word ‘world’ has a strong negative influence on valentine.
6. Apart from the constant the strongest positive determinant of valentine is heart.
The mathematical equation derived in this study represents a correlation of the most preferred love
words chosen by the Calcutta youths on the Valentine Day of the year 2006.

5. Gender Anomaly Study

It has already been observed in the Table:1 that out of 318 total messages at least 11 messages were
exchanged between same sex, male and male and 7 messages were shared by female and female.
This is shown in Table 5

Table: 5 Homosexual Messages

Male to Male Female to Female

(M-M) (F-F)
11 07

The same sex messages amount to 5.66%. of the total 318 messages.
The ratio of homo sex messages as compared to hetero sex messages will amount to
3: 50.

Homosexual messages: Heterosexual messages = 3:50

Interpretation: It appears from the above ratio that homo sex messages, though fewer in numbers, are
an ‘in thing’ in our society.
A look into the Male-to-Male category and Female-to-Female category of Table 6 indicates the
frequency of favoured six key words, love, life, heart, world, valentine, soul among home sex partners
(Female-Female, Column 6 of the Table: 6 and Male – Male, Column 7 of Table: 6)

Table: 6 KWIC Analysis of Same Sex Messages

Serial KWIC Total F-M M-F F-F M-M

no frequency frequency frequency frequency frequency
(1) (2) (3) (4) (5) (6) (7)

1 Love 203 70 113 7 11

2 Life 108 35 67 2 4
3 Heart 53 15 32 3 3
4 World 29 15 14 0 0
5 Valentine 14 1 11 1 1
6 Soul 15 5 10 0 0

Table: 6 is represented in Figure II: Homo sex Representation of Key- Word-In-Context

(KWIC). Male pairs seem to be more addictive to the use of the words, love and life than the
female pairs. Both the categories have used the word, heart for equal number of times.

88
Figure: II Homo-Sex Representation of KWIC

homo-sex representation of KWIC

12
11
10

8
Frequency

7 F-F frequency
6
M-M frequency
4 4
3
2 2
1
0 0 0
e

ul
rt

ld
ve

fe

in
ea

So
or
Li
Lo

nt
W
H

le
Va

Key word in context(KWIC)

Figure: III Hetero-sex representation of KWIC

Hetero-sex representation of KWIC

120
113
100
Frequency

80
70 67 F-M Frequency
60
M-F Frequency
40 35 32 14
20 15 15 11 10
5
0 1
e
rt
ve

l
ld
fe

tin

ou
ea

or
Li
Lo

en

S
H

al
V

Key word in context (KWIC)

89
 Conclusion

 The Key-Word-In –Context study of total 318 SMS reveals love, life, heart, world, valentine
and soul are the most preferred words of the generation-next.
 The t-Test conducted on total samples of 318 SMS indicate, there is a gender bias and it is
tilted towards the male section i.e. there is male dominance. In other words, the males are still
very open and aggressive in expressing there love compared to Females
 The word love is positively correlated with the words heart and valentine and negatively
correlated with life and world.
 The word life is positively correlated with the word heart and negatively correlated with words
love, world and valentine.
 The word heart is positively correlated with the word love, life and valentine negatively
correlated with word world.
 The word valentine is positively correlated with the words love and heart and negatively
correlated with the words life and world.
 The word world is not positively correlated with any of the Key words. It therefore seems to
be not much relevant for V-day messages
 A valentine day mathematical equation has been deduced by applying the statistical tool of
Regression Analysis:
100Valentine = 237 + 1.love – 29 life + 24 heart – 24 world
(Where the numerical value 237 is a constant for the Regression Analysis)
 A study of the same sex messages between male and male and female and female indicate that
homo sex messages, though fewer in numbers are an ‘in thing’ in our society.
 A KWIC analysis of the same sex messages further shows that Male pairs seem to be more
addictive to the use of the words, love and life than the female pairs. Both the categories have
used the word, ‘heart’ for equal number of times.
 The revelation offers a cultural shock to the Indian society which is otherwise known to be
orthodox and conservative.
 The study finally hints that lesbians and gays are ‘quite in’ in our society. The same sex SMS
messages bear a strong testimony to the beginning of ‘gay-lesbian’ era in Indian Society.

REFERENCES

Baron, N. S. (2004). See You Online: Gender Issues in College Student Use of Instant Messaging.
Journal of Language and Social Psychology 23(4): 397-423.
Eldridge, M. and B. Grinter (2001). Studying Text Messaging In Teenagers. Conference of Human
Factors in Computing Systems (CHI) Workshop: Mobile Communications: Understanding Users,
Adoption & Design
Grinter, R. E., and L. Palen. (2002). Instant Messaging in Teen Life. Proceedings from Conference on
Computer Supported Cooperative Work 2002. New York: ACM Publishers.
Grinter, R. E. and Eldridge, M.A. (2001). y do tngrs luv 2 txt msg? Proceedings of the Seventh
European Conference on Computer Supported Cooperative Work (ECSCW '01), Bonn, Germany.
Dordrecht, Netherlands: Kluwer Academic Publishers: 219-238.
http://www2.parc.com/csl/members/grinter /ecscw.pdf
Reid, D. and F. Reid (2004). Insights into the Social and Psychological Effects of SMS Text
Messaging. http://www. 160characters.org/documents/SocialEffectsOfTextMessaging.pdf
Reynolds, H. L. (2002). IM What I Am: Teen Talk and Gender Identity in Online Instant Messaging.
MA thesis, Georgetown University.
(2003). The Mobile Culture of Youth. Paper presented at Workshop in Telepsychiatry,
http://www.telemed.no/cparticle75877-10228a. html
(2003). MMS - Mobil med smil [MMS - mobile with a smile]. ISS Report 69 NTNU.
(2002). Ungdom og SMS [Youth and SMS]. ISS Report 60, NTNU.
Thurlow, C. (2003). Generation Txt? The sociolinguistics of young people's text-messaging.
Discourse Analysis Online. http://www.shu.ac.uk/ daol/articles/v1/n1/a3/thurlow2002003-paper.html

90
Williams, S. and L. Williams (2005). Space invaders: the negotiation of teenage boundaries through
the mobile phone. The Sociological Review 53(2):314.

ROLUL LIDERULUI ÎN COMUNICAREA DE GRUP –

O REALITATE ÎN SCHIMBARE
Sultana Craia
Conf. univ. dr., Universitatea Spiru Haret

ABSTRACT. Having as starting point “two steps flow” and “personal influence” theories from the fifties and
sixties, the current study compares the psycho-social climate and media phenomena with the current state of
facts. The author made this study based on questionnaires designed to follow the communicational behavior in
the family and age groups in the case of students and their families. The information practices, the interest for
politics, the politics’ influence or lack of, the media products consumption and the utilization of new media have
been considered. The results is that the perspective on the above mentioned theories must be changed in the
conditions of direct access to information through multiple channels. In these conditions the leader’s role and
personal influence are functioning in a different way.

Cuvinte cheie: lider, comunicarea de grup, mass-media, politică, informaţie

În măsura în care se aplică unor fenomene psiho-sociale, supuse schimbării, nu toate

modelele şi teoriile, fie şi cele devenite „clasice” îşi păstrează integral relevanţa. Fiecare teorie şi
fiecare model este produsul unor condiţii sociale, psiho-sociale, culturale, economice şi politice

91
determinate, care, în timp, se modifică, generând atitudini şi comportamente diferite, iar mecanismele
identificate la un moment dat nu mai funcţionează, sau funcţionează altfel.
În cazul „modelului în doi paşi” sau „două etape”, transformările sunt considerabile. În
primul deceniu al secolului XI stările de lucruri s-au schimbat. Modelul a fost elaborat într-o epocă în
care încă nici aparatul de radio nu exista în fiecare familie, cu atât mai puţin televizorul.
Comportamentul comunicaţional de grup era altul, iar studiile aveau în vedere alt tip de grupuri.
Tineretul şi adolescenţii nu erau recunoscuţi de sociologi ca fiind categorii distincte, cu nevoi şi
comportamente diferenţiate, iar relaţiile la nivelul grupului familial au suferit şi ele modificări.
În lucrarea care conţine formularea sintagmei „fluxul comunicării în doi paşi”, Mecanismul
votului1, autorii constată, dar acest lucru se întâmpla în 1944, efectele contactelor personale asupra
oamenilor, decisive pentru opiniile lor şi observă că „ideile migrează din radio şi ziare către liderii de
opinie şi de la aceştia ajung la segmentele mai puţin active politic ale populaţiei” (p. 201). Lazanfeld
descoperă faptul că „influenţa contactelor personale asupra opiniei se explică, paradoxal, prin
caracterul lor mai degrabă informal şi prin lipsa de intenţionalitate în problemele politice”. În analiza
comportamentului alegătorilor în raport cu „influenţa personală” a unui lider din cadrul grupului,
Lazarsfeld introduce şi sintagma „răsplata conformismului” şi atrage atenţia asupra faptului că „de
câte ori propaganda exercitată de o altă persoană este percepută ca o expresie prevalentă a unui grup,
ea are mai multe şanse decât mediile formale să se impună cu succes, graţie recompenselor sociale pe
care le implică” (p. 204). Conformismul asigură confort sau cel puţin permite să se evite un anume
disconfort social, astfel încât alinierea la opiniile dominante ale grupului intervine în mod obişnuit şi
neproblematic în comunicarea politică (şi nu doar aceasta). De altfel, această direcţie, schiţată de
lucrarea coordonată de Lazarsfeld, va produce o altă contribuţie de referinţă, decenii mai târziu, prin
nu mai puţin celebra carte Spirala tăcerii2. Un alt element care ilustrează influenţa personală,
identificat de cercetarea condusă de Lazarsfeld, este „încrederea într-o sursă familiară”, majoritatea
oamenilor fiind marcaţi de „judecata şi estimările apropiaţilor pe care îi respectă”, concluzia finală a
lucrării fiind aceea că, mai mult decât de mass media, „oamenii sunt motivaţi de alţi oameni”.
Descoperirea mecanismelor psihologice active în cadrul grupurilor mici a reprezentat un
punct de pornire şi pentru alte studii ulterioare, între care se înscrie, în 1945, Studiul Decatur3, al cărui
obiect nu era comunicarea politică. Se punea problema influenţei grupului şi a liderilor în decizii
minore, din viaţa cotidiană, în raport cu mass media şi cu publicitatea. Cercetarea a consolidat
înţelegerea influenţei media în două etape, trecând prin mijlocirea influenţei personale exercitate în
relaţiile inter-umane. În anii ’50 (1952, 1954) Proiectul Revere, finanţat de forţele aeriene americane,
utilizând motivaţia printr-o recompensă materială, în vederea reţinerii unui slogan publicitar, difuzat
prin fluturaşi, a demonstrat că fluxul comunicării poate comporta mai mult de doi paşi (două trepte) şi
că el suferă distorsionări, chiar în cazul unui mesaj simplu.
Toate aceste cercetări, chiar şi cele din anii ’60, analizează situaţii în care accesul la mesajele
media nu este încă generalizat, iar indivizii sunt expuşi fie direct, fie indirect comunicării publice.
Lucrurile stau diferit în anii 2000, în privinţa efectelor televiziunii, iar comunicarea prin Internet,
începând de la vârste din ce în ce mai mici, generează noi efecte şi determină schimbări de mentalitate
şi comportament.
Un studiu recent (2007), bazat pe un chestionar la care au răspuns 426 de studenţi din anul I
de la Facultatea de Filosofie şi Jurnalism din Universitatea Spiru Haret ilustrează aceste schimbări în
lumea românească. Subiecţii anchetei, cu vârste cuprinse între 20 şi 23 de ani, provin din toate
regiunile istorice ale teritoriului naţional, preponderent din partea centrală şi de sud.
Din punct de vedere social, aceştia sunt repondenţi reprezentativi pentru categoriile sociale
situate în principal sub nivelul păturii inferioare a clasei de mijloc (78%) în această pătură (16%) şi în
clasa de mijloc propriu-zisă (6%). Proveniţi din familii muncitoreşti (în majoritate părinţii lor aparţin
primei generaţii urbanizate din familie), de tehnicieni, ingineri, profesori dar şi şomeri sau persoane
pensionate prematur, tinerii au crescut cu radio şi televizor în locuinţă şi peste 85% au avut calculator
sau acces la un calculator înainte de vârsta de 10 ani. Peste 70% au televizor personal în camera lor.
Am urmărit integrarea tinerilor în grup în două direcţii: la nivel familial şi la nivel „social” în cadrul
categoriei de vârstă. Pentru a identifica rolul şi efectele „influenţei personale” a unor eventuali lideri în
aceste două categorii de grupuri am avut în vedere în primul rând prezenţa sau absenţa unor persoane
capabile să-i influenţeze sau de a căror influenţă repondenţii sunt conştienţi.

92
 La nivelul grupului familial am luat în calcul şi anturajul familiei. Întrebaţi dacă printre
prietenii şi cunoştinţele părinţilor există persoane care i-au influenţat într-un fel oarecare, doar 7%
dintre tineri au declarat că există prieteni ai familiei care i-au impresionat sau cu care au avut
comunicare semnificativă, de natură să le modifice o percepţie, să le ofere un model sau să le
furnizeze informaţii relevante. 24% au declarat că părinţii lor nu au un grup de prieteni, socializarea
acestora rezumându-se la relaţiile de familie.
În condiţiile în care comunicarea de grup a familiilor de provenienţă este slabă, rezultă că
informaţia circulă puţin pe acest canal. În privinţa conţinutului comunicării de grup, la nivelul familial,
ancheta a relevat că subiectele de conversaţie privesc exclusiv problemele concrete ale vieţii curente şi
că politicul, aspectele vieţii sociale şi temele culturale sunt absente. Rolul de lider revine în 73% dintre
cazuri mamelor, acestea fiind mai receptive la nevoile de comunicare ale repondenţilor, acolo unde nu
există un frate sau o soră mai mare. În acest caz, din perspectiva repondentului, influenţa personală,
sub aspectul autorităţii, sub aspect afectiv şi sub aspect informaţional revine acestuia.
Cu referire la sursele de informare, majoritatea covârşitoare a subiecţilor declară că obţin
informaţia utilă de pe Internet (72%) şi din mass media şi Internet (89%). Rezultă că în România
anilor 2000 liderii din grupul familial, capabili să exercite o influenţă personală sub aspectul
informării lipsesc. Totuşi, la întrebarea referitoare la modul în care ar vota un partid sau un lider
politic, 56% dintre repondenţi recunosc că se conformează în mod neproblematic opţiunilor exprimate
în familie, 14% ar vota împotriva acestor opţiuni în mod demonstrativ, pentru a-şi afirma opoziţia de
principiu faţă de familie, restul declarându-se neinteresaţi de politică.
Se impune, în acest context, observaţia că circa 95% dintre subiecţi nu au reflectat niciodată
cu privire la opţiunile politice ale propriei familii şi la cele personale, ei declarând un dezgust
nediferenţiat faţă de clasa politică şi nesimţindu-se responsabili sau în măsură să schimbe ceva prin
votul lor. Cu toţii ignoră toate doctrinele politice trecute şi actuale şi tuturor le lipseşte capacitatea de a
face distincţia între noţiunea de cetăţean şi aceea de supus, precum şi capacitatea de a explica
semnificaţia sintagmelor „a fi de stânga” sau „a fi de dreapta”. Absenţa acestor noţiuni indică lipsa
unei orientări primite în familie şi în şcoală.
Studiul privind comunicarea de grup şi rolul/influenţa liderului a relevat aspecte
complementare. 98% dintre repondenţi au declarat că sunt integraţi într-un grup de vârstă iar 16%
aparţin mai multor grupuri.
Ancheta şi discuţiile pe marginea ei au relevat că aceste grupuri se formează spontan şi se
bazează pe nevoia de afiliere, fără ca repondenţii să poată explica şi ce afinitate anume îi leagă de
grup. Informale, localizate în faţa blocurilor în care locuiesc/locuiau repondenţii, grupurile de
adolescenţi şi tineri numără între 3 şi 12 membri şi se reunesc aproape zilnic pentru a socializa între o
oră şi trei ore. Comunicarea directă este completată de comunicarea prin internet, în afara orelor
petrecute împreună. Răspunsurile relevă faptul că, în 8 situaţii din 10, nu există lideri, sau cel puţin
subiecţii nu percep pe nimeni ca atare. Grupurile nu au, aşadar, un centru de autoritate, o sursă de
stabilitate şi una de informare în persoana unuia dintre membri. Funcţionează deci „modelul
orchestrei” fără dirijor.
Sub aspectul comunicării efective, ancheta a relevat existenţa aceloraşi subiecte de
conversaţie/discuţie indiferent dacă grupurile – toate mixte – sunt dominate numeric de fete sau de
băieţi. Grupul schimbă informaţii şi impresii despre muzica tinerilor, filme, vedete, modă, dragoste,
informatică, sport şi automobile.
Ancheta a mai relevat absenţa cvasi-generală a sentimentului civic, a sentimentului
comunitar în general şi a interesului pentru identitatea personală, de grup şi naţională. Există o
conştiinţă de generaţie, dar ea este mai curând confuză.
Dacă influenţa personală şi rolul liderilor în grupul familial şi cel de vârstă apare mult diluată
în condiţiile accesului generalizat şi direct la informaţie, ca şi în absenţa modelelor morale şi
intelectuale, influenţa mass-media poate fi uşor identificată în mai multe direcţii:
– comoditatea şi pasivitatea intelectuală;
– indiferenţa faţă de tot ce nu aparţine sferei divertismentului;
– receptivitatea pentru aspectul derizoriu şi refuzul/opacitatea în raport cu problematica socială şi
politica majoră;
– referenţialul cultural, politică, ideologic sărac;
– stereotipul ca dominantă în gândire şi comunicare;

93
– dependenţa de audio-vizual şi computer ca soluţie împotriva plictiselii (repondenţii nu pot exprima,
dar sugerează o teamă sublconştient în faţa propriului vid interior);
– capacitatea redusă de comunicare scrisă şi orală în mediile familial şi de grup, precum şi în mediile
educaţionale (conştientizată şi explicită în discuţiile purtate, dar asumată ca atare, fără intenţii de
ameliorare);
– atitudinea pasivă şi neselectivă în raport cu informarea şi cunoaşterea (în procesul de educaţie
studenţii, ca şi elevii, aşteaptă să li se dea informaţii, fără a participa conştient şi voluntar la propria
construcţie intelectuală).
Constatările lui Giovanni Sartori, pesimiste în lucrarea sa Televiziune şi post-gândire sunt
valabile şi în cazul anchetei realizate de noi. Sunt posibile nuanţări, întrucât în ultimul deceniu au
apărut fenomene noi şi modificări introduse de practicile comunicaţionale generate de ceea ce se
numeşte new-media, dar ele privesc alte aspecte decât cele urmărite în cazul de faţă.
Fluxul în două etape al comunicării rămâne şi în prezent un fenomen marcat de influenţa personală,
dar manifestarea acestora a suferit, în ultimul deceniu mai ales, transformări cantitative şi calitative.

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE

1. Paul Lazarsfeld, Bernard Berelson, Hazel Gaudet, Mecanismul votului. Cum se decid alegătorii într-o
campanie prezidenţială, Editura comunicare.ro, Bucureşti 2004.
2. Elizabeth Noelle-Neumann, Spirala tăcerii. Opinia publică – învelişul nostru social, Editura comunicare.ro,
Bucureşti 2004.
3. Paul Dobrescu, Alina Bârgăoanu, Mass media şi societatea, SNSPA, Bucureşti 2001
4. Giovanni Sartori, Homo videns, Editura Humanitas, Bucureşti 2005

POETRY AND PRIVATE LANGUAGE

Peter Lamarque
Prof. univ. dr., University of York

ABSTRACT. The paper discusses three theses in relation to poetry: (1) the Inadequacy Thesis: language is
inadequate to capture, portray, do justice to, the quality and intensity of the inner life; (2) the Empathy Thesis:
descriptions of certain kinds of experiences can only be (adequately) understood by a person who has had similar
experiences; (3) the Poetic Thesis, which has two parts: (a) only through poetry can we hope to overcome the
problem of the Inadequacy Thesis and (b) the difficulty of (some) poetry is at least partly explained by the
Empathy Thesis. The paper argues that there are important truths underlying each thesis but that it would be
wrong to connect this kernel of truth with a Lockean view of language, and in particular with a view of language
as ‘private’, in the sense implied by Locke and criticized by Wittgenstein. The romantic conception of poetry, to
which the theses are related, neither relies on the Lockean view nor does it succumb to the Wittgensteinian view.

Key words: poetry, private language, Locke, Wittgenstein, truth

Let me begin by introducing two familiar, controversial, but to my mind not implausible,
views about language, each of which has a long history.

94
 The first is a complaint, often heard, that language is somehow inadequate to capture, or do
justice to, our inner life, our private experiences. How can we capture in words our true feelings?
Descriptions seem so wooden, so remote, so cold in relation to the vividness of a sensation or an
emotion. The inadequacy of language is a common lament even of poets. There is a sonnet by
Mallarmé about a swan, in which the poet is symbolized by a swan trapped in a freezing lake. The lake
is the swan’s element yet at the same time it is the lake itself that traps and freezes him, pins him
down. (1) Humans need language yet are imprisoned by it.
A common response of poets to this perceived inadequacy is to remark on the falsity of
conventionalized description. Recall, for example, Shakespeare’s Sonnet 130 (My mistress’ eyes are
nothing like the sun) where he devotes the first twelve lines to rejecting all the standard similes to
describe a loved one, and ends: ‘And yet, by heaven, I think my love as rare / As any she belied with
false compare’.
The inadequacy view is not restricted to descriptions of feelings. Winifred Novottny extends it
to observation in general:

To describe a view from the window, or even a flower in a jug inside the room (a wallflower, dark red,
darker at the centre, wilting at the edges, lit by the morning sun, spraying out of its jug, reflected in a mirror),
one might go on forever and still fail ... to put into language all that the flower is in its own particular qualities. ...
And if the particularity, concretion, ‘thinginess’ even of what we call ‘concrete objects’ is so inaccessible to the
probe of our common language, how much less accessible is that of a moment in the mind, or a mood, a vision,
or an attitude. (2)

Let us call this view the Inadequacy Thesis: language is inadequate to capture, portray, do
justice to, the quality and intensity of the inner life.
The second view, equally familiar, is not altogether consonant with the Inadequacy Thesis,
though is not incompatible with it. This is the idea that we can only properly understand other people’s
descriptions of their inner life, their feelings or experiences, if we have had similar feelings ourselves.
This leads to the often heard complaint: ‘you cannot really understand what I am trying to say because
you’ve never felt that way yourself’. It is not incompatible with the Inadequacy Thesis because
someone struggling to describe a heightened emotion, like love or despair or grief, may feel both that
the descriptions are not adequate to the experience and that no-one could really understand, or get the
full impact of the description, without knowing what the experience is like.
Let us call this view the Empathy Thesis: Descriptions of certain kinds of experiences can only
be understood by a person who has had similar experiences.
I am going to be saying more about the Inadequacy Thesis and the Empathy Thesis but let me
bring them together in a third thesis which will help give a direction to the discussion. This I will call
the Poetic Thesis; it has two parts: (a) only through poetry can we hope to overcome the problem of
the Inadequacy Thesis and (b) the difficulty of (some) poetry is at least partly explained by the
Empathy Thesis.
The idea that poetry is the best hope we have of overcoming the inadequacy identified in the
Inadequacy Thesis is again a familiar no- tion, particularly associated with Romanticism. Here is a
passage from a book on German Romanticism expressing the view of Goethe and Schiller:

Art, for Goethe and Schiller, is expressive of the life that goes on within us all the time but which we
are never able to communicate as it is lived. ... This inner life, in the form we experience it, is not accessible to
language. When we reduce it to concepts and propositions, it has already changed its character. In vain do we
struggle ... to convey the rhythms and contours, the feel of this inner life, not only the feel of our emotions, of
our joy or our grief, but the feel of our thinking too, its involutions and convolutions, its ramifications and
tensions ... . It eludes all language save the language of art. (3)

But not even the Romantics thought that poetry could completely overcome the inadequacy of
language. Shelley, for example, insisted that ‘the most glorious poetry that has ever been
communicated to the world is probably a feeble shadow of the original conception of the poet’.
The second part of the Poetic Thesis concerns the understanding of poetry. It evokes an
empathy view of understanding. Poetry that embodies a private vision or emotion can only be
(adequately) understood by someone who has had a similar vision or emotion. This is the application

95
of the Empathy Thesis. In turn it is used to explain why some poetry is inaccessible to some people, or
at least is obscure and difficult.

II

I believe there is an important core of truth in each of the three Theses. But also that the core
of truth is distorted if it is associated too closely with a particular conception of meaning. We can get a
better grasp of the three theses if we rid them of that association. The locus classicus of the theory of
meaning at issue is John Locke’s Essay on Human Understanding.
According to Locke: ‘words, in their primary or immediate signification, stand for nothing but
the ideas in the mind of him that uses them’. Words, he says, are signs of ideas in people’s minds; so
the meaning that a word has is the idea it stands for in the mind of the person who uses it. Given the
privacy of ideas, the Lockean view at least gives sense to the thought that when we speak we might be
massively misunderstanding each other.
Nor is this conception of meaning a mere curiosity of the 17th century. Here is Bertrand
Russell’s version, which looks remarkably like our Empathy Thesis:

You cannot understand the meaning of the word ‘red’ except through seeing red things. There is no
other way in which it can be done. It is no use to learn languages, or to look up dictionaries. None of these will
help you to un- derstand the meaning of the word ‘red’.(4)

For Russell the meaning of the word is precisely the object (i.e. the sense datum) with which
one is directly acquainted in observing red things. Nor does he shy from the sceptical consequences:

When one person uses a word, he does not mean by it the same thing as another person means by it. I
have often heard it said that that is a misfortune. That is a mistake. It would be absolutely fatal if people meant
the same things by their words. It would make all intercourse impossible, and language the most hopeless and
useless thing imaginable, because the meaning you attach to your words must depend on the nature of the objects
you are acquainted with, and since different people are acquainted with different objects, they would not be able
to talk to each other unless they attached quite different meanings to their words. ... Take, for example, the word
‘Piccadilly’. We who are acquainted with Piccadilly attach quite a different meaning to that word from any
which could be attached to it by a person who had never been in London: and supposing that you travel in
foreign parts and expatiate on Piccadilly, you will convey to your hearers entirely different propositions from
those in your mind. (5)

The Lockean conception along with its Russellian restatement is committed to the idea that
language is fundamentally and essentially private: that meanings are in the mind, that it is only by
happy chance that we are able to communicate at all. This is the most extreme form of the Empathy
Thesis. The claim is that it is not just descriptions of inner states that require empathy for their
understanding, but any descriptions at all because every description derives its sense from an inner
idea, with which only a speaker can be directly acquainted.
How does the Lockean view square with the Inadequacy Thesis? Locke and Russell could of
course agree with the Inadequacy Thesis—the idea that language is inadequate to capture the quality
of the inner life—but they would probably have to say that this is not so in principle. The Inadequacy
Thesis is only true, for the Lockean, due to the contin- gencies and constraints of communication. We
cannot communicate the full intensity of our inner life because no-one could hope to understand the
descriptions we use. But there is no reason in principle why we shouldn’t have our own private
language which does fully capture, or at least designate, our own private states—and which is good
enough for our private use as long as we don’t try to communicate with others.
On that Lockean version of the Inadequacy Thesis we also have a ready application to the
Poetic Thesis. The poet is going beyond the ordinary constraints of communication by drawing on a
special private language to express some intense experience. His use of his own private meanings
explains why we might have difficulty understanding the poem.
It was not really until Wittgenstein’s Philosophical Investigations that the Lockean premises
about meaning underwent a radical re-examination. Rather than attempt, like his empiricist forebears,
to solve the problem of meaning by trying to establish a common ground bet- ween human

96
experiences, Wittgenstein proposed the more radical solution of driving a wedge between experience
and meaning. He challenged the Lockean premise that meaning is tied to the inner life.
For Wittgenstein the idea that language has an essentially private nature, in virtue of
designating ideas inaccessible to anyone except the speaker, is not only wrong but is incoherent. For
one thing the conception would need to postulate private rules; but Wittgenstein shows that a private
rule isn’t really a rule at all. If a rule were private so that only one person in principle could follow it
then there could be no distinction between the person’s merely thinking he is following the rule and
his actually following it. But if we cannot draw that distinction—if whatever seems right is right—
then we haven’t got a genuine rule.
Wittgenstein uses his example of the diarist to show that there couldn’t be a language which
was in principle private in the way supposed by Locke and Russell. The diarist has a particular
sensation and gives it a label whenever it occurs. But if there were no public means for describing or
identifying that sensation—i.e. through ordinary descriptive resources—then the labelling ceremony
would be empty. Wittgenstein is surely right on this as we can see from the Lockean response to the
Inadequacy Thesis. The idea that we could in principle create a language understood only by ourselves
in order to identify and describe our every exotic experience is ludicrous, if only because it would be
completely pointless. It would surely not provide any kind of resolution to the Inadequacy problem.
According to Wittgenstein, rather than undertaking a private labelling ceremony for each word
designating our private experiences, we learn words in public and social contexts. Words for
sensations, for example, are learnt in the presence of observable kinds of behaviour, often of a
practical nature; we learn what the word ‘pain’ means by learning how to respond when people are in
pain, we learn colour terms by interacting with coloured objects.
That, in a nutshell, is Wittgenstein’s argument against private languages. If right, then the
Lockean/Russellian picture is wrong in principle and the link between meaning and the inner life is
broken. Language is always external to what it describes, whether that be objects in the world or states
of mind.

III

What has this familiar philosophical debate got to do with poetry? I think it is interesting to
question in general terms the extent to which romanticism is dependent on the Lockean view of
meaning or the extent to which romanticism can survive the Wittgensteinian attack. More specifically
where does poetry stand in the debate about private language? Might not poets object that perhaps
Wittgenstein has proved too much in eliminating Lockean ideas or Russellian acquaintance from
meaning, leaving only public meanings, external descriptions, and language games? There are three
reasons for the poet to be wary of Wittgenstein’s theory:
First, doesn’t poetry sometimes identify experiences that are unique, not only numerically but
also in kind, for which ordinary linguistic categories cannot do justice? Isn’t the poet in a sense like
the diarist trying to invent new signs as markers for such experience?
Second, isn’t poetry (lyric poetry at least) more accurately viewed as an expression of
experience rather than a mere description of it? And doesn’t expression reintroduce inner states back
into meaning?
Third, related to both these points, isn’t the poet’s use of language to be contrasted with the
use of everyday description? Wittgenstein’s appeal to public rules and language games might apply to
standard uses but isn’t the poet’s use of figuration, symbol and imagery an attempt to go beyond those
rules, to stretch and distort the categories of everyday experience?
We might think that a good source for mounting the case for poetic language being private
language in the Lockean sense would be early 19th century romantic poetry. Poets like Wordsworth,
Shelley and Coleridge certainly held a view of meaning similar to Locke’s. They all saw the task of
poetry as the expression of deep private experiences, the ‘spontaneous overflow of powerful feelings’,
as Wordsworth put it. For Shelley, the poet actually experiences the world in ways different from other
people:

97
 We are aware of evanescent visitations of thought and feeling sometimes associated with place
or person, sometimes regarding our own mind alone and always arising unforeseen and departing
unbidden.
Wordsworth’s Tintern Abbey and Shelley’s Mont Blanc are good examples of poems written
in response to particular places both of which describe such ‘evanescent visitations of thought and
feeling’. Consider, first of all, these famous lines from Tintern Abbey:

And I have felt

A presence that disturbs me with the joy
Of elevated thoughts; a sense sublime
Of something far more deeply interfused,
Whose dwelling is the light of setting suns,
And the round earth and the living air,
And the blue sky, and in the mind of man:
A motion and a spirit, that impels
All thinking things, all objects of all thought,
And rolls through all things.

Notably in this case the language seems not to be private even in the weakest non-logical
sense, even though the feelings described might be intensely personal and might be feelings that none
of us have had. That Wordsworth is not using words in any private way might be expressed by saying
that the language is external to the experience described; description and experience are distinct. This
is emphasised by the presence of an abstract, almost philosophical, vocabulary: ‘elevated thoughts’,
‘deeply interfused’, ‘motion and spirit’. Wordsworth is describing the experience from the outside; his
is a detached view, a recollection ‘in tranquillity’. We get no sense from Wordsworth’s lines of an
endorsement of the Poetic Thesis—the idea that a special poetic language is needed to overcome the
inadequacies of ordinary language. In fact in his Preface to the Lyrical Ballads Wordsworth famously
insists that he wants to restrict himself to a ‘language really used by men’, though he does add that he
wants to ‘throw over [this] a certain colouring of the imagination, whereby ordinary things should be
presented to the mind in an unusual way’. Shelley’s Mont Blanc is somewhat different. He wrote of
the poem:

It was composed under the immediate impression of the deep and powerful feelings excited by the
objects which it attempts to describe; and as an undisciplined overflowing of the soul, rests its claim to
approbation as an attempt to imitate the untamable wildness and inaccessible solemnity from which these
feelings sprang.
One legion of wild thoughts, whose wandering wings
Now float above thy darkness, and now rest
Where that or thou art no unbidden guest,
In the still cave of the witch Poesy,
Seeking among the shadows that pass by
Ghosts of all things that are, some shade of thee,
Some phantom, some faint image; till the breast
From which they fled recalls them, thou art there!

A first reaction is that the lines are more difficult to understand than Wordsworth’s, in spite of
being inspired, apparently, by similar feelings. How can we explain the difficulty? The metaphorical
structure is complex, certainly, and it might be tempting to suppose that the relative inaccessibility of
the poetic metaphors reflects the inaccessibility of the experience which gave rise to them. That I think
is at least partly right, at least to the extent that understanding the poem requires an imaginative
engagement with the subject matter which not every reader could effect. But it is too easy a path to
Lockean private meanings to explain the difficulty of comprehension solely in terms of an inability to
share the experience which the lines seek to ‘imitate’: in other words to appeal directly to the
unreconstructed Empathy Thesis and Poetic Thesis. Establishing a link between meaning and imagina-
tion, making the latter a condition for the former, is not the same as saying that the meaning just is the
imagined state.

98
 My next examples, from Kenneth Allott and Louis MacNeice, present a different kind of
difficulty.

I offer you my forests and street cries

with hands of double patience under the clock
the antiseptic arguments and lies
uttered before the flood, the submerged rock;
the sack of meal pierced by the handsome fencer
the flowers dying for ‘a great adventure’ ...

The Allott lines, in surrealist fashion, heap image upon image. The next stanza continues:

I offer you clouds of nuisance, fleur de lys,

the opening lips of summer where pigeons rest
the exploding office of the vast nebula
the heraldic device under the left breast
the taut string and the scribbler’s Roman tread
impinging on the slow shores of the dead. (6)

Does the obscurity here rest on meaning tied to private experience? Probably not. For it
presents a difficulty of allusion and association, not of imagination; we wonder about the point of the
lines, and their reference, not about any inner states they might depict. What is needed, it seems, is a
key to unlock the references, for this is a coded message; the privacy is not of inner experience but of
a cipher. The Louis MacNiece poem is similar but here we do have a key.

But some though buoyed by habit, though convoyed

By habitual faces and hands that help the food
Or help one with one’s coat, have lost their bearings
Struck hidden ice or currents no-one noted.
One was found like Judas kissing flowers
And one who sat between the clock and the sun
Lies like a Saint Sebastian full of arrows
Feathered from his own hobby, his pet hours. (7)

Here is the commentary:

MacNiece tells us that his poem is in praise of those who live by routine. Some, however, may be
unexpectedly destroyed by an obsession with politics, intellectual theories or emotional complexities. The image
of the man kissing flowers is meant to depict a person who has neglected his routine duties for an alien
preoccupation which may prove as fatal to him as kissing Christ proved to Judas. The clock and the sun are
symbols of time and routine ...; the ticking of the clock has its equivalent in the dust-motes illuminated by the
sun. MacNiece explains that, in certain moods, he finds both motes and ticking clocks hypnotic and sinister. (8)

What the commentary tells us are the personal associations in MacNiece’s mind. His use of
the term ‘clock’ in the poem triggers, at least for him, the associations of something sinister and
hypnotic. But that is not the same as saying that the meaning is the idea or association in MacNiece’s
mind. We can understand the intended meaning, once it is pointed out, without direct acquaintance
with that idea ourselves. There is still an external, or non-psychological, perspective on the meaning.
We might need to know what MacNeice had in mind but we do not need to share it ourselves. In that
sense the poem is quite different from the Shelley and Wordsworth.
The three lines from Dylan Thomas

Oh as I was young and easy in the mercy of his means,

Time held me green and dying
Though I sang in my chains like the sea. (9)

99
present us with highly metaphorical language but it does not need a key to help us understand it. In
that sense it is different form the previous two examples. The metaphors are compounded out of
familiar reso- urces made vivid by the earlier images in the poem.
I have tried to find examples of poetry which might qualify prima facie as private language in
the sense we are concerned with. But in none of them do we find meanings which are inaccessible
solely because they designate inner states which readers do not, or could not, have. It is not the lack of
empathy which explains the difficulty of poetry but the failure to recognize associative networks; that
failure might be an imaginative one or it might be just the lack of a code book.

IV

What conclusions can we draw? The main one is this: There is indeed a core of truth in each
of the three romantic-based theses but it is a core that does not presuppose the Lockean theory of
meaning.
The Inadequacy Thesis acknowledges a felt inadequacy of language with regard to the inner
life. This sense of inadequacy stems from three features of language, all of which break the link
between meaning and private experience. First, there is what Searle has called the Principle of
Expressibility: whatever can be meant can be said. The Wittgensteinian corollary is: whatever can be
said can be said by others. That destroys the privacy of meaning. Language can never be exclu- sively
mine. Second, there is the observation that language is always external to the feelings and experiences
it describes; word and idea can never be one. That destroys the iconicity of language. Language can
never be my experience. Third, there are no logically proper names, in the Russellian sense, for inner
states; all descriptive content designates classes or universals and without descriptive content there
could be no meaning. We could not communicate with names alone. Once an experience has been
characterized (conceptually) its uniqueness becomes merely contingent Language never solely stands
for my experience.
As to the Empathy Thesis, we have to distinguish two ingredients: a claim about feelings and a
claim about meanings. As a claim about feelings the Thesis is right to the extent that we probably
cannot truly know what an experience is like without having had a similar experience ourselves. But
that has no implication for meaning. As a claim about meaning the Thesis is right to the extent that
very often we cannot understand the meaning of a metaphoric or poetic description without having the
imaginative resources to invoke the appropriate associative networks. And yet curiously the more
obscure the associations, as in the Allott and MacNeice examples, the less imagination is needed and
the more we must fall back on private codes. But these codes are private only in a humdrum
contingent sense, not in the more interesting logical or Lockean sense.
Finally, the Poetic Thesis has a core of truth, even against the Wittgensteinian background.
Poetry does of course exploit connotative uses of language—metaphor, imagery, symbolism—and it
does so precisely to expand the possibilities of description. In that sense poetry can at least chip away
at the perceived inadequacies of language. The Poetic Thesis is also right in claiming that much of the
difficulty of poetry resides in its efforts to express the personal and experiential. On the reconstructed
Empathy Thesis, this difficulty can be seen to be a difficulty of imagination. We don’t need a Lockean
view of meaning to account for the power or obscurity of poetry; and yet the anti-Lockean,
Wittgensteinian account of meaning is not incompatible with the core of the three romantic theses
which give so privileged a status to the language of poetry.

NOTES AND REFERENCES

1. See Nowottny, W., The Language Poets Use, Athlone Press, 1965, p. 104.
2. Ibid., pp. 106-107.
3. Wilkinson, E.M., “‘Form’ and ‘Content’ in the Aesthetics of German Classicism”. Quoted in [1], p.
107.
4. Russell, B., “The Philosophy of Logical Atomism”, in Logic and Knowledge, Marsh, R., (ed.),
London 1956, p. 195.
5. Ibid., p. 195.

100
 6. Allott, K., “Offering”. Quoted in Press, J., The Chequer’d Shade: Reflections on Obscurity in Poetry,
Oxford University Press, Oxford, 1963, p. 156.
7. MacNiece, L., “Hidden Ice”, from Modern Poetry. Quoted in Press, [6], p. 158.
8. Press, [6], p. 158.
9. Dylan Thomas, last lines of ‘Fern Hill’.

WITTGENSTEIN AND COMMUNICATING WITH

AN EXTRATERRESTRIAL INTELLIGENCE

Jason Waller
Lector univ. dr., Purdue University, SUA

ABSTRACT. The question I address in this paper is, “According to the later-Wittgenstein, are human beings able
to communicate with an extraterrestrial intelligence (ETI)?” In addressing this question, I defend a Strong
Biological Interpretation of the term “form of life” (Lebensform) as this term is used in the Philosophical
Investigations. I then argue that if my interpretation is correct then significant skeptical problems make
communicating with an ETI extremely unlikely.

Key words: Wittgenstein, ETI, form of life, communication, human beings

101
 1. Introduction: Interpreting “Lebensform”

When considering the later-Wittgenstein on ETI communication I believe that the central issue
concerns how we ought to interpret his use of the term “Lebensform” (form of life).1 In the first three
sections of this paper, I develop a biological interpretation of “form of life” which is based on the
overall context in which the term occurs. In the first section, I outline Wittgenstein’s “rule following
skepticism.”2 In the second section, I propose what I believe to be the core of Wittgenstein’s
“solution” to this skepticism. In the third section, I present a Strong Biological Interpretation of “form
of life”.
My view, as presented in this third section, is an expansion of the “organic” interpretation first
presented by John Hunter (1968).3 In this section, I take issue primarily with (what I call) the “Weak
Biolo- gical Interpretation” of David Stern (1995)4 and the “Non-Biological Interpretation” of Marie
McGinn (1997),5 but many others share their views or have very similar views.6 It is my view that the
Weak Biological Interpretation overlooks a crucial aspect of “form of life”7 and that the Non-
Biological Interpretation is circular. 8 My Strong Biological Interpretation, on the other hand, avoids
these difficulties and helps to explain why Wittgenstein places so much emphasis on social practices
and customs in his later work.
In the fourth section of this paper, I argue that a Strong Biological Interpretation of “form of
life” entails a radical skepticism about the possibility of communication with an ETI. I believe that
this conclusion has been largely missed by the previously mentioned commentators because they so
significantly downplayed the biological aspect of “form of life.”9

1. Against learning by interpretation

In the Philosophical Investigations (hereafter, PI), Wittgenstein argues that “there is a way of
grasping a rule which is not an interpretation” (PI 201). There are two arguments for this conclusion
in the PI. In this paper, however, I will focus only on the more famous one: the Classroom
Argument.10

Imagine that a teacher is teaching a student the +2 rule. The teacher writes “1 + 2” on the board and then “3”.
She goes on to write “2 + 2” and then “4”, etc. She presents example after example to the student who is trying
to learn the rule. Imagine that the student suddenly says, “Ah! I get it.” So the teacher asks, “what is 5 + 2?”
And the student says, “7.” The teacher again, “8 + 2?” And the student says, “10.” The teacher questions the
student a few more times and finally accepts that the student has learned the +2 rule. It appears as though the
student has learned the rule by interpreting the behavior of the teacher.

This example seems common enough. However, Wittgenstein believes that there is a
skeptical problem if we believe that the student learns by interpreting the behavior of his or her
teacher. He writes at PI 185, “Perhaps it comes natural to this [student] to understand our order with
our explanations as we should understand the order: ‘Add 2 up to 1000, 4 up to 2000, 6 up to 3000
and so on.’” The teacher would not know if this were how the student interpreted her behavior, and so
cannot be sure that the student has learned the +2 rule correctly. Let’s assume that the teacher made
the child do different addition problems all the way up to 10,000 and the student did all of the
problems cor- rectly. The teacher could still not be certain that the child has learned the rule correctly
because it could be that the student will add +2 on Tuesdays and +3 on Wednesdays, etc. The problem
is that no finite number of examples of following the rule fixes exactly which interpretation (of the
infinite number of possible interpretations) the child is following. There are an infinite number of
possible interpretations of every rule after every finite set of examples.
It seems, however, as though there is a simple solution to this epistemic problem. All the
teacher needs to do is to say to the student is, “for all x, x +2 means …”—however this will not work.
For when the teacher teaches the student the rules for the use of the words ‘all,’ ‘means,’ ‘x,’ etc. there
are an infinite number of ways the student could misinterpret the teacher (as there are when learning
the +2 rule). In other words, the problem that behavior underdetermines which rule one is following

102
exists for the rules governing every word in the language. Thus, no amount of vocal explanation can
fix uniquely the rule that one is following nor can any amount of behavior. Even if one follows a rule
the same way as everyone else a million times, one’s next attempt to follow the rule could still be
radically different from that of one’s friends and neighbors.
However, there is more than just an epistemic problem here. Every action is in conformity
with some interpretation of every rule. If every action conforms with some interpretation, then every
action also conflicts with some interpretation of every rule. If every action can be interpreted as being
either in conformity or not in conformity with every rule, then rules cannot govern behavior.
Wittgenstein states his paradox at 201:

no course of action could be determined by a rule, because any course of action can be made out to
accord with the rule. The answer was: if any action can be made out to accord with the rule, then it can also be
made out to conflict with it. And so there would be neither accord nor conflict here.

Wittgenstein’s point is that one is able to justify any action as being in accordance with any
rule, if one interprets that rule in a deviant way. Stern states this paradox in an enlightening way when
he says that “imagining deviant interpretations on which my words do not mean what I ordinarily take
them to mean shows only that there is more to following a rule than simply formulating an
interpretation of the rule” (126). For, if following a rule consisted simply in interpreting it, then rules
would not be able to govern any of our actions, because each of our actions would be in accord with
some interpretation of every rule.
It may seem as though Wittgenstein has made a philosophically dubious move in the above
argument from an epistemic premise (that we cannot know if our interpretation of a given rules
matches everyone else’s interpretation) to a metaphysical conclusion (that rule following is
impossible). This move is made possible by Wittgenstein’s assumption that mental entities and
physical entities are similar in that neither can be intrinsically intentional.11 Thus, because no number
of physical actions are able to uniquely determine which rule my teacher is following (because actions
are not intrinsically intentional), neither can any number of mental actions allow me to determine
which rule I, myself am following. Just as one can interpret the teacher’s physical gestures in an
infinite number of ways; one can also interpret one’s own past mental actions in an infinite number of
ways. So, at any given time one can reinterpret one’s entire mental past to conform or conflict with
some interpretation of every rule.12 Thus, Wittgenstein concludes that there is “neither accord nor
conflict here”—rules can’t govern behavior.

2. “Just looking at the curtain can automatically produce the answer.”13

Wittgenstein needs something to take the place of rule interpretation in his semantic theory so
he can avoid the metaphysical and epistemic conclusions of the Classroom Argument.14 Some
commentators at this point jump directly to “social practice” or “social customs” as the solution
Wittgenstein needs to resolve his paradox.15 However, I believe that this leap skips a subtle and
important move in Wittgenstein’s argument, which is that he proposes to replace interpretation with
habit formation in his semantic theory.16 It is only because he makes this replacement, I believe, that
Wittgenstein needs to place such importance on social practice and custom. If we ignore this step and
leap directly to the importance of social practice, then we lose the reasons for making that move.
Wittgenstein argues for habits as a replacement for interpretations by noting the intuitive
appeal of this position. In the Philosophical Remarks Wittgenstein says,

If someone asks me ‘Is the curtain in this room green?’ and I look and say, ‘No, red,’ I certainly don’t
have to hallucinate green and compare it with the curtain. No, just looking at the curtain can automatically
produce the answer. (60)

Wittgenstein’s point here, as in the PI, is that one does not need to consult a mental object
before one is able to say whether the curtain is red or green. Why is one able to answer that the curtain
is red without thinking about it or hallucinating (calling up a past mental image) to compare the object
with? Because, when one answers that the curtain is red one is acting from a learned habit. When one

103
learns the word ‘red,’ one acquires a certain habit for using the word. The idea that one is operating in
accordance with a habit when one picks out colors and not by consulting a rule or mental entity
explains the fact that, “when I obey a rule, I do not choose. I obey the rule blindly” (PI 219). Once the
action has been repeated enough times, I simply do it without thinking about it. I just do what I have
always done. As Wittgenstein says at PI 223,

One does not feel that one has always got to wait upon the nod (or whisper) of the rule. On the contrary,
we are not on tenterhooks about what it will tell us next, but it always tells us the same, and we do what it tells
us. One might say to the person one was training: ‘Look, I always do the same thing I …’ Teaching someone to
use language is like teaching someone to ride a bike—once you know how to do it, you just do it without
thinking about it.17

3. Form of life and biological similarity

Replacing interpretations with habit formation solves Wittgenstein’s metaphysical problem.

There is now a biological fact of the matter which habit the language user has acquired. 18 However,
Wittgenstein still needs to solve two significant problems. First, he needs to demonstrate that habits
are not subject to the same epistemic skeptical problems as interpretations. He needs to show that there
are not an infinite number of habits to explain every possible set of behaviors. Second, Wittgenstein
needs to explain how it is that habits can be normative. There are right and wrong ways to follow a
rule, but a habit is just a pattern of past activity and a biological tendency to go on in the way that one
has always gone on.19
According to the interpretation that I am advocating in this paper, Wittgenstein solves his
epistemic problem by postulating a biological similarity among language uses which ensures that they
will all react similarly given similar training (i.e. by postulating forms of life). 20 Wittgenstein solves
his second problem, according to my interpretation, by limiting the cases under which rule following
is possible (i.e. by making rule following a socially governed activity). Wittgenstein only limits rule
following to public behavior because he needs the public check to make certain habits (namely
linguistic ones) normative. The subtle and important move in the argument is, however, the first one:
to postulate a brute biological similarity which allows habits to avoid the epistemic skeptical problems
that haunt interpretations.21
Non-Biological Interpreters see the matter differently. Marie McGinn (1997) argues that “the
concept of life, as Wittgenstein uses it [PI 19], is not biological life. … [Form of life] is the vital
connection between language and the complex system of practices and activities binding a community
together”.22 If I am interpreting McGinn correctly here, she is arguing that a “complex system of
practices binding the community together” is all that is required to avoid the epistemic skeptical
problems Wittgenstein needs to solve. In other words, our “complex system of practices” ensures that
we will all develop the same habits given the same training and thus explains the possibility of natural
languages.
Her interpretation makes Wittgenstein’s argument circular. What Wittgenstein is trying to
show is exactly how rule following is possible given his skeptical doubts. Postulating “form of life” is
sup- posed to help explain this possibility. But if “form of life” means simply “rule governed behavior
(a.k.a. social practices and customs)” then we have assumed what we were trying to prove. “Form of
life” has to mean more than a “complex system of practices and activities” if Wittgenstein is going to
be able to avoid the epistemic problems he needs to solve concerning habit formation.
Weak Biological Interpreters concede that “form of life” may have some biological
component. However, even among these interpreters the central focus when discussing “form of life”
is on the social aspect. For example Stern writes, “language depends on a background of common
behavior and shared practices, on ‘forms of life.’”23 Stern does not explicitly rule out a biological
aspect to “form of life”; he, nevertheless, neglects it and relegates it to an unimportant (and almost
unmentioned) place. However, without biological similarity the “background of common behavior”
Stern argues for becomes hard, if not impossible, to explain without embracing the previously
mentioned circularity. Writers who focus on social practice first and biological similarity only in
passing put the cart before the horse.

104
 Furthermore, as I argued above, the only reason for placing this strong emphasis on a
“background of common behavior” is to limit the habits which can be linguistic to those which can be
normative. Because many Weak Biological Interpreters do not recognize this replacement and instead
look immediately to “social practice” as the solution Wittgenstein is looking for, they are often
confused about the exact reasons for this move Wittgenstein is making from rule following to social
practice. However, these commentators have all of the ideas they need to understand Wittgenstein’s
move, they only need to place more emphasis on the biological aspect of “form of life” and then the
mystery disappears.
To sum up briefly, Non-Biological Interpretations fail because they postulate complex social
practices to explain how complex social practices are possible. Weak Biological Interpreters have all
of the necessary ideas but fail to understand their relative importance and so often get lost in an
unhelpful fog when trying to explain why Wittgenstein places such importance on social practice.
Strong Biological Interpreters, on the other hand, argue that Wittgenstein accepts that human beings
are biologically similar and this accounts for their tending to acquire the same habits given the same
training. Social practice then comes into play only because habits are not all by themselves norma-
tive.

5. “If a lion could talk we could not understand him.”24

A startling result follows from the Strong Biological Interpretation offered in this paper,
namely, extreme skepticism concerning the possibility of communicating with ETIs. Habit formation
helps Wittgenstein out of his “skeptical problem” because it posits some fact of the matter about what
rule a person is following. This solves Wittgenstein’s metaphysical problem. However, the epistemic
problem remains when communicating with an ETIs. If two language users are not biologically
similar,25 then there is no way to know that they will acquire the same habit given the same training.
Furthermore, no finite number of examples is able to determine the matter because there are an infinite
number of habits (as there are an infinite number of interpretations) which can explain any finite
sequence of examples. So if there were humanoid ETIs that appeared to learn English, moved onto our
planet in great numbers, and lived harmoniously among us for many years there would still remain a
significant epistemic problem concerning whether these ETIs have acquired the same habits as human
language users or whether they have acquired some deviant alternative. Thus, “if the lion could talk
we could not understand him” because we do not share his form of life. 26
Interestingly, extreme skepticism concerning ETI communication may remain even if we do
not follow Wittgenstein in replacing interpretation with habit formation, but simply postulate a
biological similarity which ensures that we all tend to interpret given signs in similar ways. 27 Some
have argued that it is likely that we all have similar mental lives and therefore tend to interpret training
in similar ways. However, even if these philosophers are correct and Wittgenstein is wrong to insist
on habits and not interpretations, then there is still a significant epistemic problem concerning
communication with ETIs. The skeptical problem remains because we cannot—without significant
evidence to the contrary—assume that ETIs have mental lives similar to human beings. Thus, where
all human beings given a similar training would interpret the training as examples of rule x, ETIs
given the same training could interpret the training as examples of rule y. No matter how similar x and
y appeared to be, we would never be able to prove their identity with a finite number of examples.
Thus, we could never be sure (and it may not even be reasonable to suppose) that the ETIs were using
the words in the same way as human beings.
There is, however, a possible answer to this type of Wittgensteinian skepticism. Namely, if our
understanding of biology was so complete that we were able to examine ETI “brains” and discover
which habits they would follow given which training, then we could know with a degree of scientific
probability whether or not the ETIs acquire the same habits/interpretations as we do.28 This solution,
however, leads us into deep philosophical waters concerning determinism, the limits of scientific
knowledge, and mind/brain interaction. We cannot enter those waters here and so simply note them in
passing. However, I believe that the “biological answer to extreme skepticism” is a promising avenue
of reply.

105
 Whether or not we accept Wittgenstein’s semantic theory, contemplating his work has helped
bring into sharp relief one of the deep questions involved in philosophy of language: How
biologically similar do two language users have to be in order to communicate? The answer to this
question is important, for it determines whether it is possible to share our knowledge with a yet-to-be-
discovered alien civilization, or whether we are forever isolated within our own biological species.

REFERENCES

1. The term “form of life” (Lebensform) or a variant appears five times in the PI: 19, 23, 241, pp. 148,
and 192. See Wertz (1981) for the most insightful discussion of the history of this term that I know of. Wertz
argues that the term was first used by Schopenhauer and after him was used commonly by German philosophers
until it was picked up by Wittgenstein. I do not believe that much insight into Wittgenstein’s use can be gleaned
from this historical survey and so have not commented on Wertz’s paper in the main text of this paper.
2. I borrow this phrase from Kripke (1982), p. 7, however, I realize that Kripke’s interpretation of
Wittgenstein is not universally accepted. For a dis- cussion of the differences between so called “Kripkenstein”
(i.e. Kripke’s interpretation of Wittgenstein) and more traditional interpretations of Wittgenstein see Hanfling
(2002), p. 75-84 and Bloor (1997), p. 63-64. Also, although I am following Hunter (1968) my argument cannot
be found in his text and is, I believe, unique to me.
3. Hunter (1968) called his view an “organic account” (p. 235) of Witt- genstein’s notion of “form of
life” and I believe that he is essentially correct. I will be expanding upon his view, however, especially where it
concerns habit formation and the importance of social practice. Hunter observes that “language use need not and
does not ordinarily involve even the most rudimentary mental act” and uses this observation to support his
“organic interpretation” (p. 236). I clarify this connection in my interpretation and develop it significantly
beyond Hunter. For a more conservative development of Hunter’s ideas see Grier (1980).
4. Stern (1995), p. 27, 192. Some could argue that actually “biological similarity” plays no role in
Stern’s account of form of life (and thus I should classify him as a “Non-Biological Interpreter”), however, I
believe that would be to oversimplify Stern’s analysis. I believe that Stern implies biological similarity on page
192 when he says that “any explanation of what words mean presupposes that their background is, for the most
part, already in place.” This “background” it seems to me can be said to include not only shared social practices,
but also a shared biological makeup.
5.McGinn (1997), p. 51.
6. Some commentators downplay the biological aspect of “form of life” so much that it is not entirely
clear whether they should be categorized as Weak Biological Interpreters (who just forgot to mention biology) or
as Non-Biological Interpreters (who believe that biology plays no role in “form of life”). For reasonable
arguments for a Weak Biological Interpretation see Oswald Hanfling (2002), p. 1-6; David Bloor (1997), p. 13-
15; Joachim Schulte (1992), p. 108-109; Oswald Hanfling (1989), p. 144-145; Grayling (1988), p. 84.; Baker
and Hacker (1985), p. 239 ff.; Anthony Kenny (1973), p.163, but this list is by no means exhaustive. For a lucid
defense of the Non-Biological Interpretation see especially Sutherland (1975).
7. Although it seems to me as though most Weak Biological Interpreters could become Strong
Biological Interpreters by accepting my change in emphasis without doing too much damage to their views.
8. Hunter (1968), pp. 234-235 argues that this interpretation is inconsistent with a close reading of the
PI (especially PI 19). I will be arguing against the Non-Biological Interpretation on philosophical grounds. Also,
there are some interpreters who argue for none of the above views, instead arguing that this issue cannot be
discussed. It is not that these commentators do not believe that there is some correct answer, rather they simply
believe that it cannot be stated. See Baker (1984) as an example.
9. One writer who does discuss Wittgenstein on “logical aliens” (that is, “beings whose practices are
unintelligible to us”) is Medina (2003), p. 463–475. Medina argues for the a priori possibility of “logical aliens”
against Davidson and others. Although his paper is not specifically about ETI communication it does have
obvious implications concerning the assumption that ETIs will share many of our basic beliefs.
10. For similar discussions of the Classroom Argument see Mcginn (1997), p. 75-79; Bloor (1997), p. 58-
73; Stern (1995), p. 124; Fogelin (1987), p. 155-156; Kripke (1982), p. 8-13 and this is, of course, only a small
sampling of my favorite discussions of the “Classroom Argument.” I cite these authors here only to demonstrate
that my interpretation of this argument is rather traditional. Even authors who accept a Weak Biological
Interpretation of “form of life” understand the argument in the same way as I do. The second argument, which I
am ignoring in this paper, is at PI 85. For good discussions of this argument see Stern (1995), pp. 118-120;
Schulte (1992), pp. 117-119; Kenny (1973), p. 173.
11. Many writers gloss over this (not obviously correct) assumption. For writers who do comment on
this assumption see Hanfling (2002), pp. 94-95; McGinn (1997), pp. 54-55; Kripke (1982), pp. 11-16. Also
Bloor (1997), pp. 72-72 offers a different, but interesting analysis of this issue.

106
 12. Also see Wittgenstein (1965) pp. 1-7.
13. Wittgenstein (1984), p. 60.
14. Some deny that Wittgenstein offers a theory of meaning in the PI. For example, David Rozema
(University of Nebraska) has argued both in private correspondence with me and in his Theology Today January
2005 article “What can a Natural Theologian Learn from Kierkegaard and Wittgenstein?” that Wittgenstein does
not offer a theory of meaning in the PI. This view is not the dominant view, however, and most commentators
argue that Wittgenstein is presenting a use-theory of meaning in the PI.
15. See McGinn (1997), Chapter Three; Grayling (1988), Chapter Three Section Two; Kripke (1982),
Chapter Three are just a few examples.
16. See Bloor (1997), pp. 79-90 for a good discussion of the difference between “social practice” replies
and individualistic replies to the rule following challenge.
17. I can find textual support for this interpretation in four of the five uses of “form of life” in the PI:
remarks 19, 241, p. 149, and p. 192. If one replaces “form of life” with “biological similarity” in these passages I
believe each of these passages is still coherent. Only remark 23 is obviously in conflict with a strong biological
interpretation. It seems likely to me, therefore, that Wittgenstein is not using the term consistently in the PI.
18. This statement is controversial according to some. Deborah C. Smith (Kent State University)
suggested to me that “habit” according to Wittgenstein might only mean “a pattern of behavior” and may have
no biological component at all. However, I believe that this interpretation of “habit” leads us to another form of
the Non-Biological Interpretation, which I will be discussing in a few paragraphs.
19. This remark may seem strange. What about a habit that I have acquired where I do not routinely set
small kittens on fire? Does this habit have normative value? No, the habit does not tell me that setting kittens on
fire is wrong. Rather it is my conscience, society, or something else that tells me that this activity is wrong. A
habit is simply a pattern of activity and a tendency to go on in the same way in the future.
20. See Garver (1990) for an argument against the “widespread view that Wittgenstein implies or
suggests, in the broadest sense of the term a plu- rality of human Lebensformen” (pp. 177-178).
21. However, it should be noted that postulating a biological similarity can also explain why
interpretation is stable enough to avoid the skeptical pro- blems posed by Wittgenstein. See Craig (1997), p. 131.
22.McGinn (1997), p. 51.
23. Stern (1995), p. 27.
24. PI, p. 190.
25. It is not easy to specify exactly how similar Wittgenstein requires. The question of how similar,
however, is a question for biologists. The answer philosophers can give is “similar enough to develop the same
habits given the same training.” What that means precisely is for someone else.
26. PI, p. 190. Not all commentators agree with this rather common interpretation of this cryptic
remark. See Luckhardt (1995) for a criticism of this interpretation and an alternative interpretation.
27. See Craig (1997), p. 131. Also see Heal (2003), pp. 28-44 for an argument concerning a similar idea
of “shared rationality.”
28. Werth (1998) has argued that it is unlikely that an ETI would be biologically similar to human
beings and therefore would likely have radically different concepts, etc. He concludes that we could not even
recognize an ETI if we found one. Although his article has many interesting points, I find it unconvincing.

WORKS CITED

Books

Baker, G.P. • Hacker, P.M.S., Wittgenstein, Understanding and Meaning, Chicago:

University of Chicago Press, 1980.
--------------. Wittgenstein, Rules, Grammar, and Necessity, New York: Blackwell, 1985.
Bloor, D., Wittgenstein, Rules and Institutions. New York: Routledge, 1997.
Davies, P., Are We Alone? Philosophical Implications of the Discovery of Extraterrestrial Life.
New York: Harbor, 1995.
Ekers, R. et al., SETI 2020: A Roadmap for the Search for Extraterrestrial Intelligence,
Mountain View, CA: SETI, 2002.
Fogelin, R., Wittgenstein, New York: Routledge, 1987.
Freudenthal, H., Lincos: Design of a Language for Cosmic Intercourse, Amsterdam: North-Holland, 1960.
Grayling, A.C., Wittgenstein, New York: Oxford University Press, 1988.
Hanfling, O., Wittgenstein’s Later Philosophy. Albany: State University of New York Press, 1989.

107
---------------, Wittgenstein and the Human Form of Life, New York: Routledge, 2002.
Heal, J., Mind, Reason and Imagination. New York: Cambridge University Press. 2003.
Holtzman, S. • Leich, Ch., Wittgenstein: To Follow a Rule, Boston: Routledge, 1981.
Kenny, A., Wittgenstein, Cambridge, MA: Harvard University Press. 1973.
Kripke, S., Wittgenstein On Rules and Private Language. Cambridge: Harvard University Press, 1982.
McGinn, M., Wittgenstein, New York: Routledge, 1997.
Schulte, J., Wittgenstein: An Introduction, Albany: State University of New York Press, 1992.
Stern, D., Wittgenstein on Mind and Language, New York: Oxford University Press, 1995.
Wittgenstein, L., Philosophical Investigations, New York: Blackwell, 2001.
-------------. The Blue and Brown Books, New York City: Harper & Row, 1965.
------------. Philosophical Remarks, Chicago: The University of Chicago Press. 1984.

Articles

Baker, L., “On the Very Idea of a Form of Life”, Inquiry, 27, pp. 277-289, 1984.
Craig, E., “Meaning and Privacy”, in A Companion to the Philosophy of Language, pp. 127–145, 1997.
Garver, N., “Form of Life in Wittgenstein’s Later Works”, Dialectica 44, 1-2, pp. 175-201, 1990.
Gier, N., “Wittgenstein and Forms of Life”, in Philosophy of the Social Sciences, 10, pp. 241-258, 1980.
Hunter, J., “’Forms of Life’ in Wittgenstein’s Philosophical Investigations”, in American Philosophical
Quarterly, 5, pp. 233–243, 1968.
Luckhardt, G., “Lion Talk”, in Philosophical Investigations 18 (1), pp. 1-12, 1995.
Medina, J., “On Being ‘Other-minded’: Wittgenstein, Davidson, and Logical Aliens”, in International
Philosophical Quarterly, 43, pp. 463–475. 2003.
Rozema, D., “What can a Natural Theological Learn from Kierkegaard and Wittgenstein?”, in Theology Today,
61 (4), pp. 528-539, 2005.
Sutherland, S., “On the Idea of a Form of Life”, in Religious Studies, 11, pp. 293-306, 1975.
Wetz, S.K., “On the Philosophical Genesis of the Term ‘Form of Life’”, in Southwest Philosophical Studies, 6,
pp. 1-16, 1981.

DUMMETT AND THE PROBLEM OF THE VANISHING PAST

Luca Moretti
Lector univ. dr. , Centre for Time, University of Sydney

ABSTRACT. Dummett has recently presented his most mature and sophisticated version of justificationism, i.e. the
view that meaning and truth are to be analysed in terms of justifiability. In this paper, I argue that this conception
does not resolve a difficulty that also affected Dummett’s earlier version of justificationism: the problem that large
tracts of the past continuously vanish as their traces in the present dissipate. Since Dummett’s justificationism is
essentially based on the assumption that the speaker has limited (i.e. non-idealized) cognitive powers, no further
refinement of this position is likely to settle the problem of the vanishing past.

Key words: Dummett, meaning, vanishing past, justificationism, truth

108
1. Introduction
Justificationism analyses the notions of truth and meaning in terms of justifiability or verifiability. The
justificationist takes a statement to be true if and only if there is something that would justify or verify1
its assertion.2 The justificationist is an alethic antirealist, as he does not accept the principle of bivalence
as generally valid. For “there does not need to be anything that would justify either the assertion or the
denial of a given statement; in this case the statement will not be either true or false, although we shall
not be able to know that this is so”.3
Dummett has presented his most mature version of justificationism in Truth and the Past (2004)
and in “The Justificationist Response to a Realist” (2005). Dummett is inclined to regard this view as an
experiment “to see if a plausible case could be made, on a justificationist basis, for repudiating
antirealism about the past”.4 The latter position – reluctantly endorsed by Dummett in The Reality of the
Past (1969)5 as a consequence of his early justificationist conception of truth6 – says that “statements
about the past, if true at all, must be true in virtue of the traces past events have left in the present”, 7 such
as “present memories and present evidence”.8 Dummett finds this position repugnant because – above all
– it involves the weird consequence that the past continually vanishes:

It [involves], in language unacceptable to a proponent of that doctrine, that past events, the memory of and evidence
for which [has] dissipated, [are] expunged, not merely from our knowledge, but from reality itself: they [are] no
more; they [have] not happened.9

Precisely, the problem affecting Dummett’s early version of justificationism stems from the fact
that true past-tense statements may become subsequently undecidable. A statement S is undecidable if
and only if S is not known to be determinately true or determinately false, and there is no effective
method to know whether S is determinately true or determinately false. If S is undecidable, the
justificationist – as characterized in The Reality of the Past – cannot assume that S has a determined (but
unknown) truth-value. Nor can the justificationist assume that either the event described by S or the
event described by not-S is (an unknown) part of reality.
Let S be “A dinosaur was here millions of years ago”. There is no effective method to establish
whether S is true or false. Suppose however that someone came across evidence for S – for instance, a
dinosaur fossil found in this area. The justificationist who accepts that past-tense statements are true in
virtue of the traces that past events have left in the present could take this evidence to make S true. In
that case, he will consider the event that a dinosaur was here millions of years ago as part of reality.
Imagine however that the fossil gets subsequently lost or destroyed and that – for some reason – every
one forgets about it. As a result, S becomes undecidable. The justificationist can no longer take the event
described by S (or the event described by its negation) to be part of reality – for him, it did not happen. In
some sense, that event is expunged from reality itself.

In this paper, I argue that Dummett’s recent position does not resolve the problem of the
vanishing past. More precisely, in Sect 2, I give an overview of Dummett’s novel version of
justificationism. In Sect 3, I argue that Dummett’s position still involves that the past can vanish. In the
conclusion of the paper, I suggest that no further refinement of Dummett’s justificationism is likely to
settle this difficulty.

2. Dummett’s novel version of justificationism

One innovative trait of Dummett’s recent view about truth is its way of characterizing the notion
of justifiability or verifiability that defines truth. Dummett contends that, as “truth is what is transmitted
from the premises of a valid [deductive] argument to its conclusion”,10 “the justificationist cannot make
it a criterion for the truth of a statement that we possess the means of verifying it”.11 For there are cases
in which we do have the means of verifying empirical statements, but we do not have the means of
verifying their logical consequences, though we could have had it. Dummett provide the following

109
example:12 Euler’s solution of the Königsberg bridges problem shows how to find, in any possible
itinerary involving the crossing of every bridge of Königsberg, a bridge crossed twice. It is thus
impossible to cross all Königsberg’s bridges without crossing a bridge twice. If we see a walker cross
every bridge or accept the testimony of others saying so – for Dummett, justification has a collective
character13 – we verify the statement that a walker has crossed every bridge. Given Euler’s proof, the
latter statement entails the statement that a walker has crossed a bridge twice. As the first statement is
true, the conclusion is true too. But ‘is true’ cannot mean, in the second case, that we have the means of
justifying it. For we can think of observers stationed at each bridge, each of whom leaves as soon as he
sees the walker cross that bridge and reports later without giving the time of crossing. In this situation,
we have no means to justify that a bridge was crossed twice, though we could have had it at that time.
If the truth of a statement were identified with the condition that we do possess the means of
justifying that statement, deductive arguments that are standardly accepted as valid should be rejected as
invalid, which is hardly acceptable. This suggests that the justificationist had better characterize truth not
in terms of what is verified or can currently be verified but, rather, “in terms of what is, can be, or could
have been verified”.14 Indeed, Dummett argues that this characterization of truth can be vindicated by
analysing how we actually learn the meanings and the conditions of verification of statements about the
past.15 In conclusion, for the justificationist, “truth is to be identified with the possibility of being or
having been verified”.16
Since Dummett’s novel view characterizes accurately the conditions of truth of only the
statements that can be used as observation reports, I will specifically focus on statements of this type.
Consider a statement saying that an observable event has obtained at a given point in space and time.
The justificationist settles on, as a criterion for the truth of it, “its being the case that an observer suitably
located in space and time would have observed that state of affairs as obtaining there and then”17 – where
an observer can be “any creature with whom we might be able to communicate”.18 An observer is
permitted to use instruments “when [the relevant events] cannot be observed without them”.19 This
criterion can be expressed by the following schema in form of a sub- junctive-conditional, in which S is
a placeholder for observation statements:

(T) It is true that S if and only if, if there were an observer suitably located in space and time,
he would observe that S.

The right hand-side of S should not necessarily be interpreted as a counterfactual, for it is

possible that, for certain statements S, there is (or was or will be) an observer suitably located in space
and time. In accordance with T, a statement about observable past events, if true at all, is true not “in
virtue of the traces past events have left in the present” but in virtue of the relevant past events the
statement speaks of (more on this below). Consequently, Dummett’s recent formulation of
justificationism does not entail antirealism about the past as long as the latter position just says that
statements about the past, if true at all, are true “in virtue of the traces past events have left in the
present”. The problem is that Dummett’s new formulation of justificationism still possesses the
incredible consequence that large tracts of the past continuously vanish as their present traces dissipate.
There is thus an important sense in which Dummett’s position involves, even now, antirealism about the
past. Be- fore articulating this objection, let us go deeper into Dummett’s view.
A worry might be that the justificationist who endorses T is ipso facto committed to alethic
realism about past-tense observation statements. For, given T, each (non-vague) past-tense observation
statement will be assigned a determined truth-value on the grounds of the evidence that an observer
would have found at the relevant space and time. But Dummett hastens to explain that this is not the
case:

[Believing] that is to appeal to realist assumptions, that there must be a determinate truth of the matter
whether such state of affairs did obtain there. From a justificationist standpoint, there need be no such truth of the
matter. As the criterion [T] was just stated above, we are here concerned with a counterfactual to the effect that if
there had been an observer so located, he would have observed this or that. A counterfactual holds good only if
there is a ground that would justify its the assertion; and there need not be a ground justifying either the assertion
that such an observer would have observed the state of affairs in question as obtaining or the denial of that
assertion. In such a case the statement that the state of affairs obtained at a given region of space-time will not be
either true or false, as the justificationist views the matter.20

110
Here is another clarifying passage:

Now we certainly are not in general entitled to assume that every conditional with unfulfilled antecedent
either determinately holds good or determinately fails: the most resolute realist would not make such an
assumption, because the consequent might depend upon some factors not mentioned in the antecedent. But the
assumption is plausible for a conditional of the form, ‘If the decision method were applied, it would yield an
affirmative result’. It is plausible because the outcome of the decision procedure is unaffected, at each step, by
external factors, but is internally determined. That is not so with the empirical procedure of moving to a place and
observing what is taking place there: the outcome of this procedure is determined by factors external to it. To
assume that there is a definite truth about what would be observed if there were an observer at a place where in fact
there is not is to assume that the world is determinate independently; and this is a realist assumption, not readily
defended from justificationist premises.21

Importantly, for the justificationist, if a present tense observation statement S is determinately

true or determinately false because there exists an effective method to decide whether S is true or false,
we cannot assume that for past-tense versions of S there is a definite truth about what would have been
observed if there had been an observer. Present decidability does not entail past decidability. Dummett is
clear on it:

If there is an effective means, by making the required observations, of deciding whether an event of some
kind K is taking place here and now, then we may assert that either an event of the kind K is taking place or is not,
whether we trouble ourselves to make the required observations or not. … We do not need, [however,] and have not
the right, to maintain that either the statement that an event of [the same] kind K occurred or will occur at the given
place and time is determinately true or is determinately false.22

Although, for the justificationist, we cannot assume that there is in general a definite truth about
what would be observed if there were an observer at a place and time where in fact there is not, “there
will be many cases in which we have indirect grounds for saying how things are [and were] at some
place [and time] where there is no observer”.23 Dummett tries to clarify the notion of indirect justification
by elucidating what it means, in general, to give reasons for believing that an observation was possible.
Briefly, the justificationist is not a phenomenalist because he postulates an external physical world that is
independent of our will and detectable by us via suitable physical stimuli.24 Consequently, for the
justificationist:

Any ground we have for supposing such-and-such a physical state of affairs to have obtained will also be
aground for supposing there to have been possible observation in this sense, so that an observer located at a suitable
space-time point could have observed that state of affairs obtained.25

Dummett is not explicit about what can typically count as a ground for supposing that a physical
state of affairs obtained. I believe that Dummett would acknowledge that a ground of this sort consists –
typically or in many cases – in present evidence which, given background knowledge, enable us to
suppose that the relevant state of affairs obtained.26 Indirect justification for a statement S would seem to
consist in – typically or in many cases – some piece of actual evidence which, given background
knowledge, ensures that physical stimuli (e.g. light-waves) apt to produce the observation that S did exist
at the relevant spatio-temporal location.
Dummett recognizes that “inductive arguments can serve as indirect justification of empirical
statements”.27 This permits us to individuate many examples of indirect justification in science and in
everyday life. Consider this simple case: if S is “The cat has killed the parrot while I was out”, indirect
evidence for S might consist in finding the parrot dead on the couch, its feathers all over the lounge and
in the cat’s claws.28 For these observations strongly justify, given background knowledge about the
typical behaviour of cats and birds, the claim that if one had been at the relevant place and time, one
would have seen the cat kill the parrot.
Dummett’s recent version of justificationism is crucially based on the distinction between direct
and indirect justification for asserting an observation statement S. Dummett believes that such a
distinction can be vindicated by analysing how the meanings and the conditions of verification of
statements are typically learned by us.29 Direct justification for asserting S is provided by any possible or

111
actual observation of the specific events S literally speaks of.30 So, if S is “The cat slept on this
armchair”, direct justification for S can only be given by a possible or actual observation that cat slept on
this armchair – and not, for instance, by an observation of a present consequence of the fact that the cat
slept on this armchair. Possible or actual observation providing direct justification for S is often called by
Dummett direct evidence for S.31 Direct evidence for S can only consist of the evidence in virtue of
which S is true, if S is true at all,32 and “it is by what constitutes direct evidence for a statement that its
meaning is given”.33
On the other hand, observation provides indirect justification for asserting S if and only if it
constitutes only a ground for supposing that a suitably located observer would obtain or would have
obtained direct justification for S.34 Observation providing indirect justification for S is often called by
Dummett indirect evidence for S.35 “Indirect justification does not provide us with the means of
obtaining direct justification, but, when it is sound, we take it as guaranteeing that a direct justification
exists [or did exist]”.36

3. How the past can still vanish

Dummett’s recent justificationist view – only sketched here – is profound and insightful, and any
philosopher could learn something from it; but this conception can also be criticized. Peacocke has
recently made a number of interesting objections to it,37 many of which have forcefully been answered
by Dummett.38 Yet Peacocke seems not to have noticed the problem I am going to outline now.
It is intuitive that much of what counted as ephemeral direct evidence (or, simply, evidence) for
an observation statement S about past events on Dummett’s earlier version of justificationism – i.e. “the
traces [that those] past events have left in the present” – will count as ephemeral indirect evidence for S
on Dummett’s recent version of justificationism. But then, an objection that Dummett himself has raised
against his earlier justificationist position can be re-directed, with only a slight modification, against
Dummett’s recent version. This new view is problematic because:

It involves, in language unacceptable to a proponent of that doctrine, that past events, the memory of and
indirect evidence for which has dissipated, are expunged, not merely from our knowledge, but from
reality itself: they are no more; they have not happened.

Consider a past-tense observation statement S. For the justificationist, we cannot take for granted that
there is a definite truth about what would have been observed if an observer had been at the place and
time relevant for S. Thus, we cannot take for granted that the events described by S or the events
described by not-S are part of reality. Sup- pose however that we come across a piece of evidence that
provides reliable indirect justification for S. For the justificationist, this guarantees that direct
justification for S did exist. Through T, this in turn guarantees that S is true, and thus that the events
described by S are part of reality. Yet, if the indirect evidence for S subsequently dissipates and any me-
mory of it fades into oblivion, we can no longer accept that there is a definite truth about what would
have been observed if there had been an observer at the relevant place and time. Consequently, we can
no longer accept that the events described by S (or those described by not-S) are part of reality. These
events “are expunged… from reality itself”.
For example, suppose again that S is “The cat has killed the parrot while I was out”. Given the
observations I described before, it is natural to conclude that the cat killed the parrot, and thus that this
event is part of reality. Yet, in the hypothesized situation, I will certainly remove the body of the
unfortunate bird from the couch and clean up the mess in the lounge, and the cat will take care of his
own claws. Eventually, when this episode will have faded into oblivion, there will be no indirect ground
to guarantee the assertion that the cat killed the parrot (or its negation). For the justificationist, the event
that the cat killed the parrot will in some sense be expunged from reality itself.
What one might be tempted to reply is that, in the envisaged situations, while we have lost
indirect justification to say that S is true, the truth-value of S is still determined. For an observer suitably
located in space and time would have seen either the cat kill a robin or the cat not do so. The
consequence would be that the events that make S true or false are not expunged from reality, but are
still part of it. It is however hard to make sense of these claims from the justificationist’s standpoint. Pre-

112
 sumably, if indirect evidence for S and even the memory of it are lost, one can only assume that an
observer suitably located in space and time would have seen something determined. The problem is that,
as Dummett himself has stressed, “to assume that there is a definite truth about what would be observed
if there were an observer at a place [and time] where in fact there is not is to assume that the world is
determinate independently; and this is a realist assumption, not readily defended from justificationist
premises”.39

4. Concluding considerations

Dummett’s justificationism analyses the notion of truth in terms of justifiability. The

justificationist takes an observational statement S to be true if and only if an observer provided with
limited cognitive powers like ours would be able to justify, directly or indirectly, the assertion of S on the
grounds of the empirical evidence available to him. It is no surprise, then, that the problem of the
vanishing past arises, since the empirical evidence available to us is generally ephemeral and our
memories typically fade away.
The very same problem will affect other forms of alethic antirealism that, like Dummett’s, do
not idealize significantly the cognitive faculties of the observer or epistemic agent. On the other hand, a
form of alethic antirealism that characterized true statements as those justifiable by – for instance – an
omniscient epistemic agent would not face this difficulty. Interestingly, Dummett has argued that
omniscience is compatible with alethic antirealism, as omniscience does not entail bivalence.40 I do not
think, however, that Dummett would like to pursue the suggestion of idealizing the epistemic faculties of
the putative observer to settle the problem of the vanishing past. To begin with, the forms of alethic
antirealism that greatly idealize the epistemic agent’s cognitive faculties may appear implausible in
themselves.41 More importantly, Dummett’s justificationist conception of truth is a consequence of the
conception of meaning that Dummett finds appropriate to us (or to beings with limited cognitive powers
like us). Roughly, according to Dummett, the conditions under which we can justify the assertion of a
statement constitute both that statement’s meaning (or content) and its conditions of truth.42 Dummett’s
justificationist is thus not interested in analysing a notion of truth proper to an omniscient being or one
with cognitive faculties highly idealized. It is hard to understand how Dummett could settle the problem
of the vanishing past.43

REFERENCES

1. In a loose and comprehensive sense of “verify”. Cf. Dummett, M., Truth and the Past, Columbia
University Press, New York, 2004, p. 45.
2. Cf. Dummett, M., “The Justificationist’s Response to a Realist”, Mind, 114, 2005, p. 673.
3. Ibidem.
4. Ibid., 672. Cf. also Dummett, M. [1], p. ix.
5. Proceedings of the Aristotelian Society, 69, pp. 239-58.
6. Cf. Dummett, M. [1], pp. 45-6 and 51-2.
7. Ibid., ix.
8. Ibid., 44.
9. Dummett, M. [2], p. 672. Cf. also [1], p. 44.
10. Dummett, M. [2], p. 674.
11. Ibidem.
12. See Dummett, M. [1], pp. 43-4 and [2], pp. 673-4.
13. See for instance Dummett, M. [1], pp. 61 and 67.
14. Ibid., 92.
15. Cf. ibid., 42-72.
16. Ibid., 46.
17. Dummett, M. [2], p. 676.
18. Dummett, M. [1], p. 61.
19. Ibidem.
20. Dummett, M. [2], pp. 676-7.

113
 21. Dummett, M. [1], pp. 62-3. Dummett is considering here a criterion analogous to T but narrower in
scope, which characterizes the truth of statements about observable events that can be located in spatial regions
where there is no observer. Yet Dummett’s considerations immediately generalize to T.
22. Ibid., 63-4. My emphases.
23. Ibidem. My emphasis.
24. Cf. Dummett, M. [2], pp. 672 and 679.
25. Ibid., 679.
26. For instance, this appears presupposed by Dummett’s rhetorical question: “But can we attribute to the
child a recognition that present evidence for the truth of a statement concerning another time is indirect?”
(Dummett, M. [1], p. 65. My emphases).
27. Dummett, M. [2], 683.
28. One might perhaps worry that the presence of the putative observer requested by T could have disturbed
the cat’s or the parrot’s behaviour. Interesting, Dummett’s very sophisticated view considers problems of this sort
too. Dummett emphasizes that observations ‘might well be made… with a telescope or by means of camouflage’,
Dummett, M. [1], p. 72.
29. Cf. Dummett, M. [1], pp. 42-72. This distinction is also drawn in (partial) analogy with the distinction,
in mathematics, between canonical or direct proof and demonstration or indirect proof of a statement. Cf. ibid., 42-
54 and Dummett, M. [2], pp. 677-8.
30. Cf. Dummett, M. [1], pp. 52 and 65-8.
31. See for instance Dummett, M. [2], p. 671 and [1], p. 68.
32. Cf. ibid., 70.
33. Dummett, M. [2], p. 671.
34. Cf. Dummett, M. [1], p. 68 and [2], pp. 671 and 678.
35. See for instance Dummett, M. [1], p. 68 and [2], p. 671.
36. Ibid., 688.
37. See Peacocke, C. “Justification, Realism and the Past”, Mind, 114, 2005, pp. 639-70.
38. See Dummett, M. [2].
39. Dummett, M. [1], p. 63. Kristie Miller has suggested that we can think of cases where the truth-value of
statements about past events just change because available indirect evidence justifies, at different times, a
statement and then its logical negation. In such cases, it looks like the past is changing rather than just vanishing.
Indeed, the odd result that the past vanishes or changes might obtain even though no evidence or memory has faded
away. Suppose that indirect evidence E, obtained at t0, provides very strong inductive justification for S. It is not
guaranteed that the logical conjunction of E and E*, where evidence E* is attained at t 0+n, will still strongly support
S. In accordance with a probabilistic analysis of inductive support, it is possible that E & E* supports S only
feebly, or that it instead supports not-S, strongly or weakly, or that it supports neither S nor not-S. If we take
indirect evidence E as guaranteeing that a direct justification for S exists, and so that the event that S exists, we
might have to revise our judgment later on, when evidence E* is in. The past might thus vanish or change though
no evidence or memory has faded away.
40. See Dummett, M. [1], pp. 94-6.
41. Ascribing just infallible memory to the putative observer would not suffice to solve all problems. For
example, we should probably assume that some indirect evidence, described by a statement E, for asserting a
statement about past events may presently exist though de facto unknown. This might be the case when we
possessed an effective method to establish whether E or not-E that, for some reason, we do not apply. Indirect
evidence can thus dissipate before being known. To settle the problem of the vanishing past, the putative observer
should also be capable to know all unknown indirect evidence of this kind.
42. Cf. Dummett, M. [2], p. 673 and [1], pp. 29-39.
43. I wish to thank Kristie Miller and Stefan Tolksdorf for valuable comments and criticism upon earlier
versions of this paper. I also wish to thank David Braddon Mitchell who independently noticed that Dummett’s
recent version of justificationism is still afflicted by the problem of the vanishing past. David’s observations
confirmed and amplified my worries, and encouraged me to write this paper.

114
WITTGENSTEIN ON COMMUNICATION AND LINGUISTIC UNDERSTANDING

George Lăzăroiu
Lector univ. dr., Universitatea Spiru Haret

ABSTRACT. The goal of communication is not conceptually independent of language. Grammar is autonomous,
and hence, conventional. Wittgenstein construes the “hardness” of necessary propositions in terms of the
normative force of grammatical rules, and focuses on the learning of language when he reflects on the
philosophy of language, denying that meaning is a kind of abstract entity. What contravenes a necessary
proposition is not a possibility that happens to be impossible, but rather a nonsensical combination of words.

Key words: Wittgenstein, communication, linguistic understanding, grammatical rules, necessary propositions

O’Brien notes that Wittgenstein expresses a profound understanding of the problems faced in
trying to give an account of how we (who are subjects) identify ourselves as objects in the world. There
is no subject in the world that is the subject of psychological states. Unless the component parts are

115
accessible to one subject then there is no sense in which we have a psychological state. Whatever is
required for a subject to have the requisite complex structure is going to contradict the supposed unity
and vice versa. A system of representation has to be understood from a point of view that cannot be
captured in that system. On O’Brien’s reading, Wittgenstein seeks to show how the subject is excluded
from being one of the objects that comprise the world. The self cannot be a transcendent object “outside”
the world. We do not come to know the subject as part of any experience that something or other is the
state of things. To experience something is to take some part of the world as being configured thus and
so. There may be an apprehension not properly thought of as an experience that the world is. O’Brien
holds that Wittgenstein’s problem of identification flows from a model of representation and
identification which is too narrow. Wittgenstein thinks that there is an analogy between perception and
representation.

We obviously have good reasons for being optimistic about gaining elucidation of Wittgenstein’s
conclusions on the self from his remarks on logic. Both are considered to be systematically elusive with respect to
expression and representation, an elusiveness arising from a shared presuppositional status in relation to the world
itself. Both are taken to pervade the world by constituting its limits.1

Livingston holds that Wittgenstein’s atomistic project inaugurates an entirely separate

tradition of logical analysis that has nothing to do with epistemological criteria for meaning. The
primary method of philosophical elucidation is logical analysis. Whether a proposition has meaning is
a matter of whether it has sense. A proposition’s sense depends on which fact it pictures or projects.
Wittgenstein draws his picture of the form of reality from a consideration of the conditions necessarily
fulfilled by any meaningful utterance. Wittgenstein’s project has a tendency to conceive of language
as primary in the constitution of the world.

Wittgenstein’s picture has no tendency to support verificationism. There is no sense, for Wittgenstein,
in which a proposition’s meaning has to do with how it can be known or verified. A proposition’s factual content
is not its method of verification or our way of knowing it, but simply the content of the fact whose logical form it
shares. The analysis of a proposition does not set aside linguistic form to reveal factual content; instead it
replaces the proposition’s superficial linguistic form with its deep logical form.2

Cook contends that Wittgenstein is essentially an empiricist: after 1930 he replaced his early
version of reductionism with a subtler version. Nothing may count as a Tractarian object unless it is
given in immediate experience. The “objects” of the Tractatus are sense-data. The neutral monists
provide an ontology that shows how to escape solipsism and solve the problem of other minds.
Wittgenstein brings his philosophical preconceptions to his encounter with language and adopts a
theory of meaning to show how his empiricism can be reconciled with what plain men say. The plain
man does not mean what the grammar suggests: grammar is arbitrary and the plain man’s meaning is
determined by the use he makes of words in the practical affairs of life.3
Christensen claims that if the ethical sections of the Tractatus are seen in connection with a
specific idea of the concept of showing, they reveal a coherent and radical alternative to traditional
conceptions of ethics (Wittgenstein uses the concept of showing to express how nonsense can point to
truths about the world which cannot be stated directly).

Any reader wanting to work with Wittgenstein’s utterances on ethics seems to face a double demand for
silence: The first arises from the fact that if you want to free yourself from metaphysical illusions, you must
realize that the sections on ethics in the Tractatus are just sheer nonsense like the rest of the book. And if you for
a moment allow yourself to regress and attempt to read the sections related to ethics in the Tractatus, a second
demand for silence emerges as Wittgenstein within the work draws out a concept of ethics that doesn’t admit of
the ethical being uttered.4

Christensen does not think that Wittgenstein is completely consistent when claiming that all of
the Tractatus is nonsensical. Wittgenstein never ties the concept of showing to ineffable truths (he
uses it in connection with tautologies, contradictions or straightforwardly meaningful sentences).
Showing in different ways concerns the way in which the conditions of some particular form of
dealing with the world stand out in our use of it (logic shows the possible). Christensen notes that, in
the Tractatus, the existence of causality is seen as a condition for the particular practice we call the

116
natural sciences (our particular descriptions or statements about reality reveal the rules which govern
them). Wittgenstein sees the distinction between a practice and what conditions that practice as
absolute (these conditions cannot be expressed within the practice itself). Christensen maintains that
Wittgenstein sets up an absolute dichotomy between the rules that establish a practice and the use of
this practice. Ethics should be seen as a condition for descriptions or meaning. Ethics is the particular
condition of reality that we can view as a meaningful whole. The ethical establishes the very idea of
good and evil. Ethics has nothing to do with reward and punishment in the usual sense of the words. If
there are no external ethical authorities, then the ethical is completely dependent on what you actually
do. The ethical cannot be said: it constitutes the very possibility of thinking in terms of good and evil,
of seeing our actions as good or bad. The ineffability of ethics is tied to a radical demand on the
individual: the ethical must remain unarticulated and implicit (it is the responsibility of every single
one of us to give it the appropriate content). There is an absolute and exclusive distinction between the
conditions that establish a particular discourse and what we can say within that discourse. Christensen
reasons that the investigation of ethics in the Tractatus in no way determines the content of a
normative ethics. Ethical norms can only be shown, but not said (they establish the possibility of
talking about value). It is an essential condition of our world that we question its meaning and perceive
of it in terms of good and evil.

In the Tractatus, ethical norms are only upheld by the isolated agent and have no fix-point outside his or
her actions, and this means that the only way for Wittgenstein to picture their necessary status is to claim that
they are transcendental; ascribing the agent an absolute responsibility not just of his actions, but of the norms
that govern them as well. But in On Certainty Wittgenstein has definitely given up the Tractarian idea of
transcendental conditions of our dealings with the world. Even though the certainties are necessary conditions of
our investigation, this is not because their transcendental character is revealed in their use, but because this very
use makes them necessary. 5

Thornton remarks that Wittgenstein attacks a Platonist picture of the autonomy of our
conceptual structure, and rejects a model of understanding based on the interpretation of signs or
symbols, whether mental or not, stressing our ability to hear meaning directly in speech. Both the idea
of subjective experience and solipsism are incoherent. There are some cases of seeing-as, which can
only be characterized with words used in a “secondary sense.”6 Alnes remarks that Wittgenstein
focuses on the learning of language when he reflects on the philosophy of language, and denies that
meaning is a kind of abstract entity. Philosophy is more or less completely independent of science and
the philosopher from time to time is incoherent, confused and talks nonsense. Wittgenstein presents a
number of different kinds of activities that we call “games” (the notion cannot be defined or explained
by way of necessary and sufficient criteria). When the philosopher treats a family notion by way of
theory, this theory simplifies or goes against the use of the notion.

Wittgenstein’s point is that while scientific concepts are relatively stable from language-games to
language-games, such is not the case with respect to concepts characterized by way of family resemblance. The
most non-uniform of all such concepts are those of ethics and aesthetics, and he maintains that if you look for
definitions corresponding to our concepts here, you will find none that satisfies you.7

Pritchard asserts that, on Wittgenstein’s reading, whatever would count as a reason in favor of
a claim to know must be more certain than the proposition claimed as known. Claims to know are
essentially tied to the practice of resolving doubts. Appropriate claims to know require compelling
supporting reasons where such compelling reasons must be more certain than the proposition which is
claimed as known. As claims to know need to be supported by specific grounds, so too do doubts. The
Wittgensteinian conception of the structure of reasons imposes a constraint on appropriate claims to
know. Certain doubts just could not of their nature be grounded. The Wittgensteinian picture of the
structure of reasons seems to imply skepticism. It is not optional that there be propositions which we
believe and which play the hinge role of being devoid of rational support and yet nevertheless
indubitable. It is of the very nature of a hinge proposition that at certain times that very same
proposition may no longer function as a hinge. Pritchard maintains that Wittgenstein often associates
hinge propositions with a kind of visceral conviction which he contrasts with a judgment: Wittgenstein
is trying to get us to recognize the illegitimacy of the philosophical context in which a problem like

117
skepticism emerges. Belief in hinge propositions cannot be epistemically supported. The
Wittgensteinian conception of the structure of reasons imposes a constraint on both knowledge claims
and doubts. Our practice of offering grounds presupposes a framework of ungrounded certainties.8 On
Budd’s reading, the importance for Wittgenstein of the idea of the perspicuous representation of the
grammar of words

derives from the fact that philosophical confusions engendered by misunderstanding one’s own
language in reflection upon it are removed or discouraged by correct description of this synoptic kind.9

On Glock’s reading, Wittgenstein claims that what is determined by grammar is nature in the
sense of those features which give rise to a priori, conceptual inferences. The grammatical rules are
constitutive of the concept of language and the goal of language is not independent of the concept of
language (it is contained in that of communication). Rules of inference determine the meaning of the
logical constants, rather than proceeding from them. The rule follows from the explanation only if it is
understood that in the truth-table, the place of p can be taken by “~p.” Wittgenstein tries to demystify
necessary propositions and modal notions, and regards the traditional idea that necessary mirror de re
essences or modal features of reality as mystifying. First-person psychological utterances are
expressive rather than descriptive. Propositions which are logically rather than physically necessary
include the propositions of logic (e.g. those of the form “~(p & ~p)” and mathematics (e.g. “7 + 5 =
12”) as well as analytic propositions. As Glock puts it,

Wittgenstein’s so-called rule-following considerations provide powerful arguments against certain

Platonistic conceptions of rule-following. They do not refute Platonist conceptions of necessary propositions as
statements about abstract objects beyond space and time. Even less do they refute the Aristotelian idea that
necessary propositions are statements about de re necessities sustained by the essential features of our non-
abstract world.10

Fogelin asserts that Wittgenstein notices a genuine phenomenon: we sometimes grasp the
meaning of a word in a flash or, all at once, recognize how a series can be continued (understanding
the meaning of a word is a mental state that can be attained at a given time). 11 There is nothing
mysterious about the idea of truth by virtue of meaning or convention, once we attend to suitable
examples.12 Campbell writes that, as Wittgenstein puts it, beliefs expressed by propositions like “There
are lots of objects in the world”, “The world has existed for quite a long time”, “There are some chairs
and tables in this room” are not ordinary factual beliefs, but rather form the background needed by any
inquiry into truth or falsity. Campbell reasons that an obvious question to raise about delusions is
whether the delusional beliefs do not have (for the subject) the epistemological status of
Wittgenstein’s framework propositions.13
Kalhat notes that, for Wittgenstein, what contravenes a necessary proposition is not a
possibility that happens to be impossible, but rather a nonsensical combination of words, and that
Wittgenstein’s assimilation of necessary propositions to grammatical rules can be seen as providing a
reductive explanation of necessity insofar as that notion is explained in purportedly non-modal terms
(i.e., in normative terms). Grammatical rules are “arbitrary” or “autonomous” (they are not determined
or justified by extralinguistic reality). The rules of grammar are autonomous in a similar way to the
rules of chess (they are not determined by the nature of reality, but are rather constitutive of that
nature). To say that red could not lose this property without ceasing to be the color that it is amounts to
saying that nothing would count as red unless it had that property. The goal of communication is not
conceptually independent of language. Grammar is autonomous, and hence, conventional. To say that
the necessary proposition “All bachelors are unmarried” is true is to say that it functions as a rule that
is in force. As Kalhat puts it, Wittgenstein’s assimilation of necessary propositions to grammatical
rules appears to have the consequence that necessary propositions are not really about anything at all.
“Nothing can be red and green all over” is constitutive of the nature of the colors red and green.
Wittgenstein takes grammatical propositions or rules to be arbitrary. The color red does not exist
independently of the property of being incompatible with green. No amount of looking at colors will
give me the concept of color (the experience of color presupposes rather than reveals this concept).
Kalhat reasons that the arbitrariness of the rules of grammar rules out Wittgenstein’s assimilation of
necessary propositions to grammatical rules. Wittgenstein construes the “hardness” of necessary

118
propositions in terms of the normative force of grammatical rules. It is essential to the notion of a
grammatical rule that something counts as failing to follow the rule.14 Morawetz remarks that
Wittgenstein points out two fallacies: (i) the view that the utterance “I know” is like “I believe” or “I
think” or “I surmise” (said in appropriate circumstances and without deceit), it is “self-insuring” and
cannot be a mistake, and (ii) because the truth of p follows from the fact that I know p, the truth of p
follows from the fact of my claiming to know p.

It is important to distinguish the correct view that I cannot know (or have known) anything that is false
from the absurd view that I cannot claim to know, or give grounds for, anything that is false. Claiming to believe
differs from claiming to know in that the latter, but not the former, is a commitment to give grounds. […] The
assertion that ‘I know’ guarantees what is known rests on a confusion between knowing and claiming to know.
On the one hand, it is a logical point that knowing guarantees what is known, not because a claim to know is
invulnerable but because a vulnerable and refuted claim to know is not a case of knowing but of thinking one
knows. On the other hand, the claim ‘I know’ does not guarantee or insure the truth of the object of the claim
(the act of claiming p does not guarantee p), although it implies that the claimant believes p, is prepared to give
grounds for p, etc.15

Wittgenstein says that it is essential to the notion of a rule that something counts as following the rule
and something as going against it. On Kalhat’s reading,

The consistency of a rule R and an action A comes down to the fact that it is possible to follow R and
perform A. And the inconsistency of a rule R* and an action A* comes down to the fact that it is impossible to
follow R* and perform A*. If all possible linguistic behavior were consistent with a rule, then it would just not be
a rule. So, in order for something to be a rule, some of its applications must be consistent with it, and some must
be inconsistent with it. But the notion of consistency is evidently a modal notion. Therefore, to the extent that
this notion plays a vital role in characterizing the very concept of a grammatical rule, the latter is itself modal in
nature.16

Dror and Dascal argue that the rejection of rules by connectionism makes it philosophically
incompatible with the symbolic rule-governed approach. Wittgenstein emphasizes that explanations in
terms of rule following must be completely mistaken. His argument shows that an indefinite number
of hypotheses are equally possible candidates to capture the regularity underlying any given set of
cases. Wittgenstein suggests conceptualizing regularities as “social practices” (such practices do not
necessarily share a common denominator to which they all can be reduced), and clears the ground for
new modes of explanation of cognitive phenomena through the rejection of a familiar but unreliable
theoretical construct.
Wittgenstein’s argument against rules can be interpreted as showing the theoretical uselessness of this
concept, since its alleged work can be performed by resorting to more economical concepts such as ‘activity’ or
‘training’. This is particularly clear in his remarks on language. Wittgenstein rejects the notion that language is
taught ostensively. […] Wittgenstein is interpreted as rejecting ‘rules’ as the underlying concept of cognitive
processes and mental operations, whereby rules operate on mental symbols. That is, Wittgenstein is attacking the
very conception of the symbolic approach as pointless.17

Geach contends that Wittgenstein does not want to deny that people have a “private” mental
life (in the sense that they have thoughts they do not utter and pains they do not show).

In one of his lectures he mentioned Lytton Strachey’s imaginative description of Queen Victoria’s
dying thoughts. He expressly repudiated the view that such a description is meaningless because it is
‘unverifiable’: it has meaning, he said, but only throw its connection with a wider, public, ‘language-game’ of
describing people’s thoughts: he used the simile that a chess-move worked out in a sketch of a few squares on a
scrap of paper has significance through its connection with the whole practice of playing chess.18

Hoyt maintains that, on Wittgenstein’s view, to have religious faith is to hold fast to a certain
picture of the world according to which one orients one’s actions and attitudes (possibly even in
dogmatic defiance of contrary evidence). Thus, Wittgenstein does not equate language-games with
belief-systems, and religions are not logical schemes founded on their own basic beliefs and principles
of inference.19 Giles claims that, according to Kierkegaard, the question of the truth of one’s beliefs
will not be determined by the existence of the object of one’s belief, but by the way in which one

119
believes it (by the relation one bears to the object of one’s belief). 20 On Clack’s reading, Wittgenstein
argues that the language of religion causes much perplexity because its belief-statements do not
function as “normal” beliefs: they are the linguistic component of a particular mode of living and
cannot meaningfully be divorced from its context of conduct (language-games are small-scale units of
language-usage which occur in various human contexts).21 The religious believer, according to
Wittgenstein, does not want favorable evidence. The firmness of a belief is not like the intensity of a
pain (it can be measured by the risks that the believer will take in reliance on it). 22 Wainwright notes
that mystical experiences can be distinguished from the religious traditions within which they are
incorporated: while there may be significant psychological or social connections between mysticism
and morality, there are few significant logical or epistemic connections between them (morality is
compatible with mysticism but does not depend upon it for its validity).

Morality is clearly concerned with actions. Even though we pay more attention to an agent’s intentions
and attitudes than to her behavior when we evaluate her actions, the intentions in question are intentions to act,
and the relevant attitudes and dispositions are those expressing themselves in action. Morality is also concerned
with our relations to other people. Whether we have moral obligations to ourselves is a moot question, but a code
or way of life which recognized no obligations to others would not normally be called moral. Finally, actions we
call moral are typically characterized by conscientiousness or a sense of duty, by a desire for justice and equity,
or by a concern for the well-being of others.23

Chatterjee contends that psychoanalysis and Wittgensteinian thought may have operated as
secular agents: this does not prevent crediting these agents as Jewish in conception, just as we regard
logic and metaphysics as significantly Greek. Chatterjee emphasizes that the Tractatus is internally
self-refuting or self-rejecting (it was written to be rejected). For Wittgenstein, the essential difference
between Graeco-Christian and Biblical-Jewish approaches was not in theology or religious dogma but
in linguistic philosophy.

Wittgenstein strikes us as a writer whose insight and message are so pressing that for him the traditions
and conventions of ‘philosophy’ have no value in themselves.24

Hallett states that if Jesus is both God and man, then Jesus possesses several apparently
contradictory properties: both divine omniscience and human ignorance, divine omnipotence and
human weakness, etc. (the copula seems clear enough and rigidly defines the relationship).

Any flexibility must reside in one or the other term of the relation. Given these limited options, some
find insufficient flexibility in the terms joined and conclude that the doctrine is incoherent, while others modify
the terms of the relation so as to resolve, or at least mitigate, the apparent incoherence. The prevalence of these
alternative solutions powerfully suggests the pervasive influence of [the strict identity supposition].25

REFERENCES

1. O’Brien, L.F., “Solipsism and Self-Reference”, in European Journal of Philosophy, 4, 1996, p. 192.
2. Livingston, P.M., “Russellian and Wittgensteinian Atomism”, in Philosophical Investigations, 24 (1),
2001, p. 51.
3. Cook, J.W., Wittgenstein’s Metaphysics, Cambridge University Press, New York, 2005.
4. Christensen, A.-M., “Wittgenstein and Ethical Norms: The Question of Ineffability Visited and
Revisited”, in ethic@, 3 (2), 2004, p. 122.
5. Ibid., p. 131.
6. Thornton, T., “Wittgenstein and the Limits of Emphatic Understanding in Psychopathology”, in
International Review of Psychiatry, 16 (3), 2004, pp. 216–224.
7. Alnes, J.H., “Philosophy and Science”, in CAS-NASL, Spring 2004, p. 81.
8. Pritchard, D., “Wittgenstein on Skepticism”, in McGinn, M., (ed.), Oxford Handbook to Wittgenstein,
Oxford University Press, Oxford, 2008, forthcoming.
9. Budd, M., Wittgenstein’s Philosophy of Psychology, Routledge, London, 1989, p. 4.

120
 10. Glock, H.-J., “Necessity and Language: In Defence of Conventionalism”, in Philosophical
Investigations, 31 (1), 2008, p. 44.
11. Fogelin, R., Wittgenstein, Routledge, London, 1987, p. 128.
12. Schroeder, S., Wittgenstein, Polity, Cambridge, 2006, pp. 242–243.
13. Campbell, J., “Rationality, Meaning, and the Analysis of Delusion”, in Philosophy, Psychiatry and
Psychology, 8, 2001, p. 96.
14. Kalhat, J., “Has the Later Wittgenstein Accounted for Necessity?”, in Philosophical Investigations,
30 (1), 2008, pp. 2–23.
15. Morawetz, Th., Wittgenstein and Knowledge: The Importance of On Certainty, University of
Massachusetts Press, Amherst, 1978, pp. 86–87.
16. Kalhat, J., [14], p. 21.
17. Dror, I.E. • Dascal, M., “Can Wittgenstein Help Free the Mind from Rules? The Philosophical
Foundations of Connectionism”, in Johnson, D. • Erneling, C., (eds.), The Future of the Cognitive Revolution,
Oxford University Press, Oxford, 1997, pp. 221–222.
18. Geach, P., Mental Acts, Routledge, London, 1957, p. 3.
19. Hoyt, C., “Wittgenstein and Religious Dogma”, in International Journal for Philosophy of Religion,
61 (1), 2007, pp. 39–49.
20. Giles, J., “From Inwardness to Emptiness: Kierkegaard and Yogacara Buddhism”, in British Journal
for the History of Philosophy, 9 (2), 2001, pp. 311–340.
21. Clack, B.R., An Introduction to Wittgenstein’s Philosophy of Religion, Edinburgh University Press,
Edinburgh, 1999, p. 71.
22. Mackie, J.L., The Miracle of Theism, Clarendon, Oxford, 1982, pp. 217–219.
23. Wainwright, W.J., Religion and Morality, Ashgate, Aldershot, 2005, p. 219.
24. Chatterjee, R., Wittgenstein and Judaism: A Triumph of Concealment, Peter Lang, New York, 2005,
p. 21.
25. Hallett, G.L., Identity and Mystery in Themes of Christian Faith: Late-Wittgensteinian Perspectives,
Ashgate, Aldershot, 2005, p. 22.

CINEMATOGRAFUL – ARTĂ SAU MEDIA?

Nicolae Iliescu
Lector univ. dr., Universitatea Spiru Haret

ABSTRACT. This paper examines definitions of the digital that are at stake in the convergence of new media
and cinema. The basic fusion interval specifies the minimum time between events. Camera dynamics, cinematic
continuity and editing work together in order to achieve dramatic visual story results. The film presents an image
of the temporal and spatial world, but freed from the real world’s conditions of space and time.

Cuvinte cheie: cinematograf, artă, mass-media, imagine, realitate

Ar fi complet nerezonabil şi cu atât mai mult lipsit de seriozitate să abordezi cinematograful

fie sub unghiul celei de-a şaptea arte, fie sub acela de media. Mulţi tehnicieni şi / sau literatori s-au
apucat să drămăluiască şi să observe cu ochiul liber cât este tehnică, bob artistic sau propagandă făţişă
în acest mijloc de expresie. Istoria şi geografia acestei maşinării ar trebui să ţină cont nu numai de
evoluţia tehnică, modul de producere şi legea cererii şi a ofertei, căt şi de exploziile artistice, creşterea
şi descreşterea diferitelor şcoli naţionale, manifestările şi evoluţia diverselor genuri şi procedee de
expresie cinematografică, publicul din ce în ce mai avizat şi mai cunoscător.
În linii generale şi foarte mari, cinematograful, ca artă şi ca media, este un fel de barometru
cultural al popoarelor. El intră primul pe lista petrecerii timpului într-un mod văzut, plăcut, util şi

121
pseudo-intelectual. Ca industrie culturală îşi concepe singur un mod de narare ce va ţine cont mereu de
metehnele şi plăcerile spectatorului obişnuit, de felul lui de a gândi şi de a se situa în lume. El va
evolua sau involua în funcţie de moravuri, de comandamentele epocilor prin care va ţâşni spre public,
va ţine seama de marketing şi mai ales de raportul dintre imagine şi realitate. Cinematograful, ca
instrument, se va înscrie în tradiţia utilizării imaginii, fixe sau animate, va trece prin lanterna magică a
iarmaroacelor, prin praxinoscopul lui Reynaud, prin aparatul lui Kodak, prin plăcile fotografice şi
aristocratice ale lui Nadar, Niepce sau Daguerre, care vor elibera pictura de portretul simplu şi arogant
ţintuit în sufragerie, prin fotografii ambulanţi ai marilor întinderi americane, prin filmul de celuloid al
lui Eastman şi îndeosebi prin marile invenţii ale lui Edison şi, fireşte, ale fraţilor Auguste şi Louis
Lumiėre. Fraţi care declarau, în primii ani ai secolului douăzeci, că publicul se va plictisi rapid de
acest dispozitiv de music-hall sau de această jucărie de bâlci.
Încă de la bun început, cinematograful va aduce o puternică doza de real şi va aborda subiecte
simple, uneori comice, întinse pe durata unei bobine de două minute: Ieşirea de la uzinele Lumiėre,
Intrarea trenului în gara din La Ciotat, Stropitorul stropit, Familia Lumiėre în gradină. Prin anii 1910-
12, bobinele se dilata sau se înmultesc, aşigurand astfel un spatiu suficient unei naraţiuni, fie ea şi
elementară. Dar unde să aibă loc aceste proiecţii, prima sală apecializată apărând de-abia în 1907 în
Anglia, ţara primei revoluţii industriale? De unde până mai ieri marile societăţi produceau sau
închiriau proiectoare, pelicule şi camere, Edison în Americă şi Pathe şi Gaumont în Franta au ideea sa
creeze o reţea de săli, schimbând cu astă ocazie referentul dinspre instrument înspre locul de difuzare.
Din această clipă, cinematograful îşi căuta propriile căi, propriile modele narative. Totuşi, e departe de
a fi o artă, netransfigurând realitatea, nedezlipindu-se de genul minor al mimei şi al pantomimei. De
altminteri, la debuturile lui, cinematograful împrumuta temele, ideile principale, protagoniştii şi chiar
publicul din teatrele de music-hall, de bulevard, din santanuri sau direct de pe scăndurile de bâlci.
Charlie Chaplin, nu întâmplător provenit dintr-o familie de artisti de music-hall, duce la desăvârşire
genul de comedie burlescă extinsă pe parcursul unei bobine. Alături de el îi putem cita pe Buster
Keaton, Stan şi Bran, Harold Lloyd, “Fatty” Arbuckle, Max Linder şi mulţi alţii. Apoi, cinematograful
se va adapa cu modele narative de la mai multe izvoare. Prima şi cea mai ciudată îi aparţine tot unui
francez, Georges Meliės, prin aceiaşi ani, care purcede de la iluzionism ( 1 ) şi inventează trucajul,
ruperea deliberată a legilor realitaţii şi înlocuirea acestora cu farsa onirică. El va utiliza cinematograful
ca pe un dispozitiv tehnic apt să redea naraţiuni poetice şi comice – inspirate din Jules Verne, din
H.G. Wells - şi va hrăni domenii importante precum desenul animat (Disney va începe să producă de-
abia prin anii ’30) şi filmul fantastic. Vine la rând textul - partea scrisă, adică romanul, foiletonul,
teatrul - ce va permite susţinerea unui repertoriu bogat şi se va adresa unui public deja cucerit, făcând
apel la practici culturale existente. De îndată ce condiţiile tehnice vor permite susţinerea unei poveşti
mai lungi, romanul popular va trece direct pe peliculă. În Franţa, între 1901 şi 1903 mai toate dramele
realiste semnate de Sue, Zola, Hugo sunt transpuse pe ecran, Pathė cere, în 1908, noi scenarii istorice
sau de aventuri iar Gaumont începe lunga serie a lui Fantǒmas. Aici, în Franţa, din cele 1.300 de filme
repertoriate între anii 1929–1939, două treimi sunt reluări de opere literare.
În ceea ce priveşte tehnica de redare, la început totul se prezinta că în pictură, planul este
apropiat, camera de luat vederi nu se mişcă, perspectiva nu există, ci un simplu decor stil paravan.
Discret, în timp, apare primul plan general, primul travelling, tras pe o gondolă, unde altundeva decât
la Veneţia, fireşte, apare camera mobilă pentru că, în fine, studiourile Keystone să inventeze montajul,
poate cel mai important procedeu cinematografic. Marele realizator al epocii este Edwin S. Porter,
electrician şi proiecţionist angajat al studiourilor Edison, ce începe să lege o imagine de alta, să
schimbe obiectivele de filmat, să lumineze o scenă pe porţiuni, să introducă planul general în mişcare
şi să iasă din studiou, introducând pentru prima oară filmarea din exterior. Dar adevăratul inventator al
limbajului modern al cinematografului este David Wark Griffith, tot amploaiat al studiourilor din
Orange ale lui Edison. Venit din lumea teatrului şi a textului, el decupează scenele, montează camera
pe un suport mobil şi se apropie de platou, foloseşte mai multe cadre, lipeşte scenele gata filmate şi dă
rapiditate acţiunii, filmând prin alternanţă două secvenţe narative. Naşterea unei naţiuni, film turnat
între 1914–15 şi tras din romanul reverendului sudist Thomas Dixon, unde se povesteşte istoria a două
familii, Stoneman şi Cameron, din Pennsylvania şi Carolina de Sud în perioada Razboiului de
Secesiune, este primul mare succes din istoria cinematografului. Fireşte, el se bazează şi pe evocarea
singurului eveniment cu adevărat important din scurta istorie a Americii, şi pe ideea de unitate

122
naţională dar şi, nu în ultimul rând, pe solidaritatea rasiala. Criticat serios pentru toate acestea la un
loc, interzis pe alocuri, Griffith realizeaza Intoleranţa, ce se va dovedi un fiasco.
Trebuie remarcat, în continuare, faptul că de la bun început în film iluzia se pune în slujba
realităţii, visul şi realul se întrepătrund, decorurile sunt imobile şi strălucitoare, actorii – ce ţinând cu
vremea să devină vedete, apărând astfel star system-ul – sunt tineri, coafaţi, frumoşi şi bogaţi,
subiectele, chiar dacă filmele sunt turnate în plină criză, se sfârşesc cu atotputernicul happy end, iar
comediile iau în tarbacă poliţia, micul burghez şi rigiditatea convenţiilor. De aici va aparea stilul clasic
hollywoodian, naraţiune simplă, inteligibilă, fără flash-back-uri, deci lineară, plină de realismul
reprezentării, un divertisment popular produs într-un cadru comercial. E asta arta ? Desigur, mai mult
şade pe lângă reportaj sau anchetă, specii tutelare ale jurnalismului. În Rusia postrevoluţionară, în
Germania din timpul Republicii de la Weimar, în Italia, precum şi în Franţa Frontului Popular
căutările formale vor fi de-a dreptul îndrăzneţe, spre deosebire de ceea ce se întâmplă dincolo de
ocean. Mai mult, Europa se va axa mai degrabă pe ideea de autor, pe experienţe narative scoase din
teoriile literare de avangardă, din expresionism, constructivism, futurism, din existenţa cine-cluburilor
– apărute în Franţa anilor ’20 - , din apărarea unei identităţi culturale. Multiplicarea practicilor de
loisir, schimbarea habitudinilor, inserţia sonorului, dezvoltarea radioului, a televiziunii, apariţia
documentarului, organizarea festivalurilor şi a cinematecilor vor fi responsabile pentru crearea unei
“mass-media” şi a unei “class-media”. Publicul spre care vor ţinti producătorii de film se va împărţi
între iniţiaţi, mondeni şi, evident, “marele public”.
Dacă e să analizăm cinematograful ca media, trebuie să vedem în el un fel de ziar filmat, şi nu
ne gândim aici numai la jurnalul cinematografic, jurnalul de actualităţi, (2) la modă şi la noi şi pe care
cei din generaţia mea l-au mai prins chiar şi la cinematograful “Timpuri noi”, de pe Bulevardul 6
martie, actualmente Elisabeta, unde prin anii ’60 ai secolului trecut filmele rulau după un sistem non-
stop, puteai intra la mijlocul proiecţiei, stăteai în pauză şi ieşeai, dacă te plictiseai, când pelicula
ajungea în locul unde intraseşi. Şedinţele se alcătuiau din doua momente, un jurnal de actualitati sau
un film de scurt-metraj în completare, plus filmul propriu-zis. Nu altfel se întamplau lucrurile şi în
America anilor ’30. Cinematografele, ca instituţie, aveau intrări flancate de cariatide, holuri imense,
sălile, de tip à l’italienne, cu ecran panoramic sau nu, erau capitonate cu stuc aurit, cu falduri,
prevăzute cu fotolii comode. Se dădeau câte două filme iar în antract, în pauză, se consuma la fel ca la
teatru, era un moment de destindere şi de îngurgitare de diverse gustări, de floricele de porumb, de
sticle de Coca Cola, de îngheţată pe băţ. Arta industrială era pusă în slujba practicilor familiale, a unei
noi experienţe existenţiale. Asocierea poveştii de pe ecranul de pânză cu marfă, asocierea imaginii, a
sunetului, a spectacolului şi a plăcerii consumului timpului liber, alăturarea ficţiunii filmate cu
informaţia în imagini, ambiguitatea “imaginii-spectacol” trimit mai abitir spre media, decât spre artă.
Poate fi cinematograful artă, există oare un film capabil să se întreacă în valoare cu, să zicem,
după cum ne sugera cineva, Iliada, Odiseea, Parthenonul, Biblia, Capela Sixtină, Gioconda, Hamlet,
Mizerabilii, Albatrosul sau Simfonia a IX-a? Poate fi considerat cinematograful un “divertissement
d’ilotes”, o distracţie pentru sclavii cetăţii, după cum afirma Gėorges Duhamel? Pot fi crezuţi pe
cuvant Andre Malraux, când susţine că “de altfel, cinematograful este o industrie” sau Ilya Ehrenburg,
când zice că este “o uzină de vise”? Argumente în favoarea afirmaţiei că filmul nu este artă ar fi
câteva. Primul, şi poate şi cel mai serios, ar fi acela că nu este de sine stătător, măcar ca dansul, care
este mişcare, e adevărat, pe muzică, dar nu atât de eclectic: scenariu, deci proză, teatru, actorie,
imagine, sunet, mimă, pantomimă. Cinematograful prezintă o realitate la prima mână şi omul în lume,
în societate, în grup, nu din interior, ca în literatură. Cinematograful descrie, luminează, tratează
obiecte, situaţii şi lucruri, nu este nicidecum o oglindă a sufletului, nu arată realităţi spirituale. Există
apoi montajul, cu pura artificială prin care povestea sau spectacolul devine ceea ce doreşte regizorul.
În altă ordine de idei, fragilitatea este o altă caracteristică. Suportul material, de ce natură ar fi
el, este delicat şi perisabil. Mai mult, se află la îndemâna oricărui proprietar, care poate dispune de el
după bunul său plac, îl poate vinde, îl poate închiria sau îl poate distruge. Cinematograful este o marfă
extrem de costisitoare iar libertatea de creaţie şi imperativele estetice şi morale sunt la cheremul
comanditarilor. Vine apoi facilitatea, fiindcă sub forma unei poveşti simple, deseori melodramatice,
sunt prezentate acte încărcate de erotism exagerat, violenţă, replici destul de puţin inteligente. În
sfârşit, trebuie subliniată inutilitatea, lipsa de gravitate, căci, născut dintr-o vulgară tehnică de
reproducere mecanică a realităţii, cinematograful este considerat de majoritatea consumatorilor,
autorizaţi sau nu, un simplu divertisment. Şi, apropo, ce înseamnă consumatori avizaţi ? Criticii de

123
film sunt cei mai expuşi ironiilor de tot felul, părerile lor nu sunt luate în seamă aproape niciodată, ei
între ei cad rareori la un consens, subiectivitatea cea mai largă fiind în domeniu literă de lege.
Orice s-ar spune, lumea este un text şi el, citit, recitit, recitat, pictat, cântat, dansat sau filmat
este cel ce rămâne, pe orice suport, pe tăbliţe de lut, pe papirus, pe rulou, pe pergament, pe codex, pe
hârtie, pe microfilm sau pe compact disc. În opinia mea, oricâte progrese ar face lumea, desenul iniţial,
ideea de bază, prima poveste rezistă veacurilor. Microscoapele, lentilele lunetelor, navetele şi sondele
spaţiale au îmbunătăţit cunoaşterea, au detaliat natura, au împins hotarele evoluţiei. (Prefer, de
altminteri, termenul de evoluţie în detrimentul celui de progres !). Dar planetele sunt aceleaşi, numărul
de aur, zecimalele lui Πi (nu toate, fireşte, primele patru), calculul distanţei de la Pământ la Lună, anul
astronomic, harta lui Mercator şi câte şi mai câte au rămas intacte, nu au putut fi decât rafinate,
nicidecum contrazise. Chiar şi începutul tuturor mitologiilor, ce pare a fi descrierea Big Bangului,
compoziţia oaselor la Aristotel, trei părţi de aer şi una de foc, ideile lui Paracelsus despre clonă (3) sau
elicopterul lui Leonardo pot fi uşor ridicole, dar desenul iniţial este perfect intuit. Cred că Pierre Loti,
un scriitor în vogă în vremea lui, un fel de Coelho de acum, spunea cu umor că singura invenţie pe
care omul modern a adăugat-o civilizaţiei antice este…tutunul !
Fireşte, cinematograful este, fără îndoială, o industrie, nimeni nu poate susţine contrariul, dar
şi construcţia catedralelor, fără să forţăm prea mult, era cam acelaşi lucru. Da, dar ele serveau întâi de
toate altor scopuri, de agora, de muzeu, de şcoală populară, şi abia pe urmă de teatru. Intervine
caracterul comercial, dar şi teatrele sau sălile de concert au devenit extrem de scumpe şi de
exclusiviste. Ca să nu mai vorbim despre preţurile uriaşe de-a dreptul ale pânzelor celebre scoase la
vreo licitaţie. Pe Van Gogh, ce toată viaţa lui nu a vândut nici macăr un singur tablou, se cheltuiesc
acum sume exorbitante. Intrările la muzee sau în marile biblioteci, chiar dacă sunt modice, costă.
Bineînţeles, facem parte dintr-un alt calup de civilizaţie, romanii împărţeau pâine la spectacolele lor de
circ, astăzi intrarea pe un stadion sau pe orice altă arenă sportivă, pentru un meci sau pentru un concert
rock, este mult mai scumpă decât un spectacol de operă ! Valoarea strategică a informaţiei, circulaţia
rapidă, difuzarea industrială, noile modele de comunicare şi de ierarhizare, controlul tehnic al
reţelelor, pedagogia noilor relaţii umane au dus la apariţia unei societăţi denumite pe drept cuvânt
“noua feudalitate industrială”. Singurul scop declarat sus şi tare al cinematografului este acela de
divertisment. În schimb, trebuie s-o recunoaştem, şi prin divertisment sau pe sub el, se poate strecura
destulă artă. Ce altceva sunt filmele lui Chaplin, Eisenstein, Cocteau, Pabst, Murnau, Lang, Buňuel,
Bergman, Truffaut, Fellini, de Sica ori Antonioni ? Dincolo de realitate şi de iluzia ei, dincolo de
militantismul imaginii, dincolo de răsucirea poetică transpare reflecţia asupra lumii şi transformarea ei
în noţiuni. Orice ins care citeşte, silabiseşte întâi de toate în gând, aidoma felului cum procedaţi şi
dumneavoastră în momentul acesta ! Încearcă să înţeleagă mesajul, să aleagă cuvintele dar şi să umple
spaţiul gol dintre ele. În general, orice artă are un autor ce ne propulsează în intimitatea lui şi în modul
lui de a medita asupra realului. Analiza pe care o face, admirabil, Durrenmatt filmului Blow up al lui
Antonioni merită a fi citată: “o imagine rămâne un simplu motiv; doar prin gândire ea devine un
indiciu spre o anumită realitate. (…) Această gândire nu poate avea loc decât noţional”. Dar, atenţie,
la baza filmului, excelent de altminteri, stă proza Funigei, a remarcabilului scriitor argentinian Julio
Cortàzar ! Înapoi la text, aşadar şi prin urmare !

NOTE

1. Meliės era un bogat amator, căruia averea moştenită din familie i-a permis să cumpere
teatrul celui mai celebru magician al secolului XIX, Robert Houdin. Afirmaţia potrivit căreia
experienţele de prestidigitaţie, “feeriile, fanteziile şi iluziunile” lui ar fi artă, pare uşor exagerată. El
este, neîndoios, creatorul trucajului, al mizanscenei, al accelerării imaginilor, unul dintre pionierii
industriei cinematografului, cum bine zice G. Sadoul.
2. Primele bobine conţin informaţii încă din 1890. Primul jurnal cinematografic este creat
în Franţa de Charles Pathė, în 1907. Prin anii ’20 apar în Franţa, Anglia şi America firme specializate
în reportaje filmate: Pathė-News, Fox Movietone News, International Newsreel, Paramount-News,
MGM-News, Kinogram. Actualităţile prezintă subiecte semnificative, accidente spectaculoase,
concursuri şi defilări de diferite tipuri, evenimente mondene, sport, evenimente de interes morbid
(confesiunile unor criminali, catastrofe naturale, celebrităţi ucise), abătându-se rareori de la valorile

124
unanim acceptate ale vremii. De exemplu, crizele şi conflictele sindicale nu sunt redate, vechile
sărbători (Paştele, Crăciunul, Halloween-ul) sunt prezentate ca sărbători urbane, sunt exhibate noile
valori ale sănătăţii trupului, sportul prezintă alegoria rivalităţii dintre naţiuni, lumea coloniala este
tratată sub unică forma a pitorescului exotic. Este lumea magazinelor şi a revistelor ilustrate de tipul
Times, Life, L’Illustration, National Geographic sau, la noi, Realitatea ilustrată.
3. Paracelsius propune următoarea reţetă: “Ia un anumit lichid omenesc şi lasă-l să
putrezească la început într-un dovleac pecetluit, apoi într-un stomac de cal vreme de patruzeci de zile,
până când va începe să trăiască, să mişte şi să foiască, fapt lesne de observat. (…) Dacă după aceea,
însă (…) îl vei hrăni cu sânge omenesc şi îl vei ţine vreme de patruzeci de săptămâni la căldura
constantă şi egală a stomacului de cal, se va ivi un adevărat prunc viu, având toate membrele,
asemenea copilului născut de femeie, însă de talie foarte mică”.

BIBLIOGRAFIE

Frėdėric Barbier, Catherine Bertho Lavenir, Histoire des medias, Armand Colin, 1996.
Jacques Barrat, Gėographie ėconomique des mėdias, Litec, 1992.
Friedrich Dűrrenmatt, Dramaturgice şi critice, Libra, 2001.
Marcel Martin, Le Langage cinėmatographique, Editions du Cerf, 1992.
N.N. Plavilscikov, Homunculus, Editura Tineretului, 1962.

SUBTILITĂŢILE UNUI CONCEPT – «INTENŢIA» ÎNTR-UN ACT DE

MANIPULARE – ŞI TIPURI DE MANIPULARE PRIN PRESĂ

Sonia Cristina Stan

Asist. univ., Universitatea Spiru Haret

ABSTRACT. Part one: The “manipulation” concept can only be analysed in the integrity of its components.
Intention holds here a central place. We may speak about a manipulation process when this influencing act
comprises more conditions: it obtains modified behaviour in favour of the initiator of the act; it does not use
physical force to this aim, the one subjected to the process does not realize that his/her being influenced is
attempted, yet it develops with his/her consent, leaving the subject the impression that he/she has chosen by
himself/herself and finally and most important – it contains the intention to influence. Misinterpretation or
involuntarily leading into error does not mean manipulation. Part two: types of manipulation through the press.

Cuvinte cheie: intenţie, manipulare, presă, influenţare, comportament

Manipularea face parte din marea familie a proceselor de comunicare ce definesc influenţa
socială, alături de persuasiune, advertising, propagandă, dezinformare – pentru a numi doar câteva
concepte cu care se confundă adesea. De fapt, toate ar trebui să fie concepte suficient de clare în
momentul de faţă, fiecare dispunând de-a lungul cristalizării domeniului comunicării şi al psihologiei
sociale de definiri nuanţate. Motivele pentru care se confundă chiar în lumea ştiinţifică este acela că la

125
baza lor stau termeni care intră şi în definirea altor concepte. «Influenţă», «putere», «schimbare» se
regăsesc şi în definirea propagandei, dezinformării, manipulării deopotrivă, sporind ambiguitatea şi
ducând la o confuzie dezastruoasă a termenilor. Toate sunt procese de comunicare, aşadar toate
implică schimbarea, odată ce admitem că schimbarea este însăşi esenţa comunicării şi în urma unui
astfel de proces atât participanţii cât şi relaţia dintre ei se schimbă. Însă schimbările apărute în urma
comunicării nu pot fi echivalate cu influenţa! (McQuail, 1999, p.147). După prezenţa sau absenţa
intenţionalităţii şi după tipurile de efecte – de la cele deliberate şi neambigue până la cele mai
imprevizibile şi aleatorii -, comunicarea fie intenţionează să obţină un anumit efect, fie se poate
aştepta să producă un efect, dar de aici şi până la influenţă este o discuţie lungă, pe care nu o vom
purta aici. Pe scurt, ceea ce vreau să subliniez este că nu orice proces de comunicare este un proces de
influenţare decât în cadrele acestei limite, vestita sintagmă cu care profesorul francez Alex Mucchielli
îşi începe tratatul de analiză a tehnicilor de influenţare - «Orice cuvânt este o încercare de influenţare
a celuilalt» (Mucchielli, 2002) - nefiind decât o bună metaforă pentru un bun început de carte.
Similar, dar mult mai grav, stau lucrurile cu supoziţia alarmistă că “totul este manipulare” şi
cu faptul că acest concept ar fi imposibil de analizat din pricina încrengăturilor dintre efecte şi
iniţiatorii actelor. Când se analizează mecanismele manipulării, mai ales ale celor prin presă, atenţia se
îndreaptă de regulă asupra efectelor sale în sfera comportamentelor umane. Motivul este că
manipulatorul este întotdeauna mai greu de găsit. Se constată o inducere în eroare prin intermediul
presei să spunem, iar reacţiile sunt acelea că “presa ne manipulează” sau “încearcă să ne manipuleze”.
După cum vom vedea, sunt afirmaţii deseori hazardate, când nu sunt cu totul ilogice. Pentru a înţelege
că nu orice influenţă mass-media este este manipulare, termenul-cheie care trebuie avut în vedere este
intenţia. Nu există manipulare neintenţionată şi vom arăta de ce.
Fixarea conceptului şi cele mai cunoscute tehnici prin care se pune în practică manipularea
comportamentală, descoperite prin cercetări în laboratoarele de psihologie sau în viaţa cotidiană, au
fost popularizate prin cărţile deja clasice ale lui J.L. Beauvois şi R.V. Joule în anii ’80 şi îşi au
rădăcinile în experimentele din anii ’40 ale lui Kurt Lewin cu privire la manipularea comportamentală
şi în cele ale lui Robert Cialdini, din anii ’70, despre persuasiune. Ele poartă denumiri plastice
(“piciorul în uşă”, “uşa în faţă”) şi demonstrează ideea potrivit căreia este suficient să obţii acte care
angajează persoana, pentru ca în final aceasta să-şi schimbe comportamentul altfel decât ar fi făcut-o
în mod spontan, cu alte cuvinte este mai uşor să obţii un comportament pregătitor pentru a dobândi
ceva decât să foloseşti persuasiunea (diferenţa dintre manipulare şi persuasiune fiind clară: în
persuasiune ne dăm seama că se încearcă influenţarea noastră, pe când în manipulare, nu).
Manipularea la care se refereau Joule şi Beauvois este cea cotidiană, a faptelor de zi cu zi din vieţile
noastre, ei nefăcând atingere la acea vreme cu manipularea la nivel social la care să concure şi mass-
media, deşi suntem de acord că mecanismul prin care se declanşează un act de manipulare este acelaşi.
O definiţie a manipulării, la care aderăm, modernă şi mulţumitoare este cea a lui Philippe
Breton, care se bazează pe trei criterii de abordare:
1. manipularea denumeşte o acţiune violentă şi constrângătoare ce îi privează pe indivizi de
libertate, iar această violenţă nu este fizică, ci psihologică sau cognitivă (ceea ce spuseseră deja Joule
şi Beauvois);
2. ea se bazează pe o strategie elaborată, al cărei scop este să înşele, să facă să se creadă în
ceva ce nu există (mesajul transmis este deci adesea mincinos, este vorba de a avea cu orice preţ
adeziunea publicului)
3. procedeul manipulator se loveşte de o rezistenţă sau, cel puţin, de neacceptarea imediată a
mesajului.
Breton subliniază că nu se încearcă argumentarea, realizarea unui schimb de idei sau opinii, ci
impunerea lor,”intrarea prin efracţie în mintea cuiva”. Considerând că la baza oricărui act de
manipulare stă în primul rând forţa cuvântului, Breton spune despre «cuvântul manipulator» că este “o
minciună organizată, privarea publicului de libertate şi un instrument de înfrângere a rezistenţei
acestuia” (Breton, 2006, p. 26).
În linii mari, o definiţie cuprinzătoare a manipulării ar putea fi aceasta: acţiunea de schimbare
a opiniilor, atitudinilor şi comportamentelor unei persoane sau ale unui grup social în vederea atingerii
unor scopuri dorite de către altcineva (persoane, grupuri, organizaţii) fără exercitarea forţei şi lăsând
impresia că această schimbare este o decizie liberă. Aşadar, ce trebuie reţinut din această definiţie? Că
pentru a defini ca manipulare o acţiune, acesta trebuie să: influenţeze opinii, atitudini, comportamente,

126
urmărească atingerea altor scopuri decât cele ale persoanelor manipulate, nu utilizeze forţa, lase
impresia libertăţii de acţiune, şi, adăugăm, nu în ultimul rând, să conţină intenţia de a schimba opinii,
atitudini, comportamente, de vreme ce, aşa cum spune Breton, manipularea se bazează pe o “strategie
elaborată”. Mascat sau nu, orice definiţie a manipulării conţine termenul de intenţie, la care facem
referire, dar nu se opresc explicit asupra lui. Aşa cum diferenţa dintre “propagandă” şi “dezinformare”
este făcută de regimul minciunii (propaganda putând conţine informaţii exacte, dar incomplete, fiind
deci o minciună prin omisiune, iar dezinformarea constând într-o campanie, o acţiune concertată de
falsificare a adevărului), tot astfel “intenţia” face diferenţa dintre o acţiune de manipulare prin
intermdeiul presei şi o eroare mediatică, de care presa, desigur, este răspunzătoare, dar care nu poate fi
denumită manipulare.
Există referiri la intenţionalitate în manipulare, care vin tot din partea lingvisticii şi
naratologiei, cum ar fi cea a lui Herman Parret în “Le sublime du quotidien”, în care autorul
postulează două instanţe ale manipulării: unilateralitatea actului şi intenţionalitatea lui. El spune că
manipularea este o acţiune unilaterală, chiar şi în două cazuri particulare:
a. în automanipulare (când agentul-locutor se manipulează pe el însuşi), unde se petrece
dedublarea agentului în doi actanţi, dar acţiunea rămâne unilaterală
b. în cazul în care doi interlocutori se manipulează reciproc, când aparent manipularea nu mai
poate fi unilaterală, dar unde de fapt ea rămâne unilaterală pentru fiecare manipulare
în parte, existând aici două manipulări paralele.
Apoi, Parret spune că “manipularea este un act intenţional prin excelenţă, este un act cu
necesitate intenţional şi orice model care încearcă explicarea fără a ţine cont de această caracteristică
(de exemplu semantica funcţională care descrie manipularea ca pe o simplă substituire de lumi
posibile) eşuează” (Parret, 1989, p.92). Din păcate însă, intenţia aici nu priveşte decât discursul
naratologic şi diferenţa dintre cuvântul “seducător” şi cel “manipulator”, în parte ca şi la Breton.
Tot în cercetarea franceză, există un “inventar” al formelor de manipulare mediatică făcut de
Andreas Freund în “Jurnalisme et mésinformation”, în care autorul face distincţia dintre «proasta
informare» şi «manipulare» şi în care insistă să se ia în considerare inducerea involuntară în eroare,
nevinovată, eroarea accidentală, care nu poate fi manipulare. Din păcate Freund se opreşte aici, de
fapt, mai bine spus, se îndreaptă spre alt domeniu de interes : căutând «bomba mediatică», uneori
“presa se înşală singură, deoarece informaţia este din ce în ce mai mult considerată o marfă, ci nu o
valoare” (Freund, 1991) .
Demonstrarea intenţionalităţii ar trebui să scoată mass-media în dese rânduri din procesul atât
de clamat al manipulării. Dacă există intenţia ca cineva (din presă sau din afara ei) să obţină un
comportament favorabil lui de la manipulat (cititorul) prin intermediul presei, atunci putem vorbi
despre manipulare. Dacă această intenţie nu există, dar cititorul este indus totuşi în eroare în urma
receptării unui produs media, este vorba despre o eroare mediatică, de care, cum am spus, presa se
face vinovată, dar nu este manipulare!
Cum demonstrarea bunei-credinţe pune probleme şi în justiţie, fiind un lucru delicat în
procesele de calomnie din presă, a detecta dacă cineva a avut intenţia să inducă în eroare şi mai ales
cine este acel cineva generează nesfârşite interpretări. Pentru ca acest demers să se simplifice, lucrul
esenţial care contează este spiritul critic al consumatorului de presă de orice fel, care se dezvoltă în
timp prin mai multe practici: compararea informaţiilor preluate dintr-o anumită media (ziar de
exemplu) cu cele din alte media (radio, televiziune, alte ziare), lectura critică, relaţionarea.

Pentru aceasta sunt necesare câteva repere.

În ce priveşte erorile mediatice, acestea pot fi generate de:
- publicarea de bună credinţă (atunci când presa publică o informaţie falsă pe care o crede
adevărată - caz în care nu se poate reproşa decât lipsa verificării informaţiei)
- “intuiţiile” de închiderea ediţiei: atunci când un eveniment este în desfăşurare la închiderea
ediţiei şi, neştiind cu exactitate care va fi finalul, se merge pe intuiţie şi se anticipează titrându-se într-
un anumit fel, realitatea infirmând deseori aceste “verdicte” (Exemplu: 15 ianuarie 1991, începerea
Războiului din Golf, ziarul “Dimineaţa” titrează mare pe prima pagină: “Război în Golf nu se face!”,
apărând pe piaţă cu acest titlu în exact momentul declanşării bombardamentelor în Irak. Un simplu
semn al întrebării ar fi rezolvat situaţia, dar ziarul a preferat să fie imperativ)
- lupta cu deadline-ul (lucrul continuu contra timp, scade vigilenţa în verificarea informaţiilor).

127
 Toate acestea pot conduce la mistificări neintenţionate, pot discredita instituţia media şi pe
jurnaliştii în cauză, pot conduce în timp la scăderea credibilităţii. Principalul lucru de reproşat aici nu
este însă decât lipsa de fler, o noţiune atât de abstractă, dar care face parte din “fişa postului” în
meseria de jurnalist.
Există însă şi o categorie mult mai mare, a manipulării efective, despre care putem vorbi
atunci când există fie şi cea mai mică intenţie de a distorsiona adevărul. Aceasta se tratează de obicei
nediferenţiat, termenul de “manipulare prin presă” învăluind într-o şi mai mare confuzie elementul de
care am vorbit mai sus: intenţia. Deci cine manipulează pe cine, presa e suportul, iniţiatorul,
manipulatul, ţinta? Pentru a reduce din incertitudine, vom spune că manipularea (în relaţia ei cu presa)
nu poate fi decât de două feluri:

1. iniţiată de presă (pentru propriile interese)

2. iniţiată de cineva din afara presei, dar care se foloseşte de presă pentru a ajunge la ţintă (la
manipulat)

1. Manipularea din interiorul presei

Pentru a forma/schimba un anumit comportament la un moment dat, cu scopul de a-şi promova
interesele, presa dispune de propriile ei mijloace şi tehnici de care face uz după caz, nemaifiind nevoie
să apeleze la un alt intermediar sau suport pentru aceasta. Din interior, manipularea urmează interese
care ţin de: jurnalist, interesele patronale sau de trust, concurenţă.
a) Interesele jurnalistului
Deşi ar trebui să fie o meserie de rutină şi în mare parte de anonimat, faptul că presa are
putere, influenţă şi credibilitate asupra oamenilor, îi face şi pe ziarişti să-şi aroge uneori o aură
de arhangheli, cărora li se cuvine orice. Printre motivele care îi fac pe jurnalişti să-şi dorească
să mistifice adevărul în favoarea propriilor interese în numele acestei ideologii se numără:
– tentaţia vedetismului (manifestat mai ales în televiziune - în încercarea de a apărea cu orice
preţ pe ecran, cu motiv sau fără, în transmisii însăilate sau în “vox-pop”-uri în care imaginea
reporterului ar trebui să fie ultimul lucru care să conteze, dar şi în presa scrisă (grafomania,
tendinţa de a scrie cât mai mult cu sau fără subiect interesant, ca să nu laşi altcuiva
informaţiile sau ca să acoperi cât mai mult spaţiu).
– jocuri sau interese personale (articole favorabile, publicitate mascată, crearea unui
eveniment în înţelegere cu subiectul)
– mica propagandă pentru acreditarea unei idei favorabile surselor sale (în scopul păstrării
relaţiei cu acestea pentru subiecte viitoare)
– fixaţia unghiului de abordare (insistenţa păstrării unghiului de abordare pentru care şi-a
pregătit demonstraţia, deşi realitatea arată altceva): la prima venire a preşedintelui Bush în
ţara noastră, foarte mulţi oameni l-au primit din curiozitate sau simpatie înşiraţi de o parte
şi de alta a drumului pe care avea să-l parcurgă de la aeroport. O reporteriţă exaltată de
bucurie o întreabă pe o adolescentă dacă e bucuroasă că se află acolo, pe acel traseu pe
care vine preşedintele Americii. Răspunsul ei: “Nu. Am fost aduşi cu forţa de către
diriginte. Aveam altceva de făcut”. Deşi răspunsul era clar şi fără dubii, reporterul
continuă pe acelaşi ton exaltat relatarea cu răsuflarea la gură spunând că, iată, că toată
lumea se bucură (?!) în loc să se oprească, să se gândească un pic la schimbarea de situaţie
şi să spună onest “iată că nu toată lumea se bucură neapărat de această vizită” sau orice
altceva de acest gen, decât să insiste să relateze un neadevăr numai pentru că aşa îşi
pregătise relatarea)
– invenţia pur şi simplu (din lipsă de subiecte)

b) Interesele patronale
Aici regăsim cu un pic de atenţie interesele politice mascate ale patronului sau acţionarilor
şi restricţiile publicitare (embargoul tacit de a difuza informaţii dezavantajoase despre cei care
cumpără timp sau spaţiu în respectivul produs media).
c) Relaţia cu concurenţa
Graba de a publica primii, de a avea exclusivitate, de a creşte ratingul conduc spre faptul ca
multe dintre materialele jurnalistice să sufere de distorsionarea adevărului pentru a fi “unic”.

128
 * Cutremurătorul caz al ziariştilor morţi în explozia camionului de la Mihăileşti din vara
acestui an fiind un exemplu clar al acestei goane pentru a fi primii care publică şi pentru a
căuta senzaţionalul cu orice preţ. Iertat să ne fie cinismul, dar nu împărăşim deloc punctul de
vedere al colegilor din presă care au făcut din cei doi ziarişti “eroi, morţi la datorie”. Cred că
acest caz ar trebui descifrat şi altfel, un exemplar material în acest sens fiind publicat de
Cristian Crisbăşan în “Ziarul de duminică” la rubrica dumnealui “Kitsch-ul de toate zilele”:
cei doi ziarişti nu sunt victimele exploziei cåt ale propriului stil de jurnalism care exploatează
senzaţionalismul ieftin şi face audienţa televiziunilor. “Nu vreau să dau vina pe cei doi pentru
propria lor moarte, dar cred că ei au fost victimele presiunii care se exercită zilnic asupra
jurnaliştilor să producă senzaţionalul cu orice preţ”. Goana de a ajunge primii la un eveniment
care n-ar fi trebuit să facă obiectul unei ştiri (un camion cu o încărcătură necunoscută,
răsturnat într-un şanţ) le-a adus moartea, abia după explozie, incidentul trecånd în faza de ştire
de presă şi transformåndu-se chiar în “tragedie de presă”, cum spune şi domnul Crisbăşan.

2. Manipularea din afara presei

Se face fără acordul presei (dar desigur prin intermediul ei) în numele unor interese majore
care ţin de putere fie că aceasta este cantonată în graniţele unei ţări, fie că urmează interese
interstatale. Greu de depistat, greu de demonstrat, această formă de influenţă este de fapt adevărata
manipulare la care ne gândim cu toţii atunci când folosim acest cuvânt. La punerea ei în practică
lucrează de regulă buni psihologi, cunoscători ai naturii umane şi necesită un aparat elaborat de creare
a unei imagini pozitive tocmai pentru că singură această imagine nu s-ar impune de la sine şi nu ar
conduce la o acţiune favorabilă (fie că se numeşte ea vot, opinie favorabilă, câştigarea de emuli pentru
diferite cauze).

Cei trei factori la confluenţa cărora se naşte un sistem de manipulare rafinat prin intermediul
presei sunt: tendinţa de control din partea puterii, păstrarea aparenţei de libertate a presei (imperativ
necesar pentru definirea unei societăţi ca democratică) şi cerinţele comerciale care influenţează orice
media şi, inerent, produsele sale. Din unirea celor trei rezultă realitatea prezentată de presă şi impusă
ca atare (“asta e realitatea”), care nu e, de cele mai multe ori decât o faţă a realităţii. “Noi vă
prezentăm realitatea aşa cum e ea” nu reprezintă decât o metaforă care n-ar trebui să impresioneze
prea multă lume.
Dar reconstruirea de tip simbolic a realităţii nu face obiectul acestui studiu.

BIBLIOGRAFIE

Berger, P., Luckman, Th. (1989) - La construction sociale de la réalité, Meridiens Klincksieck, Paris
Breton, Philippe (2006) – Manipularea cuvântului, Institutul European, Iaşi
Cathala, Henri-Pierre (f.a.) - Epoca Dezinformării, Antet, Prahova
Chelcea, Septimiu (2002) - Opinia publică. Gândesc masele despre ce şi cum vor elitele?, Editura Economică,
Bucureşti
Cialdini, Robert (1993) - Influence. The Psycology of Persuasion (ediţie revizuită), Quill William Morow, New
York
Drăgan, Ion (1996) - Paradigme ale comunicării de masă, Şansa, Bucureşti
Freund, Andreas (1991) - Jurnalisme et mésinformation, La Pensée sauvage, Paris
Guéguen, Nicolas (2007) – Psihologia manipulării şi a supunerii, Polirom, Iaşi
Joule, R.V., Beauvois, J.L., (f.a.) - Tratat de manipulare, Antet, Prahova
Lull, James (f.a.) - Manipularea prin informaţie, Antet, Prahova
Mc Quail, Denis (1999) - Comunicarea, Institutul european, Iaşi
Mucchielli, Alex (2002) - Arta de a influenţa. Analiza tehnicilor de manipulare, Polirom, Iaşi
Parret, Herman (1989) - Le sublime du quotidien, Edition Hades-Benjamins, Presses universitaires de Limoges
Rieffel, Rémy (2008) – Sociologia mass-media, Polirom, Iaşi
Thompson, John B (f.a.) - Media şi modernitatea, Antet, Prahova
Van Cuillenburg, J.J., et al. (1998) - Ştiinţa comunicării, Humanitas, Bucureşti,
Volkoff, Vladimir (f.a.) - Tratat de dezinformare, Antet, Prahova

129
 OMUL ÎN ERA TELEVIZIUNII
Comentariu pe marginea cărţii lui Giovanni Sartori Homo Videns

Doina Stanojevic
Asist. univ., Universitatea Spiru Haret

ABSTRACT. Giovanni Sartori’s book Homo videns brings in a debate a subject of great interest concerning the
modernization of the communication and information process and human formation through mass-media. The main idea
of the book, at which we adhere with conviction, is the fact that television, used without judgment in the process of
communication, can misinform and manipulate the public opinion. For this reason it is imposed a different perception of
the actual ways of modernization in communications and learning through television, so that homo sapiens
transformation to homo videns would not mean a human decline, or homo sapiens transformation to homo insapiens.

Cuvinte cheie: televiziune, Giovanni Sartori, comunicare, informaţie, manipulare

Progresul( socieăţii) datorează aproape totul uneltelor, mai ales tehnico- materiale . Dacă maşina cu
aburi şi telegraful au provocat declanşarea revoluţiei industriale, maşina electrică si radioul au declanşat
revoluţia ştiinţifico-tehnică, in aceeaşi masură maşina cibernetică si televiziunea , carora li s- a adăugat in
ultima vreme internetul, stimulează astăzi revoluţia informaţională şi, am putea spune, revoluţia
comunicaţională. Fiecare din aceste revoluţii au provocat schimbări esenţiale în istoria lui homo sapiens şi a
societăţii lui.
Creşterea sentimentului de solidaritate provocat de lărgirea orizontului de cuprindere cognitivă ,
mijlocit de progresul informational şi mai ales comunicaţional actual (mijlocit de tehnica internetului), i-a
consolidat omului convingerea că este cetăţean al lumii, pe umerii săi situându -se soarta omenirii. Paradoxal

130
însă, televiziunea şi internetul îl însingureaza pe om , îl pune în condiţia de izolare practică de comunitate şi îl
deposedează de aptitudinile sale raţionale , îi diminueaza nevoia de cugetare şi chiar de cunoaştere. Pentru că
informarea nu presupune neaparat cunoaştere şi mai ales întelegere. Într - un fel, îi scade nevoia de cugetare
pe cont propriu, ia totul de-a gata, fără efort de prelucrare logică şi de spirit de analiză. Fapt pentru care
filosoful Italian Giovanni Sartori consideră că televiziunea, şi cu atât mai mult internetul, îi amplifică omului
actual dimensiunea de homo ludens şi îl transformă în homo videns – o nouă ipostază a lui homo sapiens.*

___________________________________________________________
* vezi Giovanni Sartori , Homo videns – imbecilizarea prin televiziune şi post-gândirea, Humanitas,
Bucuresti, 2005

Această noua proiecţie a umanului ( de homo videns), îi provoacă omului actual diminuarea capacităţii de
gândire creativă, locul cuvântului şi raţiunii logice luându -l treptat imaginea . Comunicarea nu mai
vehiculează simboluri ci imagini. Profesorul italian afirmă în această direcţie că “ televiziunea e cea care
modifică prima, şi într-un mod fundamental, natura însăşi a comunicării , deplasand-o din contextul
cuvântului(fie el tiparit sau radiodifuzat) în contextul imaginii. (…) Ea este mai ales o substituire care
răstoarnă raportul dintre a întelege şi a vedea” (op.cit. p. 25).
În anumite limite, televiziunea a marcat un mare progres în domeniul informării omului de ceea ce se
întamplă în orice colţ al lumii în care pătrunde lucrătorul de televiziune. S-ar putea sa aiba şi o funcţie
educativă, de influenţare şi formare a opiniei publice. Sub acest aspect, însă opinia nu şi-o formează
receptorul de imagine, ci propriile lui analize. I se sugerează opinia redactorului de imagine, pe care şi-o
clădeşte din perspectivă personală – mai condamnabil , din initiativa proprietarului postului respectiv de
televiziune. De aceea, în cele mai multe cazuri, televiziunea manipulează, distorsionează informaţia, induce în
eroare. În mare masură, televiziunea este purtatoarea unui joc politic, manevrează imaginea din interese
oculte. Chiar dacă există un organism (zis independent) de control al demersului televizat, membrii acestuia
manipulează în funcţie de propria opinie, totdeauna întemeiată ideologic. De pe aceste poziţii se selectează şi
se distorsionează informaţia obiectivă cuprinsă în imagini. Se creează, astfel, o autoritate a imaginii. Spune în
aceasta privintă Sartori că “ odată cu televiziunea, autoritatea este a vederii însăşi, este autoritatea imaginii.
Nu contează că imaginile pot să înşele mai mult decât cuvintele… Fapt este că ochiul crede ceea ce vede şi
deci că autoritatea cognitivă cea mai crezută devine lucrul văzut, ceea ce se vede pare << real>> şi, implicit
pare adevărat.” ( op.cit. pp. 54-56). În aceste condiţii, nu mai poate fi vorba de o creştere culturală, nu
provoacă efort de cunoaştere. Cumva “televiziunea se adreseaza celor trândavi sau a celor obosiţi care preferă
să stea să privească…”. “Prin urmare , rămane adevărat faptul că spre sfârşitul secolului al XX-lea homo
sapiens a intrat în criza pierderii înţelepciunii şi a capacitaţii de cunoaştere” (op.cit. p. 46).

În acelaşi timp cu intervenţia televiziunii în procesul politic şi în primul rănd în formarea opiniei, se poate
reţine şi rolul ei în guvernarea sondajelor (totdeauna formulate din perspectiva opiniei celui care le
efectuează), astfel încât contribuie la mimarea vieţuirii democratice , canalizând-o spre neautenticitate, mai
ales pentru că se manipulează prin modurile de confecţionare a chestionarului şi prin folosirea deprinderii
oamenilor de a lua de bun ce li se sugereaza. Fapt care pune in evidenţă neadecvarea demersului televizat
pentru confruntarea politică reală – de natură democratică.
Pornind de la ideea că “ informaţia nu înseamnă cunoaştere” şi de la ideea că “a acumula noţiuni nu
înseamnă a le înţelege” se poate sugera şi ideea că televiziunea nu provoacă, la urma urmelor , un spor de
cunoaştere şi de înţelegere, ci mai ales o “ dezinformaţie” şi o încetineală în direcţia creşterii capacităţii de
gândire – cu alte cuvinte îl altereaza pe consumatorul de imagini, împiedicându-l să cugete, să-şi formeze o
părere proprie. Lăsăm la o parte faptul că televiziunea dă naştere la “ pseudo-evenimente” – stare de lucruri
care duce în eroare – la atrofierea curiozităţii de a şti (mai ales când consumatorii de imagine constată
falsitatea informaţiei). La formarea pseudo-evenimentelor contribuie exacerbarea prezentării prin imagini a
unor fenomene şi evenimente cotidiene nesemnificative şi ocolirea unor semnificaţii majore. În această
privinţa se practică adesea metoda interviului – care alege arbitrar pe cei intervievaţi şi poate,premeditat, în
vederea formării unor opinii. În această privinţa se exprima foarte potrivit Telesio Malaspina : “ televiziunii îi
place să dea cuvântul oamenilor de pe strada sau unora pretinşi a fi dintre aceştia. Rezultatul este că se
prezintă drept adevarat ceea ce deseori nu este adevărat (…) Cele mai inepte opinii(…) dobândesc demnitatea

131
unui curent de găndire (…) . Uzul şi abuzul de oameni in direct ne face să credem ca orice decizie poate fi
luată în prezent, în doi timpi şi trei mişcări, spre excitarea poporului.”**
Se ajunge, astfel, la promovarea excentricităţii şi privilegierea atacului şi agresivităţii. Sau în orice caz, se
legitimează convingerea ca imaginea minte sau, şi mai rău, se ajunge la pierderea capacităţii de abstractizare
şi de a face distincţia dintre adevarat şi fals( dupa opinia lui Sartori – op.cit. p. 80)

** Malaspina Telesio “ Difendiamoci dalla televisione in L’ Espresso , 10 dec., 1995 (apud Giovanni
Sartori)
Viaţa democratică este mult influenţată de demersul televizat, mai ales când el este dedicat in mod
declarat acestui obiectiv. Influenţarea democraţiei începe cu transmiterea buletinelor de ştiri – care
controleaza şi direcţionează atenţia publicului. Influenţa este cu atât mai mare cu cât în momentul de faţă
interesul consumatorilor de imagini pentru viaţa politică internă şi internaţională se află în creştere – ştiut
fiind faptul că în această epocă a mondializării – la care televiziunea participă determinant – evenimentele
politice se propagă aproape instantaneu, o mişcare într-o parte a globului influenţeaza jocul politic de
pretutindeni. Influenţa televiziunii se repercutează asupra evaluării nu numai a evenimentelor ci şi a
oamenilor politici – ca şi a marilor creatori de valori, campioni sportivi, oameni de afaceri. Sunt influenţate
major alegerile politice (sunt personalizate alegerile), în jocul politic fiind uneori propulsaţi în funcţii de
decizie oameni care nu au niciun apetit pentru o trăire democratică. Se cunoaşte în această privinţă, că Hitler a
ajuns cancelar al Germaniei pe cale electivă – si exemplele pot fi găsite suficient şi în lumea contemporană.
Într-adevăr, spune Sartori, în unele cazuri influenţa televiziunii e decisivă, ştirile televiziunii influenţănd
într-o aşa măsură priorităţile de persone şi priorităţile naţionale, încât în cele din urmă, voinţa populară în
alegeri este periclitată în esenţa ei. (op.cit. pp. 86-87) . Aceasta pentru că se creează o anumită “ video-
dependenţă”, politicienii raportându-se tot mai puţin la evenimentele autentice şi tot mai mult la “evenimente
mediatice’ – respectiv selecţionate şi distorsionate vizual de camera de filmat.Totul aflându-se sub auspiciile
emotivităţii şi mai puţin al raţionalităţii (pathos-ul înlocuieşte logos-ul). Se ştie bine în această privinţă că se
influenţează opinia publică prin prinderea in imagine a unor aspecte de viaţă minore şi nesemnificative in
detrimentul fenomenelor reale, de masă, semnificante.
Televiziunea a mijlocit creearea aşa-zisului “sat global” – imaginat de McLuhan pe la jumătatea secolului
trecut, în care oamenii se recunosc a fi cetăţeni ai lumii – indiferent de ţara căreia îi apartin. Este însă de
observat că satul global servit de televiziune nu este deloc global – imaginile transmise au ca decor referenţial
anumite colţuri ale lumii, alese preferenţial, restul suprafeţei Terrei rămânând în întuneric. Nu există criterii
de alegere a imaginilor, de cele mai multe ori televiziunea lipsind din locurile în care se produc evenimente de
mare semnificaţie. Televiziunea globalizează doar extravaganţele, fărâmiţând lumea şi practicând
marginalizarea voită. Pe de altă parte, televiziunea omogenizează modurile de viată şi stilurile de trăire
specifice diferitelor identităţi naţionale, provocând în acest fel sau acentuând stări conflictuale ce greu pot fi
gestionate. Această stare de lucruri are ca referenţial nu numai evenimente internaţionale ci şi interne. Se
practică metoda europenista tradiţională de gândire a proceselor sociale , provocându-se astfel stări
conflictuale între civilizaţii. Un exemplu grăitor în această privintă îl oferă modalitatea prezentării aşazisului
terorism internaţional – privit din perspectiva europeano-americană.
Se adevereşte, astfel, aprecierea că televiziunea sărăceşte drastic şi distorsioneaza informaţia şi formarea
cetaţeanului. Îi diminuează capacitatea proprie de abstractizare şi prin aceasta de întelegere ratională , îi
sădeşte obişnuinţa de a lua totul de-a gata, de a se mulţumi cu aprecierea şi judecata altora – a unor aşazişi
formatori de opinie neprofesionalizaţi şi rau intenţionaţi. Se ajunge la situaţia că “suntem asediaţi de
negustori care ne ademenesc şi ne recomandă cu surle şi trâmbiţe noi mecanisme, urmărind consensul şi
intervenţia directă a cetăţeanului în deciziile guvernării, dar care tac ca peştii în legatură cu premisele faptice
ale discursului, adică în legatură cu ceea ce cetăţenii ştiu sau nu ştiu despre problemele asupra carora ar trebui
să decidă”. (Sartori, op. cit. pp. 103-104)
Aşadar, se poate ajunge la o democraţie mimata, exercitată de o putere care îşi asumă în interesul ei
treburile publice, de aici nemaifiind decât un pas până la o “tehnocraţie devenită totalitară” potrivit
previziunii lui Neil Postman (Amusing Ourselves to Death : Public Discourse in the Age of Show-Business,
Viking Press, New York - apud Sartori op.cit. p. 106).
Accentuarea imparţialităţii şi a tendinţelor de manipulare a opiniei publice practicată curent de
imaginea televizată, inclusiv a discursului care o însoteşte , derivă şi din faptul că se manifestă concurentă
între posturi de televiziune şi între televiziuni în general şi publicul receptor. Pornindu-se de la faptul că există

132
totdeauna o analogie între piaţa economică şi piaţa politică, între producătorii de imagine şi concurenţa intre
partide . La acestea se adaugă şi fuga posturilor de televiziune pentru rating – stare de lucruri care conduce la
o degradare a mesajelor transmise prin imagini. Datorită acestor situaţii, afirmă Sartori (op.cit. pg.117),
citandu-l pe Karl Popper, că “ nu există democraţie dacă nu se pune sub control televiziunea”. Se pune însă
problema : cine să exercite acest control? Puterea – nu. Pentru că totdeauna aparţine unui partid sau unei
grupări de partide cu o ideologie proprie. Un organism al societăţii civile? Care societate , dacă se dovedeşte
că şi aceasta este imparţială ( fapt argumentat de situaţia actuală din Romania)? Nu numai televiziunea ,ci în
general comunicarea – indiferent dacă este vehiculata prin ziare, radio sau alte mijloace mass-media – este
condamnată la subiectivitate. Cu atât mai deformat este actul communicaţional dacă este vehiculat de
neprofesionişti, de false vedete care fac pe comentatorii, de samsari înregimenţati politic şi nedeclaraţi.
Rămâne, deci , de reşinut , că televiziunea provoacă un puternic confuzionism valoric( cu deschidere
ideologică) şi încearcă dacă nu chiar şi proliferează premeditat abureala democratică. Aşadar, concurenţa si
piaţa politică nu sunt un remediu pentru securizarea sau mai bine zis consolidarea veridicităţii discursului prin
imagini al televiziunii. Aproape are dreptate Sartori, cănd afirmă că televiziunea practică “post-gândirea “ şi
fără nici o reţinere “imbecilizează”.
Ca şi mulţi alţi comentatori ai riscului educaţional pe care îl provoacă televiziunea ( la cea din statele
democratice ne referim), Giovanni Sartori consideră că prin apariţia şi proliferarea lui homo sapiens se
produce şi inevitabil o decădere a lui homo insipiens (netot şi, ca un corolar, ignorant). Ca urmare a
modificării acestui tip uman” televiziunea face să regreseze democraţia, slăbindu-i suportul, adică opinia
publică (op.cit. p. 120) . Autogândirea acestui homo insipiens care se traduce de fapt ca post -găndire “,este
mai degrabă o pierdere a gândirii, o banală cădere din capacitatea de a articula idei clare” (ibidem). De fapt, o
atare televiziune – purtătoare de imagini false sau care falsifică –gestionează o subcultură pentru care
comunicarea nu mai vehiculează simboluri şi cuvinte cu înţelesuri, ci simple imagini goale de conţinut. De
fapt nu se mai comunică nimic inteligibil si verosimil logic. Totul reducându-se la escaladarea unor emoţii si
afecte( necontrolate raţional). Astfel, ignoranţa devine o virtute.
Sartori avertizează în acest sens asupra faptului că : “ Părinţii chiar dacă în ziua de astazi nu mai înseamnă
mare lucru, ar trebui să se înspăimânte de ceea ce ar putea deveni copiii lor : din ce în ce mai mult suflete
pierdute, dezorientaţi, anomici, plictisiţi, în tratament la psihanalist, aflaţi în criză depresivă şi, într-un cuvânt,
<<bolnavi de gol interior>>. Şi trebuie să reacţionăm prin şcoală şi în şcoală. Tendinţa este de a umple sălile
de calsă cu televizoare şi cu word processors. Va trebui, dimpotrivă, să le scoatem de acolo (lăsându-le numai
pentru instruirea tehnică, aşa cum s-ar proceda cu un curs de dactilografie). La şcoală bieţii copii trebuie să fie
distraţi. Aşa nu se învaţa nici măcar scrisul, iar cititul, pe căt posibil, marginalizat” (op.cit. p. 124).
Suntem , desigur, total de acord cu filosoful italian, într-adevăr televiziunea imbecilizează, provoacă
coborârea gândirii la post-gândire, dar nu credem că inevitabil se poate ajunge la generalizarea lui homo
insapiensis. Credem totuşi ca homo sapiens piere (când îi va veni vremea) în picioare, odată cu lumea lui şi a
universului în care trăieşte. El se va altera inevitabil, dar nu va înceta să-şi conştientizeze exisţenta şi să
cunoască – în limite umane – universul. Dar intensitatea acestei conştientizari (de sine) şi cunoaşterea a ceea
ce este împrejurul său se va diminua ca orizont şi ca nivel de pătrundere. Mijloacele actuale mass-media ,
îndeosebi cele video (nu numai televiziunea ci şi internetul) îi vor provoca scăderea puterii de apreciere în
calitae de homo aestimans şi răspunderea de sine. Ceea ce evident va provoca o scadere a apetitului cultural şi
a dimensiunii sale valorice.
Pentru a amâna o asemenea cădere (coborâre spre animalitate) sunt însă necesare unele domenii
acţionale;
- trezirea apetitului pentru asimilare valorică şi a gustului pentru simbolizare lingvistica prin mijlocirea
şcolii, în primul rand, şi a altor instituţii cu vocaţie educaţională, inclusiv cu mijloacele mass-media;
- accentuarea procesului instructiv, a efortului de abstractizare şi discurs logic – în acest sens trebuind
să acţioneze convergent toate structurile organizaţionale ale societăţii;
- convingerea copiilor(de vârste diferite) că televizorul ca şi radioul şi acum internetul, asemănător
ziarelor de alta dată, sunt mijloace de instruire ale gândirii logice, de informare şi comunicare şi nu
instrumente de inlocuire a puterii de abstractizare şi de discurs analitic;
- în acest sens va trebui sa fie depus mai mult discernământ în legătură cu înzestrarea modernă cu
mijloace video, audio şi de calculatoare de evaluare – fiind necesară învaţarea pe bază de carte,
creion , cretă şi pana de scris, elaboratul propriu si creativitatea fiind pe primul plan al susţinerii
procesului de formare si instruire didactică. Referatul şi lucrarea scrisă sunt probe esenţiale ale
educării capacităţii de întelegere şi exprimare logică , cursivă ;

133
 - valorificarea în mai mare masură a metodelor analitică şi experimentală în practica învăţării în care,
desigur, să se folosească o bază logistică modernă şi punerea la proba a elevului în care să-şi
dovedească spiritul creativ ;
- controlul atent al listei cărţilor de specialitate şi de cultură generală citite, în aprecierea nivelului de
profesionalizare – informarea şi comunicarea fiind subordonate asimilarii valorice şi deprinderii
creativităţii (logistica nefiind un scop în sine ci unelte ale instruirii şi formării);
- în toate aceste direcţii va trebui să se reformeze din temelie unele modalitaţi actuale de modernizare a
învţământului, instruirii şi formării in general (folosindu-se cu discernământ şi tradiţiile în această
privinţă). Modernizarea nu înseamnă numai informare, comunicare şi calcul ci asimilare valorica ,
creativitate, putere de intuitie şi de pătrundere cognitivă, conştientizare de sine şi de altul, deprinderea
de a rezolva probleme de viaţa.

În esenţă, învaţarea şi formarea trebuie să structureze “eul” şi nu să-l destructureze aşa cum se petrec
lucrurile astăzi cu folosirea televiziunii şi internetului. “Eu” trebuie să se considere totodata “noi”, care să se
manifeste ca subiect şi agent şi nu doar instrument pentru rezolvarea unor ţeluri străine lui. În aceasta constă
inteligenţa umana, deosebindu-se radical de inteligenţa animală şi artificială. O astfel de inteligenţa este
proprie lui homo sapiens, ea manifestându-se potrivit celorlalte dimensionări ale umanului – de homo faber,
homo aestimans, homo dramaticus, homo metaphysicus, de fiinţă liberă şi responsabilă (nu numai să
acţioneze, ci să şi gândească ).

DIMENSIUNEA UMANISTĂ A CULTURII COMUNICAŢIONALE

Vasilica Silvia Neamu

Abstract. This study does not intend to be only a theoretical presentation of the notions as: humanism,
communication, the culture of communication, mass-media, but it also follows mainly the changes of the
paradigm which the communicational culture (communication, technology, holder) acquired in the present
times.
Today we attend at a overthrow of values, a basic concept transformation in every fields, mostly in
communication therefore the present study opens a debate upon a connection between human being, technology,
communication, culture and, at the same time the changes which this connection know in the consciousness of
contemporary human being.

Cuvinte cheie: umanism, cultură comunicaţională, tehnologie, mass-media, valoare

Cultura comunicaţională

Cultura comunicării a devenit astăzi, obiect prioritar al numeroaselor manifestări academice

sau profesionale. Din ce în ce mai mult, studiile destinate comunicării joacă un rol central în
reconcilierea unor domenii cum ar fi, de exemplu, discipline economice, chiar disciplinele umaniste
sau tehnologia/limbajele artificiale respectiv discursul/limbajul social. Dezvoltarea spectaculoasă a
mijloacelor de comunicare electronică, precum şi specializarea on-line a comunicării publicitare şi a
relaţiilor publice determină o generalizare şi mai accentuată a evaluării actelor sociale ca acte de
comunicare. Astfel, putem defini forme de comunicare intra şi interpersonală, de grup, corporativă sau
organizaţională, politică, electorală, socială, simbolică, mediatică, religioasă, interculturală, de

134
marketing, etc. (vezi Adela Rogojinaru, Comunicare şi cultură aplicaţii interdisciplinare, Editura
Tritonic, 2006)
Termeni precum „cultura de masă” sau „cultura populară” sunt convertiţi într-un mod de
interpretare complicat şi complex, anume cel al „culturii media”, admiţând în corpul simbolic al
culturii „înalte” şi formele laterale de producere şi de distribuire a artefactelor mediatice, produse ale
mediilor contemporane de comunicare. Conform lui Douglas Kellner („Cultura media”, Iaşi, Institutul
European, 2001, p.48), cultura comunicaţională trece printr-un întreg proces de transformare „de la
artefact social şi ca atare, acesta devenit „cultura” în adevaratul sens al cuvântului, ea trebuie să fie în
acelaşi timp atât mediator al culturii, cât şi mediată de aceasta, să fie deci, comunicaţională prin însăşi
natura sa”.
O scurtă definiţie a culturii comunicaţionale, într-un sens ceva mai larg decât cel al culturii
media - ca expresie a industriilor culturii mediatizate, este: „cultura comunicaţională care include
produsele culturale, mediatizarea acestora, dar şi produsele propriu-zis comunicaţionale, ataşate
culturii contemporane, cum ar fi numele de marcă, logo-ul, discursul publicitar, imaginea corporativă
etc. Includem aici şi formele comunicării reflexive sau ale metacomunicării în sens larg, admitem
obiecte, moduri, structuri şi instrumente de comunicare tipice sau tipologice, dar şi atipice,
subculturale, derivate sau recuperate din manifestări publice mediatice sau non-mediatice, precum şi
efectele sociale ale noilor media, cum este Internetul”.
Cu alte cuvinte astazi, nu mai există o disctincţie între conceptele cultură şi
comunicare/comunicaţie. Sunt un tot începând cu obiectul de studiu, metode şi instrumente, relaţii
interdisciplinare şi finalizând cu efervescenţa cercetătorilor.
Dacă preocupările sociologilor şi ale altor specialişti sunt cele de a observa, explica şi defini
relaţiile interumane, atunci demersul nostru de a înţelege aspectul umanist - în accepţiunea iniţială de
curent filosofic ce promova valorile umane şi îl situa pe om în centrul valorilor universale ca entitate
autonomă, armonioasă, independentă şi purtătoare a unui set de valori – capată o nuanţă uşor ironică,
dacă nu chiar anacronică. Cum se manifestă aceste relaţii interumane? Este comunicarea o temă
obsedantă a contemporaneităţii sau nu? Poate fi comunicarea plasată între repere precum progres –
regres?
Spre deosebire de Antichitate, când omul era subiect al propriilor gânduri şi fapte dovedind
libertate şi iniţiativă în zilele noastre aceeşi fiinţă devine tot mai mult dominată, subjugată de
tehnologie. Aşa cum spunea francezul Lucien Sfez, omul a devenit o maşină.

O posibilă definire a conceptului de comunicare

Cum omul este totuşi o fiinţă socială, comunicarea este cea care facilitează pătrunderea în
labiritul relaţiilor sociale. Comunicând, învăţăm cum să ne comportăm, cum să reacţionăm şi cum să
îi cunoaştem pe ceilalţi. Termenul comunicare are sensul de „a aduce la cunoştinţă” sau de „a
informa”.
J.J. van Cuillenburg, O.Scholten şi G. W.Noomen se opresc la trei sensuri, parţial suprapuse
ale comunicării: „înştiinţare, aducere la cunoştinţă”, „contacte verbale în interiorul unui grup sau
colectiv” şi „prezentare sau ocazie ce favorizează schimbul de idei sau relaţii spirituale”.
Lucien Sfez descria societatea de azi, prin prisma comunicării subliniind caracterul excesiv al
utilizării acesteia în discipline cât mai diverse: „Niciodată în istoria lumii nu s-a vorbit atâta despre
comunicare. Aceasta pare că rezolva toate problemele: fericirea, egalitatea, dezvoltarea indivizilor şi
a grupurilor. Comunicarea invadează toate câmpurile: în întreprindere, în sectoarele relaţiilor
umane (devine chiar permanentă), în marketing (vezi imaginea firmei), în mediile politice, în presă, în
audio-vizual, în publicitate (unde se intitulează „întreprindere de comunicare”), în industria cărţii, în
religie, în psihoterapie (care se vrea a fi”comunicaţională”), în inteligenţa artificială, etc. Toate
tehnologiile de avangardă, de la biotehnologii la inteligenţa artificială, de la audiovizual la
marketing şi la publicitate se ancorează într-un principiu unic: comunicare între om şi natură
(biotehnologia), între oamenii în societate (audiovizual şi publicitate), între om şi dublul său
(inteligenţa artificială). Comunicarea prezidează azi convivialitatea, proximitatea sau chiar prietenia
cu computerul”.

135
 Dacă acest domeniu, comunicare a devenit omniprezent în contextul social şi cultural actual,
acest fapt se datorează anumitor funcţii pe care le deţine. James Watson şi Anne Hill specificau
următoarele funcţii ale comunicării:
1. instrumentală (a face sau a obţine ceva);
2. de control (a face ca cineva să se comporte într-un anumit fel);
3. de informare (a afla sau explica ceva);
4. de exprimare a sentimentelor;
5. de control social; de înlăturare a anxietăţii (a identifica o problemă);
6. stimulare (răspunsul la ceva de interes);
7. funcţie prin care este îndeplinit un rol (pentru că situaţia o cere).

Umanism si comunicare (scurta inscursiune a mentalităţilor, caracterul etic al comunicării,

trecerea de la Umanismul filosofic la era digitală)

Dacă Umanismul promova suveranitatea spiritului asupra mijloacelor, era digitală de la

Toffler la Servan - Schreiber, de la „Al treilea val” la „Sfidarea mondială”, în evoluţia societăţii acordă
tehnicii o influenţă demiurgică. Astfel, tehnica joacă în prezent tot mai pregnant „rolul mântuirii”,
salvarea venind prin computer. Nu are deci, tehnica morală, dar tehnicienii/utilizatorii?
Regis Debray medita în “Culturi mediologice”(pg. 85) la caracterul etic al tehnicii: „dacă
structurile de receptare socială sunt totdeauna dinamice această activitate nu e liberă, ci este
determinată de mijloacele şi suporturile de transmisie. Nu se cunoaşte nicio tehnică intelectuală sau
informativă care să nu fie purtătoare de etică, chiar dacă aceasta n-ar fi decât profesională şi
socială.
Istoricii Reformei (de exemplu, Pierre Chaunu) au arătat că atelierul tipografic a servit drept
bază a unei etici a cunoaşterii prin intermediul fixării textului indispensabilă atunci când reproducerea
mecanică a mai multor exemplare face „ireparabilă” cea mai mică eroare de interpretare sau versiune
eronată a unui text tipărit. HOMO TYPOGRAPHICUS a extras din acest „spirit critic”, defect sau
virtute profesională la începuturi, o lecţie de viaţă, o percepţie a istoriei care-i sunt proprii. HOMO
AUDIOVISUALIS sau HOMO INFORMATICUS au o alta şi nu-i nici meritul nici greşeala lor”.
Spiritul uman concepe şi fabrică utililaje, dar maşinăriile spiritului au un spirit al lor. Ne
putem întreba dacă variantele umanismului filosofic, fie cu omul masura tuturor lucrurilor al lui
Protagoras, fie cu omul dezalienat al tânărului Marx sau cu omul-proiect al lui Sartre, nu au în comun
şi ca bază un anume dispreţ pentru tehnica şi maşinism în general. Există o mentalitate magico-
religioasă în umanism? Căci conform umansimului de ce am lua în serios tehnica? de vreme ce omul
este îndreptăţit să stăpânească lumea prin semn şi cuvânt? Umanismul îşi avea propria filosofie:
maşinile sunt o simplă prelungire a organelor corpului, „minuni fără consecinţe, thaumata de
amuzament, automate-jucării”. Şi atunci se pune întrebarea cum de a evoluat tehnologia în aşa fel
încât omul să ajungă să o folosească într-o proporţie atât de mare. În era digitala omul este subiect şi
beneficiar al suportului tehnologic, astfel că, actul comunicării este în strânsă conexiune cu materialul
tehnic. Azi, cultura comunicaţională îşi redefineşte semnificaţia comunicării (vezi chiar şi opinia lui
Tudor Vianu în Studii de stilistică, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică 1968) care considera că
a discuta despre comunicare înseamnă şi a ne comunica, a împărtăşi gânduri şi semnificaţii ce se
dezvoltă în varietatea a ceea ce Hannah Arendt numea „reţeua relaţiilor interumane”- „The human
condition”, Introduction by Margaret Canovan. With an Introduction by Margaret Canovan. 2d
edition. 370 p. 6 x 9, 1998).

Efectele mass media. Valori şi modele culturale

Americanul Robert M. Hutchins în anii ‘70 dezvolta mitul societăţii care învăţă (learning
society, life long learning): necesitatea populaţiei de a învăţa permanent, de a progresa (vezi conceptul
educaţiei permanente promovat pe mitul „cetăţii educative”, adică al unei societăţi a cunoaşterii), iar
interesul pe care lumea contemporană îl acordă evoluţiei tehnologice şi a diversităţii modelelor şi
formelor culturale coroborate cu obiectul intrinsec al culturii - acela de a promova valorile spirituale,
toate însumează cultura contemporană, în speţă, cultura comunicaţională. Dar cultura comunicaţională

136
include cultura mass-media cu tot cu efecte şi atribute, şi în subsidiar acordă atenţie fenomenului
culturii de masă.
Efectele mass-media pot fi privite ca:
- partea unui proces de învăţare socială, culturală;
- forma de adaptare funcţională – determinată de satisfacerea unor nevoi considerate „primă
alegere” sau „nevoi-substitut”; (oferta vs diversificare)
- rezultat al utilizării „puterii” sociale (media pentru a obţine confirmarea celuilalt).
(influenţa socială, comunicaţională)
De o manieră sau alta, efectele mass-media contribuie la cristalizarea şi modelarea culturii
oricărui individ. Azi, mass-media a devenit un element de bază al socializării. Socializarea presupune
interacţiune şi comunicare (care e o interacţiune prin intermediul mesajelor şi vehicul al interacţiunii).
Prin socializare, individul are acces la ansamblul semnificaţiilor, valorilor, normelor societăţii,
adică la cultura (în sens antropologic chiar). Fundamentele culturale pe care se clădeşte personalitatea
sunt în primul rând valorile şi modele/pattern-urile culturale. Sunt trei mari clase de valori: cele
clasice, cele universale şi cele ale modernităţii şi, mai recent, valorile vehiculate de globalizare şi
postmodernitate. „Cosmopolită prin vocaţie şi planetară prin extindere” (Edgar Moriu), cultura de
masă se integrează perfect în fenomenul globalizării, deteritorializării/delocalizării. Valorile, la rândul
lor, se transfigurează în modele culturale. O parte din ele sunt mai intens propulsate de către mass-
media în centrul atenţiei.
Liviu Antonesei clasifică astfel modelele culturale:
1. Modele reale imediate (de proximitate);
2. Modele reale mediate (vedetele);
3. Modele ideale (construcţii socio-culturale rezultate din împletirea dintre modele
reale şi achiziţii culturale ale individului);
4. Modele ficţionale (propuse de literatură şi media).

Interogaţiile care se impun aici ar fi: Ce funcţii îndeplinesc aceste modele? Ce imagini
exemplifică idealul de viaţă al fiecărui individ, rezultat din mişcarea de structurare – destructurare -
restructurare. (vezi deconstructivismul) a modelelor, inclusiv a celor propuse şi privilegiate de mass-
media? Este cultura comunicaţională o disciplină actuală, necesară şi aplicativă în societatea
contemporană sau un nou câmp speculativ fără vreo influenţă în conştiinţa individului/colectivităţii?
Axiologia îşi redimensionează, redefineşte azi câmpul şi obiectul de cercetare insistând
îndeosebi pe teoria răsturnării valorilor, teorie ale cărei rădăcini se extrag şi din opiniile lui
Nietzsche expuse în lucrarea „Genealogia moralei” în 1887, omul cunostea o afirmare totala de sine, a
oricărei individualităţi, indiferent de mijloace: la limită, chiar şi crimă. Nietzsche se ridică împotriva
oricărei morale care valorizează neputinţa, aservirea, pasivitatea, substituindu-i o morală creatoare
care confera valoarea supremă afirmării şi împlinirii omului (vezi Didier Julia, Dicţionar de filosofie,
Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti,1996). Astăzi din ce în ce mai mult omul tinde să fie dominat
de tehnologie confundănd libertatea de a gândi şi a acţiona cu utilizarea obsedantă a
mijloacelor/suporturilor pe care le oferă aceasta. Se instalează starea de pasivitate, de acceptare prea
uşor, fără nici o atitudine selectivă a informaţiilor, omul devenind din subiect de comunicare într-un
obiect uşor de manipulat şi controlat.
Abordarea receptarii mass-media sustinuta de studiile culturale merge în acelasi sens: „studiul
modului în care oamenii percep experientele mediatice ca parte din cotidian” (Peter Dahlgren,
Jurnalismul şi cultura populară, Editura Polirom , 2005).

Efecte şi influenţe mass-media: Cui prodest? Argumente pro şi contra

Contestatarii aduc mass-mediei o mulţime de critici: induc pasivitate, uniformizează gusturile,

transformă copilul în adult precoce, determină primatul afectivităţii asupra reflecţiei şi activitatii, ca şi
pe acela al spectacolului în defavoarea argumentării şi dezbaterii (confiscarea spaţiului public şi
„privatizarea” acestuia), produc sufocarea imaginarului sub o pletoră de imagini. Expunerea excesivă
la media a copilului şi a adolescentului conduce la o serie de alte efecte dăunătoare: desensibilizare la
violenţă, slab randament fizic şi şcolar, comunicare precară cu familia, abuz de alcool şi tutun,
apartenenţa la grupurile Emo, intensificarea vieţii sexuale etc. Toate aceste efecte se subsumează

137
fenomenului de dependenţă (mai ales faţă de televiziune). Dependenţa indică, după cum arată Florin
Tudose, lipsa de opţiuni şi priorităţi, de autocontrol, absenţa unui proiect de viaţă, eşec educaţional în
plan formal şi informal. Cei care văd partea plină a paharului furnizează argumente referitoare la:
• functia de insolitare/de familiarizare de către televiziune a convenţiilor de gândire şi a percepţiei
despre realitate (John Fiske preia terminologia şi punctul de vedere din formalismul rus).
Argumentul ar fi următorul: tocmai pentru că mesajele conţin percepţii contradictorii, iar codurile
au un caracter relativ arbitrar, televiziunea nu ne încurajează să acceptam mesajele tale quale;
• influenţa mass-media asupra perceperii timpului şi spaţiului: istoricitatea mediată şi socialitatea
mediată.
- Istoricitatea mediată. Percepţile despre trecut, despre modul în care acesta ne influentează
prezentul, ca şi acelea despre lumile situate dincolo de mediul imediat de viaţă nu mai depind doar de
experienţa personala şi de tradiţie. Ele sunt completate, filtrate de „formele simbolice mediate”.
- Socialitatea mediata. Sentimentul nostru de apartenenţă la diferite grupuri, la o istorie şi un
destin comune devine strâns legat de mass-media;
• influenţa mass-media asupra relaţiilor interpersonale: se creează o zonă de intimitate mediată (de
genul relaţiei fani-star);
• participare la formarea sinelui, putându-se însă ajunge până la o „dizolvare” a sinelui în
interacţiunea mediată;
• medierea experienţei.
Pentru unii experienţă mediată nu este ceva care să-i angajeze temeinic, pentru alţii însă are o
asemenea relevanţă, încât poate înlocui experienţă trăită, directă.
În această bătălie pro şi contra mass-media un centru de interes al disputei este reprezentat de
problema calităţii. Apărătorii modelului public înţeleg calitatea în trei moduri: capacitatea de a reuni
categorii diverse de public, calităţile tehnice ale producţiei mass-media, produs rezistent în timp.
Postmoderniştii, dimpotrivă, salută „vârtejul ameţitor de imagini dispersate şi strălucitoare”,
videoclipul, sitcomurile, într-un cuvânt, cultura instant. Susţinătorii economiei de piaţă în materie de
audiovizual mizează pe cererea efectivă. De reţinut din această ultimă poziţie este semnul de întrebare
pus în dreptul pretenţiei modelului public de a furniza el singur standardele de calitate şi deschiderea
spre universalitate: „Pretenţia modelului public că are o capacitate de reprezentare înseamnă de fapt
formularea unei reprezentări virtuale a unui întreg fictiv” (John Keane, Mass-media şi democraţia,
Editura Institul European, Bucureşti, 2006).

BIBLIOGRAFIE

Bernard Cathelat, Publicitate şi societate, Bucureşti, Editura Trei, 2005;

Douglas Kellner, Cultura media, Iaşi, Institutul European, 2001
Pr. Constantin Necula, “Jocul periculos cu telecomanda”, în vol. Sarea Pământului- studii şi articole de
Pastorală, Editura Tehnopress, Iaşi, 2002
Cristian Florin Popescu, Bucureşti, Dicţionar explicativ de jurnalism. Relaţii publice şi publicitate, Editura
Tritonic, 2003
Ignacio Ramonet, Tirania comunicării, Editura Doina, Bucureşti, 2000
Adela Rogojinaru, Comunicare şi cultură, aplicaţii interdisciplinare, Bucureşti, Editura Tritonic, 2006;
Tudor Vianu, Studii de stilistică, Bucureşti, Editura Didactica şi Pedagogică, 1982
Ioana Vid, Publicitatea ca mijloc de comunicare, Universitatea de Vest din Timişoara,
http://www.culturasicomunicare.com/ pdf/vid.pdf;
***Revista Secolul XXI, http://www.secolul21.ro/numere/cultura/cult.html;

138
 CONCEPŢIA LUI FRANCIS BALLE DESPRE MASS-MEDIA

Constanţa GOLOVATIUC
Drd., Universitatea Misericordé, Fribourg

ABSTRACT. This paper analyzes Francis Balle’s view on mass media, and also his developments in this
research area. Francis Balle contends that the Internet is to save newspapers, as it is a new language for
contemporary journalism. Misinformation has been continuously gained because of more and more information
broadcast.

Cuvinte cheie: Francis Balle, mass-media, internet, limbaj, informaţie

I. FRANCIS BALLE – OPERA ŞI PERSONALITATEA

Născut pe 15 iunie 1939 la Fourmies, în Franţa, Francis Balle şi-a făcut studiile secundare la Liceul
„Jean Bart” de Dunkerque.

139
 După DES în Filosofie la Sorbona şi obţinerea diplomei Institutului de Studii Politice din Paris
(specializarea în Serviciul Public), apoi scrierea tezei celui de-al treilea ciclu consacrat depolitizării revistelor,
Francis Balle şi-a susţinut teza de Doctorat de Stat în Litere despre pregătirea profesională a jurnaliştilor sub
coordonarea lui Raymond Aron10.
De-a lungul timpului, Francis Balle a ocupat în mod succesiv următoarele funcţii:
1963-1965 Profesor de Filosofie la Liceul francez din Oran în Algeria;
1965-1967 Asistent stagiar la Facultatea de Litere din Alger;
1967-1972 Asistent al profesorului Raymond Aron la Sorbona;
1972-1978 Conferenţiar la Universitatea Paris 2.
Din 1978, Profesor de Ştiinţe politice la Universitatea Panthéon-Assas (Paris 2).
Din 1981, Profesor invitat al Universităţii din Stanford (California).
1976-1986 Director al Institutului Francez de Presă (Paris 2).
Din 1986, Director al Institutului de Cercetare şi Studii ale Comunicării11
1986-1989 Vice-Cancelar al Universităţii din Paris;
1989-1993 Membru al Consiliului superior al audiovizualului12;
1993-1995 Director de Informaţii şi Noi Tehnologii în cadrul Ministerului Educaţiei Naţionale din Franţa;
• Membru al Consiliului de administraţie al Societăţii de Radio France şi a Radio France Internationale (RFI).
• Membru al Consiliului de Adoinistrare al Institutului Francez de Presă;
• Membru al Consiliului de supraveghere al Grupului Sud-Est;
• Membru al Consiliului de supraveghere al Grupului Express-Expansion;
În 1985 a înfiinţat Masterul de cercetare Media, societate şi mondializare 13, iar în 1999 – Masterul
profesional Comunicare şi Multimedia, apoi devine responsabil în cercetările din acest domeniu;
În aprilie 2007 a primit distincţia în grad de Comandor al Legiunii de Onoare14.

I. 1. Temele de cercetare

• Media: presa, cinema, radioul, televiziunea, Internetul;

• Rolul mijloacelor mass-media: informare, comunicare, educaţie, divertisment, creaţie;
• Instituţiile media şi relaţiile lor cu diferite puteri;
• Influenţele media: asupra fiecăruia, asupra societăţii şi asupra vieţii internaţionale;
• Jurnalismul ca profesie, libertatea jurnalistului;
• Informaţia, divertismentul, publicitatea;
• Libertatea de exprimare şi libertatea presei;
• Comunicarea;
• Informaţia;
• Media şi mondializarea;
• Concurenţa.

I. 2. Lucrări publicate

• Şi dacă presa nu exista…(Et si la presse n’existait pas…, Jean-Claude Lattès, Paris, 1987).
• Media (Les médias, PUF, "Que sais-je ?", 2007.
• Noile media (Les nouveaux médias, PUF, „Que sais-je ?”, 1996).
• Media şi societate (Médias et sociétés, Montchrestien, (1ère édition 1980, 13ème éd. Ouvrage couronné
par l’Académie des Sciences Morales et Politiques, Paris, 2007.
10
Raymond ARON (14 martie 1905, Paris - 17 octombrie 1983, Paris) a fost un filosof, sociolog şi politolog
evreu francez. A studiat filosofia la prestigioasa Ecole Normale Superieure din Paris (1924–1928), unde a fost
coleg cu Jean-Paul Sartre. Şi-a început cariera universitară în Germania (1930–1933). Mobilizat în 1939, a
participat la Războiul ciudat (drôle de guerre), apoi – în exil, la Londra, – a fost redactor-şef al ziarului La
France libre. După război, a fost editorialist la Combat (1947), Le Figaro (1947-1976), L'Express (1976-1983);
a ţinut cursuri la College de France, Institut d'Etudes Politiques, Ecole Nationale d'Administration, Ecole
Pratique des Hautes Etudes şi la Sorbonne. În 1963 a fost ales membru al Academiei de Ştiinţe Morale şi
Politice. A lăsat o operă bogată în care a respins cu fermitate ideologiile totalitare şi a căutat explicaţii pentru
atracţia maladivă pe care comunismul a exercitat-o asupra intelectualităţii franceze.
(http://ro.wikipedia.org/wiki/Raymond_Aron)
11
L’Institut de Recherche et d’Etudes sur la Communication (IREC)
12
Conseil Supérieur de l’Audiovisuel (CSA).
13
DEA Médias et Multimédias.
14
Commandeur de la Légion d’honneur.

140
 • Mandarinul şi negustorul (Le mandarin et le marchand, avec la contribution de Thierry DERANSART,
ouvrage couronné par l’Académie des Sciences Morales et Politiques, Flammarion Paris, 1995.
• Dicţionar de Media (Dictionnaire des Médias, dir., Larousse-Bordas, Paris, 1998).
• Dicţionar de Web (Dictionnaire du Web avec Laurent COHEN-TANUGI, Dalloz, Paris, 2001).
• Politica externă a audiovizualului în Franţa, Raportul Ministrului Afacerilor Externe (La politique
audiovisuelle extérieure de la France, Rapport au Ministre des Affaires Etrangères, La Documentation
Française, Paris, 1996).
• Lexic de Informare-Comuicare (Lexique d’Information- Communication (sous la direction), Dalloz,
Paris, 2006.
• Instituţii şi mijloace de informare: presă, radiodifuziune, televiziune (Institutions et publics des moyens
d’information: presse, radiodiffusion, télévision, Ed. Montchrestien, Paris, 1973.
• Pentru a înţelege media (Pour comprendre les médias, Mc Luhan, Hatier, Coll. Profil d’une œuvre,
Paris, 1970.
• Revoluţia media în America şi în vestul Europei (The media revolution in America and western Europe,
en collaboration avec Everett M. ROGERS, N. Y., Edition Ablex, 1985).
• Convergenţa audiovizualului, a informaţiei şi a telecomunicaţiilor: mit şi realitate (La convergence de
l’audiovisuel, de l’informatique et des télécommunications : mythes et réalités, Clés pour le siècle, Dalloz, 2000.
• Presa franceză şi viziunea sa asupra problemelor de importanţă internaţională (La presse francaise et
sa vision des problèmes d’importance internationale, Unesco, Paris, [1978?].

I. 3. Lucrări prefaţate de Francis Balle

• Manuel BAMBERRGER, Radioul în Franţa şi în Europa (La radio en France et en Europe, PUF, „Que
sais-je ?”, 1997).
• Claude-Jean BERTRAND, Televiziunea în Statele Unite (Les Etats-Unis et leur télévision, Seyssel:
Champ Vallon, Paris, 1989.
• Cristine LETEINTURIER, Dicţionar multimedia. (Dictionnaire multimédia. Presse. Radio. Télévision.
Publicité…, Editions Eyrolles, Paris, 1990).
• Jacques DURAND, Formele comunicării (Les formes de la communication, Dunod, Paris, 1985.
• NIVAT, Anne, Când media ruseşti au luat cuvântul. De la glasnosti la libertatea de exprimare (1985-
1995) (Quand les médias russes ont pris la parole. De la glasnost à la liberté d’expression (1985-1995),
Editions L’Harmattan, Paris, 1997).
• Hélène AJI, Annie REITHMANN, A reuşi prin metodologie (Réusir par la méthodologie;
• Didier HUSSON et Olivier ROBERT, Profesia de jurnalist: surse de informare, tiplogia articolelor,
stilul şi etica scrierii… : 100 de sfaturi practice (Profession journaliste: sources d’information, typologie
d’articles, styles d’écriture, éthique... : 100 conseils pratiques.

I.4. Lucrări colective

Francis Balle, Joël de Rosnay, Pascal Josèphe

• Pierre ALBERT (sous la dir.), avec le concours de Francis BALLE, Lexicul presei scrise (Lexique de la
presse écrite, Dalloz, Paris, 1989.
• Everet M. ROGERS, Francis BALLE, Revoluţia Media din America şi Vestul Europei (The Media
revolution in America and in Western Europe, Norwood N.J., Ablex Publ., 1985.

141
 • A. AKOUN, Francis BALLE, Encicolpedie de sociologie (Enciclopédie de la sociologie, Larousse,
PUF, Paris, 1975.
• Christine LETEINTURIER, Francis BALLE, Televiziunea (La télévision, MA ED., Paris, 1987.
• Jean CAZENEUVE, André AKOUN, Francis BALLE, Ghidul studentului de la Sociologie (Guide de
l’étudiant en sociologie, Paris, 1971.
• Manuel BAMBERRGER, Francis BALLE, Radioul în Franţa şi Europa (Radio en France et en Europe.

II. PROFESORUL FRANCIS BALLE DESPRE MASS-MEDIA

Prof. Francis Balle,

preşedintele Conferinţei Média & Proximité

Pe 29 august 2007, la deschiderea oficială a Conferinţei Médias & Proximité, în calitate de preşedinte al
acesteia, Francis Balle a afirmat următoarele: „Noi nu ne aflăm în faţa evoluţiei media, ci în faţa revoluţiei ei.
Acestea sunt doar începuturile. Această mişcare nu vrea să se oprească, ea a accelerat foarte mult în anii trecuţi.
Şi mondializarea economiei şi-a accelerat paşii”. Factorii care funcţionează din ce în ce mai rapid sunt următorii:
- Multiplicarea şi diversificarea resurselor. Pentru a descărca („télécharger”) un film sunt necesare mai
puţin de 6 minute, Wimax-ul ne permite să accedem la Internet în zonele rurale, etc.
- Multiplicarea terminalelor care sunt din ce în ce mai multe şi mai diverse (iPhone, etc.). Acum nu mai
suntem în „era celor 4 ecrane”, ci a celor 5 ecrane: marele ecran de cinema, cel de la televizor, cel de
calculator, de la telefonul mobil şi ultimul, pe care-l uităm mereu – jocurile video Consola15.
- Toate conţinuturile sunt numerice.
Convergenţa este cuvântul care ne induce în eroare: este mai bine să vorbim despre divergenţăa aceeaşi
manieră cum şi cinematografia a fost salvată de televiziune, vom vedea cum pânza16 va salva şi cotidienele
naţionale şi regionale. (…) Cine ne va informa mâine? Eu nu cred că jurnalismul va muri lovit de tehnică.
Jurnalismul nu-şi va schimba finalităţile: „jurnalistul este istoricul prezentului”, după cum afirma Albert Camus,
însă modurile de exersare a profesiei de jurnalist nu vor putea să nu se schimbe17.
În cele ce urmează, voi reproduce traducerea personală a interviului realizat de JDNet 18 unde vom
desprinde concepţia lui Francis Balle despre noile tehnologii mass-media, în special Internet, Web etc.:
„JDNet: Consideraţi Internetul un media?
Francis Balle: Eu cred că trebuie făcută o distincţie: Internetul nu este decât o modalitate de căutare.
Media este World Wide Web. Termenul media trebuie rezervat necesităţilor comunicării care impune alte
metode decât simplul mod de a comunica. Daca nu, atunci vom considera telefonul şi faxul drept mijloace
media.
15
Câteva exemple de jocuri tip Consola: Joc Crash of the Titans pentru PS2, Joc Ratchet and Clank 3 Platinum
pentru PlayStation 2, Joc The suffering ties that bind, PlayStation 2, Joc Sony Ridge Racer.
16
În limba franceză Francis BALLE utilizează termenul toile = f. 1. (text.) pânză, ţesătură (de in, de cânepă,
bumbac). 2. (pict.) pânză, tablou. 3. cort. (Gheorghina HANEŞ, Dicţionar francez-român, român-francez, Ed.
Ştiinţa, Chişinău, 1994, p. 319).
17
http://blog.rmp-biarritz.fr/2007/08/francis_balle_d.html
18
Philippe GUERRIER, Interview Francis Balle „Titre”, apud Le Journal du Net, 20 janvier 2008;
http://www.journaldunet.com/itws/it_balle.shtml

142
 JDNet: Ce particularităţi atribuiţi Web-ului?
Francis Balle: El recapitulează toate celelalte media. El permite celorlalte mijloace media de a se
depăşi. El conciliază şi reconciliază scrisul şi imaginea. Încă de la crearea lumii, aceste două universuri au fost
mereu separate.
JDNet: Consideraţi Web-ul media secolului al XXI-lea?
Francis Balle: Eu nu voi merge până acolo: aceasta ar presupune că Web-ul este în curs de înlocuire a
celorlalte media. Şi aici nu este cazul (…). Se observă o dezvoltare contradictorie a Web-ului: uniformizare şi
specificitate. Este ceva necesar pentru comunicarea universală şi în acelaşi timp este utilă o micro-comunicare de
tipul „unu la unu” („one to one”).
JDNet: De ce dezbaterile în jurul Web-ului sunt la fel de pasionante?
Francis Balle: Noi vorbim de revoluţia antropologică deoarece este o camuflare de iluzii şi temeri
excesive: „satul planetar”19 pe de o parte şi „cyberterorismul” pe cealaltă parte. Însă noi trăim astăzi cu o
întrebare pusă în suspans: mâine, care vor fi consecinţele caracterului multimedia asupra modului nostru de a
gândi, de a trăi şi de a munci împreună? Atunci când Web-ul îşi va găsi viteza de croazieră, cum vom reacţiona
noi navigând între scris, imagine şi sunet? Nimeni nu poate ghici. Este însă sigur că caracterul multimedia va
antrena o revoluţie în modul nostru de a gândi.
JDNet: În lucrarea Dvs. de referinţă „Media şi societate” aţi prezis Internetul?
Francis Balle: A trebuit să vorbesc destul de mult prima dată în 1994, adică după naşterea Web-ului.
Firesc, ne putem gândi că puterea în termeni tranzacţionali putea avea repercursiuni în viaţa noastră de zi cu zi.
Noţiunea actuală multimedia n-a apărut decât în 1992. Înainte îl utilizam doar într-un cadru de activităţi realizate
de marile grupuri.
JDNet: Web-ul este un media de masă?
Francis Balle: Nu cred că va deveni într-o zi un media de masă în sensul televizorului sau
cinematografului care difuzează opere universale. Web-ul va atinge mai bine de 50-60 % din populaţia mondială
însă va răspunde nevoilor particulare. Comerţul electronic, formarea la distanţă, informaţia în linie va concentra
de la 10 la 15 % din populaţia lumii (…).
JDNet: Fiind comparat cu alte mijloace de comunicare, Internetul a beneficiat realmente de încrederea
cea mai rapidă?
Francis Balle: Nu există nici o ambiguitate în materie. Au trebuit să treacă 36 de ani ca telefonul fix să
intre în una din patru case americane. S-au înregistrat 13 ani pentru telefonul mobil, 20 de ani pentru radio.
Pentru Web, a fost nevoie de 5ani (1992-1997) pentru ca una din patru familii sa fie conectate la Web în Statele
Unite. În cursul anilor 1990-2000, s-a crezut că Internetul a fost locomotiva unei lungi perioade de încredre.
Această coincidenţă între încredere şi dezvoltare a Internetului este ceea ce numim astăzi Noua Economie.
Krach-ul din aprilie 2000, apoi atentatele din 11 septembrie 2001 au dat lovitura de graţie în acest sens.
JDNet: În ce măsură utilizaţi Internetul?
Francis Balle: Folosesc mult curierul electornic (mail). De altfel, consider Internetul ca un Minitel mai
sofisticat. Îl folosesc pentru serviciul Degrifttourpar. Citesc adesea pe Internet raporturile financiare ale marilor
societăţi.
JDNet: Ce vă place pe Internet?
Francis Balle: L'Encyclopaedia Universalis. Cu apariţia versiunii a şaptea multe articole de pe site au
fost îmbogăţite.
JDNet: Ce detestaţi pe Internet?
Francis Balle: Încetineala şi indisponibilitatea unor site-uri pe care navighez”.
Într-un articol recent al domnului Cristian Tudor Popescu găsim câteva răspunsuri la întrebările citate
mai sus: „Specificul internetului constă în faptul că cititorul poate să reacţioneze imediat scriind şi el un text pe
forum. Asta îl face mai dispus decât cititorul de print să citească texte mai lungi. Totodată, jurnalistul
profesionist, cocoţat odinioară pe un maldăr de scrisori primite de la cititori, pierde acum din autoritate când e
19
Pentru prima dată termenul de village global („satul global”) a fost utilizat de Marshall MAC LUHAN în
lucrarea sa Război şi pace în satul global (1968), ca reacţie asupra dezvoltării radioului şi a televiziunii. Marshall
MAC LUHAN (1911-1980) este unul dintre cei mai originali teoreticieni ai comunicarii de masă. Profesor de
cultură şi comunicare la Universitatea din Toronto, el a fost iniţiatorul utilizării următoarelor expresii: „Banii sint
cartea de credit a săracilor“, „indignarea morală este o tehnică folosită pentru a echipa idioţii cu demnitate“, „de
vreme ce în orice situaţie zece la sută dintre evenimente le provoacă pe celelalte nouăzeci la sută, ignorăm cele
zece la sută şi suntem uluiţi de cele nouăzeci la sută”, the medium is the message, hot media, cool media. S-a
remarcat şi în calitate de critic literar. Printre cele mai importante scrieri ale lui amintim Mireasa mecanică
(1951), Galaxia Gutenberg (1962), Înţelegerea mijloacelor (1964). Editura Nemira a publicat în 2006 o
antologie a celor mai importante texte ale lui McLuhan, Texte esenţiale. Detalii despre carte vezi la Ioana
CALEN în Mediul face legea la McLuhan.
(http://www.cotidianul.ro/index.php?id=4902&art=351&cHash=dd417cc8ec)

143
cufundat până la gât în postări ale forumiştilor care ajung de multe ori să-l ignore, comunicând între ei (…).
Orizontul de aşteptare faţă de mass-media se schimbă. Imediat după 1989, ziarul se găsea în percepţia publicului
românesc aproape de palierul cărţii, în prelungirea tirajelor imense ale cărţilor sub dictatură. Lectura ziarului,
căreia îi era alocat mult mai mult timp, era un punct de pornire pentru gândire, pentru dezbateri fără un beneficiu
palpabil şi imediat, pe subiecte de interes general. Astăzi, de la presă se aşteaptă livrarea de segmente cât mai
scurte, mai umflate şi mai colorate, de aşa-zise informaţii tabloidizate, digerabile fără efort mental. Siteurile care
colportează şi rezumă ştiri sunt mai accesate decât ziarele sursă. Revista presei face mai multă audienţă decât
presa. Bagajul cultural al ziaristului devine un balast. Impresia înlocuieşte gândul. Ziarul tipărit nu va dispărea.
Ceea ce nu va supravieţui însă este ziarul de calitate print profitabil. Dacă nu e tabloid şi nu e gratuit, ziarul
trebuie să ofere auxiliare la vânzare, cum ar fi suplimentele, cărţile, DVD-urile, concursurile cu premii etc. care
îl dezechilibrează constant din punct de vedere financiar. Sentimentul omului că trebuie să plătească pentru
informaţii sau raţionamente mediatice aşa cum plăteşte abonamentul telefonic e din ce în ce mai palid. Anul
acesta, nytimes.com a renunţat să mai ia bani pentru vizitare, lăsând accesul liber. Ne îndreptăm spre informaţia
gratuită. Privind lucrurile în ansamblu, putem spune că mediocraţia e înlocuită cu mediocritatea. Unii numesc
asta democratizare media. Jim Chisholm o numeşte prostire. Sunt de acord cu domnul Chisholm”20.
Într-un editorial semnat de Gabriel Funica regăsim completarea la cele menţionate mai sus: „Ceea ce se
pare că n-au reuşit, succesiv, cinematograful, radioul, televiziunea, v-a reuşi, probabil, Internetul, tot mai
disponibil să preia, în format electronic, presa scrisă pe hîrtie (…). În era digitală asistăm, de fapt, la reinventarea
democraţiei.Viteza de reacţie a Opiniei Publice este cu mult mai mare decît atunci cînd se „combătea” la gazetă.
Acum se discută pe forum, pe blogg, se conversează în direct, se trimit şi se primesc e-mail-uri”21.
Un element specific teoriei lui Francis Balle în concepţia sa despre media este expresia „Mandarinii şi
negustorii”. După cum afirmă Balle, putem considera că Media ne permit să distingem două tipuri de logică:
logica mandarinilor şi cea a negustorilor. Totul decurge ca şi cum viaţa intelectuală ar merge în acelaşi ritm cu
media, economia de piaţă şi cu democraţia politică care se învârt în interiorul aceluaiş triunghi. Deci, unghiurile
pot fi reprezentate prin logica mandarinilor, prin cea a pieţei şi în cele din urmă, prin cea a mediei sau a
mediatorilor. Fiecare din acestea reprezintă o funcţie socială care are propria sa disciplină, propria sa logică,
legitimitate şi scop. Acum mă întreb dacă nu suntem într-o situaţie dezechilibrată între acestea trei. Logica
mandarinilor este o logică de valori, de căutare a adevărului, binelui şi frumosului. Se zice că Platon a vrut să
ofere puterea mandarinilor. Logica negustorilor caută profit şi seducţie. Ei vor să placă, doresc să aibă puterea de
a cumpăra şi vinde totul, fac tot posibilul să se realizeze aceasta utilizând jocul concurenţei. Cotidianele din
secolul al XIX-lea au fost primele care s-au sacrificat acestei logici, ele au vîndut hârtie.
Ne-a rămas logica mediatorilor, a celor care au responsabilitatea de editare în media. Pe de o parte, ei
trebuie să placă şi să facă tot posibilul pentru a atinge audienţa, iar pe de altă parte, trebuie să fie credibili în ceea
ce fac, să ofere încredere.
Fiecare din aceste logici trebuie să găsească în celelalte două limita propriei puteri. Cei trei actori se pot
întâlni în presă, spre exemplu într-un jurnal. Aici mediatorii vor trebui să suporte pe cei doi coordonatori:
mandarinii şi negustorii22. Cultura de masă se dezvoltă sub creuzetul23 Hollywood-ului. Această industrie
globală, această piaţă globală din ce în ce planetară este pentru „înflorituri” de tipul Alerte à Malibu, Friends,
sau Hélène et les garçons.
Într-un interviu acordat revistei Sud-Ouest, regăsim completarea concepţiei lui Francis Balle despre
Internet:
Consideraţi că Internetul va înlocui hârtia?
Internetul nu este un media nou, el le recapitulează pe toate, este o nouă formă de expresie, un nou
limbaj; dacă citim o informaţie de pe un site web al unei reviste sau de pe o versiune scrisă pe hârtie, tot
informaţie rămâne. Numai modul de acces este diferit şi plata la fel.
Ce părere aveţi despre progresul blogurilor ?
Orice muzician visează să fie ca Mozart, toţi vor să-şi exercite meseria cum n-au făcut-o. De fiecare
dată cum apare un media, blogul mă duce cu gândul la radioul local. Nu contează cine aduce informaţia, ea
trebuie adusă la o anumită formă, apoi tratată şi evaluată în funcţie de importanţă. Un scoop, o informaţie de
20
Cristian Tudor POPESCU, Manipularea media de către mass. Unii numesc asta democratizare media. Jim
Chisholm o numeşte prostire. Sunt de acord cu domnul Chisholm, apud Gândul, 12 octombrie 2007;
http://www.gandul.info/puterea-gandului/manipularea-media-catre-mass.html?4237;953118
21
Gabriel FUNICA, Semnele timpului apud Oglinda literară, nr. 72, decembrie 2007;
http://www.oglindaliterara.ro/index.php?ar=2020
22
Conferinţa: Francis BALLE, Dimension politique de l’éducation aux médias. Mandarins, marchands, médias
- 8 mars 2001; http://www.clemi.org/credam/conf_balle.html
23
Creuzét s. n. 1. vas rezistent la căldură, pentru reacţii chimice la temperaturi înalte. 2. recipient dintr-un
material refractar în industrie la topirea şi elaborarea metalelor, aliajelor, sticlei etc. 3. partea de jos a unui furnal,
unde se colectează, în procesul metalurgic, produsele de topire. 4. (fig.) loc unde se amestecă diverse influenţe,
lucruri etc. (< fr. creuset). http://dexonline.ro/search.php?cuv=creuzet

144
răsunet precum primele imagini de la 11 septembrie, va fi mereu adusă de profesioniştii media24. Jurnalistul nu
poate improviza chiar dacă libertatea de expresie este revendicată peste tot. Evoluţia tehnologiei a deschis
perspective în lumea jurnalimului, dar să revenim mereu la definiţia: jurnalistul îşi exercită meseria într-un
jurnal25.
Despre activitatea lui Francis Balle de coordonare a studiilor de Master în Comunicare şi Multimedia
aflăm din interviul A lua atitudine şi a anticipa evoluţia Media26 :
Ce apropiere a lumii Media aveţi în cursul Dvs. ?
Sunt interesat de rupturile tehnologice simţite de Media în ultimii 25 de ani şi care au schimbat peisajul
mediatic: cablul, Minitelul, Internetul şi revoluţia numerică. Această evoluţie istorică este de asemenea un semn
al evoluţiei reglementărilor jalonate de iniţiative şi tratate.
Obiectivul meu este de a arăta că Media nu pot fi doar rezultatul unic al acţiunii tehnologiei, economiei
sau dreptului: este o alianţă între toate aceste elemente diferite. Astăzi, peisajul informaţional şi de divertisment
este profund bulversat. Această bulversare şi consecinţele acesteia încerc să le analizez.
Ce aduce această reflecţie studenţilor de la Masteru lîn Jurnalism de la l’Institut Française de Presse?
Acest Master le permite să realizeze că fiecare Media posedă propriile reguli, propriile capacităţi şi
propriile limite. Conform Mediei, o singură informaţie nu este tradusă identic. Un bun jurnalist trebuie să
cunoască evoluţiile istorice şi actuale ale Mediei şi în acelaşi timp să încerce să le anticipeze. Dacă aceasta ar fi
fost cazul televiziunii, el ar fi trebuit să fie capabil cât mai repede să se adapteze la acest nou Media.
Ce comportament trebuie să aibă viitorul jurnalist vis-à-vis de Media şi de evoluţiile ei?
Trebuie respinsă ideea că presa scrisă este singura quintesenţă a informaţiei. Televiziunea şi Internetul
sunt două Media încă în schimbare, ele trebuie să evolueze spre o informaţie mult mai bogată. Ei n-au găsit încă
soluţia de a găsi cea mai bună informaţie. De exemplu, canalele de informare vor să renunţe la Jurnalul „sacro-
sfânt” de la ora 20.00. Aceeaşi presă scrisă şi radioul sunt determinate să evolueze. Informaţia n-a fost
reinventată de un secol. S-au creat noile Media, însă informaţia târziu îşi găseşte un nou suflu.
Aceasta este menirea tinerei generaţii de a crea noi modele care să avanseze, precum cele gratuite. Lor
le revine să reacţioneze şi mai bine să le anticipeze27.

Revoluţia mediatică planetară începută cu apariţia televiziunii a marcat începutul sfârşitului erei cărţii 28,
a lecturii, renunţării la reflexul nostru de dobândire a cunoştinţelor specifice gândirii prin lectură, fenomen
asemănător apariţiei tiparului care a provocat diminuarea influenţei elocinţei. Civilizarea prin imagine29 devenită
rapid industrie culturală standardizează cultura prin efectul sufocării raţionamentului, înăbuşit de abundenţa de
fapte spectacol. Media trebuie valorificată pentru a informa individul şi nu pentru a-l manipula. Francis Balle se
întreabă la ce sunt bune aceste maşini de „comunicare” dacă oamenii n-au înţeles să locuiască împreună, să-şi
vorbească, să se asculte şi săfie ascultaţi30.
Comunicarea mediatică tinde să ocupe un loc tot mai important în viaţa de zi cu zi a omului modern. De
aceea, modul în care este ea înfăptuită trebuie să constituie o preocupare atât pentru teoreticieni, cât mai ales
pentru cei care o practică, întrucât doar astfel calitatea actului mediatic poate fi îmbunătăţită31. Astfel cum
remarca si Francis Balle, „omul modern se vede predat, fără apărare, manipulării”32.
În secolul noilor tehnologii ştirea scrisă pierde bătălia în faţa instantaneităţii cuvântului rostit. Din ce în
ce mai mulţi lideri folosesc mass-media (în loc de telegramele secrete tradiţionale) pentru a se adresa altor lideri
sau altor publicuri din lume - CNN fiind canalul de comunicare consacrat în acest sens. Cu fiecare avans al
tehnologiei, oferta informaţionala a devenit din ce în ce mai consistentă, publicul interesat a devenit mai larg, iar
opinia publică s-a raliat mai rapid şi mai puternic în intreaga lume.
De la căderea comunismului, asistăm la o creştere exponenţială a industriilor mass-media, a publicităţii,
a relaţiilor publice, a telecomunicaţiilor şi a noilor tehnologii ale informaţiei. Hegemonia mijloacelor de
comunicare în masă contribuie la dezvoltarea dialogului social şi la transformarea principalelor dezbateri în vaste
24
Francis BALLE, Interview Internet n’est pas un nouveau média, il les récapitule tous, août 23, 2006.
25
„Le journaliste exerce son métier dans un journal” (Francis Balle).
26
Francis BALLE: Interview Réagir et anticiper l’évolution des médias
27
http://www.u-paris2.fr/ifp/formation/dess/journalisme/balle.htm
28
Robert FRAISSE, Jean - Baptiste DE FOUCAULD, La France en perspective, Ed. Odile Jacob, Paris, 1996, p.
214, apud Victor IONESCU Izabella TURZA, Democraţia: vis şi realitate, în Buletin de informare legislativã
nr. 1/2004, p.20.
29
Claire BELISTE, Jean BIANCHI, Robert JOURDAN, Pratiques médiatiques, CMRS Editions, 1999, p. 158,
apud Victor IONESCU şi Izabella TURZA, art. cit., p. 20.
30
Idem, Le mandarin et le marchand, p. 150.
31
Ioana COTELEA, Valori informaţionale Versus manipulare în jurnalism, Studia Universitatis Babes-Bolyai –
Ephemerides, nr. 1, 2007.
32
Francis BALLE, Comunicarea, apud R. BOUDON, Tratat de sociologie, p. 622.

145
campanii publice. Sectorul comunicării capătă o importanţă strategică şi devine miză esenţială în activitatea
economică şi politică, ceea ce justifică pe deplin necesitatea unui intens efort de cercetare în domeniul
comunicării interpersonale, de grup şi de masă. Oamenii politici au un interes deosebit faţă de dirijarea şi
controlul politicii în domeniul mass-media. În aceste condiţii oamenii politici nu sunt încă pregătiţi să realizeze
principiul occidental al delimitării mass-media de puterea de stat prin intermediul radioului şi televiziunii
publice. Există un evident conflict de interese: oamenii politici trebuie să renunţe la pretenţia de a menţine
monopolul statului asupra mass-media.

ANEXE

Corespondenţă mail
De : GOLOVATIUC Constanta [mailto:constanta.golovatiuc@unifr.ch]
Envoyé : samedi 19 janvier 2008 15:03
À : balle@u-paris2.fr
Objet : Master en Journalisme

Monsieur le professeur,

Je me nomme Constanta GOLOVATIUC. Je suis originaire de la Roumanie et en instance de

thèse de doctorat en théologie à l’Université de Fribourg (Suisse). Parallèlement, je rédige, dans mon
université d’origine, (Université «Spiru Haret», Bucarest), un mémoire de Master en journalisme, et
c’est sur votre approche des médias que porte mon sujet: «La conception de Francis Balle sur les
médias».
Depuis mon inscription en journalisme, je lis avec beaucoup d’intérêt vos publications, et je
puis vous dire sincèrement que, bien que ne maîtrisant pas parfaitement la langue française, j’ai
toujours été fascinée par la profondeur de vos pensées et le profile que vous dressez pour le journaliste
de demain.
Mon travail, réalisé sous la direction de professeur Pamfil Nichitelea, est bientôt déposé et
j’aurai à le soutenir le 20 février 2008. Certes, je ne vous ai jamais approché personnellement, encore
moins participé un jour à l’une de vos nombreuses conférences, ni à un de vos cours ; je ne vous
connais que par vos écrits.
Cependant, un petit mot d’intérêt et d’encouragement de votre part, que j’aurai à offrir comme
préambule à la soutenance aux membres du jury et aux futurs journalistes qui seront présents, fera, je
pense, sensation, bon effet. Ce sera la preuve qu’un contact, quoique tardivement épistolaire, aurait été
établi avec le professeur dont je présente l’œuvre, quitte à le rendre plus concret plus tard quand
j’aurai à engager la thèse de doctorat.
Dans l’espoir que ma requête retiendra votre généreuse attention, et très honorée d’avoir
découvert que vos œuvres ont stimulé en moi une passion pour le journalisme, je voudrais vous prier,
Professeur, de croire à l’expression de ma plus haute considération.

Fait à Fribourg, le 19 janvier 2008

Constanta GOLOVATIUC

Date: lun. 21.01.2008 15:32

À: GOLOVATIUC Constanta
Cc:
Objet
RE : Master en Journalisme
:
Pièces Communiqué de presse F. Balle 13è ed..pdf(154Ko) VIENT DE PARAÎTRE

146
jointes : BIS.doc(1Mo)
Afficher sous forme de page Web
Chère Madame,

Votre message, si chaleureux, me touche beaucoup et je vous en remercie très vivement.

Que vous dire ?

Je me trouve encore un peu trop jeune pour mériter qu’une étudiante de votre niveau consacre une
recherche sue ma conception des médias.

Sans doute avez-vous retrouvé dans vos recherches mon livre « Et si la presse n’existait pas… »

C’est à mes yeux celui qui, n’ayant pas pris une seule ride, exprime le mieux ma conception, si l’on peut
parler ainsi, de l’information et du journalisme modernes.

Je vous remercie et je vous félicite de poursuivre dans une voie que je me suis efforcé de tracer, non
sans difficulté

Veuillez agréer l’assurance de ma reconnaissance et de mes sentiments dévouès.

Bon courage et bon vent,

Francis Balle

ASPECTE SPECIFICE ALE CONTROLULUI ŞI INTIMIDĂRII MASS-MEDIA

Diana-Alice Boboc
Masterand, Universitatea Spiru Haret

ABSTRACT. This paper, within three sections (influences of politics in mass media, pressure on mass media,
and the conflict between politicians and journalists), articulates an analysis of data about the pressure politicians
exerts upon mass media (suppressing freedom of speak, blackmail, listening to phones, beating, keeping in
prison), and the vituperative language used by politicians when referring to journalists (2001–2007).

Cuvinte cheie: control, intimidare, mass-media, politică, conflict

Între sistemul mass-media şi politică există numeroase puncte de interferenţă datorită în

primul rând rolului tot mai mare jucat de mass-media în comunicarea socială şi într-o măsură
apreciabilă, intenţiilor politicului de a-şi face cunoscute deciziile şi hotărârile în faţa marelui public.
Cu toate că se încearcă protejarea şi promovarea libertăţii de exprimare de către diverse organizaţii
interne şi internaţionale, atitudinea politicienilor faţă de jurnalişti este deseori denigratoare, limbajul
este violent, trivial, iar lipsa de competenţă a politicienilor este dezvăluită de vulgaritatea de care
aceştia dau dovadă în atacurile la adresa presei. Ca urmare, apare în mod firesc intrebarea: de ce şi
cum se realizează controlul şi intimidarea mass-media?

1. Politizarea mass-media

147
 Politizarea mass-media se poate face prin mai multe metode, printre care subordonarea
conducerii unei intituţii media unui partid politic, oferirea unor sume de bani sau a altor beneficii în
folosul politicienilor precum şi constrângerea prin diverse metode de a prezenta într-o lumină
favorabilă un anume politician. La una dintre aceste metode a recurs fostul primul-ministru, Adrian
Năstase, când, în ianuarie 2001, l-a schimbat pe Constantin Badea din funcţia de director general al
ROMPRES, şi l-a înlocuit cu Ioan Mihai Roşca, purtător de cuvânt al Guvernului Văcăroiu.
Potrivit unei statistici întocmite de Agenţia de Monitorizare a Presei, în primele 10 luni ale
anului 2002, pe data de 23 octombrie 2002, (http://mma.ro/Framesets/Ro_Comunicate.htm) 10
jurnalişti au fost condamnaţi definitiv pentru insultă sau calomnie. Sunt sute de procese în curs, peste
420, 95% din cazurile judecate de CEDO având la bază plângeri referitoare la cele două infracţiuni
pentru ziarişti. Un caz aparte îl constituie situaţia din Vrancea, unde preşedintele Consiliului Judeţean,
Marian Oprişan, şi primarul au intentat 134 de procese jurnaliştilor locali.
Raportul TVR pe 2002, prezentat în iunie 2003, arată că, în jurnalul de seară al televiziunii
publice, Guvernul are 955 de apariţii, iar şeful statului 225. Puterea conduce detaşat şi în jurnalele
Radiodifuziunii Române. În raportul de informaţii al SRR, pe poziţia fruntaşă se află guvernul şi
Adrian Năstase. În perioada mai - decembrie 2003 de la Palatul Victoria s-au transmis nu mai puţin de
1.761 de ştiri, iar de la Cotroceni 1.443. În intervalul 12-31 mai 2003, Adrian Năstase a avut 81 de
intervenţii televizate, în timp ce preşedintele Iliescu îl urmează în top cu 59 de intervenţii. Pe locul trei
tronează Octav Cozmâncă. Câteva zile mai târziu, Adrian Năstase s-a declarat nemulţumit de prestaţia
agenţiilor românesti de monitorizare a presei, pe care le-a numit "profund politizate": "importante la
televiziune nu sunt mesajele directe pe Actualităţi. Mesajele importante se dau într-o zonă subliminală
şi astea sunt lucruri pe care le vedem în fiecare zi pe TVR 1, TVR 2, TVR Cultural şi TVR
Internaţional".
În data de 10 martie 2003, la Palatul Parlamentului s-a desfăşurat seminarul cu tema "Politica
şi mass-media în ţările post-comuniste", organizat de Fundaţia "Hans Seidel" în colabrare cu
Ministerul Informaţiilor Publice. Situaţia critică în care a ajuns jurnalismul din România a fost
sintetizată chiar de ministrul informaţiilor Publice, Vasile Dâncu: "jurnalistii se lovesc de bariere pe
care le punem noi, politicienii".
Rodica Culcer, Cosmin Prelipceanu şi Nadina Forga, demisionează de la Europa FM în
aprilie 2003, deoarece conducerea postului le-a cerut să elimine sau să denatureze ştirile incomode
pentru guvern: "ni s-a spus fără echivoc că postul de radio trebuie să fie de partea puterii " (Cenzura la
Europa FM – 04.04.2003 – Oglinda Television – Amos News http://www.oglinda.home.ro/
art042042003.htm)
Conform raportului MSI - Media Sustainability Index - www.irex.org/msi din iunie 2003,
axat pe influenţa acţiunilor politice şi guvernamentale asupra presei, în 2002 România a înregistrat un
regres semnificativ faţă de 2001 în ceea ce priveşte libertatea de exprimare. Autorii analizei consideră
că cele mai îngrijoratoare tendinţe sunt reducerea la tăcere a criticilor din presă la adresa guvernului
prin intimidări de natură politică sau economică şi cresterea controlului politic asupra canalelor media
locale.
Freedom House a dat publicităţii în data de 6 august 2003, raportul "Naţiuni în Tranziţie 2003"
pentru România, (http://fh.eurolobby.ro/freedom/) în care se acordă calificative de la 1 la 7,
calificativul 1 fiind cel mai bun. "Independenţa media" a fost notată cu doar 3,75. Din acest punct de
vedere, România este considerată "ţara parţial liberă", alături de state ca Mongolia, Tonga sau Burkina
Faso. Potrivit sursei, printre factorii care influenţează negativ libertatea presei în Romania se numară
legislaţia în domeniu, influenţele politice şi presiunile economice.
Conform unei monitorizări efectuate de Agenţia de Monitorizare a Presei - "Academia
Caţavencu" (AMP), (http://www.mma.ro/Framesets/Ro_Database.htm) dat publicităţii la sfârşitul lunii
octombrie 2003, apariţia Opoziţiei în ştirile de seară a principalelor patru posturi tv este de o treime, în
timp ce Puterea cumulează două treimi din spaţiul alocat. Iliescu şi Năstase au avut doar câte două
apariţii tv în care au avut parte de o atitudine negativă din partea jurnaliştilor şi doar la Antena 1,
constatându-se astfel, în ultima perioadă, o creştere a atitudinii critice a acestui post tv. Concluziile
monitorizării AMP subliniază că "politicienii PSD domină excesiv zona ştirilor prime-time. Se
constată apariţia dominantă a lui Adrian Năstase şi Ion Iliescu". În fiecare din cele două perioade
monitorizate, Năstase are 22 şi, respectiv, 34 de apariţii, iar Iliescu are 26, respectiv 37 apariţii. Spre
deosebire de aceştia, Băsescu are 7 şi, respectiv 13 apariţii. Ceilalţi lideri ai Opoziţiei apar la jumatate

148
sau chiar un sfert din cât apare Băsescu. Theodor Stolojan apare de 3 şi, respectiv, de 7 ori. Vadim
Tudor are în prima perioadă o singură apariţie, iar în toamna doar 3. Ciorbea şi Dan Voiculescu sunt
aproximativ la fel de mediatizaţi ca şi liderul PRM. Marko Bela a avut o singură apariţie tv. Raportul
constată "diminuarea ştirilor politice la Pro TV" care "simplifică existenţa întrucât în perioada
monitorizată în ştirile sale nu apare nici un lider al Opoziţiei", a afirmat Mircea Toma. Monitorizarea a
vizat posturile de televiziune Prima TV, Pro TV, România 1 şi Antena 1. Ea a fost facută pentru
perioadele 27.06 - 06.07 si 29.09 - 08.10. De asemenea, anumite publicaţii se află sub controlul total al
unor membri ai Executivului, a unor parlamentari ori a unor afacerişti veroşi. evidenţiat că publicitatea
plătită de instituţiile statului are o influenţă negativă. Acelaşi raport arată că, în presa locală din judeţe
precum Gorj, Brăila, Galaţi, Maramureş, Vrancea, Bacău sau Neamţ, obedienţa faţă de administraţia
municipală ori faţă de consiliile judeţene este mai mult decât exacerbată. În aceste cazuri, publicitatea
comandată de membrii administraţiei locale sufocă pur şi simplu paginile ziarelor.
Un raport privind libertatea presei în România în 2004, (http://www.mma.ro/Framesets/
Ro_Database.htm) arată că anul trecut a fost punctul culminant al unui "atac" al factorilor politici
asupra mass-media. Partidul Social Democrat şi reprezentanţii săi, la putere în ultimii patru ani, au
încercat să controleze modul în care presa a reflectat viaţa politică.
"Media audiovizuală a fost vârful de lance al campaniei politice agresive cu accente
propagandistice", arată analiza realizată de Agenţia de Monitorizare a Presei - "Academia Caţavencu"
(AMP), o organizaţie independentă, afiliată la reţeaua internaţională de protecţie a jurnaliştilor
”Reporteri fără Frontiere”.
"A fost anul cel mai prost din istoria celor în care noi am realizat această monitorizare, adică
din 1999", a spus psihologul şi jurnalistul Mircea Toma, directorul AMP. "Cele mai grave lucruri au
fost legate de controlul televiziunilor, prin impactul pe care distorsiunea informaţiei l-a avut asupra
populaţiei, în primul rând a populaţiei dependente de televiziune", a adăugat Toma.
Adrian Năstase şi Ion Iliescu au fost cei mai vizibili lideri politici în 2004, la distanta de 15-20
de procente de cei ai opoziţiei. Mai mult, cei doi au fost "singurii politicieni asociaţi aproape în
exclusivitate cu acţiuni neutre sau pozitive şi aproape niciodată cu acţiuni negative".
Raportul consemnează "intensificarea presiunilor asupra presei, mai ales din partea fostei
puteri". Autorităţile au influenţat presa prin distribuirea preferenţială a publicităţii de stat sau iertarea
de obligaţiile fiscale, iar uneori s-a ajuns la ameninţări, agresiuni sau chiar cumpărarea tirajelor unor
ziare înainte ca ele să ajungă la cititori”, menţioneaza raportul.
Raportul aminteşte dezvăluirile unor jurnalişti din radioul şi televiziunea publice privind
presiunile politice, cenzura şi dezinformarea din cele două instituţii, practicate în beneficiul fostei
puteri.
Noua putere ar trebui să înveţe din greşelile PSD şi "să abandoneze cutuma înlocuirii
preşedintilor radioului şi televiziunii cu "oamenii lor"", a spus Mircea Toma. "Ce e de dorit este
modificarea mecanismelor care permit puterii să pedaleze pe spaţiul editorial".
Vechiul guvern a înţeles, pe ultima sută de metri, după semnalele venite din partea Uniunii
Europene, că libertatea mass-media e un criteriu de aderare şi "a început să fie interesat de câteva
ameliorari ale situaţiei presei", a spus Mircea Toma. El a adăugat că unul dintre cele mai importante
progrese a fost "demararea eforturilor de a re-reglementa modul de distribuire a publicităţii de stat,
ştafeta pe care a preluat-o actualul guvern".
Raportul AMP se referă şi la conflictele dintre proprietarii de presă şi jurnalişti de la
Evenimentul zilei si România liberă, care au acuzat patronatul de ingerinţe editoriale. Anumite acţiuni
ale trustului Ringier, care deţine Evenimentul Zilei, au generat suspiciuni în rândul jurnaliştilor şi al
organizaţiilor non-guvernamentale "privind o posibilă aservire a ziarului faţă de PSD sau
transformarea sa într-un tabloid", arată documentul. "Evoluţia ziarului în perioada ce a urmat
schimbării conducerii editoriale nu a confirmat suspiciunile", conchide raportul agenţiei.
Raporturile dintre ziarist şi angajator trebuie să fie echilibrate, a spus Mircea Toma în
Evenimentului Zilei pe data de 30 martie 2005 (Presa, armă politică în 2004 – Alex Ulmeanu): "A
fost un an în care proprietarii de media au bătut cu pumnul în masă, iar ziariştii s-au dovedit a fi slab
organizaţi, ineficienţi în a negocia raporturile în interesul calităţii informaţiei", a adăugat el. "Presa nu
este crema de ghete. Un patron de media are alte responsabilităţi, care sunt enunţate în Constituţie,
decât un proprietar obişnuit al unor instituţii care produc bunuri de largă folosinţă. Informaţia e un bun
de interes public. Este ca şi apa", a conchis Mircea Toma.

149
 Perioada 2004-2005 a însemnat scandaluri, demisii şi reorientări pe piaţa mass-media din
România, în opinia lui Ion Cristoiu, care a acordat un interviu apărut în Jurnalul naţional în data de 29
martie 2005 (”Patronii "cârnăţari" distrug presa): ”Cred că 2004-2005 reprezintă un moment de
trecere de la presa grupată în jurul unor personalităţi, în jurul unor lideri de opinie, către presa
funcţionărească, condusă mai ales de şurubari, de jurnalişti fără dimensiune, care nu ridică nici o
problemă patronatului. Este clar că presiunea pentru această trecere la un tip de vidare de personalităţi
a publicaţiilor vine dinspre factorul politic, atât dinspre fosta Putere, cât şi dinspre actuala Putere.
Aceste presiuni însă funcţionează doar asupra acelui patronat de presă care nu s-a consolidat, asupra
cărnăţarilor, cum le spun eu, adică acei indivizi care şi-au făcut ziare, televiziuni, radio ca să le iasă o
afacere cu bascheţi, să se poată război cu alţi cărnăţari, să nu ajungă la închisoare şi să poată exercita,
la râdul lor, presiuni asupra factorului politic.” Referitor la acordarea publicităţii de stat pe anumite
criterii, Ion Cristoiu atrage atenţia asupra ”unui fenomen care a scăpat opiniei publice. Actuala Putere,
pe vremea când era Opoziţie, a creat o serie de organizaţii nonguvernamentale, paralele Clubului
Român de Presă - singura instituţie care poate reprezenta interesele presei - iar după venirea la putere
le-a permis să participe, cu drepturi egale cu CRP, la discuţii despre publicitatea de stat. Centrul pentru
Jurnalism Independent şi Liga Română de Presă sunt două asemenea organisme care nu au nicio
legatură cu presa. Oamenii de acolo nu sunt ziarişti, nu sunt afiliaţi unei instituţii. Marea şmecherie a
noilor guvernanţi este aceea că, dând importanţă acestor organisme, împing în plan secund presa
adevărată. Convocarea Ligii Române de Presă, a Agenţiei de Monitorizare a Presei etc. alături de CRP
mi se pare incorectă. Aceste organizaţii pot cel mult monitoriza presa, dar nu pot cere demisii,
reglementa criteriile de funcţioanare ale presei sau ceea ce au cerut la întâlnirea cu Tariceanu.”
La întrebarea dacă se mai poate vorbi de presă ca fiind a patra putere în stat, Ion Cristoiu a
afirmat: ”Presa a vrut să fie prima putere în stat şi probabil că ceea ce se întâmplă acum e şi un proces
prin care ea îşi revine la starea normală. Ajunsese într-o situaţie nefirească. Devenise singura putere în
stat care nu mai era controlată de celelalte puteri. De câte ori s-a încercat o reglementare prin lege a
presei, jurnaliştii au protestat. La fiecare proces de calomnie, corect de altfel, au protestat. La un
moment dat, presa ajunsese să se creadă mai mult decât era. Va rămâne antologică intervenţia unui
patron de presă care i-a spus lui Emil Constantinescu, la prima întalnire în '97 cu CRP, domnule
preşedinte, noi v-am pus, noi vă dăm jos. Presa nu dă pe nimeni jos, ci poate cel mult să meargă pe o
stare de spirit ca să nu-şi piardă tirajul, ratingul. Toată această figuraţie a presei de singură şi primă
putere în stat va trebui să dispară şi să rămână a patra. Deja începe să coboare în clasament.”
În discursul de închidere a festivităţii premierii din cadrul Galei Clubului Român de Presă din
data de 17 martie 2006, preşedintele Traian Băsescu a declarat că "posturile naţionale de radio şi de
televiziune, plătite din bani publici, trebuie depolitizate", informează RomNET. Într-un discurs destul
de lung şi critic, Băsescu a spus că nu s-a reuşit depolitizarea Televiziunii Române şi a Radioului
naţional. "Este o neîmplinire majoră a mea, o neîmplinire a anului 2005. Deşi nu am dreptul să mă
amestec în aceste situaţii, a fost un angajament politic pe care l-am făcut în campania electorală şi
singurul mod în care pot interveni faţă de nereuşita depolitizare a celor două instituţii de media a fost
că Administraţia Prezidenţială a refuzat în vara anului 2005 să îşi desemneze reprezentanţii în
consiliile de administraţie. Vă cer o mînă de ajutor, deoarece trebuie să depolitizăm şi posturile
naţionale, posturile plătite din bani publici, şi este esenţial, chiar dacă, să spunem, oricînd am putea să
intrăm în dispute dacă sînt sau nu echidistante aceste două posturi. Eu cred că nu sînt echidistante în
momentul de faţă şi au uşoare tente", a declarat preşedintele.
Cu toate acestea, potrivit raportului anual Freedom House, dat publicităţii pe data de 3 mai
2007, (http://fh.eurolobby.ro/freedom) România se află anul acesta pe locul 90 în clasamentul
international al libertăţii presei, la egalitate cu Brazilia, Timorul de Est, Salvador, Lesotho, Nicaragua
şi Peru. Freedom House aminteşte de ziaristul Marian Gârleanu de la România liberă, care a fost
arestat pentru deţinerea de informaţii considerate secret de stat timp de două zile.
Potrivit documentului, şi Sebastian Oancea, de la Ziua, a fost pus sub acuzare, ambii ziarişti
riscând condamnări de până la şapte ani de închisoare. Mai mulţi alţi reporteri au fost interogaţi sau
anchetaţi de autorităţi în legătură cu aceeaşi problemă.
Legislaţia cu efecte asupra ziariştilor este menţionată în document. Raportul aminteşte că
parlamentul a adoptat, în iunie 2006, o legislaţie prin care sunt dezincriminate defăimarea şi alte acte
similare, informează Mediafax. Ulterior, insulta şi calomnia au fost reintroduse în Codul Penal.

150
 Documentul face referire şi la situaţia lui Dan Voiculescu, „magnat media şi lider al Partidului
Conservator”, care şi-a retras candidatura pentru funcţia de vicepremier după ce CNSAS a dezvăluit că
afaceristul a colaborat cu Securitatea. Freedom House menţionează că presa a transmis în numeroase
rânduri informaţii privind colaborarea dintre personalităţi publice şi fosta poliţie politică, ce însă nu au
fost confirmate.
Raportul menţionează că mediile şi sursele de informare din România s-au multiplicat în
ultimii ani, acestea devenind mult mai active. Cu toate acestea, documentul remarcă faptul că presa se
confruntă în continuare cu presiuni economice semnificative ca urmare a concentrării proprietăţii
media, lipsei de venituri şi a unei pieţe publicitare limitate. Documentul remarcă şi o diminuare a
autocenzurii din presă, precizând că guvernul şi instituţiile de stat continuă să fie sensibile la criticile
presei.

2. Intimidarea mass-media

Intimidarea mass-media se realizează prin mai multe metode: ameninţări, agresări, şi chiar
prin fabricarea de dosare ca instrument de şantaj împotriva libertăţii presei. În mai 2002, într-o replică
la o analiză a cotidianului Wall Street Journal care semnala pericolul pe care îl reprezintă foştii
securişti în perspective integrării României în NATO, Ministrul Apărării Naţionale, Ioan Mircea
Paşcu, a dat publicităţii un comunicat în care se spune că ziariştii români utilizează metoda "tropăitului
informativ" prin "bălăriile" presei suverane". Comunicatul lui Paşcu se încheia cu ameninţări cu
moartea la adresa ziariştilor: "Nu ne mai rămâne decât să le mulţumim celor care "mor de grija
altora", amintindu-le totuşi că şi viaţa lor este scurtă, iar sănătatea este şi pentru ei un bun prea de preţ,
care nu trebuie pus în pericol, prin lansarea unor dezbateri cu un înalt consum emoţional, stresant." La
presiunea opiniei publice, Ioan Mircea Paşcu a fost nevoit să revină asupra mesajului, dar nu şi-a cerut
scuze, ci doar şi-a exprimat regretul că vorbele sale au fost interpretate altfel decât intenţiona.
În aceeaşi lună, ministrul Informaţiilor Publice, Vasile Dâncu, a declarat, la un seminar
internaţional la care au participat jurnalişti de la la CNN, National Geographic şi USA Today că o
mare parte a scandalurilor din presa română se datorează mituirii ziariştilor români cu sume cuprinse
între 5.000 de dolari şi 100.000 de dolari. Cristian Tudor Popescu - redactor şef al cotidianului
Adevărul: "Declaraţia ministrului Dâncu face parte din arsenalul tradiţional al propagandei totalitare
care prevede ca, înainte de a se băga pumnul în gura unei persoane sau unei bresle, aceasta trebuie
discreditată.”
În iunie 2002, Marian Oprişan, preşedintele PSD Vrancea, a distrus reţeaua de difuzare a
cotidianului Ziarul de Vrancea, pentru a face loc Monitorului de Vrancea care îi ridică osanale ca unui
dictator. Pentru această operaţiune, la comanda lui Oprişan au acţionat însemnate efective de politişti,
jandarmi, comisari ai Gărzii Financiare, gardieni publici, magistraţi şi funcţionari din Primăria
Focşani. Corneliu Condurache, directorul cotidianului Ziarul de Vrancea a declarat că Marian
Oprişan, i-a transmis verbal: "Fă-ţi bagajele şi la gară! Dacă nu cumva vrei să mori aici!"
Procurorul general Ioan Amarie, şeful Parchetului Naţional Anticorupţie, lansează un atac la
adresa jurnaliştilor în aprilie 2003, acuzându-i de corupţie, fără să aducă însă vreo dovadă concretă.
Clubul Român de Presă reacţionează imediat şi îi cere lui Amarie să îşi precizeze spusele cu fapte,
date, cifre şi în primul rând cu nume. Amarie a precizat: ”vorbeam, aşa, în general, şi nu am fost bine
înţeles.”
Într-un interviu acordat postului Europa Liberă, în data de 7 mai 2003, Karin Deutsch
Karleker, coordonatorul raportului Freedom House pe anul 2003, declară că în România, corupţia
merge mâna în mână cu actele de intimidare a presei, deoarece "Guvernul, implicat în acte de corupţie,
nu vrea o presă liberă, pentru că ştie că presa le va dezvălui în cele din urmă"
La începutul lunii decembrie 2003, Ino Ardelean, reporter al Ediţiei de Vest a Evenimentului
Zilei, specializat în anchete politice, a fost bătut crunt de câteva persoane în timp ce se îndrepta spre
casă. Motivul agresiunii nu a fost jaful deoarece acestui nu i-a dispărut nici unul dintre lucrurile de
valoare pe care le avea asupra sa. Ultimele anchete jurnalistice ale lui Ino Ardelean făcuseră dezvăluiri
importante despre interesele economice ori politice ale unor importanţi lideri ai PSD Timiş. Zeci de
ziarişti de la alte instituţii mass-media au semnat note de protest şi au arătat cu degetul spre PSD ca
principal suspect în cazul încercării de intimidare a ziaristului Ino Ardelean: „considerăm că este vorba

151
de escaladarea unei situaţii create de luni de zile de unii lideri ai PSD Timiş. În ultimul an, presiunile
asupra jurnaliştilor şi a redacţiilor din Timişoara au fost fără precedent”.
Evenimentul Zilei din data de 26 martie 2005 (Nr. 5056 - Verdict în cazul Costinaş – B.T.)
prezintă într-un articol faptul că procurorii Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş apreciază că
ziaristul Iosif Costinaş, dispărut în 2002 şi al cărui cadavru a fost descoperit după un an, s-ar fi sinucis.
Anchetatorii au precizat că dosarul nu a fost clasat, dar că cercetările şi probele de până acum indică
faptul că ziaristul şi-ar fi luat viaţa. Costinaş a fost preocupat de dosarele revoluţiei de la Timişoara, a
fost martor în numeroase procese şi a scris cărţi pe această temă. S-a vorbit de faptul că dispariţia şi
ulterior, moartea lui, s-ar fi datorat anchetelor la care lucra. Procurorul Ioan Braşoveanu, ultimul care
s-a ocupat de caz, a precizat că toate datele indica varianta sinuciderii. Soluţia poate fi infirmată de o
instanţă superioară sau poate fi contestată de familia ziaristului.
Deputatul ieşean Traian Dobre a agresat verbal în parcarea Sălii Palatului, în 2005, un ziarist
al cotidianului Ziua de Iaşi, acreditat la lucrările Congresului PSD, precizează Ziua în data de 22
aprilie 2005 (Nr. 3304 - Redactorul-şef de la Ziua de Iaşi, ameninţat – RG). Situaţia a fost generată
de nemulţumirile parlamentarului în legătură cu unele articole apărute în Ziua de Iaşi. "Ce-s mizeriile
alea pe care le-aţi scris despre mine? Veţi suferi fizic de pe urma mea", a ameninţat Traian Dobre,
după care s-a îndepărtat. Reporterul a reuşit să-i spună că acesta nu este un comportament de deputat.
Enervat, politicianul a ridicat pumnul şi a vrut să-l lovească pe redactor, dar a renunţat şi a plecat
înjurând şi insultând. Ameninţările au continuat şi în sala de şedinţe, deoarece Dobre s-a aşezat lângă
scaunul jurnalistului şi a proferat ameninţări de tip mafiot la adresa redactorului-şef şi a ziarului.
"Dacă vă mai luaţi de mine, în 24 de ore, kaput. Apoi intru la puşcărie şi cu asta basta", a încheiat
deputatul PSD, după care a plecat.
"Păţaniile" fotoreporterului Gheorghe Neamţu de la cotidianul Flacăra Iaşiului au început
imediat după ce publicaţia la care el lucrează a început să dezvăluie matrapazlâcurile unor oameni de
afaceri certaţi cu legea după cum prezintă România liberă pe data de 8 aprilie 2005 (Jurnalist de la
Flacăra Iaşiului, tâlhărit, ameninţat şi sechestrat). Este vorba de datorii la stat de peste 650
miliarde lei, de inginerii financiare în scopul fraudarii statului român, la care se adaugă înfiinţarea unui
"serviciu de informaţii secret", pentru monitorizarea oamenilor politici, de afaceri, aleşilor locali şi
magistraţilor. Pentru ilustrarea anchetelor, fotoreporterul a fost trimis, la sfârşitul săptămânii trecute, la
sediul SC Trust Construcţii SA, pentru realizarea mai multor fotografii. După ce paznicul a dat
"alarma", Gheorghe Neamţu s-a văzut flancat de trei indivizi, coborâţi din maşina societăţii respective.
I-a fost smulsă camera de fotografiat şi a fost urcat, împotriva voinţei sale, în autoturism. Dus la sediul
firmei, a fost interogat, ameninţat şi forţat să dea o declaraţie, precum că nu va mai veni să pozeze la
respectiva societate. Chiar şi după eliberare, fotoreporterul nu a scăpat de probleme, deoarece i s-a
făcut o vizită acasă, în mijlocul nopţii, când i s-a adus aminte să nu facă sau să zică ceva, întrucât i se
cunoaşte adresa şi poate fi "rupt în bătaie". Redacţia de la Flacăra Iaşiului" solicită sprijinul
instituţiilor abilitate să ia măsurile ce se impun.
"Am primit până acum zeci de ameninţări!", spune jurnalistul Mălin Bot în exclusivitate
pentru Amos News în data de 27 august 2006. Investigaţiile făcute de jurnalistul timişorean Mălin Bot,
autorul volumelor “Mafia Cămătarilor” şi "Jurnalişti bătuţi, jurnalişti ameninţaţi", par să se oprescă
mereu în iţele încurcate ale Justiţiei.
Numărul agresiunilor asupra presei a crescut în 2006 faţă de 2005, mai ales cele din partea
autorităţilor, cel puţin aşa arată raportul ”Libertatea presei în România 2006”, lansat de Agenţia de
Monitorizare a Presei. Cazul cel mai grav este cel al jurnaliştilor vrânceni, învinuiţi de Parchet pentru
că deţineau informaţii secrete despre trupele din Afganistan, dar care nu ţineau de interesul public.
Mihai Gârleanu, corespondentul local în Vrancea a ziarului România liberă, a fost arestat
pentru două zile, iar lui Sebastian Oancea, corespondent local la Ziua, I s-a percheziţionat casa şi i-au
fost confiscate bunuri. După un an de la întâmplări, situaţia celor doi era încă neclară. Şi Ministerul
Afacerilor Externe s-a comportat abuziv, solicitând şi obţinând de la o firma care găzduieşte pagini
web blocarea site-ului www.mae.haos.ro. El a fost realizat de jurnalisti de la Ziua, ce criticau
activitatea MAE.
Dar atacuri vin şi din lumea fotbalului. Pe 30 aprilie 2007, dupa meciul Steaua-
Middlesbrough, la indicaţiile lui Gigi Becali, unul dintre bodyguarzii acestuia a lovit-o şi a insultat-o
pe reporterul Realitatea TV, Ana Maria Neagu. Pe 2 august, Alex. Nicodim, fotoreporter la Gazeta

152
Sporturilor, a fost agresat de portarul echipei Steaua, Carlos. (Cotidianul - 4 mai 2007 - Autorităţile
şi Steaua lui Becali, campioane la atacat presa - Paula Safta )
Bogdan Draghici, fost funcţionar public, în prezent ziarist la Gazeta de Bucureşti, şi soţia sa,
insarcinata, au fost atacaţi de trei indivizi. Drăghici a fost bătut cu pumnii şi picioarele în cap până ce a
rămas în stare de inconştienţă. Draghici spune că totul i se trage de la familia Geoană-Costea. "Trei
indivizi au venit în fugă. Unul din spate, unul din dreapta şi unul din faţă. I-au atacat în acelaşi timp.
Au împins-o pe soţie într-un gard viu şi l-au luat pe fratele meu la bătaie numai cu pumnii şi
picioarele. Primul pumn a fost în figură şi loviturile le-a primit numai în cap", a declarat fratele lui,
Mircea. El a povestit că Bogdan şi soţia sa, intenţionau să cumpere o maşină, în Pipera, şi incidentul s-
a petrecut la ieşirea din magazin, în jurul orei 10.30. Martori, spune el, nu crede ca sunt. De pe patul
Spitalului Universitar, unde tocmai i se făcuse o tomografie, Bogdan a spus ca nu-şi mai aminteste
mare lucru. "Mă simt destul de ciudat. Am auzit ce a declarat soţia mea poliţiştilor, dar nu m-a ajutat
cu nimic", a spus Draghici. "Soacra lui Mircea Geoana, Margareta Costea, a încercat să se bage în
conducerea Institutului Naţional de Administraţie, unde eram director adjunct. Atunci am început sa
fac o anchetă şi am aflat că ea a falsificat un certificat de revoluţionar. Ca urmare, în urmă cu şapte
luni, am făcut un denunţ împotriva ei. A intervenit ministrul de interne Vasile Blaga, care mi-a spus
foarte clar să îl retrag. Am refuzat şi am fost dat afară de la INA. Am cerut ministrului ordinul de
destituire, dar nu l-am primit nici pina azi. După aceea m-am întâlnit cu Margareta Costea care m-a
ameninţat direct", a mai spus Drăghici.
Mircea Geoană a declarat, conform ziarului Cotidianul (12 mai 2006 - Duşmanul familiei
Geoana, băgat în spital - Georgeta Ghidovăţ) că regretă faptul că Drăghici a fost bătut, dar a apreciat
că poliţiştii care anchetează cazul ar trebui să ia în calcul şi varianta unui control psihiatric al acestuia.
Alecu Racoviceanu, directorul cotidianului Gardianul, a fost "agăţat" de procurorii DNA cu
un dosar folosit ca instrument de şantaj împotriva libertăţii presei. Nu este pentru prima oară, se
relatează în Ziua (30 martie 2007 - Nr. 3893 - Încă un dosar politico-penal împotriva unui jurnalist
- Marian Ghiţeanu) când magistraţii, la ordinul Puterii, presează jurnaliştii incomozi. Unul dintre
aceştia este şi Alecu Racoviceanu, directorul ziarului Gardianul, un ziarist care a deranjat nu o dată
prin dezvăluirile pe care le-a publicat de-a lungul timpului, demonstrând acte de corupţie în care erau
implicaţi procurori sau judecători, legăturile acestora cu cercurile politice, dar şi cu lumea interlopă.
Ca urmare, Racoviceanu a fost "agăţat" cu un dosar penal.
Uniunea Sindicala MediaSind protestează faţă de modul în care Alecu Racoviceanu, directorul
cotidianului Gardianul, a fost "agăţat" de procurorii DNA cu un dosar folosit ca instrument de şantaj
împotriva libertăţii presei. De asemenea, organizaţia precizează că situatia ziaristului a fost adusă la
cunoştinţa Federatiei Europene a Jurnaliştilor şi Federaţiei Internaţionale a Jurnaliştilor.
În continuare este redat conţinutul comunicatului MediaSind, apărut în Ziua, în data de 3
aprilie 2007 (Cazul Racoviceanu, in atentia FIJ - Nr. 3896):
"Uniunea Sindicală MediaSind protestează faţă de continuarea presiunilor făcute prin
intermediul Justiţiei la adresa unor jurnalisti care deranjează Puterea. Acesta este şi cazul lui Alecu
Racoviceanu, directorul cotidianului Gardianul, jurnalist de investigaţie sub semnătura căruia au fost
publicate până acum zeci de anchete ce vizau corupţia din România, chemat la Departamentul
Naţional Anticorupţie, pentru a-i fi prezentat un dosar în care figurează ca urmare a unei plângeri
penale făcute de un om de afaceri sirian, dosar tergiversat de aproape doi ani de zile.
U. S. MediaSind îşi manifestă dezacordul în ceea ce priveşte folosirea unor astfel de dosare ca
instrumente împotriva libertăţii presei şi ca mijloace de a pune botniţă ziariştilor incomozi, cazul lui
Alecu Racoviceanu nefiind primul de acest fel în România ultimilor ani.
Uniunea Sindicală MediaSind solicită încetarea acestor practici de tristă amintire şi cere
Departamentului Naţional Anticorupţie, precum şi celorlalte instituţii cu atribuţii specifice în domeniul
luptei anticorupţie să-si argumenteze cu seriozitate şi profesionalism dosarele, indiferent dacă acestea
vizează jurnalişti sau simpli cetăţeni. În acest sens, şi poziţia Federaţiei Internaţionale a Jurnaliştilor
este extrem de clară, Secretarul General al organizaţiei, Aidan White, atenţionând autorităţile de la
Bucureşti în nenumarate rânduri să înceteze presiunile împotriva jurnaliştilor şi susţinând că
<<oricărui jurnalist, chiar dacă este acuzat într-un caz, trebuie să i se respecte prezumţia de
nevinovăţie, mai ales de către oficialii Justiţiei>>.
Precizăm că situaţia în care se află directorul cotidianului Gardianul a fost adusă la cunoştinţa
Federaţiei Europene a Jurnaliştilor şi Federaţiei Internaţionale a Jurnaliştilor, urmând a fi consemnată

153
în <<Raportul de ţară pe probleme mass-media>>, document pe care MediaSind îl transmite anual
instituţiilor europene". Preşedinte U.S. MediaSind, Cristi Godinac
Agenţia de Monitorizare a Presei a prezentat pe 3 mai 2007 raportul FreeEx "Libertatea presei
în România". Atacurile îndreptate împotriva libertăţii presei au crescut în cursul anului trecut, iar la
această acţiune "au pus umărul" politicieni şi instituţii ale statului. Concluziile nu sunt deloc
optimiste: atacurile asupra presei s-au înmulţit, la fel agresiunile şi ameninţările îndreptate împotriva
jurnaliştilor.
Directorul AMP, Mircea Toma, a precizat că integrarea României în UE a însemnat un recul
pentru libertatea presei. "Până la aderare autorităţile au fost grijulii. Ne putem aştepta la ce e mai rău
de acum înainte", a spus Mircea Toma, chiar de Ziua mondiala a libertăţii presei. Potrivit raportului,
atacurile asupra presei au luat diverse forme de la deciziile Curţii Constituţionale privind
reincriminarea insultei şi calomniei, refuzul partidelor de a depolitiza cele două instituţii publice de
radio şi televiziune, până la intimidarea jurnaliştilor prin arestări, dosare penale, chemări în judecată,
agresiuni fizice şi verbale. Autorii raportului FreeEx consideră că "cel mai grav caz al anului 2006"
este cel al ziariştilor vrânceni Marian Gârleanu, corespondent în Vrancea al României libere, şi
Sebastian Oancea, corespondent al ziarului Ziua, învinuiţi în februarie anul trecut de deţinere şi
răspândire a unor informaţii secrete. Deşi s-a arătat că informaţiile nu conţineau ameninţări pentru
securitatea armatei române, situaţia ziariştilor nu s-a clarificat încă, "dosarul nu a fost înaintat de
procurori în instanţă, privându-i pe cei doi de dreptul de a se apăra", se mai scrie în raport. De
asemenea sunt trecute în revistă şi situaţiile în care presa a fost acuzată de corupţie, cel mai cunoscut
fiind cazul Gazeta, unde toată conducerea grupului local de presă a fost arestată la sfârşitul lunii
octombrie 2007 sub acuzaţia de şantaj.
Raportul FreeEx vorbeşte şi despre schimbările de pe piaţa proprietăţii media, apariţia unor
actori noi, consolidarea fenomenului de concentrare a presei, precum şi despre faptul că mass-media
sunt percepute tot mai mult ca un instrument de obţinere a unor avantaje politice şi economice.

3. Conflictul dintre politicieni şi jurnalişti

Jurnaliştii au fost denigraţi, înjosiţi, desconsideraţi de către politicieni. Spre exemplu, epitete
precum "animale", "bolnavi psihic", "isterici", "uscături", "plebe", vipere", "măgari" nu fac parte, aşa
cum s-ar putea crede, din vocabularul unui "băiat de cartier", ci sunt etichete pe care fostul preşedinte
al Romîniei, Ion Iliescu, le-a lipit pe fruntea ziariştilor de-a lungul vremii, începând, în 1992, cu "măi,
animalule!".
Prezent la Giurgiu, în 19 aprilie 2001, Ion Iliescu precizează că "Existenţa unui conflict între
preşedinte şi primul-ministru este cea mai stupidă idee pe care unii oameni din presă o alimentează. În
presa română există o maladie a unor oameni care caută să scormonească şi să inventeze nişte teme:
că există o bătălie între Iliescu şi Năstase, între guvern şi Cotroceni, cine controlează serviciile, cine
controlează informaţiile (...)."
De asemenea, aflat la Bucureşti, pe 25 mai 2001, Ion Iliescu este de părere că "Jurnaliştii care
aduc prejudicii unor persoane prin calomnie sau minciună trebuie să răspundă chiar şi penal. Fiecare
trebuie să răspundă, inclusiv pentru cuvinte, pentru afirmaţii, chiar şi penal, când aduce prejudicii unor
persoane prin minciuna, prin neadevăr, prin calomnie. Eu nu sunt pentru închisoare, dar nu poate fi
nepenalizat un comportament iresponsabil (...)."
Pe de altă parte, Ion Iliescu consideră că "Mass-media ar trebui să nu prezinte doar ceea ce
este mizerabil. Trebuie dată o notă de normalitate vieţii economice şi sociale, iar opinia publică ar
trebui să cunoască şi exemplele de afaceri de succes." (Ploieşti, 13 septembrie 2001)
În afară de faptul că prezintă o imagine nefavorabilă a ţării, Ion Iliescu este de părere că presa
şi deformează imaginea ţării. "Prezentarea în mass-media doar a elementelor negative din societatea
românească deformează imaginea ţării. A trebuit, în toţi aceşti ani, să plătim tribut acestei prezentări a
României. De aceea străinii care vin pentru prima dată în România se aşteaptă să găsească un fel de
Somalia." Această declaraţie a fost făcută la Bucureşti în data de 15 octombrie 2001, cu ocazia
Forumului presei române de pretutindeni.

154
 Evenimentul zilei prezintă în data de 25 martie 2005 (Iliescu îşi cere scuze măgarilor pentru
că i-a comparat cu ziariştii - Silviu Sergiu) o declaraţie a fostului preşedinte Iliescu din data de 24
ianuarie 2002, prin care unii jurnalişti ar fi bolnavi psihic. "Este o mai mare răspundere, uneori mai
mare decât a unui politician, pentru gazetarul care are la îndemână un mijloc de comunicare şi pe care-
l foloseşte ca pe un instrument de incitare şi de isterizare. Este mai periculos decât un glonte care
lichidează o viaţă. Există persoane care deformează realităţile pentru a induce isterie în societate. Sunt
unii care au o boală pur şi simplu, o maladie din aceasta psihică, vor neaparat să deformeze, să
caricaturizeze nişte realităţi ale societăţii noastre. Trebuie izolaţi istericii, respectiv cei care au
mentalităţi maladive şi care au întreţinut în ultimii 12 ani un climat tensionat.”
La Timişoara, pe 4 iunie 2002, Ion Iliescu relevă incultura şi rea-voinţă a presei: "Ştiţi ce? Nu
vă mai dau nici un fel de declaraţii pentru că acest talent de a-mi deforma spusele, cum văd că se tot
manifesta în presă, mă uluieşte. Nu ştiu care este cauza acestei situaţii, fie lipsa de informare, fie lipsa
de cultură, fie reaua-voinţă", referindu-se la declaraţii privind alegerile anticipate.
În august 2003, Iliescu a intrat în conflict şi cu ziarul israelian Haaretz, acuzându-i pe
jurnalişti că "au comis o fraudă" în legătură cu un interviu pe care l-a acordat publicaţiei respective.
(25.08.2003, Amos News, Elena Dumitriu) http://2003.informatia.ro/index.phpname=News&file
=article&sid=27589&theme=Printer) Potrivit Haaretz, Iliescu a declarat: "Holocaustul nu a afectat
numai populaţia evreiască din Europa. Mulţi alţii, inclusiv polonezi, au murit în acelaşi fel. În
România perioadei naziste, evreii şi comunisti erau trataţi la fel. Tatăl meu a fost activist comunist şi a
fost trimis într-un lagăr. A murit la vârsta de 44 de ani, la mai puţin de un an după ce s-a întors (...)".
Afirmaţiile sale au generat un conflict diplomatic între România şi Israel, ulterior preşedintele
arătându-se surprins de reacţiile vehemente ale oficialilor israelieni. Ca să iasă din încurcătură, fostul
preşedinte a dat vina pe ziarişti. "Preşedintele Iliescu l-a rugat pe redactorul de la Haaretz să-i trimită
textul rezumat al dialogului, pentru a evita deformări posibile rezultate din condensarea textelor şi
traducerea lor. Atât jurnalistul, cât şi conducerea ziarului israelian au ignorat această solicitare firească
a interlocutorului şi şi-au permis să publice un text rezumat, rupt din contextul general al interviului,
ceea ce a dus la deformarea poziţiilor exprimate de preşedintele României atât prin condensarea
textului, cât şi prin traducere. Prin aceasta, responsabilii ziarului au comis o fraudă, publicând un text
prefabricat în redacţie, neaprobat de intervievat şi, deci, nemaiaparţinându-i acestuia din urmă,
deformându-i spusele, ca şi poziţiile bine cunoscute ale preşedintelui Iliescu", preciza, la acea vreme,
un comunicat de presă al preşedinţiei.
Fleacurile sunt, în opinia lui Ion Iliescu, principalele subiecte pe care le abordează jurnaliştii
şi, totodată, doreşte ca presa să aibă un rol educativ, după cum a declarat la Arad, pe data de 31
noiembrie 2003: "Învăţaţi-vă să mai scrieţi şi de oameni buni, capabili, care reprezintă exemple de
reuşită. Nu vă ocupaţi numai de tot felul de fleacuri, de mizerii şi de fenomene marginale din
societatea românească. Vă rog, presă română, faceţi opere de educaţie".
Referitor la baronii din presă, Ion Iliescu face o declaraţie cel puţin surprinzătoare în 16 aprilie
2004: "Aş dori ca obştea gazetărească să fie mai sudată, să depăşim aceste momente de trăire separată
a baronilor presei de plebea muncitoare din presa română. Şi în presă, ca şi în politică, există şi baroni
- nu neapărat ca o chestiune jignitoare la adresa cuiva. Baronii din presă sunt oameni care au şi o
ţinută, şi o poziţie dominantă în presă, bazată pe rolul şi misiunile pe care le au: conducători de mari
publicaţii şi cu o poziţie financiară mai puternică decât alţii, adică faţă de pălmaşi, care sunt angajaţii
baronilor presei române". Cu privire la salariile "boss-ilor" din presă, Iliescu declară, pe 21 mai 2004:
"Eu nu zic de boss-ii din presă. Nimeni nu stă să-i intrebe, ei spun că este sector privat şi n-au de ce să
se amestece oamenii în treburile lor. Eu vreau să spun că, până la urmă, tot contribuabilul plăteşte şi
veniturile pe care le încasează unii oameni, indiferent în ce sector, cu salarii foarte mari".
Supărat pe insistenţele ziariştilor în legătură cu posibilitatea demisiei lui Năstase din funcţia de
preşedinte al PSD, pe 7 iulie 2004, Ion Iliescu ripostează : "Nu vă priveşte!". "Este treaba noastră. Nu
ştiu. Nu am vorbit. Abia am coborât din avion. Nu vă priveşte! Când ne vom întâlni, vă vom spune".
La Câmpina, pe 18 noiembrie 2004, Iliescu face următoarea declaraţie cu privire la activitatea
ziariştilor: "Se ţin de fleacuri, mahala ordinară pusă pe paginile ziarelor. Am experienţă de 15 ani. M-
au frecat în fel şi chip. Pe mine nu mă mai emoţionează. Vorba aceea: "Câinii latră, caravana trece",

155
aşa ca sa ne vedem noi de treabă". Câteva luni mai târziu, pe 19 noiembrie 2005, în percepţia lui
Iliescu, unii jurnalişti sunt uscături: "E o diversiune şi diversioniştii din presă i-am criticat, nu presa în
ansamblu, ci anumiţi oameni din presă, care se ţin numai de provocări şi diversiuni. Mi s-a părut total
neavenită o reacţie de solidaritate cu tot ceea ce este mai neprofesionist şi negativ în presa română. Nu
asta înseamnă solidaritate de breaslă. Breasla trebuie să ştie să se debaraseze de asemenea uscături".
"Rolul tău de viperă devine tot mai evident", remarcă Ion Iliescu, pe data de 14 martie 2005,
adresându-se Corinei Dragotescu, redactor la cotidianul Adevărul, nemulţumit de un articol potrivit
căruia unii membri ai PSD Dâmboviţa l-au întrebat ce caută acolo.
Menţinându-şi comparaţiile în lumea faunei, Iliescu îi percepe, în cursul aceleiaşi lună, pe 23
martie 2005, pe jurnalişti ca fiind măgari: "Ce, credeaţi că am mers ca inculpaţi acolo? Eu văd că sunt
măgari în presă care zic "faza a doua, Iliescu va fi inculpat". Pentru ce să fie inculpat Iliescu? Păi, da'
nu le e ruşine acestor indivizi? Ei sunt beneficiarii Revoluţiei române, în care unii şi-au asumat nişte
răspunderi deosebite şi riscuri". Atitudinea şi-a menţinut-o şi când a fost întrebat de jurnaliştii
mureşeni dacă nu îi pare rău că i-a făcut măgari pe jurnalişti: "Îmi pare rău că am jignit măgarii, care
sunt nişte animale frumoase", a declarat Ion Iliescu, când se afla la Târgu-Mureş. De asemenea, fostul
preşedinte al României a fost întrebat de jurnaliştii mureşeni şi dacă nu îi pare rău că a folosit, în urmă
cu 12 ani, apelativul devenit deja celebru "măi animalule". "Cum se poate gândi cineva să spună sau să
scrie aşa ceva. Eu m-am dus de bunăvoie la Parchet, ca martor, iar în presă a apărut că voi deveni
inculpat. Să faci pe cineva inculpat, care şi-a asumat riscurile şi responsabilităţile acelor zile... în
decembrie 1989", a completat Iliescu.
De asemenea, din atacurile repetate ale fostului prim-ministru Adrian Năstase, precum şi din
declaraţiile făcute, reiese că primul-ministru Adrian Năstase a făcut o adevărată obsesie din
nemulţumirea lui faţă de presa care nu proslăveşte realizările guvernului şi politica PSD. În timpul
scandalului Armagedon II, spre exemplu, premierul Năstase acuza presa, conform Evenimentului Zilei
(16 octombrie 2002 - Atacurile repetate ale primului-ministru la adresa mass-media
demonstrează ca Adrian Năstase are un dinte împotriva presei independente – Dan Tapalaga), că
"se întoarce tot timpul spre lucrurile rele". Acesta este, a adăugat acesta, un "comportament de
maimuţă". Alta dată, premierul s-a supărat că mass-media, în loc să scrie despre întâlnirea sa cu
premierul italian, s-a ocupat cu prioritate de "violuri palpitante". Cu alt prilej, Adrian Năstase remarca
"poteci pe creier" la unii ziarişti. Dar, toate acestea pălesc însă în faţa tendinţelor guvernului de a
controla presa, subliniate şi în raportul de ţară al Comisiei Europene. Iar ceea ce nu poate controla pare
să devină automat, în viziunea premierului, inamicul "intereselor ţării"."
Premierul se crede, mai departe, neînţeles de presă Claudiu Lucaci, purtătorul de cuvânt al
Guvernului României, este de părere că declaraţiile primului-ministru Adrian Năstase “au fost rupte
din context”. Oficialul guvernamental explică, de fapt, că “este o supărare de-a domnului prim-
ministru, rostită pe un ton mai vehement decât de obicei, pentru că o serie de succese ale actualei
guvernări au fost ignorate de unele canale mass-media”. La rândul său, Mircea Toma, directorul
Agenţiei de Monitorizare a Presei, ne-a declarat: “Nu pot să mă abţin să nu fac un silogism: dacă
investitorii străini din România vor răul acestei ţări, atunci Adrian Năstase şi guvernul său, care
militează pentru venirea investitorilor străini în ţară, nu vor binele României”. Nemulţumirea lui
Adrian Năstase pleacă de la modul în care mass-media a prezentat şedinţa Consiliului Naţional al
PSD, axându-se pe acoperirea marilor acuzaţi de corupţie din partid, şi nu pe “dezbaterea de idei”.
(Evenimentului Zilei - 16 octombrie 2002 - Atacurile repetate ale primului-ministru la adresa
mass-media demonstrează ca Adrian Năstase are un dinte împotriva presei independente -
Cristian Oprea)
Totodată, şi pentru preşedintele Traian Băsescu victimele constante ale limbajului său sunt,
fără îndoială, ziariştii. În luna iunie 2007 aflat la Mamaia, în timpul unei băi de mulţime, şeful statului
s-a supărat că ziariştii îl urmăreau cu insistenţă. "Sunteţi de o nesimţire incredibilă. Sunt în timpul meu
liber", s-a adresat el jurnaliştilor care se ţineau după el prin staţiune. Nervii preşedintelui au fost însă
solicitaţi la maximum în perioada referendumului pentru demiterea sa. Atunci i-a zis ziaristei Andreea
Pană de la postul Antena 1 "păsărică" şi a făcut-o "ţigancă împuţită". În particular, ce-i drept, într-o
discuţie cu soţia sa, Maria Băsescu. Înainte îi smulsese şi telefonul din mână, invitând-o cinic să facă
plângere la Poliţie. Nici în public însă nu se sfieşte preşedintele să jignească dacă nu îi place ce i se
spune. Înaintea referendumului, aflat la Cluj, l-a numit "puiuţ de comunist" pe Darius Groza, un
student în anul trei la Jurnalism, care îndrăznise să-i spună preşedintelui că este dezamăgit că nu şi-a

156
ţinut promisiunea de a demisiona după votul din Parlament dat în favoarea demiterii sale: "Mi se pare
că şi tu eşti un puiuţ de comunist".
"Lipsă mai mare de bun-simţ n-am mai văzut la un ziarist", a fost o altă acuzaţie lansată în
decembrie 2005 către un ziarist Mediafax, Doru Colgiu, care îndrăznise să-l întrebe pe şeful statului
dacă a venit invitat sau neinvitat la o acţiune a Alianţei.
Dar ziariştii nu sunt numai nesimţiţi pentru Traian Băsescu, ci şi plătiţi din bani furaţi. "Cât de
moral este ziaristul care judecă pe toată lumea, dar este plătit din bani furaţi şi el ştie că e plătit din
bani furaţi?", a întrebat, retoric, şeful statului la o emisiune a TVR, în noiembrie 2005. "Întrebarea
dumneavoastră demonstrează tupeul unor mafioţi! Mafia plăteşte şi întreabă: nu cumva şi
dumneavoastră sunteţi...!?", răspunde el întrebării adresate de un reporter de la Realitatea TV în
legătură cu afacerile familiei Udrea-Cocoş. Cel mai rău a păţit-o însă reporterul Lucian Dindirică de la
Realitatea TV. Aflat la Rast, zonă calamitată în urma inundaţiilor, în vara lui 2005, reporterul a
îndrăznit să-l întrebe pe şeful statului de ce nu a venit mai devreme să-i vadă pe sinistraţi. "În spatele
tău, care îl ai pe Vântu, cum plângi tu de mila oamenilor, băiatule?! Ştii câte sute de mii de oameni au
rămas fără bani din cauza patronului tău? Lasă demagogia!", a ripostat Băsescu.
Aflat la Gala premiilor Clubului Român de Presă, în martie 2006, Traian Băsescu a afirmat
despre presă, că "Cristian Tudor Popescu a acoperit toată otrava pe care o aveam pentru
dumneavoastră" (despre presă, la Gala premiilor CRP – martie 2006)
Dar Traian Băsescu e capabil să se adreseze şi femeilor într-o manieră grosolană. În 2005, la
bilanţul Poliţiei, Roxana Nica, reporter Antena 1, îl întreabă cum i se pare Poliţia acum. "În orice caz,
mult mai frumoasă decât tine", răspunde mitocăneşte şi, mai ales, nejustificat, Traian Băsescu. Oana
Sultănoiu, reporter al Realităţii TV, a primit şi ea o invitaţie de obraz gros din partea şefului statului.
Întrebat de aceasta, la Timişoara, ce a învăţat la cursul de tehnici de resuscitare la care participase
anterior la Spitalul Judeţean, Traian Băsescu a avut o replică ce a amuţit asistenţa: "Dacă te urci pe
masă, îţi arăt ce-am învăţat". Danei Grecu (Antena 3) i-a admirat în vara lui 2005 calităţile de blondă
şi s-a oferit, pe podul de la Mărăcineni, s-o angajeze la Cotroceni tocmai datorită acestor calităţi.
Băieţii n-au însă parte de atâtea aprecieri. Ovidiu Zară (Curentul) n-a primit decât apelativul de
"găozar", din cauza unei întrebări adresate şefului statului după o şedinţă de bilanţ al SRI. La fel a păţit
şi Mircea Marian, fost ziarist la Adevărul, pe care l-a făcut "nerod" într-o discuţie cu mulţi jurnalişti de
faţă, pentru că a întrebat în China despre solicitarea grupului Ilieşiu legată de condamnarea
comunismului.
Părerea lui Băsescu despre despre ziariştii care se cred "guru naţiunii", în mai 2005: "ăştia-s
geniali, dom’le! Cum i-a făcut cineva atât de funcţionali?! Se pricep la toate: politică externă, SF,
fotbal, tenis. Eu nu sunt multifuncţional, a trebuit să apelez la serviciile secrete. (...) Nu vă lăsaţi
convinşi de cei care cred că ei deţin portofoliul de inteligenţă al naţiunii!" Iar în martie 2006, întrebat
fiind despre ascultarea telefoanelor ziariştilor, Băsescu a ripostat: "Vă credeţi atât de importanţi?
Discutăm de informaţii de securitate naţională, domnule! Eu, când vă văd ducându-vă la televizor şi
informând naţiunea că vă ascultă serviciile... Dragii mei, ce credeţi că aveţi voi în cap şi nu spuneţi pe
gură?!"
Pe 3 iulie 2007, Traian Băsescu este intervievat într-o ediţie specială transmisă timp de două
ore de la Palatul Cotroceni. În cadrul acestei emisiuni, Traian Băsescu a afirmat că este gata sa furneze
o lista cu zece ziarişti care, "dacă nu ar fi politicienii, ar muri de foame". În opinia sa, presa este uneori
mai avidă de spectacol decât politicienii. Părerea lui Băsescu e ca 80% dintre ziarişti trăiesc
"speculând, bârfind, umflând spusele politicienilor". Mai mult, "90% dintre jurnalişti nu pot să creeze
nimic, ci doar să suprainterpreteze" afirmaţiile politicienilor. Nu dă publicităţii lista celor zece acum,
ci "cândva, când o să mă supăr". El este de părere că ziariştii sunt penibili atunci când interpretează
drept atacuri la adresa guvernului observaţiile sale pentru echipa de la Palatul Victoria. Şeful statului l-
a numit "politruc" pe noul director general interimar al TVR, Alexandru Sassu, având în vedere că a
trecut prin mai multe partide. Despre această funcţie a spus că "este o aberaţie constituţinală şi legală".
Pe 3 octombrie 2007, în timpul vizitei efectuate la Bruxelles, Traian Băsescu a fost rugat de
jurnalişti să facă declaraţii pe tema moţiunii. Singura "declaraţie" a fost o întrebare "De ce?", ca
ulterior, seara, după ce s-au aflat rezultatele votului asupra moţiunii, să fugă de un grup de jurnalişti
care l-au asaltat cu aceleaşi întrebări. "A, voi sunteţi ziarişti", a constatat el, întorcându-le efectiv
spatele şi refuzând orice fel de comunicare.

157
 Fiica cea mică a preşedintelui, Elena Băsescu se arată, în schimb, tolerantă cu presa şi nu se
declară deranjată nici de presa de can-can şi spune că încearcă să îşi asume statutul de persoană
publică şi să aibă o relaţie bună cu jurnaliştii, după cum arată Gardianul (Elena Basescu se vrea
preşedinte peste tinerii din PD - 31 august 2007, Nr. 1596 - Luminiţa Castali) . „Tata are dreptul să
aibă relaţia pe care o are cu presa pentru că are atâţia ani de experienţă politică în spate. Eu nu am
dreptul să am o relaţie deteriorată cu presa deocamdată...“, a precizat Elena Băsescu.
În opinia fiicei mai mici a preşedintelui Băsescu, aceasta ar trebui să fie o scuză pentru
comportamentul tatălui său – experinţa politică îndelungată, care să-i permită o relaţie de război
permanent cu presa.
Chiar dacă, teoretic, preşedintele unei ţări este figura, funcţie simbol caracterizată de statismul
său aparent. El nu creează imaginea simbolică pe care o încarnează toată ţara, ci întruchipează
fidelitatea, securitatea, continuitatea, tot trecutul, chiar şi viitorul. El este, dacă nu drapelul naţional,
cel puţin port-drapelul, totalizând fără greutate, fără construcţie prealabilă aparenţa. Funcţia sa este
aceea de a asigura perenitatea fiinţelor şi lucrurilor. El este marele Protector care face posibilă Istoria.
(Simbolistica politicii – Lucien Sfez – pag. 22)
Rapoartele Freedom House şi ale Agenţiei de Monitorizare Academia Caţavencu arată ca de la
an la an atacurile îndreptate împotriva libertăţii presei au crescut, iar la această acţiune "au pus
umărul" politicieni şi instituţii ale statului. Concluziile nu sunt deloc optimiste: atacurile asupra presei
s-au înmulţit, la fel agresiunile şi ameninţările îndreptate împotriva jurnaliştilor.
După cum afirmă F. Sathre, R. Olson şi C. Whitney, autorii cărţii intitulate Să conversăm: ”Se
zice că auzim jumătate din ceea ce se spune, ascultăm cu atenţie jumătate din ce am auzit şi ne
amintim jumătate din ce am ascultat.” (Limbajul vorbirii – Arta conversaţiei – Allan Pease, Allan
Garner - Pag. 60 -62) Cu alte cuvinte, avem tendinţa sa auzim ceea ce vrem să auzim şi să vedem ceea
ce vrem să vedem. Cu toate acestea, atitudinea politicienilor nu poate fi scuzabilă prin acestă afirmaţie.
Limbajul folosit de politicieni şi atacurile lansate de ei la adresa jurnaliştilor nu se poate considera ca
interpretabil. Acesta se apropie mai nou de spontaneitatea oralităţii, incluzând şi termeni denigratori la
adresa jurnaliştilor în momentul în care politicinii sunt puşi în situaţii nefavorabile lor.
La scurtă vreme după terminarea celui de-al doilea Război Mondial, Orwell făcea o observaţie
amară ”Limbajul politic (...) are misiunea de a face din minciună adevăr, din crimă o faptă
respectabilă, de a-i da trecerii aparenţa de stabilitate.) Limbajul, strategia semantică şi cea politică sunt
interdependente, servind nu numai transmiterii de informaţii, ci şi persuadării. Ele oferă terenul de joc
al manipulării politice. (Ştiinţa comunicării - J.J. van Cuillenberg - pag. 194)
Cu toate acestea, mass-media constrâng responsabilii politici să se conformeze propriilor legi
de funcţionare. Ele îi forţează, aşezaţi fiind sub controlul microfoanelor sau camerelor de luat vederi
să construiască, să gestioneze sau să corecteze ”imagini publice”, care sunt adesea decalate faţă de
personalităţi şi faţă de comportamentele efective ale indivizilor în cauză. Mediile ordonă
responsabililor politicii să se conformeze propriilor lor personalităţi. Discursul politic şi cel informativ
sunt interdependente, jurnaliştii şi oamenii politici străduindu-se în permanenţă să se
”instrumentalizeze” reciproc. Accentuând şi mai mult mediatizarea vieţii publice, acest proces a
transformat în mod profund condiţiile de exercitare a puterii supusă din ce în ce mai mult unei
”tehnologii a aparenţelor.” (Georges Balandier -Comunicarea mediatică – Guy Lochard, Henri Boyer
– pag. 105 )
Legătura dintre mass-media şi viaţa politică este astăzi mult mai evidentă decât înainte.
Comunicarea politică în sensul în care se exercită la ora actuală uneori îmbogăţeşte dezbaterea, iar
alteori o sărăceşte. Dacă se doreşte păstrarea virtuţilor democraţiei, ea nu trebuie să mai fie considerată
un scop în sine, căci politica demnă de acest nume nu se rezumă la o bună strategie de comunicare, ci
trebuie concepută ca un simplu mijloc în serviciul idealurilor şi al valorilor ce trebuie apărate.
După cum spunea Lucian Blaga, pentru ca geniul omului să devină creator de cultură, acest
act a trebuit să fie precedat de o schimbare radicală a modului de a exista. Însă politicienii de astăzi
sunt mult prea ocupaţi cu obţinerea de avantaje politice şi economice pentru a-şi modifica radical
modul de gândire.

158
 BIBLIOGRAFIE

Beciu, Camelia, 2002, Comunicarea politică, Bucureşti, comunicare.ro

Bondrea, Aurelian, 2004, Sociologia opiniei publice şi a mass-media, Bucureşti, Fundaţia România de Mâine
Gerstle, Jacques, Comunicarea politică, 2002, Iaşi, Institutul European
Groblacher, Alex, 2004, Comunicare politică. O abordare practică, Bucureşti, Fundaţia Konrad Adenauer
Haineş, Rose Marie, 2002, Televiziunea şi reconfigurarea politicului, Iaşi, Polirom
Mitran Ion, Nichitelea Pamfil, 2006, Politologie, Bucureşti, Fundaţiei România de Mâine
Rodica, Luminiţa, 2002, Formarea identităţii profesionale a jurnaliştilor, Iaşi, Polirom
Săftoiu, Claudiu, 2003, Manipularea politicienilor prin mass-media, manipularea mass-media de către
politicieni, Bucureşti, Editura 3
Sfez, Lucien, 2000, Simbolistica politicii, Iaşi, Institutul European
Tim O’Sullivan, John Hartley, Danny Saunders, Martin Montgomery, John Fiske, 2001, Concepte fundamentale
din ştiinţele comunicării şi studiile culturale, Iaşi, Polirom
Thoveron, Gabriel, 1996, Comunicarea politică azi, Bucureşti, Antet
Pease Allan Garner, Allan, 2002, Limbajul vorbirii – Arta conversaţiei, Bucureşti, Polimark

Site-uri:
www.mma.ro - Agenţia de Monitorizare a Presei - Academia Caţavencu
http://fh.eurolobby.ro/freedom/ - Freedom House
www.cdep.ro – Camera Deputaţilor
www.ziua.ro – Cotidianul Ziua
www.cotidianul.ro – Cotidianul
www.evz.ro – Cotidianul Evenimentul Zilei
www.gardianul.ro – Cotidianul Gardianul
www.mediafax.ro – Agenţia de presă – Mediafax
www.amosnews.ro – Agenţia de presă – Amos News
www.monitoruloficial.ro – Monitorul oficial

RADIOUL - MIJLOC SPECIFIC DE COMUNICARE

Simona Vasiliu
Masterand, Universitatea Spiru Haret

ABSTRACT. Radio determines listeners to see through ears. Radio drama achieved widespread popularity
within a decade of its initial development in the 1920s. Radio drama remains popular in much of the world.
Stations producing radio drama often commission a large number of scripts. A long-running but no longer
popular television series can be continued as a radio series because the reduced production costs make it cost-
effective with a much smaller audience. As the podcasting phenomenon continues to grow, radio drama has
found a new lease of life on the Internet.

Cuvinte cheie: radio, teatru, comunicare, audienţă, internet

159
 După cum subliniază sociologul canadian Marshall McLuhan televiziunea este un mediu
tactil, radioul – unul vizual. Această afirmaţie ar putea părea paradoxală la prima vedere, dar la o
analiză atentă se dovedeşte a fi întemeiată. Televiziunea devine eficientă abia atunci când ne apropiem
atât de imagine încât în închipuirea noastră o şi atingem. Radioul, în schimb, îl sileşte pe ascultător să
vadă ceea ce percepe cu urechea.
S-a pus problema dacă radioul însuşi va rezista concurenţei. După un anumit timp de oarecare
derută s-a dovedit că da. Curiozitatea s-a consumat, radioul şi-a reluat rolul de prieten, informator şi
sfătuitor al omului. În epoca asaltului diverselor sisteme de comunicare în masă, teatrul radiofonic
trebuie să-şi regrupeze forţele pentru a face faţă concurenţei. E vorba, în primul rând de concurenţa
televiziunii, a cinematografului şi a altor forme de spectacole de divertisment sau sportive care
captează atenţia.
Nu putem vorbi despre teatrul radiofonic fară să punem această formă modernă de artă şi
comunicare în raport cu dezvoltarea vertiginoasă a mass–mediei, aceasta legată, la rândul ei, de
spectaculoasele izbânzi ale ştiinţei şi tehnicii.
În ceea ce priveşte, comunicarea, în general, mulţi cercetători şi-au încercat posibilităţiile
vrând să dea o definiţie acestui proces complicat. Din multitudinea de formulari am ales-o pe aceea
avansată de Carol I. Hovlad, Irving I. Janis şi Harold H. Kelley potrivit căreia comunicarea este un
proces prin care un individ (comunicatorul) transmite stimuli (de obicei verbali) cu scopul de a
schimba comportarea altor indivizi (auditoriul).
Am selectat această definiţie din zecile, poate sutele de definiţii posibile deoarece ea surprinde
ceea ce este propriu şi teatrului radiofonic de calitate. Acestuia îi sunt specifice, cele trei funcţii ale
comunicării: de a informa, culturaliza şi educa. O face nu în forme rigide, ci în forma convingătoare a
artei. În acest punct am ajuns deja la întrebarea: ce este teatrul radiofonic? Trebuie să răspundem,
beneficiind de peste opt decenii de practică radiofonică a generaţiilor din trecut, care au construit acest
teatru pe unde, că este o formă de artă pe suport electronic.
Şi în privinţa teatrului în general au apărut teorii sumbre. Scriitorii s-au întrebat: Va rezista
teatrul celorlalte provocări ale lumii contemporane? Timpul i-a demonstrat forţa şi atractivitatea. Şi pe
scena undelor teatrul radiofonic s-a adaptat epocii diversificându-şi formele de manifestare, abordând
în conţinut acele idei care răspund preocupărilor din epoca noastră.
Scenariul radiofonic, categorie sincretică a artei, îmbinând sugestiv cuvântul, muzica, sonorizările,
recepţia auditivă şi percepţia vizuală, activizând prin metafore sonore toate simţurile omului, uneori şi
al şaselea simţ, a oferit ocazia unui moment de plăcută meditaţie.
S-a încercat, pe diverse meridiane, formularea unor răspunsuri la întrebarea: Ce este teatrul
radiofonic? Sigur, au apărut multe răspunsuri, nici unul nu a avut orgoliul unei formulări definitive.
Oferind câteva dintre acestea am căutat să creionez posibilităţile impresionante pe care le are teatrul
radiofonic de a se adresa ascultătorilor cu şanse de succes. Interesul crescând al ascultătorilor,
coeficientul de audiţie îl situează pe primul loc în cadrul emisiunilor culturale. Se poate desprinde
ideea că în perspectiva satului global, despre care vorbeşte autorul Galaxiei Gutenberg, canadianul
Marshall McLuhan, acest teatru are şanse de supavieţuire şi adaptare la un alt şoc al viitorului.
Primul scenariu radiofonic din Europa a fost transmis de B.B.C. la 15 ianuarie 1924. Această
dată este considerată în mod general ca ziua sa de naştere. Este vorba de o emisiune de 30 minute
intitulată Danger. Autorul scenariului, Richard Hughes – eminent ziarist şi nuvelist – s-a folosit de un
truc pentru a justifica auditorilor invizibilitatea eroilor săi: întrega acţiune se desfăşoară pur şi simplu
în întuneric. Era vorba despre o pereche de tineri turişti şi de un tovarăş întâmplător de drum, un domn
mai în vârstă, care vizitează o mină de cărbuni. Deodată se stinge lumina. La început toţi trei
întâmpină situaţia cu umor, femeia caută să se distreze jucând o comedie a pericolului. Dar după o
clipă se produce o explozie, apa pătrunde cu zgomot în galerie şi o inundă treptat. În pofida groazei
crescânde, cei doi bărbaţi încep o dispută aprisă, cine se poate teme mai mult de moarte – tânărul care
ar trebui să aibă mai mult curaj sau omul în vârstă a cărui viaţă se apropie şi aşa de sfârşit. Apa creşte
din ce în ce mai repede, le ajunge oamenilor până la gât. În ultima clipă, tavanul galeriei este străpuns,
echipa de salvare coboară un cablu şi mai întâi este scoasă femeia. La coborârea următoare a cablului
omul mai în vârstă, în ciuda disputei anterioare, cedează mărinimos prioritatea tânărului, care este
salvat. El însă moare.

160
 Această dramă senzaţională, scrisă cu iscusinţă, a făcut furori; fiind transmisă apoi şi de alte
staţii de radiodifuziune, iar trucul folosit de autor a găsit câţiva imitatori, care s-au căznit să inventeze
mereu alte situaţii, ce se petreceau în întuneric.
Un alt fel de truc a fost folosit într-unul din scenariile radiofonice poloneze apărute ceva mai
târziu, intitulat Ceasornicul, autorul ei fiind Jerzy Szaniawski. La un magazin de ceasornicărie a
dispărut un ceasornic scump în timpul unei scurte absenţe a patronului. Tânărul lucrător, om de
încredere, asigură că tot timpul nu s-a aflat nimeni în local în afară de el; el nu a văzut şi nu a auzit pe
nimeni. Noi, auditorii, care din momentul ieşirii şi până la momentul venirii ceasornicarului am fost de
asemenea prezenţi, am putea confirma această declaraţie. Totuşi ceasornicarul nu dă crezare cuvintelor
băiatului şi-l concediază. După câţiva ani totul se lămureşte: ceasornicul a fost furat de soţia
ceasornicarului – decedată între timp –pentru a-l ajuta cu bani pe amantul său. Aplecat deasupra
mesei din atelier, lucrătorul nu a putut să o vadă şi nu a auzit intrarea ei deoarece a fost înăbuşită de
uruitul căruţelor, ce treceau tot timpul pe stradă. Auditorii nu au auzit, deci, nici ei, paşii acestei femei,
deşi furtul s-a produs, cum s-ar spune, în auzul lor. Această misticare a spectatorului orb a fost
considerată ca un exemplu al posibilităţilor deosebite ale teatrului radiofonic, iar lucrarea însăşi a fost
recunoscută ca model al dramaturgiei radiofonice.
Deşi astăzi valorile radiofonice integrale se caută în alte straturi, mai adânci ale creaţiei, totuşi
este incontestabil că scenariul radiofonic se adresează, în mare măsură, mai ales imaginaţiei
auditorilor. Un exemplu în acest sens îl oferă unele scenarii fantastice, care evocă fenomene greu de
transpus prin mijloace de expresie optice. De exemplu, scenariul elveţian Microbe 666 de Geo H.
Blanc şi Roger Nordmann se desfăşoară în interiorul corpului uman şi arată peregrinările curajosului
Microb şi al fermecătoarei Bacteria prin diferite organe ale corpului. Însoţindu-i, întâlnim baletul
Streptococilor, auzim imnul Globulelor Roşii, cântecul Sirenelor în Marea Salivei şi corpul
Muncitorilor Stomacului, participăm la vânătoarea din Pădurea Nasului etc. Perechea îndrăgostită,
Microbul şi Bacteria se stabilesc în Apendice. Dar în curând viaţa lor este curmată de o cruntă
intervenţie chirurgicală, ei regăsindu-se însă în Rai – pe o petală nevinovată de trandafir. Desigur,
nimeni nu este în stare şi nici nu încearcă să-şi reprezinte vizual toate acestea.
Un exemplu şi mai expresiv este scenariul analog sub raportul concepţiei al autorului american
Lou Hazam Daily Problem Food, care se desfăşoară în creierul domnului Jones, în centrala lui, unde
se concentrează rapoartele telefonice ale directorilor tuturor departamentelor corpului său –
departamentul inimii, al stomacului, al ficatului etc. Ca personaje principale apar reporterul de radio şi
şeful centralei, înfierbântat, gâfâind de oboseală, şi care, acordând un interviu reporterului se plânge:
aceasta este cea mai obositoare zi pe care am avut-o la domnul Jones în ultimii zece ani. Mi se pare
că niciodată nu au fost mai multe reclamaţii decât astăzi... După cum arată reporterul aici domneşte
un ritm de-a dreptul nebun şi conform indicaţiilor scenaristului în tot timpul spectacolului se aude ca
într-o fabrică bătaia motoarelor, sonerii, ciocănituri şi vibraţii – tot ce poate sugera bătaia inimii,
circulaţia sângelui, funcţionarea organismului uman. Toate aceste sunete, care într-un scenariu nu se
desfăşoară în hala unei uzine, ar putea trezi eventual – prin veridicitatea lor – reprezentări vizuale, nu
constituie aici elementele imaginii, ci provoacă numai aşa numitele reprezentări.
La 1 noiembrie 1928, a intrat oficial în funcţiune postul naţional de radio. Cei patru ani de
avans ai altor radiodifuziuni au permis celor de la noi să preia ceea ce era valoros în programele altor
posturi europene şi să-şi formeze propriile programe. Revistele de specialitate dădeau ca exemplu
Radio – Paris care în iarna 1928 – 1929 difuzase primele scenarii radiofonice, precizând: În
străinătate a apărut bine distinct de teatrul propriu-zis, teatrul radiofonic. Între teatrul pur şi cel
radiofonic există o diferenţă analoagă ca cea dintre piesa scrisă şi scenariul de cinema... (Radiofonia,
februarie 1929).
Cu toate căutările care au început odată cu punerea în funcţiune a postului de radio prima piesă
difuzată la radio a fost o adaptare şi nu un scenariu scris special pentru radio. Recomandată de Victor
Ion Popa celor care răspundeau de programele literar-artistice de la Radio şi care nu erau alţii decât
poeţii Vasile Voiculescu şi Horia Furtună şi entuziastului animator artistic Gh.D.Mugur, piesa într-un
act Ce ştie satul de dramaturgul V.Al.Jean (sau Valjan) – după cum comunica Revista Radiofonia din
11 ianuarie 1929 s-a bucurat de preţiosul concurs al eminenţilor artişti ai Teatrului Naţional, Maria
Filotti şi Romald Bulfinski, fiind transmisă la 18 februarie 1929. Tot Revista Radiofonia publică
fotografia dramaturgului I.Valjan cu precizarea că este ,,autorul primului teatru radiofonic’’.

161
 Este bine de amintit că atunci când s-a hotărât să se deschidă stagiunea teatrului radiofonic,
condiţiile tehnice erau ingrate, nu se putea vorbi de înregistrări pe bandă, care ar fi îngăduit reluarea
unor replici inadecvate, sau să se pună la punct unele efecte sonore, care ar fi făcut posibilă realizarea
unor efecte revelatoare. Spectacolul trebuia să se transmită pe viu, regizorul şi actorii confruntându-se
cu dificultăţi inimaginabile. Este fără îndoială meritul primului regizor al teatrului radiofonic Panait
Cotescu şi al celorlalţi regizori care i s-au alăturat, Victor Bumbeşti, Dem Psatta şi Nicolae
Moldoveanu ca şi a celor dintâi actori care şi-au asumat răspunderea unor roluri la microfon în acele
condiţii de precaritate tehnică, într-un climat absolut impropriu, printre care nu putem să nu amintim
pe Sonia Cluceru, Romald Bulfinski, Jules Cazaban, Gh.Ciprian, N.N.Matei, Maria Mohor, Cezar
Rovinţescu, Ion Sârbul, Maria Burbea şi mulţi alţii, ca şi a scriitorilor care şi-au oferit colaborarea,
adevăraţi ctitori ai teatrului radiofonic, aşa cum au fost, în afară de I.Valjan, Vasile Voiculescu, Horia
Furtună, G.M.Zamfirescu, Mircea Ştefănescu, Victor Ion Popa, Ion Marin Sadoveanu ş.a. – pentru
realizarea unor spectacole radiofonice de calitate superioară.
Adevărul creator al teatrului radiofonic a fost însă Victor Ion Popa. Autorul Ciutei şi al
Muşcatei din fereastră a înţeles de la bun început ce pondere trebuie să aibă cuvântul rostit în faţa
microfonului, unde trebuia să i se sporească valenţele de expresivitate şi cu ce forţă trebuia aruncată
lancea unei replici, ca să poată străbate prin armura de tăcere, fără să-şi piardă nimic din strălucirea
iniţială şi să-l determine pe cel care ascultă o piesă la Radio să se integreze organic în atmosfera
acesteia, să participe, la fel cu cel care se află într-o sală de teatru, cu aceeaşi emoţie la desfăşurarea
spectacolului. Indiscutabil acest artist total care a fost Victor Ion Popa, mai înainte de a decide o
distribuţie, punea în cumpăna judecăţii sale de valoare toate vocile pe care le ştia de pe scenele
teatrelor, solicita pentru interpretarea personajelor din piesele pe care hotăra să le prezinte la microfon
actorii cei mai corespunzători, care ştiau să rostească o replică în conformitate cu timbrul specific al
fiecărui personaj, realizând în felul acesta o rostire expresivă, de fervoare până la incandescenţă şi de
gravitate, până la dramatism. Aşa că oricine asculta, se lăsa cucerit de autenticitatea spectacolului
radiofonic, cu nimic mai prejos decât cel de pe o scenă adevărată. Lui Ion Manolescu îi plăcea să
spună despre acest fel de rostire a cuvântului în faţa microfonului: Aici, la Radio, fiecare cuvânt
trebuie să aibă buletin de populaţie, iar Maria Filotti, după ce a rostit replicile Elizei din piesa Ce ştia
satul avea să destăinuie: Eu impresionez la teatru cu personajul creat fizic, deci un rezultat, o sumă.
La Radio trebuie să-l creez în exclusivitate din cuvinte. Iar Sonia Cluceru, după ce trecuse prin toate
emoţiile teatrului radiofonic spunea: Numai aici, adică la Radio, cuvântul capătă aripi şi vrăjeşte!
Tot în 1928 se transmite prima emisiune de umor.
Primul spectacol de teatru radiofonic pentru copii este Cireşica o adaptare după Ch. Perrault în 1932.
În 1935 se înfiinţează emisiunea scenarizată Ora copiilor şi Ora şcoalei cu ajutorul realizatorilor:
Victor Ion Popa, N.Papatanasiu şi Marin Iorda. Un alt moment important al scenariului radiofonic
pentru copii a fost difuzarea la 17 ianuarie 1935 a piesei Şcoala de altă dată de Horia Furtună,
realizat cu sprijinul liceului Matei Basarab. La 24 ianuarie 1935 s-a difuzat scenariul Unirea, în
interpretarea elevilor liceului Dinicu Golescu şi au urmat alte scenarii ca: O şezătoare la ţară, dupa
Anton Pann sau altele inspirate din legende şi istorie.
Mai târziu în 1956 după mai multe încercări rămânând până în ziua de astăzi ,Noapte bună,
copii!. Emisiunea şi-a propus de la început să contribuie la educarea copiilor începând cu cei de vârsta
preşcolară. Se ştie cât de mult înseamnă pentru viitor cei şapte ani de acasă.
Conţinutul poveştilor difuzate, la care se adaugă forma realizării, ca un mic scenariu cu o acţiune plină
de neprevăzut, contribuie la educarea şi formarea micilor ascultători, le dezvoltă intelectul, îi
pregăteşte pentru înţelegerea vieţii, pentru întâlnirea cu şcoala şi surprizele ei.
Un program educaţional plăcut, îi face pe cei mici prieteni cu eroii celebri, îi aduce pe aceştia
în jocurile lor, le dezvoltă fantezia şi, totodată, le formează o viziune optimistă asupra vieţii. Este ştiut
că eroii poveştilor pot fi atât nişte copii cu nume proprii obişnuite, cât şi personaje care exprimă
simbolic însuşiri general-umane ca: Făt–Frumos, Păcală, Tândală, Sfânta Vineri, Barbă-Cot, Ileana
Cosânzeana etc. Auzind despre viata si incercările la care au fost supuşi eroii, ascultând variante din
circulaţia tematică a motivelor, micii ascultători devin curiosi, vor să mai afle, să mai ştie ce s-a mai
întamplat cu prietenii lor, care, de-acum, fac parte din propria lor viaţă. Povestea ii prinde, devine un
obicei să asculte seară de seară întamplările prin care trec eroii lor din lumea fanteziei. Aşteptarea
bucuriei de seară, urmată de alte si alte seri de poveste le crează fidelitate faţă de emisiune, le dezvoltă
gustul pentru lectură, le cultivă îndrăzneala si dorinţa de cunoaştere. Dacă privim în ansamblu

162
scenariul radiofonic pentru copii în afara caracterului dominant realist vom întâlni notele aparte ale
acestui realism de secol XX, trecut de câtva timp în secolul XXI.
Îmbinarea realismului cu fantezia, construirea unui univers imaginar care porneşte însă tot de
la realitate, amestecul elementelor realiste cu cele supranaturale, eliberarea scenariului de presiunea
narativitaţii, descătuşarea forţelor interioare, creatoare ale autorilor şi interpreţilor, statuarea acelui
timp artistic al scenariului, fără îndoială altceva decât timpul cronologic, zborul acţiunii dintr-un
moment al timpului în altul, coborârea fabulosului în real şi ridicarea realului la nivelul fabulosului,
popularizarea mitologiei antice şi demitizarea unor mituri contemporane afirmate sub forma unor
presupuse evenimente fundamentale din istoria diferitelor popoare, prezentarea unor modele umane
din trecut sau din prezent, şlefuirea unor forme estetice menite să producă delectarea estetică – iată
numai câteva dintre însuşirile speciale ale scenariului radiofonic pentru copii.
Constituirea acelui film în cap de care nu suntem prea conştienţi, mai ales când nişte voci
penetrante şi foarte potrivite rolului interpretat ne solicită sensibilitatea, constituie încă obiectul
reflecţiei specialiştilor. Sesizând de la început ceea ce diferenţiază acest gen literar nou, unii l-au
numit film sonor. Formularea s-a dovedit depăşită de realitate. Acel inefabil , un nu ştiu ce, un nu ştiu
cum, a fost uneori invocat, ca în poezie. Timpul încercărilor teoretice nu s-a sfârşit încă, poate e doar
la început.
Formarea imaginii în închipuirea auditorilor constituie, în general, un fenomen foarte
individual, care depinde de o serie de factori. Adeseori modul de percepţie se schimbă chiar pe
parcursul audiţei: reprezentările vizuale, nesusţinute de stimulente corespunzătoare, pot fi înlocuite cu
interpretări neimagistice şi apoi pot să reapară. Din punct de vedere al spaţiului şi al timpului este
esenţială capacitatea lor de a se volatiliza, care permite să se facă neântrerupt salturi în timp şi în
spaţiu şi să se treacă de mai multe ori de la realitatea concretă, care se desfăşoară într-un anumit
moment, la realitatea trecută, viitoare sau imaginară, văzută cu ochii unuia din personaje. Faptul că
spaţiul şi timpul apar pe două planuri sau chiar pe mai multe planuri constituie una din posibilităţile
specifice ale scenariului radiofonic pentru copii.
În celebra sa lucrare Galaxia Gutenberg Marshall McLuhan arată că, spre deosebire de suportul de
hârtie, pe care s-a edificat civilizaţia tiparului, suportul electronic, specific comunicării moderne, prin
radio şi televiziune solicită toate simţurile omului: auzul, văzul, simţul tactil, mirosul, gustul, ba chiar
şi al şaselea simţ.
Aşa se explică faptul că apelând în special la auz, scenariul radiofoic pentru copii generează
adesea sugestia vizuală. Teatrul radiofonic se adresează atât auzului cât şi văzului. Uneori, destul de
inexact, teatrului radiofonic i se mai spune şi teatru pentru orbi. Dar nimeni nu a protestat faţă de
această formulare, deoarece miile de apeluri, scrisori şi mărturii ale acestei categorii umane, orbii, ne
spun câtă lumină şi ce lume bogată a deschis în faţa ochilor minţii acest teatru purtător de voci şi de
imagini.
Comunicarea prin teatru radiofonic are poate efectul cel mai puternic. Este acel glonte magic
despre care se vorbea în perioada interbelică şi ceva după aceea. Teoria aceasta a fost apoi înlocuită cu
alte teorii care vizează caracteristicile mass-mediei, dar ea continuă să fie eficientă dacă o raportăm la
teatrul radiofonic. Puterea de convingere a acestui teatru, construit într-un mod special, ca scenariu,
poate atinge proporţii de catastrofă naţională. Să ne gândim la ceea ce s-a întâmplat în 1938 când
Orson Wells a realizat şi a început transmiterea la radio a dramatizării după romanul Războiul lumilor
de H.G.Wells. Sonorizările expresive, ţipetele, glasul profund şi îngrozit al lui Orson Wells, au scos
oamenii în stradă, convinşi că într-adevăr a început “războiul lumilor”. A fost nevoie de anunţuri
repetate, care să specifice că este vorba doar despre un scenariu, că ficţiunea, oricât de expresivă ar fi,
nu trebuie confundată cu realitatea. Acest exemplu celebru ne face să ne gândim la observaţia, mereu
afirmată, potrivit căreia grila perceptivă a limbajului exercită o puternică presiune asupra receptorului.
Este suficient să pronunţăm un cuvânt, cu atât mai mult să emitem judecăţi, că acestea au şi prins
contururi precise. Vedem ceea ce cuvintele doar numesc.
Nu întâmplător se spune că Teatrul radiofonic dispune de cea mai mare scenă, o scenă cât ţara.
Această adevărată instituţie de cultură, valorează şi se exprimă ca o instituţie, are cea mai bogată şi
profundă batere de gând. Îl putem privi, chiar dacă nu-l vedem, chiar dacă nici el nu ne vede pe noi, ca
pe o făptură vie, care ne cheamă în jurul său, se bucură, râde, plânge, se miră, afirmă, neagă, se
întreabă, ne îndeamnă la acţiune şi meditaţie. Deşi e cu totul altfel, în comparaţie cu teatrul de
scândură, i se potrivesc foarte bine cuvintele anticilor greci, cei care au inventat teatrul, au inventat

163
scena, au introdus al treilea personaj, corul sau povestitorul. Sentimentul de katharsis pe care îl
stimulează teatrul în general şi îl determină într-o măsură mai profundă teatrul radiofonic prin acea
intimitate plăcută la care invită stând de vorbă cu ascultătorul, ca de la om la om, face din această
formă modernă de artă şi comunicare un prieten de fiecare zi. Interesul crescând al ascultătorilor,
coeficientul de audiţie îl situează pe primul loc în cadrul emisiunilor culturale.
După cum s-a putut constata, teatrul radiofonic, un teatru magic, subliniază însuşirea acestuia
de a ne păstra, în intimitatea camerei, sinceritatea şi spontaneitatea celei mai frumoase vârste a omului.
Teatrul radiofonic prin forma sa specifică, scenariul, are o structură deschisă, capabilă de adaptare la
toate cerinţele şi chemările epocii. Forma eterogenă, paradramatică îngăduie sinteze aproape
imposibile altor genuri literare.
Teatrul radiofonic este un puternic mijloc de culturalizare şi de formare a ascultătorilor săi,
adăugând o coordonată majoră lui homo sapiens. Este teatrul a cărui scenă este lumea largă, cu cel mai
mare număr de spectatori. Stimulează în asemenea măsură fantezia scriitorilor încât, în prezenţa
generozităţii sale, a crescut numărul creatorilor şi, incredibil la prima vedere, al poeţilor. Concentrarea
materialului faptic pe care o cere, modelarea personajelor prin limbaj, prin fondul sonor, muzică,
onomatopee, fenomene naturale, reale sau imaginare, conferă individualitate acestui gen al artei, mai
nou în comparaţie cu celelalte. Evitând monotonia, obişnuinţele, face din mixajul verbului, prin asta l-
am numit pe om şi limbajul articulat, cu posibilităţile sonore ale tehnicii de vârf, ale muzicii create la
sintetizator şi nu numai, oferă cel mai vast laborator de cercetare şi creaţie. Personajele se prezintă în
primul rând prin acţiune nu prin naraţiune. Utilizarea vocilor, în mod compact, aparent fără legătură cu
acţiunea scenariului, ca un cor vorbit, subliniază sau anunţă prin sugestie, ceva ca în teatrul antic, ceva
ce s-ar putea întâmpla în cursul story-ului.
Scriitorul Dumitru Radu Popescu aprecia, făcând o descriere generoasă, dar nu departe de
realitatea a ceea ce înseamnă TEATRUL RADIOFONIC, că trebuie să scriem această denumire, în
final, cu litere mari. Ei sunt vântul, ei sunt boarea, ei sunt marea cu sare, ei sunt cuvântul. Înainte de
a deschide gura, sunt ei, elementele naturii, aerul biciuit de ploi, trăznetele, trosnetele, ciripitul
mirific, bolborositul vulcanilor de noroi, căscatul leoaicei, pâlpâitul vieţii. Ei fac să cânte cocoşii, să
scârţâie o uşă – ca să vezi, în minte, cum se crapă de ziuă, şi unde lumina dă năvală în lume… Ei sunt
cuvântul de la început, din care s-au ivit pământul şi apele, întunercul şi dobitoacele… În faţa acestor
divinităţi anonime, boieri dumneavoastră, jos pălăria!... Să se ştie că în acest mare spectacol care
continuă sub ochii noştri, au şi ei de spus cuvântul lor, magic! De spus ceva, da, la radio, în secţia de
teatru se face, concomitent, artă şi istorie… Ridic pălăria până în undele din cer şi zic celor ce iubesc
teatrul în Teatrul Radiofonic Sănătate! Căci ei vor căpăta, mâine, fiecare, condurul de aur al fericitei
Cenuşărese! Teatrul este prin excelenţă o artă a comunicării.

BLAGA, BARBU, BACOVIA SUB ZODIA PROLETCULTISMULUI

Lucian Chişu
Prof. univ. dr, Universitatea Spiru Haret

ABSTRACT. The present study refers to the destinies of the of the representative poets of the Romanian inter-
war literature: Lucian Blaga, Ion Barbu, George Bacovia. In the course of 1944-1961, the final part of their
existence, their life and, especially, their work was subjected to long series of disputes, aimed at eliminating
them from the literary occurence. The marginalisation of the three appears in various degrees: Blaga is
considered to be an ideological enemy, and, therefore, the man and the work are publicly argued against. Ion
Barbu is admitted as a scientist, but, on the other hand, the artistic creation of the mathematician poet is put
under derisory. Bacovia's poetry shifts from one one extreme point to the other. At first recovered for the social
fund of young proletcultists, it soon degenerates, „a glass of poison on the readers' lips”, yet to reserve a
triumphal ending for the poet, soon after his 75th anniversary. As an alternative to the three poets' creation, to
which we must also add Arghezi, a new kind of poetry is published within the cultural press: that is profoundly
subjected to proletcultist ideologies, torn apart from the previous Romanian lyrics' tradition and deprived of

164
aesthetical value. The research was carried exclusively relying on the 1944-1961 press and benefitted of some
minimal historical-literary references.

Cuvinte cheie: poeţi români reprezentativi, marginalizare, perioada post-belică, presă, publicistică

Între 1944 şi 1947 întreaga societate românească trece prin profunde transformări, de ordin
social, economic, politic şi cultural, cei trei ani reprezentând scurta tranziţie de la societatea
democratică la viitoarea „dictatură a proletariatului”. Perioada de comunism românesc cunoaşte etape
distincte, unele de mari constrângeri ideologice, altele de relativă relaxare, contextul politic fiind
mereu determinant şi dominant.
În domeniul vieţii literare, cele mai importante evenimente consumate în primii ani postbelici
se referă la transformarea breslei scriitoriceşti, din Sindicat în organism politic şi la practica
demascării şi epuraţiei scriitorilor şi intelectualilor deveniţi indezirabili. Tonul este dat de ziarul
„Dreptatea”, urmat la scurt timp de „Scânteia” şi „România liberă”. Apar primele „liste oficiale” de
scriitori şi opere interzise oficial care se vor extinde, cu timpul, în două volume cuprinzând mii de
titluri puse la index. Schimbarea de regim intervenită la 30 Decembrie 1947, abolirea Constituţiei şi
Decretul 218/1949, prin care se înfiinţa Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor, instituţie a cenzurii,
subordonată Consiliului de Miniştri, restrâng drastic dreptul la libera exprimare, reducând la muţenie
pe cei mai combativi dintre opozanţi. După „vânătoarea de vrăjitoare” şi apariţia noului model
cultural, în care scriitorilor li se rezerva statutul de luptători sociali, va fi anunţată criza culturii
netezind, fiecare în parte, calea spre proletcultism.
Un caz aparte îl prezintă trei dintre cei mai importanţi poeţi ai perioadei interbelice, nume
sonore ale literaturii noastre: George Bacovia, Ion Barbu şi Lucian Blaga. Ei au avut şansa de a nu fi
încarceraţi, dar supravieţuirea sub totalitarismul comunist le-a adus, fiecăruia în parte, sentimentul
unei cenuşii resemnări şi gândul că, pentru ei, începeau preparativele călătoriei ultime, spre anotimpul
cernit.
Redăm, în continuare, „prezenţa” lui George Bacovia, Ion Barbu şi Lucian Blaga în literatura
română postbelică, aşa cum a fost consemnată de presa timpului
*
Lucian Blaga (1895–1961), poet, jurnalist, traducător, filosof, profesor universitar şi diplomat
român este autorul unei opere literar-artistice şi filosofice care s-a bucurat de cele mai înalte aprecieri.
Încă din 1919, cu prilejul premierii debutului său poetic de către Academia Română, savantul Nicolae
Iorga decreta că Poemele luminii sunt „un dar făcut de Ardeal patriei mumă”. Traseul biografic
ulterior urmează carierele diplomatică şi universitară, în timpul cărora Lucian Blaga îşi definitivează
opera literară şi concepţia filosofică. Până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial publică poezii
aforisme şi piese de teatru, aproape fiecare dintre apariţii reprezentând un eveniment: Poemele luminii
(1919), Pietre pentru templul meu (1919), Paşii profetului (1921), Zamolxe (1921), Tulburarea apelor
(1923), În marea trecere (1924), Daria (1925), Fapta (1925), Meşterul Manole (1927), Lauda
somnului (1929), Cruciada copiilor (1930), La cumpăna apelor (1933), Avram Iancu (1934), La
curţile dorului (1938), Poezii (1942), Nebănuitele trepte (1943), Arca lui Noe (1944) Discobolul
(1945). Concomitent îi apar alte 22 de volume, cuprinzând studii, eseuri şi articole de mari dimensiuni,
majoritatea cu tematică filosofică. Lor li se adaugă cele peste o mie de prezenţe, ca jurnalist, din presa
vremii33. Datele de mai sus sunt elocvente şi oferă prin ele însele imaginea şi anvergura unei opere de
excepţie, de altfel încununată, în 1936, cu alegerea poetului în rândul „nemuritorilor” din Academia
Română.
După 1944, în scurta tranziţie de la monarhie la republică populară, norii prevestitori de
furtună ai ideologiei comuniste se abat şi asupra carierei şi operei lui Blaga, iar, începând cu 1948,
poetul se numără printre victimele noului climat. Ultimii 15 ani de viaţă ai poetului devin anii unei
recluziuni care cunoaşte forme impuse, dar şi autoimpuse. Versul „Lucian Blaga e mut ca o lebădă”,
din poezia Autoportret, vol. Nebănuitele trepte, 1943, poate fi considerat, prin scoatere din context, o
emblemă premoniţială. Vocea „publică” a lui Blaga, fie că e vorba de poet, fie de filosoful de la
catedră, se face tot mai puţin auzită, accesul la pagina de tipar fiindu-i limitat în totalitate. În acelaşi
33
Cf. D. Vatamaniuc, Lucian Blaga 1895-1961 Biobibliografie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1977

165
timp existenţa îi este scrutată de vigilenţii copoi ai noii ideologii34. În presa timpului îşi fac
simptomatic apariţia atacuri, mai ales la adresa teoriilor sale filosofice. Unele au un caracter mai
degrabă general-ideologic vizându-l pe poetul-filosof în numele „crizei” (cuvânt care explică bine
situaţia existentă) din societatea românească postbelică. Lucreţiu Pătrăşcanu reia atacurile din articolul
Lucian Blaga şi criza gândirii filosofice româneşti35 şi în volumul Curente şi tendinţe în filosofia
românească (ed. I şi a II-a din1946) amplificându-le în prelegerile ţinute un an mai târziu la Şcoala de
partid „Ştefan Gheorghiu”. Ideologul comunist căuta să demonstreze cu ajutorul exemplelor că
„furtişagurile pretinşilor filosofi legionari constituie un adevărat rapt de substanţă teoretică din
filosofia lui Blaga şi a altor gânditori români, cu scopul de a da ideologiei legionare un lustru şi o
înnobilare teoretică”36 În scurt timp, criza se transformă în „caz”, a cărui anamneză o rescrie Nestor
Ignat, personaj important în aparatul de propagandă al Partidului. Acesta îşi propune doar să noteze
atmosfera filosofică în care se ivise rătăcirea blagiană37, regretând cu falsă ipocrizie absenţa unor
traduceri într-o limbă de mare circulaţie, prin care Blaga ar fi putut valorifica identitatea de concepţie
dintre scrierile sale şi literatura fascistă. Spunem cu falsă ipocrizie deoarece o traducere în limba
germană a unor fragmente din studiul incriminat, Eonul dogmatic; exista38, lăsându-se astfel
expectativa terorizantă, pentru Blaga, a descoperirii ei, şi jubilaţia confirmării pentru ceea ce Nestor
Ignat numea „darea cărţilor pe faţă”. Procesul de intenţie creionat abil de Nestor Ignat nu se opreşte
aici, înşiruirile calomnioase fiind continuate de enormităţi insinuante şi ameninţări scrâşnite în numele
luptei de clasă. Atitudinea poetului este – dacă se poate spune astfel – aceea a unei muţenii de lebădă.
„Detractorii nu pot savura pe deplin roadele abjecţiilor lor. Comportamentul lui rămăsese acelaşi:
interiorizat, distant, aparent indiferent la tot ce se întâmplă în jurul său. Pentru o privire străină, Lucian
Blaga nu părea să fie afectat de criticele ce-i însoţeau creaţia. Tuturor [le] arăta mereu aceeaşi faţă
impasibilă, iar în orele de program se cufunda conştiincios în muncă.”39
Cu un cerc de cunoştinţe tot mai restrâns, care între 1947 şi 1961 se rezumă la câţiva prieteni
şi alumni (I. Negoiţescu, I. D. Sârbu, Nicolae Balotă, Şt. Aug. Doinaş, Radu Stanca, Radu Enescu, D.
Micu, Bazil Gruia, Teohar Mihadaş ş.a.) Blaga primeşte noi lovituri începând cu a doua jumătate a
anului 1948. În vara aceluiaşi an, prin decret, Academia Română se transformă în Academia
Republicii Populare Române, prilej cu care unii dintre membrii ei, printre aceştia numărându-se şi
Lucian Blaga, îşi pierd titlul conferit.
În august 1948 se produce reorganizarea Facultăţilor şi Blaga este epurat, alături de alţi
intelectuali cu trecut neguros. Vina care i se aduce constă în informaţia (falsă) că poetul ar fi fost
membru simpatizant al Asociaţiei româno-germane, dar şi cea reală că a deţinut funcţia de subsecretar
de stat în guvernul Goga-Cuza. În acelaşi an, după trecerea de la catedră la Institut, este transferat pe
postul de bibliotecar şef la Filiala din Cluj a Bibliotecii Academiei. Dacă pe faţa poetului nu se putea
citi nimic, în schimb în corespondenţa cu cei apropiaţi zbuciumul sufletesc al fiecărei zile este aşternut
pe filele unei tulburătoare corespondenţe: „n-aş putea să spun în slove, negru pe alb, mizeria condiţiei
mele sufleteşti şi materiale, ce mă silesc de la un timp la un refugiu total în creaţie şi amintire”. Tot din
această corespondenţă aflăm că „manuscrisele, precum vezi, s-adună în sertar. Iată acu 8 cărţi
neapărute. De tipărit, nici o nădejde. Eu, care eram aşa de obişnuit cu universul tiparniţelor! Eu, care
aproape lingeam primul exemplar al cărţii, ca o vacă ce a fătat. Scuză graiul. Dar acesta era
sentimentul. Ce-o mai fi de acu încolo cu mine, nu ştiu” (din scrisoarea către Domniţa Gherghinescu–
Vania).
În tot acest timp, filosoful-poet este ţinta unor atacuri oficiale, de la cel mai înalt nivel politic
reprezentat de Miron Constantinescu şi Leonte Răutu, ultimul autor al cuvântării Lucrările tovarăşului

34
Vezi, în acest sens, Ion Bălu şi Dorli Blaga, Lucian Blaga, supraveghet de Securitate, Editura Echinox, Cluj
Napoca, 1999
35
„Lumea”, 20 sept. 1945
36
Pavel Ţugui, Amurgul demiurgilor - Arghezi, Blaga, Călinescu (dosare literare), Editura Floarea Darurilor,
Bucureşti, 1998 p. 105
37
Cazul Blaga, un text haotic, în „Viaţa Românească”, ian. 1946
38
Apud scrisoarea lui Ion Breazu (Arhiva MLR nr. 20749), redată, ca informaţie, în I. Oprişan, Lucian Blaga
printre contemporani (dialoguri adnotate), Ediţia a II-a, revizuită, augmentată, necenzurată, Bucureşti, Editurile
Saeculum şi Vestala, 1995
39
I .Bălu, Viaţa lui Lucian Blaga, vol. IV, (iulie 1947-mai 1961), Editura Libra, Bucureşti, 1999, p. 87-88,
passim

166
Stalin asupra lingvisticii şi ştiinţelor sociale din ţara noastră, prezentată la Sesiunea generală
ştiinţifică a Academiei R.P.R. Ideile din textul semnat Răutu vor fi reluate în presă40, „criticele”
prelungindu-şi ecoul până în 1954 în textul Câteva probleme ale creaţiei tinerilor scriitori, apărut sub
dublă semnătură, Ştefan Iureş-Ştefan Gheorghiu, în „Scânteia” şi preluat de „Tânărul scriitor”. Printre
cei mai înverşunaţi adversari ai lui Blaga se numără Nestor Ignat, Nicolae Moraru, Traian Şelmaru, lor
adăugându-li-se D. Isac, C. I. Gulian, Henri Wald, Aurel Baranga, Pavel Apostol care înfierează opera
celui numit filosof al burgheziei în putrefacţie. Nestor Ignat reia în „Scânteia” 41 sub titlul Cu privire la
valorificarea moştenirii culturale, „cazul Blaga”, perpetuat cu obstinaţie şi de alţi funcţionari cu
poziţii cheie în structurile propagandei şi presei de partid. Unele pasaje din romanul lui Marin Preda,
Cel mai iubit dintre pământeni, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1980 îl aduc în prim plan pe
filosoful şi poetul marginalizat din acea perioadă.
Între 1949 şi 1950 apar două masive tomuri cuprinzând Publicaţiile interzise de regimul
popular. Câteva dintre cărţile semnate de Lucian Blaga cu numai câţiva ani mai înainte sunt trecute pe
listele de aici, iar volumele trec, în biblioteci, la fondul special.
În 1951 forurile de conducere ale Academiei îl invită să lucreze, alături de alţi confraţi de
prestigiu şi să traducă în româneşte Faust de Goethe, pasajul intitulat Prohod apărând în Almanahul
literar din Cluj, în noiembrie 1953, an în care poetul deţinea funcţia de cercetător principal în cadrul
Secţiei de Istorie literară şi folclor, filiala Cluj, păstrându-şi o jumătate de normă la Bibliotecă. În
aceeaşi perioadă tinerii A. E. Baconsky şi Aurel Rău îi solicită lui Lucian Blaga fragmente din tragedia
Faust, în anul următor poetul lărgind colaborările cu fragmente din Faust în „Viaţa Romînească” şi în
„Scrisul bănăţean”. Prin atribuţiile ce îi revin participa la elaborarea lucrărilor Dezvoltarea gândirii
româneşti în Ardeal în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, Gândirea românească în Transilvania în
secolul al XVIII-lea, Experimentul şi spiritul matematic.
Unul dintre puţinele evenimente luminoase din ultima parte a vieţii lui Lucian Blaga îl
constituie nominalizarea sa la Premiul Nobel, în 1956. Propunerea, de care poetul avea cunoştinţă42,
fusese înaintată de Basil Munteanu, Rosa del Conte, precum şi de alţi români stabiliţi în Occident. La
aceeaşi sesiune, din 1956, candidau Mihail Şolohov, doi scriitori francezi şi spaniolul Juan Ramón
Jimenéz, aflat în emigraţie, care l-a devansat pe Blaga cu un vot, după unele informaţii care vin de la
Şerban Cioculescu, şi cu două voturi, din relatările fiicei poetului, Dorli Blaga.
Atitudinea de permanentă ostilitate faţă de opera lui Lucian Blaga se reaprinde cu prilejul
publicării fragmentului Marele Anonim43 şi, la puţin timp, a romanului Pe muchie de cuţit, al lui Mihai
Beniuc. O interpretare posibilă a gestului lui Beniuc, ar fi aceea că, dincolo de frustrările şi
complexele care-l urmăreau în viaţă, el a făcut o încercare de a se justifica în privinţa legăturilor cu
Blaga. Rănit, poetul îşi retrage colaborările şi întocmeşte celebrul Memoriu adresat conducerii de
partid şi de stat, publicat mai întâi cu omisiuni în revista „Manuscriptum”, reprodus integral în revista
studenţească „Echinox” şi reluat de Ion Bălu în Viaţa lui Lucian Blaga, vol. IV, (iulie 1947-mai 1961),
Editura Libra , Bucureşti, 1999. Un rol important, echilibrat şi în bună măsură eficient pentru soarta
poetului l-a avut, în toţi aceşti ani, Pavel Ţugui, autorul a numeroase texte şi documente istorico-
literare menite a clarifica epoca44.
Cu puţin timp înainte de a fi învins de o boală nemiloasă, în urma unei întrevederi pentru care
G. Ivaşcu s-a deplasat la Cluj, nu înainte însă ca alţi emisari ai săi să pregătească terenul, acesta a
reuşit să-l convingă pe Lucian Blaga să revină în viaţa literară şi editorială. Pe fondul unor ample
schimbări de viziune ale noilor lideri de partid ideologia comunistă încerca să-şi apropie, în fine,
valorile întregului patrimoniu cultural naţional. G. Ivaşcu şi-a făcut un titlu de glorie din „coruperea”
lui Blaga45, care în 29 aprilie 1960 semnează pe prima pagină din „Contemporanul” textul Probleme şi
perspective literare. Tot pe prima pagina mai scriau G. Călinescu, Tudor Teodorescu Branişte şi Geo
Bogza. Din cartea lui Ion Bălu reţinem însemnarea de jurnal a prietenului şi emulului său, Vasile
40
„Flacăra”,1951
41
16 iulie 1954 şi reprodus în „Viaţa Romînească”, nr, 8, 1954
42
Mărturia lui Valeriu Anania, în Rotonda plopilor aprinşi, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1983
43
„Gazeta literară”, iunie 1959
44
În acest sens, vezi Pavel Ţugui, op. cit., p. 112.
45
Discuţia dintre G. Ivaşcu şi Nicolae Balotă, purtată de directorul „României literare” cu acesta la Paris este
reprodusă de Ion Bălu în Viaţa lui Lucian Blaga, vol. IV, (iulie 1947 – mai 1961), Editura Libra, Bucureşti,
1999, p.359-360

167
Băncilă: „Dureroasă bombă neagră în calendarul spiritualităţii româneşti! În «Contemporanul» cu data
de m(ai) sus, e tipărită scrisoarea de capitulare a lui Blaga. A căzut Ceahlăul !Peisajul spiritualităţii
româneşti a rămas fără Ceahlău”. Textul sună cam patetic. Lucian Blaga avea să capituleze un an mai
târziu. Opera sa literară şi filosofică îşi continuă destinul, inclusiv prin numeroasele apariţii postume.
*
George Bacovia (1881–1957) este pseudonimul lui George Vasiliu, poet şi publicist, apreciat
mai ales datorită creaţiei lirice, fiind considerat astăzi una din „vocile” europene ale poeziei româneşti.
Licenţiat în drept, dar fără a profesa vreodată, Bacovia activează literar în presa culturală („Arta” de la
Iaşi, „Versuri şi proză”, director I.M Raşcu, „Orizonturi noi” , „Ateneul cultural”(Bacău) şi se impune
editorial prin volumul: Plumb (1916), urmate de Scântei galbene (1926), Cu voi (1930), Comedii în
fond (1936), Opere (1944), Stanţe burgheze (1946) Poezii (1956) În 1923 a fost premiat de Ministerul
Artelor pentru volumul Plumb, iar în 1925 i se conferea Premiul pentru poezie al Societăţii Scriitorilor
Români. Premiul Naţional de poezie pe anul 1934 era acordat ex-equo lui Bacovia şi Arghezi.
Temperament interiorizat, cu o constituţie trupească fragilă, maladiv ca şi poezia sa, poetul
este mai degrabă absent din viaţa literară, preferând prim-planului pe care îl situa opera, recluziunea şi
anonimatul. Dacă, fizic, Bacovia a fost mereu o palidă prezenţă, opera, în schimb, s-a bucurat de
aprecierile elogioase ale unora dintre cei mai importanţi critici interbelici (Eugen Lovinescu, Şerban
Cioculescu, Vladimir Streinu, Tudor Vianu, Pompiliu Constantinescu, Perpessicius), valoarea de
excepţie a liricii sale atrăgând atenţia şi generaţiilor mai noi, de critici, între care pot fi citaţi I.
Negoiţescu, Ov. S. Crohmălniceanu, Mihail Petroveanu, Al. Piru, iar în zilele noastre Nicolae
Manolescu. Cu trecerea timpului, interpretările critice au scos în evidenţă actualitatea şi modernitatea
mesajului său artistic.
Bacovia nu se afla în situaţia lui Lucian Blaga, fost diplomat şi autor de filosofii iraţionaliste,
ori în cea a lui Ion Barbu, Nichifor Crainic, Radu Gyr şi Dan Botta, foşti simpatizanţi făţişi ai dreptei.
Cât priveşte „vremurile noi”, care păreau a sufla puternic în pânza vechii creaţii, tocmai reticenţele
maladivului poet, de a se fi afişat zgomotos şi public, festivist, îl ţineau la distanţă de răfuiala generală
de care se contaminase societatea românească şi cu osebire lumea culturală. Fondul ideatic al creaţiei
literare conţinea, în aria angoaselor atât de profund descrise, şi un ton resentimentar, al
marginalizatului în societatea niciodată perfectă. Prin urmare, cel puţin într-o primă etapă, Bacovia
este recuperat, i se acordă mai multă atenţie, fiind „ridicat la locul de cinste pe care îl merită.”
În pofida deteriorării abrupte a climatului literar, cauzate de ororile războiului, ca şi de
răsturnările ce se conturau pe plan politic, anul 1944 a fost unul fast pentru George Bacovia. Poetul îşi
vedea editat volumul de Opere la Editura Fundaţiilor Regale, apariţie semnalată drept un eveniment
cultural. Părea că Bacovia însuşi dorea să renunţe la autismul de până atunci şi să se integreze noilor
vremuri, spun biografii săi. În realitate, poetul nu devine altul, putându-se mai degrabă vorbi despre
reacţiile fireşti ale autorului faţă de atenţia care i se acordă. Nu-i mai puţin adevărat că sărbătorirea
oficială a unui scriitor, într-un climat considerat al schimbărilor fundamentale pe plan social şi politic,
semnifica recunoaşterea importanţei acestuia atât în spaţiul literar artistic, cât şi în orizontul naţional.
În pofida acestei oportunităţi, la care numai câţiva dintre marii scriitori au „marşat” prezenţa sa
publică rămâne la fel de discretă, iar activitatea literară i se restrânge la câteva colaborări în gazetele
timpului, fiind în contextul vieţii literare atât de inconsistente, încât s-ar putea susţine că, doar
comparativ cu propriul trecut, George Bacovia devenise mai activ. Numai sub acest aspect putem
accepta afirmaţia lui Liviu Chiscop46, din care rezultă că „ între 6 martie 1945 şi 30 Decembrie 1947
urmează o perioadă plină de evenimente pentru poet şi opera sa, în sensul că Bacovia este readus în
actualitate fiind, rând pe rând, publicat, editat, reeditat, intervievat, stipendiat, sărbătorit”
Începând cu 1948 destinul lui Bacovia cunoaşte o răsturnare de planuri. Crizismul şi discuţiile
pe marginea decadentismului afectează in corpore opera strălucitei pleiade de scriitori interbelici
căreia Bacovia îi aparţine: Arghezi, Blaga, Barbu, Maniu, Voiculescu. Laolaltă, ei sunt scoşi din viaţa
literară, dar consecinţele diferă de la caz la caz, situaţie în care Bacovia poate fi considerat, în
semantica limbajului contemporan o victimă colaterală. Între ianuarie 1948 şi septembrie 1955 se
derulează „cea mai lungă şi cea mai tristă [perioadă] din întreaga existenţă a poetului”47.

46
Liviu Chiscop, Paharul cu otravă (Adevăr şi ficţiune despre destinul lui Bacovia), Editura Grigore Tăbăcaru,
Bacău, 1999, p. 40
47
Liviu Chiscop, op. cit., p. 40

168
 În fine, cea de a patra şi ultima dintre faze, plasată de biografi între septembrie 1955 şi mai
1957, se referă la reintegrarea lui Bacovia în circuitul valorilor naţionale.
Reluând in extenso cele patru etape reprezentative, după atingerea punctului maxim din biografia
poetului, stabilit a fi anul 1944, cu apariţia volumului de Poezii, una dintre cele mai pertinente analize
ale liricii bacoviene aparţine studentului de atunci I. Negoiţescu. În „Revista Cercului literar”, Sibiu, I,
nr.6, 8 iunie 1945, pp. 19-26, cunoscutul critic de mai târziu glosează pe marginea poeziilor din volum
într-o analiză punctuală, prin trecerea în revistă a tuturor aspectelor ei esenţiale. Cu excepţia unui
pasajului „Surprins în accente marxiste, poetul devine interesant atunci când deschide din schemele
liricii sale sociale o perspectivă citadină, aplicată atât oraşului modern, cât şi provinciei arhaice”, din
care derivă un anume protest social şi orientarea de stânga a creaţiei lui Bacovia, nimic din ceea ce
scrie I. Negoiţescu nu se abate de la formula criticii estetice 48, al cărei apus se contura. În 1945
Bacovia publică volumul Stanţe burgheze, dar fără a avea ecourile aşteptate. Anul următor, sărbătoresc
pentru biografia poetului, este mai bogat în semnificaţii: Tudor Opriş scrie medalionul Bacovia, poet
social, text apărut în „Naţiunea”, I , nr.78, 26 martie 1946. Eugen Jebeleanu îl elogiază în „Revista
Fundaţiilor Regale” sub titlul G. Bacovia la 65 de ani49. O lună mai târziu, poetul reapare, după o
lungă absenţă, în presa literară, „Veac nou” publicându-i poeziile Spre primăvară, apărută iniţial în
Comedii de fond (1936), Plumb de toamnă, Serenada muncitorului, Vobiscum şi De ultimă oră, alegeri
desigur neîntâmplătoare pentru o revistă care anunţa vremuri de regenerare. În prima pagină Eugen
Jebeleanu semnează textul Un cântăreţ al poporului, dedicat lui Bacovia, însoţit în cea de a patra de
un interviu, luat de acelaşi Jebeleanu, interviu jalonat de enunţuri rezumative, menite a ilustra fără
echivoc, subiectul şi atitudinea democratică a convorbirii: Umbra mea se adânceşte în cartiere
democratice – Mediul care presează – Alături de năzuinţele proletariatului – Frimu, Neculuţă,
Dobogeanu Gherea, Ibrăileanu – Slujbă şi şomaj – Izvoarele poeziei. Desigur, la originea şarjelor de
cuvinte se afla Eugen Jebeleanu, care se ocupă pe multiple planuri de promovarea poetului şi a operei
sale. Jebeleanu era cu adevărat foarte activ în presa momentului şi e de presupus că, pe lângă o serie
de afirmaţii care vin ca o mănuşă orientării generale a publicaţiei, dar şi recunoaşterii atitudinii
„progresiste” a autorului50,acesta sau redacţia marcase într-un chenar alte spuse ale poetului, care
consunau cu tonul mobilizator de care se molipsise tot mai mult presa: „Poezia nouă, în aceste
împrejurări de schimbări sociale, nu mai poate fi lăsată la discuţiile de cafenea prin oraşe; menirea ei
este de a fi cunoscută cât mai mult de clasele sociale, de unde apoi ar evolua spre acel viitor promis, pe
care-l aşteptăm”. În „Contemporanul”, I, nr.4, 11 oct., 1946 apare un al doilea text cu accente
mobilizatoare ale poetului cunoscut până la acel moment tocmai prin atitudinea sa permanent
defensivă: „Arta şi artistul nu pot rămâne până la urmă departe de om. Am experimentat eu însumi
acesta. Căci, iată oamenii m-au descoperit. Cred că aceasta se datoreşte (sic !) faptului că în poezia
mea găsisem şi eu drumul spre oameni, pornind – se înţelege – tot de la om, ca şi faptului că lumea a
intrat acum într-o zodie în care arta, ca şi celelalte bunuri, se îndreaptă spre drumul care duce la
dreptul tuturor de a se împărtăşi din ele”51. În intervalul dintre cele două „intervenţii”, poate şi datorită
efectului celei dintâi, Bacovia participă la şedinţa de alegeri a Societăţii Scriitorilor Români (14 sept.
1947) făcând parte din prezidiu, alături de K. Zambaccian şi de generalul C. Argeşeanu52.

48
De altfel, autorul şi-a reluat fără modificări medalionul critic în volumul Scriitori moderni, Editura pentru
Literatură, Bucureşti, 1966. Exemplificăm prin câteva citate din amplul articol semnat de I. Negoiţescu: „E drept
că acestui peisaj putred, acestor profiluri supte de culoare, într-o urbanitate de periferie, le corespund artificiile
decorative ce umplu până la saturaţie minimul spaţiu al poemului. Dar e tot atât de drept că descriind-o,
atmosfera bacoviană, atât de pregnantă în mizeria ei, şi – ca după o ardere pe veci pierdută – analiza criticului nu
păstrează decât zgure grafice (...) Căci poezia bacoviană aparţine expresiilor celor mai specifice ale
simbolismului şi tehnica sa se rezolvă exclusiv cu mijloacele pe care şcoala simbolistă i le-a oferit, acea sumă a
sugestiilor care vin din muzică, din culoarea irizată în josul luminii, din atmosfera confuză a inconştientului,
toate consecinţele marii picturi impresioniste, cărora apoi temperamentul poetului le-a adăugat aura fanată a
destinului său, sarcasmul şi nuanţa decrepită, funebrul aur clamant (...) Impresia care se desprinde din poezia lui
Bacovia poate fi deopotrivă a unor simple combinări, născând efervescenţe ce predispun la melancolie, a unei
vieţi în descompunere, ce îşi consumă ultima picătură de dezgust.”
49
„Revista Fundaţiilor Regale”, XIII, serie nouă, nr.7, iulie 1946, p. 706
50
„Seismele sociale nu m-au lăsat niciodată indiferent. Numai cei care n-au voit n-au găsit urma lăsată de aceste
seisme în poeziile mele”
51
G. Bacovia, Artistul nu poate rămâne departe de om, în „Contemporanul”, I, nr. 4, 11 oct., 1946, p. 1

169
 După ce este sărbătorit cu ocazia împlinirii a 65 de ani la Ministerul Artelor (1 noiembrie
1946) în prezenţa noilor generaţii de scriitori, gest ce a fost interpretat ca o atragere de tip
propagandistic a scriitorilor importanţi către forţele (politice) care se confruntau în scopul ocupării
scenei politice din acei tulburi ani, vara următoare oraşul natal îi organizează o nouă festivitate, despre
care relatează pe un ton mai degrabă oficios propagandistic decât literar organul local „Luptătorul”53.
Celălalt ziar local bacăuan, „Înainte”, îi publică poezia Doină. În acelaşi an, 1947, cu mult înainte de a
se consuma sărbătoarea din oraşul natal, prin care poetul era integrat noilor orizonturi literare, în
calitatea-i de reprezentant al criticii oficiale, Perpessicius recenzează volumul Stanţe burgheze,
negăsind aproape nimic din aspiraţiile politice enunţate despre opera lui Bacovia, cu prilejul sărbătorii
la care s-a făcut referire54
Între 1948 şi 1956, fără a fi interzis, Bacovia intră în conul de umbră al ignorării. Despre om şi
operă scriu G. Călinescu, mai întâi în „Naţiunea”55,iar apoi în „Jurnalul literar”56.Tudor Opriş, dezvoltă
şi el, unele consideraţii pe marginea poeziei bacoviene în „Naţiunea” (oct., 1948), pe care nu le va
continua din cauza tensiunilor apărute. Disputele în jurul crizei culturii57iau amploare pe la jumătatea
anului precedent, adâncind confuzia în care cei mai mulţi plutesc în derivă. Conform noilor Apeluri,
care gravitează în sfera politicului şi în lumina criticii literare oficiale, noii responsabili culturali
combat tot mai vehement ceea ce ei numesc infiltraţiile ideologice decadente: „Să lovim fără cruţare
în toţi aceia care vor să semene oboseala şi şovăiala! Să stârpim infiltraţiile ideologice decadente
52
Alegeri la S.S.R., în „Revista literară”, III, nr.32, 21 sept. 1947, p.8; vezi şi Nicolae Georgescu, Matrioşe
administrative scriitoriceşti, 1947, în „Manuscriptum”, nr. 1-4, 2007, pp. 98-114
53
„Casa culturală a Apărării Patriotice a izbutit să organizeze o frumoasă manifestare omagială pentru poetul
George Bacovia, fiu al Bacăului, invitat astăzi mulţumită regimului democratic, la locul de cinste pe care merită
să-l ocupe. Manifestarea a atras un foarte numeros public, în faţa căruia domnii avocaţi Răileanu, în numele
Apărării Patriotice, subprefect Terente, în numele populaţiei, au urat bun venit scriitorului. Tovarăşul învăţător
G. Ilie, într-o documentată conferinţă, a înfăţişat opera poetului, ridicându-se împotriva concepţiei acordate de
critica oficială după care Bacovia ar fi un împietrit într-o anumită atitudine de pasivă resemnare (subl. mea, L.
Ch.). Traiectoria activităţii poetului, a dovedit conferenţiarul, este traiectoria crizei sufleteşti a intelectualului mic
burghez care suferă tragedia prăbuşirii tuturor valorilor în care a crezut. Specifică lui Bacovia este ridicarea după
această prăbuşire, ridicare până la alăturarea de mişcările muncitoreşti progresiste, până la a deveni povestitorul
lumii noi ce se clădeşte astăzi” (Sărbătorirea poetului Bacovia, în „Luptătorul”, II, nr. 63, 16 iulie 1957, p. 2.,
apud, Constantin Călin, Dosarul Bacovia, I, Editura Agora, Bacău, 1999, p. 420
54
„D-l Bacovia ocupă în poezia noastră modernă, aceea care a împrospătat în prima decadă a veacului acestuia,
izvoarele de inspiraţie ale lirismului nostru, un loc aparte în vecinătatea lui Dimitrie Anghel, a lui Ion Minulescu
şi a lui Tudor Arghezi. Motivele florale şi de insinuantă melancolie ale celui dintâi, celor exotice şi fanteziste, ale
autorului Romanţelor pentru mai târziu, sau poeziile de inedite frăgezimi angelice şi de infernale suavităţi, a d-
lui Arghezi, d-l Bacovia i-a adus peisajul vârstelor geologice, când apele nu se desprinseseră cu totul de uscat şi
de decorul aşezărilor lacustre, înainte ca oamenii să fi fost smulşi cu Atlantida lor cu tot şi îngropaţi în cine ştie
ce fund de mare (...). D-l G. Bacovia n-a fost niciodată un exuberant. Dimpotrivă. Romantismul său, căci sunt ici
şi colo suspine romantice, a fost abătut cu grijă din drumul bogat de rezonanţe, al grotelor.(...) Cu Boemă se
închide volumul acesta intitulat atât de neverosimil la prima vedere Stanţe burgheze şi coborârea aceasta de
cortină înflorată nu e, desigur, întâmplătoare. Ea este excepţia care ratifică peisagiul unitar al volum lui, în care
notaţia enigmatică sau ambiguă, predomină. Ironie şi extract de pamflet, dezgust şi mizantropie, Stanţe burgheze
acuză caracterul criptic al poeziei d-lui Bacovia, în descifrarea căreia comentatorii vor trebui să facă operă de
scafandru ori de mineri (...) Discret şi încărcat de taine, d-l Bacovia coboară în inima lirismului său, ca într-un
tunel adânc. Acolo trebuie vizitat” („Jurnalul de dimineaţă”; textul este reluat în Perpessicius, Opere XI, Editura
Minerva, Bucureşti, 1980, pp.394-395
55
Spre o critică literară marxist-leninistă, în „Naţiunea” , III, nr. 567, 18 febr., p. 2
56
„Un simbolist e Bacovia şi s-ar zice că poeţii de felul lui nu recunosc nimic fix în Univers. În poezia lui
Bacovia nu găsim decât umiditate, putrefacţie, ploaie. Într-un cuvânt haos. Chiar în zona spirituală întâlnim
haoticul sub forma delirului. Cu toate acestea, Bacovia e şi el poet metafizic. Putem spune că «realul» lui e
haoticul formelor, continuul amestec de linii care pot să se menţină. La drept vorbind, poetul are ochi de pictor
maniheist. Universul nu izbuteşte să păstreze figurile geometrice, însă relevă câteva culori elementare, culorile
spectrului solar, alb, roşu, violet, galben. Negrul, de pildă, la Bacovia nu-i o negaţie, ci o formă specială de
lumină” (G. Călinescu, Poezia realelor, în „Jurnalul literar”, nr. 4-5, 1948; reluat în Principii de estetică, Editura
pentru literatură, Bucureşti, 1968)
57
„Dacă n-ar fi decât prezenţa fecundă a lui Sadoveanu, Arghezi, Cezar Petrescu, Zaharia Stancu, dacă n-ar fi
decât cele două sute de condeie ieşite din robie (...) şi încă discuţia despre o actuală criză a culturii ar fi
imposibilă” (Geo Dumitrescu, Pledoarie la „criza culturii”, în „Revista literară”, III, nr. 25, 3 aug. 1947, p. 8).

170
bazate pe dezertarea în faţa vieţii şi proslăvirea teoriilor demoralizante (...) Să nu lăsăm să se infiltreze
în România otrava ideologiei distructive a aşa zisei culturi a Atlanticului”58. Apelului aveau să i se
adauge alte evenimente cruciale din acel timp: căderea monarhiei (la 30 decembrie 1947), abolirea
Constituţiei şi instaurarea unui cenzuri draconice, odată cu noile reglementări privind regimul
tipăriturilor.
În fine, volumul Pasiunea lui Pavel Corceghin (eseuri critice), Editura de Stat, Bucureşti,
1949, al lui I. Vitner, având un titlul atât de sugestiv în ceea ce priveşte zona de import a
proletcultismului, conţine şi studiul Universul poetic al lui G. Bacovia.
La începutul anului 1948, în reţeaua bibliotecilor publice, şcolare şi universitare este difuzat, pentru uz
intern, primul Index59 (la scurt timp va apărea al doilea) cu numele autorilor români şi străini interzişi,
conţinând titlurile care urmau a fi epurate. Toate aceste evenimente, constituind a treia etapă
postbelică din viaţa lui Bacovia, îi vor afecta imaginea şi cariera. Operei i se aplică sancţiuni de felul
acelora care se abătuseră asupra scrierilor lui Blaga, Barbu, Aron Cotruş, Maniu, Pillat. Punctul de
vedere exprimat de Nicolae Moraru, secretar general la Ministerul Artelor, coincizând cu o poziţie
oficială în chestiunea promovării literaturii din acei ani, era următorul: „E greu, fără îndoială, să rupă
rădăcinile adânc împlântate de o şcoală, de o mentalitate, de un mediu anumit, dar rămâne cert că fără
o eliberare de Barbu, Arghezi, Bacovia nu se va putea trece la atacarea frontală a noilor teme, atac care
cere arme noi, potrivite sarcinii asumate”60
Eliberarea de trecutul apropiat (Blaga, Barbu, Arghezi, Bacovia), despre care scria N. Moraru,
însemna în limbajul critic al vremii nu numai ignorarea formulelor estetice respective, ci şi evitarea
oricărei referiri la persoana şi creaţia autorilor vizaţi. Aşa se petrec lucrurile cu Bacovia, asupra
publicării în volum sau în presă a poetului existând un autentic embargo. În 1951, a şaptezecea
aniversare a poetului trece neobservată. Poeziile încredinţate lui A. E. Baconsky şi Mihu Dragomir,
pentru „Steaua” şi respectiv „Tânărul scriitor”, apar numai după depăşirea etapei proletcultismului
celui mai agresiv, adică în 195661. Volumul pregătit pentru tipar încă din 1946, reluat în 1952, este
amânat până în 1957 deoarece, conform spuselor lui M. Petroveanu62, în timpul unei discuţii decisive
cu redactorii de la E.S.P.LA., purtată într-un moment ce ar trebui fixat între 1950 şi 1954 poetul
academician A. Toma, directorul editurii declarase: „Cât timp voi trăi eu, paharul cu otravă al poeziei
lui Bacovia nu va ajunge pe buzele cititorilor”. Pentru dreapta măsură, trebuie amintită şi alegaţia lui
Vladimir Streinu: „În nici o altă literatură n-am dat peste un poet atât de original în substanţa sa
poetică şi atât de puternic sugestiv” Afirmaţiile sunt aproape sincrone şi diametral opuse din punct de
vedere axiologic.
Numele lui Bacovia revine în presa literară încă din februarie 1955, premergând actul de
reabilitare a lui Tudor Arghezi, din luna mai, când acesta primeşte Ordinul muncii clasa I – Bacovia îl
va primi doi ani mai târziu – şi poziţia de membru titular al Academiei. Era semnalul unei schimbări
de atitudine, în politica faţă de marii scriitori şi intelectuali. Ştefan Druia, în „Contemporanul”, nr.7,
18 febr.1955, îi solicită un interviu axat numai pe ideea de pace şi de protest împotriva războiului. În
sfârşit, începând cu 1956, poetului încep a-i fi publicate poeziile încredinţate cu ani în urmă revistelor
„Steaua” şi „Tânărul scriitor”, dar şi altele date atunci la „Scrisul bănăţean” sau oficiosului „Scânteia”.
Lui Bacovia i se pregăteşte o grandioasă omagiere la împlinirea vârstei de 75 de ani. Ov. S.
Crohmălniceanu63, A. E Baconsky şi Emil Manu64, Teodor Vârgolici65, Ion Vitner în „Gazeta literară”
şi Petre Pascu în „Scrisul bănăţean” îi consacră studii. Eugen Jebeleanu, în colaborare cu soţia sa,
58
Apelul Uniunii Sindicatelor Artiştilor, Scriitorilor şi Ziariştilor (USAZ), în „Scânteia”, 26 oct. 1946, p.2.
59
Cf. Informaţie asupra activităţii şcolii de literatură şi critică literară „Mihai Eminescu”, în Marin Radu
Mocanu, Cazarma scriitorilor (Documente), Editura Libra, Bucureşti, 1998, p. 213, apud Constantin Călin, op.
cit.
60
N. Moraru, Studii şi eseuri, EPL, Bucureşti, 1950, p. 176.
4
În „Steaua”, VII, nr. 3, martie, 1956 apar poeziile Cogito şi În iarnă, iar în „Tânărul scriitor”, V, nr. 3 martie,
1956, poezia Arhaism. În „Scrisul bănăţean”, poeziile Seară (VII, nr. 10, octombrie, 1956, p. 4) şi Epodă (VII,
nr. 12, octombrie, 1956, p. 1). În „Scânteia” din 5 decembrie 1956, p. 2, apărea Egipet.
61

62
Mihail Petroveanu, George Bacovia, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1962
63
„Viaţa Romînească”, IX, nr, 8, august, 1956, p. 130
64
în „Steaua”, VII, nr-ele 1 şi 2, 1956
65
Teodor Vârgolici, G. Bacovia, însemnări critice, în „Tânărul scriitor”, IV, nr.9, sept., 1955, p.77 şi
Începuturile creaţiei lui G. Bacovia, în „Tânărul scriitor”, V, nr.9, sept., 1955, p.77

171
artista Florica Cordescu, îngrijeşte apariţia volumului de poezii din 1956. Primirea retroactiv a pensiei
de onoare, începând din decembrie 1955, are drept efect textul Răsplătire generoasă, din „Gazeta
literară”, II, nr.43, 1956, p.1), în ale cărei coloane se numără printre Scriitorii (care) salută
Congresul.66
Sub acest aspect, încununarea supremă o cunoaşte pe 14 decembrie 1956 când a fost
sărbătorită a 75-a aniversare a poetului, la Casa Scriitorilor, unde e adus „cu o maşină mare, elegantă,
comodă”, unde era „tot Bucureştiul poetic şi artistic” Amănunte suplimentare şi alte consemnări au
apărut în ultimul timp67. Evenimentul a fost înregistrat pe peliculă şi apare în filmul documentar
Bacovia-poemul de mâine, al regizorului Nicolae Cabel (1983). Între relatările martorilor şi cele ale
Agatei Grigorescu Bacovia68 diferenţele sunt semnificative. În acelaşi timp, pentru reprezentanţii
puterii populare, Bacovia constituie un martor credibil în încercarea de a demonstra răul pe care
mediul burghez, dur, l-a produs scriitorilor69. Era, în ceea ce-l priveşte pe poet, doar prilejul unei
încheieri memorabile a socotelilor lui cu această lume: „Mi-am realizat / Toate profeţiile / Politice /
Sunt fericit... / Frumos / Este cerul / Senin, sau mânios, / Un aforism celebru / Te face să trăieşti... /
Nu-i mâni, / Nici azi, / Nici ieri, – / Timpul...”
Să nu fi ştiut Bacovia ca nimeni nu e profet în ţara lui ?
*
Ion Barbu (1895 – 1961) este pseudonimul literar al matematicianului Dan Barbilian. Prin
volumele de versuri După melci (1921) şi Joc secund (1930), poetul se alătură lui Arghezi, Bacovia şi
Blaga, formând cea mai strălucitoare constelaţie lirică a perioadei interbelice.
După 1930 activează tot mai mult în domeniul ştiinţific (în 1937 devenea Secretar general al
Societăţii de Ştiinţe) şi numai arareori în literară. Totuşi, intervenţiile sale în presa culturală erau
primite cu viu interes, poetul fiind el-însuşi întruparea unui personaj excentric, devorat de pasiunea
pentru proza lui Mateiu Caragiale, pe care o admira necondiţionat. Frecventa Capşa, unde avea masă
rezervată şi ţuţeri. Erudit în domeniul artelor, rafinat interpretat al culturilor franceză, engleză şi
germană, pe care le cunoştea de la sursă, matematicianul-poet îşi încânta convivii prin vervă şi
inteligenţă, printre aceştia aflându-se şi alţi protagonişti ai vieţii literare şi anecdoticii de culise,
precum I. Minulescu, N. D. Cocea, Şerban Cioculescu, Oscar Lemnaru, N. Davidescu, C. Cristobald,
I. Iancovescu, Neagu Rădulescu ş. a.
Contemporanii, dar şi posteritatea, au consemnat simpatia poetului faţă de mişcarea legionară,
blestemul acestui fapt atârnând ca o altă sabie a lui Damocles deasupra destinului său până la sfârşitul
vieţii. Din fericire, legile gravitaţiei politice n-au acţionat, cum s-a petrecut cu scriitori de anvergură
intelectuală apropiată (Crainic, Pillat, Gyr, Voiculescu), între altele, pentru că Ion Barbu era şi un
foarte valoros om de ştiinţă.
Anul 1944 îl găseşte profesor la Facultatea de matematică din Bucureşti, consacrat
eminamente problemelor de algebră axiomatică şi cursurilor ţinute la Universitatea din Bucureşti. Pe
de altă parte, Ion Barbu este spectator, nu odată incriminat, al evenimentelor ce se derulează
imprevizibil şi periculos pe scena vieţii româneşti. În „Dreptatea” (seria a II-a, an I, nr. 12), la rubrica
Perna cu ace, chiar bunul său prieten, Oscar Lemnaru, evocă, în articolul Cafeneaua de odinioară, şi
figura indezirabilă a poetului; „Din cioburile rătăcite ale amintirilor încercăm să refacem atmosfera de
boemă de altădată, când între «Corso» şi «Capşa»... se desfăşura apriga viaţă a cancanurilor, a
intrigilor de culise, a glumelor cu ţintă precisă, a calambururilor, astăzi decolorate de tragedia
evenimentelor abătute asupra pământului. Mulţi dintre oamenii acelor vremuri au întreprins funerara
călătorie spre ţinuturile neantului (...) Ceilalţi, slavă Domnului, sunt în viaţă şi de două trei săptămâni,

66
„Salut cu căldură Congresul Scriitorilor din Republica Populară Română. Sub neobosita îndrumare a
partidului, munca literară a realizat opere valoroase. Asistăm la o mare înflorire de talente. Desigur că la Congres
se vor dezbate probleme orientate spre mari şi noi creaţii literare, care să reflecte complexitatea epocii noastre,
spre a deschide perspective şi mai bogate literaturii puse în slujba creării socialismului. Dorim ca lucrările
Congresului să aibă cel mai deplin succes pentru progresul continuu al operelor literare de toate genurile”
(„Gazeta literară”, an III, nr.24, 14 iunie, 1956, p.4)
67
Vezi Constantin Călin, Dosarul Bacovia, I, Editura Agora, Bacău, 1999, pp. 420-423
68
Alte noi Rotonde 13, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2006, pp.116-119
69
Agata Grigorescu Bacovia relatează că la a 75-a aniversare, sărbătorită la casa Monteoru, se afla şi o delegaţie
de scriitori sovietici, iar la vederea poetului – figură giacomettiană cu trupul vlăguit – unul dintre membri ar fi
exclamat: „Vai, săracul, ce slab e, se vede că a trăit sub burghezi !” cf. Alte noi Rotonde 13

172
graţie generozităţii destinului, au reapărut, reluându-şi locurile şi titlurile trecute vremelnic în posesia
celor mai trişti uzurpatori pe cari i-a înregistrat istoria ţării noastre (...) La «Capşa», Şerban Cioculescu
împreună cu subsemnatul pândeam clienţii şi le turnam în şvarţul veritabil câţiva stropi de calambur,
surogat de glumă şi de spirit cum hotărâseră să numească înţepăturile noastre unii confraţi. Ion Barbu,
poet şi matematician, calcula câte zile mai are până să închine formidabilul său imn lui Hitler... Ne-ar
face plăcere să-i cunoaştem şi azi opiniile pentru că desigur şi le-a schimbat.”
După încetarea rubricii Perna cu ace (2 sept. – 4 dec. 1944) din „Dreptatea”, titularul ei revine
sub o alta, De la Apus la Răsărit (semnată A.B.C. şi Styx), primul vizat fiind Ion Barbu:„ Cu prilejul
unei tragedii jucată în Piaţa Teatrului naţional, poetul matematician (cu limbaj cifrat, adică) patrula
încruntat cu unul, două sau chiar mai multe pistoale (...) Poetul cu pricina, autorul unui admirabil
poem adresat providenţialului Adolf Hitler a «compus» o scrisoare pe care a adresat-o S.S.R.-ului.
Epistola are scopul să arate că poetul ermetic îşi recunoaşte greşeala, că îşi face mea culpa, că admiră
infinit armatele U.R.S.S.-ului şi că de-acum înainte va fi om de treabă”70
În acelaşi an, „Scânteia”(nr. 39, 29, oct., 1944) publică fără semnătură articolul Epuraţia
scriitorilor, o „somaţie” adresată Societăţii Scriitorilor fiindcă nu procedase încă la o epurare de tipul
acelei iniţiate de Comitetul provizoriu de conducere al ziariştilor. Cu această ocazie, „Scânteia” îşi
asumă sarcina de a oferi o listă urgentă cu epurabili, între care se numără Ion Barbu („poet care a
purtat cămaşa verde”) şi Lucian Blaga („fost subsecretar de stat la externe în guvernul Goga-Cuza”).
Momentul corespunde perioadei când poetul începe să adnoteze, pe albitura paginilor publicaţiei
„Gazeta Matematică” propriile comentarii, cele mai multe destinate elucidării unor frământări, de-a
dreptul obsesive, din domeniul algebrei. Insolitul Jurnal ocoleşte prezentul terorizant, scos cu vădită
intenţie în paranteză. Excepţie face ultima consemnare, despre care se va vorbi la momentul potrivit.
Având în vedere auto-impusa „tăcere”, metaforic se poate afirma că, asemeni legendarului Ulysse,
poetul îşi cetluise timpanele. Dacă intenţia s-a dovedit iluzorie, determinarea totuşi impresionează.
Merită, de aceea, consemnate cele 65 de adnotări referitoare la problemele de geometrie care îi
absorbiseră preocupările şi în care analizează teorii, le emendează şi evocă, omagial, mari figuri ale
ştiinţei. Prin efortul de abstragere din lumea reală, Jurnalul de creaţie este remarcabil şi instructiv.
Muţenia nu-i lasă indiferenţi pe detractorii lui Ion Barbu, resentimentarii de conjunctură şi
aşa-numiţii „lupi tineri”. Şi unii, şi ceilalţi, îl provoacă insistent. Aurel Baranga scrie în 194571 două
articole potrivnice lui Ion Barbu, Note despre poezia hermetică şi Cele patru năpârliri ale lui Ion
Barbu în care etapele de evoluţie ale lirice barbiene sunt investite cu semnificaţii politice. Lăuntric,
efectul este devastator – deşi Barbu afişa în continuare o atitudine mai degrabă imperturbabilă –
determinându-l să aleagă claustrarea, ca soluţie de ultim moment: „Mult iubitule Domnule Stoilov, În
vederea conferinţei Dumitale de astăzi, am amânat ora de curs, pe care o aveam cu studenţii de la 2 ½
la 4 1/2. Mă pregăteam tocmai să vin, să mă apropii de gândirea dumitale, care mi-a dat totdeauna cele
mai mari încântări şi câteodată chiar vertigiu, când tocmai îmi răsare înainte un anume scrupul !
Conferinţa se ţine la sala Dales, dar în cadrul Institutului Francez. Ştii ce reputaţie de galofob mi-au
creat duşmanii mei din cafenele şi redacţii, mie, a cărui întreagă literatură e tributară câtorva mari
surse franceze, inaccesibile! Sunt laş. Mi-e teamă că mâine chiar voiu citi cu spaimă în „Dreptatea” o
improvizaţie în gustul următor, făcută să-mi înnegrească întreaga zi: Cutezanţa unui profascist notoriu:
«Ieri, la conferinţa în limba franceză a rectorului S. S., ţinută sub auspiciile Institutului Francez,
publicul a fost scandalizat şi abia şi-a conţinut revolta, zărind într-unul din staluri sinistra chelie şi
mustaţa de rău augur a unuia din strigoii cei mai avizi de sânge, aparţinând unei lumi are, se pare, a
apus odată pentru totdeauna. Ce are acest personagiu, bine cunoscut nouă, cu cadenţele limbii lui
Racine? Să se termine cu aceste provocări. Cerem arestarea fascistului Ion Barbu » Râzi, desigur. E,
totuşi, şi subiect de oarecare melancolie în farsa de mai sus. Sunt niţel terorizat de notorietatea, prea
caracterizantă, care mi s-a creat de unii. Trebuie să învăţ din nou să fiu liber. Mă voi resemna să citesc
conferinţa Dumitale, cum am citit şi Gândirea axiomatică din „Revista Fundaţiilor”, pentru care am
uitat să te felicit. Îţi urez un succes aşa cum vrei Dumneata: nu de radio, ci de aulă. Al Dumitale, pe
vecie, D. Barbilian” .(30 ianuarie, 1945)72
70
în “Dreptatea”, nr. 87, 6 dec. 1944: Vezi şi Ana Selejan, Trădarea intelectualilor, Transpres, Sibiu, 1992, p. 25
71
„România liberă” nr. 172 şi 181 din 21 febr. şi respectiv 2 mart.1945
72
Ion Barbu, Opere, II, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000, ediţie alcătuită de M. Coloşenco, prefaţă
de Eugen Simion, p. 889
4
„Naţiunea”, an, I, nr.5, 24 mart. 1946 cu articolul Decadenţa hermetismului.

173
 Un an mai târziu, în 1946, apar noi articole în care, raportat la imperativele contemporaneităţii,
poetul este blamat, direct sau indirect, în numele decadentismului. Un exemplu îl constituie Adrian
Marino73 .
Între 1944 şi 1947 amiciţia, probabil zdruncinată de unele remarci ale cunoscutului
calamburist Oscar Lemnaru, continuă totuşi. Ea constituie partea nevăzută a biografiei, fiind scoasă la
lumină de Mircea Coloşenco în volumul amintit în infra. (vezi nota 2). Dialogul epistolar îi cuprinde
pe Oscar Lemnaru74, Felix Aderca, Tudor Vianu, Nina Cassian, dar şi pe matematicienii Şerban
Gheorghiu, Aristide Halany, Haritina Şoiculescu, documentele fiind majoritar inedite până în anul
2000. Din sutele de scrisori devenite mărturii de epocă se pot desprinde cel puţin trei componente
relevante: prima, de abstragere, cît se poate, din faţa „prezentului”, a doua afectiv-confesivă, iar cea
de a treia de preţuire ştiinţifică şi literară.
Corespondenţa poetului dezvăluie atenţia binevoitoare arătată unora dintre mai tinerii confraţi,
prilej de a-şi manifesta cu discreţie, dar eficient adeziunea către noua artă, ce includea printre valorile
ei şi idealurile luptei de clasă. Comentariul la citirea poemului Griviţa roşie, al lui Marcel Breslaşu,
datează din această perioadă. Scrisoarea însă e un amestec de ironie, cinism şi...hermenutică literară
din care se pot desprinde unele pasaje ilustrative: „Cât de bine sfătuit a fost instinctul dumitale artistic,
folosind termenii speciali manetă, utecist, care se introduc în inima lucrului. Marea lecţie a lui La
Fontaine e folosită cu înţelepciune...Pasgiul „Griviţa roşie, Griviţa grevistă” e de o mândră elocuţie.
Dar bonomia înlăcrimată cu care redai forfotul străzii, ezitarea soldaţilor («Ce vreţi, mai fraţilor) !».
Ea îmi dă măsura unui Breslaşu pe care îl presimt: prozatorul. (...) Exemplul dumitale trebuie să dea
de gândit, nu mie poet revolut, ci poeţilor activi. Dumneata dovedeşti că se poate merge la poezia
totală, care prinde în arderea ei mulţimile înfiorate, către poezia povestită de ultimul ei profet.”75
Pentru că opoziţia faţă de persoana şi opera poetului se manifesta făţiş, iar cursul
evenimentelor nu prevestea nimic bun, Ion Barbu publică în „Timpul”76 o precizare în care se dezice
de legionarism şi antisemitism. Aproximativ în aceeaşi perioadă numele sau artistic repare în presă,
prilejuit de publicarea poeziei Dedicaţie77. De asemenea, în „Revista literară”78, este semnalată apariţia
unui număr din „Agora” sub patronajul Fundaţiilor Regale pentru Literatură şi Artă, îngrijită de Ion
Caraion şi Virgil Ierunca. Colaborările din „Agora” sunt excepţionale: Montale, Saba, Quasimodo,
Barbu, Blaga.
Tot atunci, în „Revista literară”79, Ion Barbu publică Protocol al unui club Mateiu I. Caragiale pe
care, ulterior, i-l transcrie lui Tudor Vianu spre a-i cere opinia şi a avea un punct de vedere competent
asupra subtilităţilor de ordin formal-artistic80şi deschiderii lor interpretative. Dacă adăungăm şi propria
încredinţare, că versurile atunci tipărite, ale Protocolului..., reprezentau tot ce dăduse mai valoros
literaturii române, poziţia în faţa vicisitudinilor politicului părea consolidată, mai ales că, în acelaşi
număr al „Revistei literare”, Miron Radu Paraschivescu semna un studiul Comentarii la Protocol,
structurat în trei subcapitole, Fondul, Realizarea formală, Perspectivele poeziei barbiene.
Însă, imediat ce vreunul dintre numele ilustre reapărea literar, generaţia proletcultistă (pe
punctul de a se constitui) îl atacă frontal. Ideologia este invocată deopotrivă ca armă politică şi unealtă
artistică. Repoziţionarea lui Ion Barbu este veştejită de Zaharia Stancu în articolul Aripile poeziei81
5
Vezi corespondenţa cu Oscar Lemnaru (scrisorile numerotate 321,323, 324, 339, 342, perioada 1944-1947, în
Ion Barbu, op. cit, II, pp. 900-1001
6
. idem, pp. 908 -909
7
„Timpul”, 10 april., 1947
8
„Revista Fundaţiilor Regale” XV (serie nouă) nr. 7, iulie, 1947, p. 1

73
74

75
76

77
78
„Revista literară” III, nr. 19, 22 iunie, 1947
79
„Revista literară” III, nr. 9, 13 aprilie, 1947, p. 5, cu dedicaţia „Preşedintelui de onoare Al. Rosetti. „Revista
literară” este fosta „Orizont”; începe direct de la nr. 5 pentru a se metamorfoza, la scurt timp, în „Flacăra”.
80
Vezi scrisoarea din 13.04. 1948; republicată de Mircea Coloşenco în Ion Barbu, op. cit. II., pp. 941-942
81
„Revista literară”, an III, nr.9, 13 april. 1947

174
care minimaliza cu intenţie contribuţiile marilor poeţi interbelici: „Poezia generaţiei mele a fost una cu
orizont mărunt, întunecat. Poeţii, câţi au avut aripi, le-au pierdut pe drum, se cuvine să mărturisim.
Ultimele două decenii n-au fost prielnice poeziei înalte”. Insinuările lovesc în Arghezi, Barbu, Blaga,
Pillat, Voiculescu, integral anulaţi, prilej pentru Marian Popa de a comenta maliţios că tocmai de la
generaţia proletcultistă, Zaharia Stancu „aştepta altceva, cu adevărat elevat şi cert zburător” 82.
Intervenţia lui Zaharia Stancu se nutreşte direct din lucrările celui de-al doilea Congres al Uniunii
Sindicatelor Artiştilor, Scriitorilor şi Ziariştilor, ţinut în intervalul 18-19 octombrie 1947 şi având
printre vorbitori pe Gh. Apostol, Iosif Chişinevschi, N. Moraru, Ion Pas, Ion Călugăru, Marcel
Breslaşu, Z. Stancu ş. a. Printre cei mai vehemenţi s-a manifestat Nicolae Moraru, înalt funcţionar în
Ministerul Culturii, comunist ireconciliabil, care, referindu-se la viaţa literară românească interbelică,
avansa ideea că aşa-zisa decadenţă şi degenerare aparţine creaţiei din acel răstimp.
Având ca model directivele evenimentului menţionat, Nestor Ignat afirmă că „arta burgheză
este « artă» care ucide”, şi exemplifică din Picasso şi Ion Barbu, adăugând: „Să luăm o pildă
autohtonă, dintre multe altele: «La râpa Uvedenrode / Cu multe gasteropode / Suprasexuale /
Supramuzicale: / Gasteropozi ! / Mult limpezi rapsozi / Moduri de ode / Ceruri eşarfă / Antene de
harfă / Uvedenrode / Peste mode şi timp / Olimp». Ce este aceasta ? O farsă de prost gust ? Aşa va
răspunde fără îndoială imensa majoritate a cititorilor de literatură din România. O mână de «esteţi» va
recunoaşte însă, în cele de mai sus un fragment dintr-o poezie a d-lui Ion Barbu. Pe marginea lor, ca şi
în cazul picturilor lui Picasso, criticii burghezi au scris volume pedante. Nici o demonstraţie a esteticii
şi criticei «pure» nu poate transforma o asemenea îmbinare inchoerentă într-o operă de artă. Pentru
cine e dispus să identifice arta cu tehnica «picturii cu fecale» sau a poeziei cu Uvedenrode nu încape
îndoială că o artă decadentă din punct de vedere ideologic duce fără scăpare la decadenţă estetică”83
La atacurile concertate participă Ov. S. Crohmălniceanu şi Ion Vitner84, primul cu articolul
Ermetismul, iar al doilea scriind despre Limitele decadentismului în cultura românească. Sub impactul
unor astfel de atitudini demolatoare de creaţii şi destine, Ion Barbu va răspunde printr-un articol pro
pace85, semnând pe aceeaşi pagină cu Asztalos Istvan, Ury Benador, Geo Bogza, D. D. Botez, Lucia
Demetrius, Chiril Economu, Mihail Mujic, M. R. Paraschivescu, Cezar Petrescu, M. Ralea, Revy
Elena, Gh. Spacu, Ana Tălmăceanu-Dinescu, Tudor Vianu, George Vraca, Gh. Vrânceanu.
La 31 Decembrie 1947, cadrele universitare din Universitatea Bucureşti depun Jurământul de
credinţă „poporului şi de a apăra Republica Populară Română împotriva duşmanilor din afară şi
dinăuntru şi de respecta legile Republicii Populare Române şi de păstra secretul de serviciu”. Printre
semnatari se află şi Dan Barbilian86.
În februarie 1948 publicaţia „Studentul român”87 reproduce textul Narcisismul, o falsă valoare
a poeziei moderne, al cărui semnatar este Savin Bratu
Din Chestionarul (datat 4 martie 1949), la care Ion Barbu răspunde pentru Fişa personală
întocmită de Ministerul Educaţiunii Naţionale, Cultelor şi Artelor (Direcţia Generală a
Învăţământului Superior), Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti, rezultă atitudinea mai degrabă de
apropiere şi conformitate a poetului cu cerinţele politice ale vremii. Din acest Chestionar se ştie, de
pildă, că matematicianul devenise membru al organizaţiilor ARLUS (1946) şi al Institutului Sovieto-
Român (1947)88, că în septembrie 1947 aderase la P.C.R., că din octombrie 1940 simpatizase cu
Programul de revendicări sociale, înşelător, al legionarilor, iar după 23 August 1944 nu mai depusese
nicio activitate politică89
82
Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, I, Fundaţia Luceafărul, Bucureşti, p. 127
83
în „Scânteia”, 27 oct. 1947
84
„Contemporanul”, nr-ele 58, din 31 oct. şi respectiv 62, din 28 nov. 1947
85
apud Mircea Coloşenco, în Ion Barbu, Opere, II, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000, p. 1190-1192
86
Ion Barbu, idem, p. 931
87
„Studentul român”, seria 3, anul 4, nr, 9, 25 febr. 1948
88
Vezi Ion Barbu, Opere, II, p. 1089
89
Redăm din Fişa personală întocmită de Ministerul Educaţiunii Naţionale, Cultelor şi Artelor (Direcţia
Generală a Învăţământului Superior), Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti:1. Cât timp a funcţionat în afara
Ministerului Public: [răspuns]: Din martie 1930 până la sfârşitul lui septembrie 1940, am fost actuar la
Ministerul Muncii (Asigurări Sociale). Motivele plecării: Dat afară fiindcă nu eram legionar// 2. Din ce sindicat
faceţi parte şi de când ? [răspuns] Sindicatul Corpului Didactic Universitar, din ianuarie 1945// Din ce
organizaţie de masă ? [răspuns] ARLUS, 1946; Institutul Sovieto-Român 1947// Din ce organizaţie politică ?
[răspuns] Am aderat, în septembrie 1947, la P. C. R.// Cu ce organizaţie politică aţi simpatizat în trecut ?

175
 Dintr-o altă Declaraţie, intitulată Situaţia la Facultate şi publicată de Gerda Barbilian
desprindem şi alte amănunte referitoare la întrebările ce i se puneau despre trecutul său: „Fişa pe care
mi-o alcătuise legionarii G. M. Şi R. Ţ., asistenţi ai Facultăţii pe atunci, poate fi arătată ca
dezastruoasă. Aceeaşi învinuire de simpatii semite şi democratice (probe: editarea volumului meu de
poezii de către Cultura naţională, fundată de A. Blank, volumul elogios Ion Barbu, scos la aceeaşi
editură de Tudor Vianu, camaraderia mea cu pictorul Marcel Iancu, cu scriitorul Felix Aderca şi mai
ales vechile şi nestrămutatele prietenii cu avocatul Simion Bayer şi academicianul de astăzi Al. Rosetti
(...) Mai grav, în Facultate n-am şovăit să disting, când era cazul, pe studenţii de origine evreiască:
M.P. şi Gh. Ţ., M. N. E sigur că meritul lor era de partea cestor studenţi, şi n-am făcut decât să-i
proclam. Pe atunci însă puţini profesori aveau acest curaj. În timpul guvernării legionare... casa mea a
stat deschisă foştilor mei studenţi Gh. Ţ. şi M. P., cărora le împrumutam cărţi şi căutam să le menţin
antrenamentul matematic în acea perioadă dificilă pentru ei, plină de măsuri rasiste pe cât de stupide,
pe atât de crude (...) Mama ei [a soţiei], văduva unui doctor din Kottbus, a avut mult de suferit din
pricina regimului hitlerist. Rămânerea în Bucureşti a vărului nevestei mele, antifascistul Rudolf
Schmidt, obţinerea vizei din 6 în 6 luni, se făcea sub propria mea garanţie şi devenise un adevărat
coşmar pentru mine. Cea mai mică bănuială de ostilitate împotriva regimului fascisto-legionar... ar fi
adus automat anularea girului meu şi extrădarea acelui nefericit (vezi dosarul Siguranţei,
corespunzător bilet de liberă trecere: nr. 73382 / 1936)
Legionarii mi-au cerut imediat să-i servesc cu scrisul...N-am îndrăznit să-îi refuz şi le-am
predat câteva manuscrise (mai ales cu conţinut religios), de care ei au dispus apoi. Asasinatele sin
noiembrie, printre care ale lui Iorga şi Madgearu, mi-au deschis ochii. De atunci am bătut în retragere:
cu prudenţă, pentru a nu provoca răzbunarea lor. Căderea legiunii a rezolvat încă mai curând decât
sperasem aceste dificultăţi”90.
Dacă în viaţa personală Chestionarele şi Declaraţiile aduc grele clarificări, în ceea ce priveşte
viaţa literară a poetului, acesta continuă să fie etichetat în tonurile cele mai sumbre. În raportul Spre
un nou avânt al creaţiei literare (25-27 mart.1949) Zaharia Stancu califică mesajul artistic barbian
drept un „cântec intelectualizat până la dezumanizare”, şi nu face decât să recicleze idei deja scrise cu
trei săptămâni înainte în „Viaţa Romînească”, unde afirma că Ion Barbu este autorul unor „lucrări
inutile, ba chiar dăunătoare”91.
Devine într-o bună măsură explicabil de ce poetul îşi pune un an mai târziu, în 1950, semnătura pe un
text de conjunctural, de „atitudine” împotriva războiului rece şi al imperialismului american: „Ştiinţa
este rodul păcii. A pregăti atmosfera vreunui nou război înseamnă să porţi o atingere de moarte
cercetării. De altfel, imperialismul, şi mai ales imperialismul american, a însemnat totdeauna o
nesocotire a tot ce este sforţare creatoare. E cunoscut că universităţile de peste Ocean, cele mai dotate
de «regii» trusturilor, sunt şi cele mai elementare. Universităţi în care tinerimea învaţă să se
deşucheze, cu ţigări opiacee şi apropieri promiscue. Lucrând cu atâta râvnă la în sectorul nostru
ştiinţific, acela al Algebrei moderne, inspirându-ne din gândirea marilor algebrişti sovieticei, avem
sentimentul de a lucra pentru pace. În conexiunea universală care comandă fenomenele, ştiinţa pură e
strâns legată de ştiinţa aplicată, de la care aşteptăm atât îmbunătăţirea condiţiei noastre omeneşti, cât şi
făurirea mijloacelor potrivite de apărare contra atentatelor atomice plănuite de conducători cu

[răspuns] Am simpatizat, din octombrie 1940, cu Programul de revendicări sociale, înşelător, al legionarilor//
Din ce organizaţii politice aţi făcut parte ? [răspuns] Din niciuna// Activitate politică după 23 August 1944 ?
[răspuns] - // Aţi fost condamnat politic ? [răspuns] - // (passim)
90
Gerda Barbilian, Ion Barbu, Amintiri, Editura Cartea Românească, 1975, pp..226-228, reluată în Ion Barbu,
Opere II. pp. 438-439 (passim)
91
„Viaţa Romînească” nr. 3-4-, mart. - april., 1949, p. 205

176
mentalităţi de gangsteri”92. Cuvintele par a-i aparţine datorită câtorva vocabule care fac notă distonantă
cu limbajul proletar, lignificat pe care M. Niţescu l-a amendat, peste ani, într-o carte de sertar93
Anul 1951 acutizează raporturile oficialităţii cu moştenirea literară barbiană. Lupta
„proletariatului literar” împotriva intimismului, decadentismului, ermetismului, cosmopolitismului,
într-un cuvânt împotriva modernităţii, ia amploare odată cu desfăşurarea Sesiunii generale a
Academiei R.P.R., din martie 1951. Intervenţiile participanţilor sunt strânse în volum sub titlul
Lucrările tovarăşului Stalin asupra lingvisticii şi problemelor ştiinţelor din ţara noastră94, Leonte
Răutu, conducătorul prezidiului, afirma: „Poetul Ion Barbu, ale cărui poezii şi acum constituie
slăbiciunea secretă a unora dintre intelectuali şi care este de altfel un matematician valoros, a ajuns pur
şi simplu la interjecţii: «Lir-li-lai, cir-li-lai,/ Precum stropii de apă rece/ În copaie când te lai/ Vir-o-
cin-go-co-ling,/ Oase-nchise afară-n firg/ Lir-liu-gean, lir-liu-gean». Cu cât dispreţ pentru popor,
pentru limba sa, pentru comorile culturii sale i-a animat pe aceşti scriitori [referinţele sunt extinse din
contextul mai larg, necitat de noi, la Arghezi şi Blaga] care au putut să pună fără jenă pe hârtie aceste
«conjugabilităţi», «cosmogeneze» şi «vir-o-cingo-co-lin-guri» .Printre cei care ţin să-i dea, şi ei, o
lecţie creaţiei lui Ion Barbu se numără şi Eugen Campus: „cine pledează pentru o limbă populară a
literaturii, exclude orice valoare a operei barbiene”95. Citit astăzi, enunţul ar fi corect şi în conţinut şi
în formă, deoarece – este bine ştiut – o „limbă populară a literaturii” n-ar fi posibilă, ci contrară
dialecticii limbajului şi cu atât mai mult evoluţiei limbii literare.
Ca o curiozitate, cel puţin, merită înregistrat un Protest al poetului: „Nu vin la cafenea nici să
fac afaceri, nici să stau de vorbă. Vin să-mi fac munca mea de matematician care are din păcate nevoie
de excitantul cafelei. Mă costă bani şi sănătate, dar nevoia e imperioasă. Filtrul care mi se serveşte
uneori e contrafacere. Desigur, apa dulceagă şi neagră, ce se aduce sub acest nume, nu face 200 de
lei ! Declar că această neregulă aplicată mie, pentru care cafeneaua este un cabinet de lucru, înseamnă
pur şi simplu sabotagiu. Lucrez în cadrul planului cincinal la un tratat de matematice (şi în calitate de
scriitor, la o traducere din Shakespeare). Fac vinovaţi pe funcţionarii puţin scrupuloşi, care falsifică
filtrul, de întârzierea muncii mele.” Protestul, datat 17 noiembrie 1951, este semnat D. Barbilian
(scriitorul Ion Barbu), Profesor la Universitatea C. I. Parhon, Membru al Uniunii Scriitorilor din
R.P.R.96 Cafeneaua făcea parte din viaţa sa, acolo îşi redacta o parte din cursurile ţinute „peste drum”
la Facultatea de matematică, iar episodul a intrat în anecdotica vieţii literare.
În 1953, în pofida organizării unor consfătuiri menite să amelioreze activitatea editorială,
grupul marilor scriitori din care face parte şi Ion Barbu este sistematic ocolit. La consfătuirea
organizată de E.S.P.L:A, Zaharia Stancu deplângea „linia îngustă şi greşită” trasată în vechiul regim
valorificării moştenirii literare. Stancu cerea să fie tipăriţi mai mulţi clasici ai literaturii universale şi
mulţi români, printre care nu se numără, însă, Arghezi, Blaga, Barbu, Pillat, Goga, Voiculescu.
Aceleaşi idei, dar în continuare ignorând adevăratele valori, se regăsesc în Comori îngropate97, semnat
de Zaharia Stancu. La sugestia lui Gheorghiu-Dej şi sub direcţia lui Mihai Ralea, Ministerul Culturii a
organizat în anul următor o nouă consfătuire, secretă, privind politica editorială, consfătuire la care au
fost invitaţi intelectuali şi scriitori fără atribuţii în sistemul politic sau de conducere literară. Cu acest
prilej, G. Călinescu a propus retipărirea lui Arghezi, Blaga, Al. Philippide şi Ion Barbu. „Un accent
92
„Ştiinţa este rodul păcii, în „Contemporanul”, 21 aprilie 1950, p. 3 şi reluat în Ion Barbu, Opere, II, pp. 483
1
M. Niţescu, Sub zodia proletcultismului. O carte cu domiciliu forţat (1979-1995). Dialectica puterii. Eseu
politologic, Ediţie îngrijită de Mihai Ciurdariu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, Seria Istorie, pp. 294-295.
2
Academia R.P.R, Lucrările sesiunii generale ştiinţifice din 21 - 25 martie 1951, Editura Academiei, Bucureşti,
1951
3 „Viaţa Românească”, nr. 5, mai, 1951
4 Vezi referinţe mai ample despre „boemul” Ion Barbu în C. Cristobald, Capşa literară, în „Amfiteatru”, I, nr.
10, octombrie, 1966, reprodus de Gerda Barbilian în Ion Barbu, Amintiri 1975, pp. 268-269; episod amintit, de
asemenea, şi de Şerban Cioculescu, Amintiri, Editura Eminescu, Bucureşti, 1975, p. 254, ediţie reluată şi
întregită sub titlul Amintiri şi Jurnal, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2007, p. 310-314.
93
94
95
96

97
„Viaţa Românească”, nr. 8, aug., 1953, Vezi şi Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, I,
Fundaţia Luceafărul, Bucureşti, p, 863

177
special e pus şi de această dată pe traducerea capodoperelor universale. Gheorghiu-Dej aprobă acum
orice sume pentru atingerea acestui scop; se naşte în acest fel o armată de traducători în rândurile
căreia sunt acceptaţi chiar şi reacţionarii...”98. Scopul, în ceea ce priveşte revenirea în actualitatea
literară a lui Ion Barbu, este atins ca traducător, poetul fiind cooptat începând cu anul următor (1954)
în colectivul de traducători ai integralei shakespeariene. Însă, ca poet, Ion Barbu rămâne pe mai
departe contestat. Ştefan Iureş şi Ştefan Gheorghiu publică în aceeaşi perioadă amplul studiu Câteva
probleme ale creaţiilor tinerilor scriitori, care apare mai întâi în „Scânteia” şi in numărul imediat
următor din „Tânărul scriitor”. Scriind despre direcţii noi, dar şi despre „modele”, cei doi afirmă: „ E
limpede că poeziile decadente scrise în perioada dintre cele două războaie de I. Barbu, Lucian Blaga,
Tudor Arghezi şi alţii nu pot sluji drept pildă unui scriitor care vrea să exprime un conţinut pozitiv, să
făurească opere de înaltă artă”99.
Atacul lui N Tertulian100asupra unei recenzii scrise de Mihai Gafiţa, atac în care Ion Barbu este
pomenit în tonurile obişnuite (deşi articolul nici măcar nu-l viza) produce consecinţe imediate în
Cafeneaua Capşa101. Pornind de la o recenzie la un volum de versuri al lui Cicerone Theodorescu,
Tertulian găsise nimerit să lovească, între alţii, şi în Ion Barbu: „Cu asemenea metode, tov. M. Gafiţa,
care în repetate rânduri a atacat cu îndrăzneală manifestări ale influenţelor ideologice antirealiste în
poezia noastră, trebuie să-şi dea seama că se deschide calea întregirii «paşnice» în poezia realistă,

98
Vezi Pavel Ţugui, Amurgul demiurgilor, Arghezi, Blaga Călinescu (Dosare literare), Editura Floarea
Darurilor, Bucureşti, 1998.
99
„Scânteia”, nr. 2945, 13 april., 1954; „Tânărul scriitor” , nr. 5, mai, 1954; Vezi şi Ana Selejan, Literatură şi
totalitarism (anul 1954) Sibiu, 1996, p167; Marian Popa, idem, ibidem
100
N. Tertulian, Cui prodest ?, în „Viaţa Romînească”, nr.16-17, 1-7 iulie, 1954; Vezi şi în Ana Selejan, op. cit,
p. 66
101
„La Capşa, prin 1954, îl puteai întâlni pe Ion Barbu, zburlit şi încruntat, acoperit de fumul cafelelor, cufundat
în calcule, oprindu-se cum s-a oprit odată văzându-l pe Paul Georgescu intrând. Paul Georgescu lucra atunci în
aparatul de propagandă al C.C. al P.C.R., era conferenţiar la Facultatea de Litere şi eminenţa cenuşie - se zicea -
a celor mari, I. Chişinevschi şi Leonte Răutu. Dat fiind că dintre studenţii anului IV al Facultăţii de Filologie ce
urma să absolve în 1954 eram ceva mai răsărit, George Macovescu şi Tudor Vianu mă propuseseră să lucrez la
nou înfiinţata „Gazeta literară”. Paul Georgescu a vrut să stea de vorba cu mine. Nu într-un birou, ci într-un
mediu literar. Şi cum Facultatea de Filologie se afla în imediata apropiere a cofetăriei Capşa, mi-a spus, înainte
de a începe orele, să-l aştept la terminarea cursului.
Aşa am şi făcut. Am mers la Capşa, unde intram pentru prima oară. De cum am păşit în braserie - la ora
aceea, patru după-amiază, aproape goală – m-a izbit figura celui ce stătea singur la o masă. Scaunul era lipit de
peretele opus intrării. Figura îmi părea cunoscuta. De unde? Poate dintr-o fotografie. Nu puteam spune cine este.
Paul Georgescu a ales o masă destul de îndepărtată, în colţul din dreapta cum intri, practic în unghiul vitrinei cu
peretele dinspre restaurant. Nici nu ne aşezasem bine pe scaune, când bărbatul a cărui figură mă străduiam să o
caut prin amintiri, care părea că nu vede pe nimeni, într-atât era de cufundat în hârtiile răvăşite pe masa plină cu
componentele serviciului de cafea, se scoală şi se îndreaptă către Paul Georgescu. Abia aşezat pe scaun, acesta
îmi spune: „E Ion Barbu.” Se ridică şi face doi paşi spre el, îl salută, dau mâna şi rămân în picioare. Pentru ca
imediat ce şi-au strâns mâna a început monologul lui Ion Barbu. N-am tras cu urechea. Ion Barbu era practic
rezemat de spătarul scaunului meu. N-a strigat, dar nici n-a vorbit în şoaptă. Nu-l vroia drept unic interlocutor pe
Paul Georgescu. Era evident că îi avea în vedere şi pe cei doi-trei necunoscuţi, printre care mă număram, de la
mesele apropiate. «Cine – şi a urmat o expresie neaoşă, fără perdea - este Tertulian care mă înjura în „Viaţa
Romînească”»? A început brusc şi n-a acceptat nici un răspuns. «Domnule Paul Georgescu, eu am publicat acum
treizeci de ani un volum de poezii în trei sute de exemplare. De atunci am mai tipărit câteva poezii. Cine credeţi
că mai mă ţine minte? Câţi oameni mai au cartea mea sau revistele în care am publicat după aia? Cine mai ştie că
a existat un poet Ion Barbu? Ştiţi ce faceţi dumneavoastră, comuniştii? Faceţi ca părinţii care seara îţi întreabă
băiatul dacă n-a observat ceva suspect la colegii lui când merg la W.C. în recreaţie. Copilul îi răspunde nu. După
câteva seri tatăl revine. Răspuns negativ. După alte seri îl întreabă din nou dacă nu cumva colegii lui nu l-au
îndemnat să facă onanism. Răspunsul este din nou negativ. Şi apoi seri de-a rândul îi atrag atenţia: vezi, tu să nu
faci onanism. Până când copilul bătut la cap se interesează cum e când eşti onanist şi atunci se apucă şi el de
onanism. Aşa faceţi şi dumneavoastră comuniştii, tot spunând poeţilor să nu-l imitaţi pe Ion Barbu, să nu urmaţi
poezia lui Ion Barbu, să fiţi atenţi la faptul că e o poezie decadentă, or să înceapă să o caute şi or să mă citească.
Îţi mulţumesc. La revedere». Cu acestea Ion Barbu i-a strâns mâna lui Paul Georgescu, s-a dus la masa lui şi s-a
cufundat în hârtii. Paul Georgescu s-a aşezat cam încurcat la masă şi mi-a spus: «Ai auzit?» Nu puteam să nu
aud”.(Valeriu Râpeanu, Vijeliosul Ion Barbu, în format electronic, http://www.memoria.ro/

178
progresistă, a celor mai virulente poezii decadente în care şi-au exprimat «nemulţumirile» vagi,
«cugetările» şi «îndoielile» Mallarmé sau la noi Ion Barbu, Lucian Blaga ş.a.”102
Printre cei care, în mod constant, iau în răspăr creaţia barbiană se numără şi Nestor Ignat, deja
amintit. În articolul Cu privire la valorificarea moştenirii noastre culturale, Ignat se întreba: „Cum s-
ar putea sluji oare poezia adevărată, poezia care oglindeşte bogăţia infinită a vieţii, de «tehnica»
decadentă a poeziei lui Ion Barbu, al cărui «crez» este tocmai negarea realităţii, «rarefierea lirismului
absolut», «purificarea» lumii, «până a nu mai oglindi decât figura spiritului nostru»”103
Semnătura poetului reapare, pe o creaţie artistică, de abia în 1956. Revista „Viaţa Romînească” 104 îi
publică Bălcescu trăind, despre care Barbu Cioculescu probează că e scrisă încă din 1948, când
avuseseră loc manifestările prilejuite de centenarului Revoluţiei de la 1848 şi fusese prezentată spre
publicare lui N. Moraru, la sugestia lui Al. Rosetti, căruia poezia îi este dedicată, dar „inenarabilul
dictator al artelor” (cum îl numeşte Şerban Cioculescu) a refuzat-o. În opinia lui Barbu Cioculescu,
Bălcescu trăind, fusese scrisă ca o replică la Bălcescu murind, poezia lui Vasile Alecsandri, fiind „cea
mai bună, scrisă în acest an în cinstea lui N. Bălcescu, promovat marele erou al revoluţiei paşoptiste.
Ion Barbu ştia să se orienteze avantajos (ce e drept, în acest caz impus de binefăcătorul său amic,
căruia i-a şi dedicat poezia)”105.
La 1 februarie 1958, apărea în oficiosul „Scânteia” articolul redacţional Cerinţe mari în faţa
editurilor, menit să indice liniile reorientării în politica editorială. Textul, consideră Pavel Ţugui, „a
avut drept unic scop să blocheze publicarea culegerilor de poezii din lirica românească interbelică,
îndeosebi din Blaga şi Ion Barbu, ce se găseau într-o fază avansată de realizare.”106 Alarmat că în unele
articole încep să apară numele unor Ion Barbu şi Lucian Blaga, Nestor Ignat îşi varsă năduful sub titlul
False modele, într-o dublă intervenţie107. Barbu şi Blaga redevin ţinta dogmatismului revigorat, săgeţi
şi vituperări îndreptându-se inclusiv asupra persoanelor care îi citează pe indezirabili. Inclement se
arată Nestor Ignat şi cu reeditarea Crailor de Curtea-Veche, reproşând buna ei primire la „Steaua”,
chiar de A. E. Baconsky, redactorul şef al revistei clujene.
În calitate de matematician, Dan Barbilian semnează în „Tribuna” din 17 mai 1958 articolul
Direcţii de cercetare în matematicile contemporane, relevant doar în ceea ce priveşte prezenţa, oricât
de modestă, în presa acelor vremuri. Pe plan literar, B. Elvin, preia ştafeta de la Nestor Ignat pregătind
o triplă lovitură Articolele .se intitulează Împotriva ermetismului, Sensul retrograd al poeticii lui Ion
Barbu şi Impasul poetului. Toate apar în „Gazeta literară” publicaţia cea mai importantă din sfera artei
cuvântului şi conţin afirmaţii precum: „La o analiză severă, versurile ermetice ale lui Ion Barbu se
arată conduse de ideile cele mai retrograde .Chiar şi tăcerea în care s-a claustrat, după ce a publicat
Joc secund, e urmarea logică a poziţiei adoptate (...) Despuierea artei de tot ce are real, obiectiv,
omenesc, reprezentarea lumii prin «esenţe» imuabile şi încadrarea fenomenelor vieţii în scheme
prestabilite, toate acestea arată că Ion Barbu pledează pentru o poezie reacţionară are în loc să ducă la
cunoaşterea autentică a lumii, o întunecă (...) Inflexibil în erorile sale, ca într-o virtute, poetul nu a
renunţat niciodată să facă din versurile sale conspiraţia menită să infiltreze în spiritul cititorilor beţia
înlănţuitoare, ca un opium, a iraţionalului”108. Nota dominantă a ultimilor ani de viaţă este aceasta. La
ea contribuie şi Lucian Raicu („orice tendinţă ermetică împiedică îndeplinirea importantului rol
educativ şi estetic al poeziei”109), Silvian Iosifescu („Dar în trecerea de la aptitudini la opera de valoare

102
în „Viaţa Romînească”, nr. 1, ian. 1954
2
„Scânteia”, nr.3026, reluat şi de „Viaţa Romînească”, nr. 8, aug., 1954; Vezi şi Ana Selejan, Literatură şi
totalitarism (anul 1954) Sibiu, 1996, p. 56
3„Viaţa Romînească”, an IX,(serie nouă), nr. 10, 1956, p. 5
103
104

105
Ion Barbu, op. cit, II, pp. 720-721; Vezi şi Barbu Cioculescu, O retrospectivă Ion Barbu. Centenar, în
„România literară”,nr. 9-10, 15-21 mart., 1995, p.16-17.
106
Pavel Ţugui, Amurgul demiurgilor (Arghezi, Blaga, Călinescu), Editura Floarea darurilor, Bucureşti, 1998, p.
144
107
„Scânteia”, nr. 4201-4202, din 28 şi 29 febr. 1954. Vezi şi Marian Popa, idem, I, p. 868
108
„Gazeta literară”, VI, n-rele 39, 41 şi 42, din 25 sept., 9 şi respectiv 16 oct. 1958, toate apărute pe pagina a
doua. Vezi şi Mircea Coloşenco, Note şi comentarii la Ion Barbu, op. cit, II, pp. 1191-1192
109
Lucian Raicu, Accesibilitatea – o condiţie a poeziei noi, în „Viaţa Romînească”, nr. 7. iul., 1959

179
certă hotărăşte experienţa de viaţă şi orientarea ideologică. Sensibilitatea, inteligenţa, darul expresiei
pot fi sterilizate de formalism, ca la Valéry sau la Ion Barbu” 110) şi alţii.
Cu sănătatea tot mai şubrezită, internat cu ciroză hepatică, poetul se sfârşeşte în 11 august
1961, ducând cu sine speranţa că îl va regăsi pe vreo pajişte a Ierusalimului ceresc pe Burţi, câinele
său, la a cărui moarte scrie în Jurnalul de creaţie. Paginile Jurnalului111 (1944 – 1959): „Din coşul
Dopii, unde te-ai născut (la 4 ianuarie 1945, pe la ceasurile 11) până în Vinerea Mare când, cu două-
trei căscături în gol, te-ai prăbuşit lângă strachina cu apă, ai fost singura mea bucurie [subl. mea, L.
Ch.]... Aşteaptă, «curând voi odihni şi eu»”. Uitarea se aşterne rapid. La 17 septembrie 1961, în
Jurnalul 112în său, A. I. Baconsky evoca indiferenţa colegilor de ştiinţă şi laşitatea literaţilor: „În
acelaşi sector, un mormânt al lui Ion Barbu, despre a cărui moarte nu s-a scris nici un rând. Ce laşi
sunt literaţii! Şi ce stupidă e broasca umflată înlăuntrul atâtor contemporani! Nu mi-a fost un poet de
inimă, dar l-am stimat profund pe acest strălucit matematician balcanic al verbului românesc, căruia
nici măcar colegii săi întru ştiinţă nu s-au învrednicit să-i consacre un necrolog în paginile unei
publicaţii. Mormântul avea o cruce de lemn, improvizată şi purtând inscripţia: Prof. Dan Barbilian. O
mână anonimă scrisese cu creionul chimic deasupra: Poetul Ion Barbu; un elogiu de nu ştim unde
venit”(pp. 29-30)

Ziare şi reviste (1944-1961):

„Adevărul” , „Agora” , „Dreptatea” , „Contemporanul”, „Cum vorbim” , „Gazeta literară” , „Înainte” (Bacău),
„Jurnalul literar”, „Luptătorul” (Bacău), „Lumea”, „Naţiunea” , „Orizont” , „Revista literară” , „Flacăra” ,
„Revista cercului literar” (Sibiu), „România liberă” , „Revista Fundaţiilor Regale” , „Steaua” , „Scânteia” ,
„Scrisul bănăţean” , „Studentul român” , „Tânărul scriitor” , „Timpul” , „Tribuna” , „Veac nou” , „Viaţa
Romînească”

Bibliografie generală:

***, Noi alte noi Rotonde 13 (coord. Lucian Chişu), Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2005.
***, Alte noi Rotonde 13 (coord. Lucian Chişu), Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2006.
***, Alte noi Rotonde 13 (coord. Lucian Chişu), Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2007
Valeriu Anania, Rotonda plopilor aprinşi, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1983
Ovidiu Bîrlea, Efigii, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1987
Gerda Barbilian, Ion Barbu, Amintiri, Editura Cartea Românească, 1975
Ion Barbu, Opere, I, II,, ediţie alcătuită de M. Coloşenco, prefaţă de Eugen Simion, Editura Univers
Enciclopedic, Bucureşti, 2000,
Ion Bălu, Viaţa lui Lucian Blaga, vol. IV, (iulie 1947-mai 1961), Editura Libra , Bucureşti, 1999
Ion Bălu şi Dorli Blaga, Lucian Blaga, supravegheat de Securitate, , Editura Echinox, Cluj Napoca, 1999
Şerban Cioculescu, Amintiri şi Jurnal, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2007, p. 310-314
Bazil Gruia, Blaga inedit – efigii documentare, vol. 2,. Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1981
I. Oprişan, Lucian Blaga printre contemporani (dialoguri adnotate), Ediţia a II-a, revizuită, augmentată,
necenzurată, Bucureşti, Editurile Saeculum şi Vestala, 1995
Pavel Ţugui, Amurgul demiurgilor – Arghezi, Blaga, Călinescu (dosare literare), Editura Floarea Darurilor,
Bucureşti, 1998
Mircea Vaida, Pe urmele lui Lucian Blaga, Editura Sport-Turism, Buureşti, 1982
D. Vatamaniuc, Lucian Blaga 1895-1961 Biobibliografie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977.
Constantin Călin, Dosarul Bacovia, I, Editura Agora, Bacău, 1999
Liviu Chiscop, George Bacovia.Bibliografie, Bacău, 1972
Liviu Chiscop, Paharul cu otravă (Adevăr şi ficţiune despre destinul lui Bacovia),Editura Grigore Tăbăcaru,
Bacău, 1999
Aurel Leon, G. Bacovia, în Umbre, III, Editura Junimea, Iaşi, 1975, pp.162-
Ion Negoiţescu, Scriitori moderni, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1966

110
Silvian Iosifescu publică studiul Măiestrie şi meşteşug în volumul colectiv Probleme actuale ale literaturii
realist-socialiste, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1960
2
redate în Dan Barbilian-Ion Barbu, Pagini inedite, I-II, Editura Albatros, Bucureşti, 1981, 1984
1113
„Caiete critice”, nr. 3-4/ 2008, p. 30
112

180
M. Niţescu, Sub zodia proletcultismului. O carte cu domiciliu forţat (1979-1995). Dialectica puterii. Eseu
politologic, Ediţie îngrijită de Mihai Ciurdariu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, Seria Istorie, pp. 294-295
Mihail Petroveanu, George Bacovia, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1962
Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, I, Fundaţia Luceafărul, Bucureşti
Ana Selejan, Literatură şi totalitarism (anul 1954) Sibiu, 1996
Ana Selejan, Reeducare şi prigoană în timpul primului război cultural, vol. I, Editura Thausib, Sibiu, 1993
Ana Selejan, Trădarea intelectualilor , Transpres, Sibiu, 1992

IPOSTAZE ALE TEXTULUI SATIRIC IN PRESA SECOLULUI AL XIX-LEA.

STRATEGII ALE DISCURSULUI SATIRIC
Ruxandra Coman
Asist. univ. drd., Universitatea Spiru Haret

ABSTRACT. When reading the satiric press from the 19th century, the nowadays researchers may be facing an
intriguing problem: the mixture of beletristic and journalistic means, on a prolific ground of modern writing
creation found at its beginnings. Satiric work is one of great ability in handling all the instruments of irony and
the writers of the 19th century have such an inclination to whatever means antiphrasis. Some texts like animal

181
satire, satiric epistolary, satiric note, lampoon, satiric physiology are that kind of achievement in which the
writers – as well as the journalistic side of their endeavour – could better express their narrative or descriptive
gift. This research attempts to depict some of the best accomplished satiric works from the ironic strategies and
construction point of view and it employs every possible means to promote the image of a valuable 19th century
creation – in journalistic pages of the cultural press.

Cuvinte cheie: text satiric, expresivitate, ironie, presă, secolul al XIX-lea

Taxonomia textului satiric in presa epocii distinge cateva tipuri structurale de bază : schiţa
satirică (scurtă naratiune vizand societatea in ansamblul ei sau un anumit grup social/profesional),
portretul satiric/fiziologia, tableta/notita satirică, satira in forma pamfletară, satira animaliera,
epistolarul satiric, “depeşa tipografică” satirică, revista calendaristica, fantasticul satiric, cronica
dramatica, “revista ziaristica”.
În epocă intelectualii depun lăudabile eforturi de a trasa coordonatele unui câmp literar mai
stabil, mai fertil în creaţie originală, iar câmpul presei se deschide primitor beletristicii, cu
scurtcircuitări tematice şi de construcţie între specii ce primesc note definitorii de la ambele scriituri:
a literaturii, a jurnalisticii. Unele dintre scrierile timpului sunt hibrizi pasibili de a fi introduşi în
istorii literare, dar şi în istorii ale presei (de exemplu fiziologiile satirice, pamfletele, notele de jurnal
de călătorie, precursoare ale reportajului). Liviu Papadima constată cu justeţe că specii literare
consacrate stau alături de “notiţa gazetărească”, ele “ nu se disociază, ci par a coexista într-un
paradis inocent al toleranţei reciproce (…)”.( Papadima, Liviu, 1999:63). Caracteristic scriiturii
epocii este tocmai această suprapunere a metodelor de realizare la nivelul prozei de ficţiune şi la cel
al operei publicistice.
Opera ficţională şi cea publicistică trăiesc într-o simbioză permisivă contagiunii de procedee,
iar prozele care în viitor devin material de volum, sub semnătura autorilor recunoscuţi de posteritate,
au cunoscut iniţial paginarea (şi exigenţele de redactare) în jurnale. Luând în considerare faptul că
perioada vizată este o epocă literară a inceputurilor din toate perspectivele – aceea a specializărilor pe
genuri – doar beletristice, de genuri ziaristice nu se poate încă discuta, a profesionalizării scriitorului şi
jurnalistului, a descoperirii rolului educativ şi formator al presei, este necesară semnalarea specificului
in nuce al satirei – ca text marcat stilistic în zona prozei jurnalistice şi artistice în acelaşi timp. Presa
epocii tinde la culturalizarea şi luminarea maselor, vehiculează neologismul şi imprimă limbii o
direcţie de mobilitate semantică, solicitând înnoirea şi curajul exprimărilor directe, vanate de cenzură.
Presa este cea care deschide orizonturile de receptare a beletristicii, de aceea graniţele care despart
cele două tipuri de proză sunt fluctuante şi indicibile. Odată cu apariţia primelor foi satirice, la 1859 –
„Ţânţarul” lui Orăşanu, legea presei din 1862, libertatea oferită cuvântului de Constituţia din 1866,
satira devine necesară pentru cititorul receptiv acum la diferite limbaje de presă, la cel satiric cu multă
apetenţă. Se poate afirma că satira epocii se află la graniţa dintre beletristic şi jurnalistic, ea fiind
specia care a rodat condeiul scriitoricesc în fervoarea creaţiei artistice. Mai bine de o jumătate de veac
va trece pentru ca pamfletul să fie „ridicat din sfera publicisticii în aceea a literaturii de imaginaţie”,
de către Arghezi, bineînţeles, (cf. Micu, Dumitru, apud Vişinescu, Victor, 2003:132).

Tiparul satirei animaliere împrumută mijloacele fabulei, ale alegoriei ,mizând pe expunerea
ideologiei auctoriale prin intermediul personajelor animaliere, devenite exponente ale unor
caracteristici umane facil recognoscibile.
Orăşanu satirizează situaţia politică precară, în depeşa adresată de fauna piscicolă a lacului
Cişmigiu („ O reclamaţiune dreaptă”, în „Calendarul lui Nikipercea”-1860), miniştrilor în funcţiune,
cărora li se reproşează, prin prisma nedreptăţilor cu care sunt tratati petiţionarii, cele mai negre defecte
de guvernanţi. Conducătorii din trecut - cei ai „regimelor de jafuri şi de sânge”, nu pricinuiseră atâta
rău acestor fiinţe inofensive, care nu pretindeau „nici lefuri, nici împroprietărire”, se plâng în jalba lor
peştii nemulţumiţi că au ajuns din respectabila marfă de plocon- jinduită de cei gourmets, simplă
ofrandă culinară pe masa tuturor celor necinstiti, pe deasupra si nerafinaţi. Deci protecţia „legilor
constituţionale” este nulă, iar semnatarii- „Crăpănescu, Somnişorescu, Caracudescu, Bibănescu,
Cosăcescu, Plevuşcărescu” (aluzia paronomastică este grosieră) se simt „vânduţi pe ascuns cu

182
pământul nostru cu tot unor ovrei protejaţi de guvern(..)”. Pana lui Orăşanu vizează în principal
marile afaceri de înstrăinare a pământului românesc pentru profit individual.
„Jalba găinilor din distr. Ilfov” adresată „onor Camerei” („Calendarul lui Nichipercea –
1860; p.34-37) este o satiră la adresa situaţiei din justiţie, formula găsită de Orăşanu fiind aceea a
personificării galinaceelor ce îşi exprimă nemulţumirea faţă de oferirea lor drept plocon pentru orice
pricină judecătorească. În plus, comisarii statistici i-au înspăimântat pe ţărani cu toate registrele-
„catastifele” lor (p.37), sub ordonanţa plăţii unei taxe pe cap de pasăre. Păsăretul cere să fie „exceptat
din rigla contribuabilă”(p.37). Semnăturile confirmă deliciul ludic al onomasticii satirice :
„Cocoşescu, Claponescu, Răţoescu, Curcănescu, Gâscănescu” sunt deputaţii ce nu contestă justeţea
plângerilor exprimate de orătăniile mai multor sate.
Epistolarul satiric este si el agreat in epoca. Sub forma unei epistole materne conţinând
sfaturi pentru fiica măritată, Orăşanu satirizează moravurile damelor din protipendadă-„bontonul,
eticheta”(„Scrisoarea unei mume către fiica sa” în „ Calendarul lui Nikipercea”, 1860; p. 23-27).
Mama iubitoare este înfocată apărătoare a calităţilor femeieşti, încrezătoare în supremaţia de facto a
sexului frumos în faţa celui puternic. În concepţia personajului ridiculizat de Orăşanu, căsătoria
reprezintă câştigarea independenţei femeii ce „trece de la supunere la impunere, de la sclavie la
libertate” (p.24) detaşându-se de casa părintească, fără nici un regret. Poveţele materne se referă la
planuri oneroase de a împuţina averea soţului şi îndatorarea la giranţi prin cheltuieli în folosul propriei
înfrumuseţări – vestimentaţie la modă, farduri scumpe, trăsuri elegante, la asigurarea unui trai de răsfăţ
salonard – cu vizite de jour fix şi ieşiri la şosea cu arnăut fercheş. O femeie de lume nu îşi poate ocupa
timpul cu mărunţişuri, cum ar fi îngrijirea gospodăriei, ea „nu trebuie expusă decât la sărutarea
cavalerilor şi a curtezanilor”(p.26). Machiavelismul mamei atinge cote paroxistice: cele din urmă
rămăşiţe ale averii ruinate vor rămâne soţiei , care va fi salvată de la dezastru prin amabilitatea
curtezanilor îndatoritori. Mama îi cere copilei precauţie: „Ochiul să fie aţintit numai acolo unde
fericirea îşi zâmbeşte cu ochi de aur” (p.26); problemele inimii înamorate trebuie să treacă în plan
secund, interesul material primează într-o inimă preferabil împietrită, decât suferindă din amor:
„mintea ta să vâneze pe cel mai cu stare, fie chiar bătrân”(p.27).
În „Paraponul unei baş-cocoane. Scrisoare intimă şi inedită” („Calendarul lui Nikipercea,
1860 ”) N. T. Orăşanu satirizează sentimentele de orgoliu rănit ale aristocraţilor care, odată cu
Regulamentul Organic şi-au văzut risipite toate privilegiile. În forma unei corespondenţe către o soră
bună, o fostă soţie de logofăt deplânge toate neajunsurile noii situaţii politice: rangurile pierdute, stima
celor puternici prefăcută în dispreţ, apelativele depreciative – „tombatera”- puse în seama foştilor
aristocraţi, amestecul înjositor printre cei fără titlu nobiliar. În rândurile pline de resentimente, fosta
logofeteasă îşi informează ruda în privinţa tuturor necazurilor pricinuite de noua guvernare, formată
din „incendiari, demagogi şi socialişti de la 48”, în faţa căreia nici măcar farmecul feminin nu mai are
vreo căutare. Ironia autorului real este evidentă - procedeul satiric utilizat este frecvent întâlnit în
proza jurnalistică a vremii. Lamentările cucoanei o incriminează definitiv: „Astăzi nu mai ai la cine
recomanda pe un om al casei, nu mai ai la cine căsca gura pentru un hatâr, nu mai ai nici chiar
dreptul de cocoană mare, drept recunoscut chiar de popii de prin biserici, care ne miruia întâi pe
noi”.
Cu un bărbat perdant la jocul de cărţi, femeia simte că nu mai are nicio şansă de redresare şi
continuă să elogieze, spre deliciul de ironist al lui Orăşanu, vremurile când boierii puteau risipi orice
avere, căci funcţiile bănoase le resuscitau starea financiară fără efort. O extensie metaforică insolită
apare spre sfârşitul discursului epistolar. Cucoana remarcă nenorocul logofătului care, „tocmai când
spera mai mult a pune mâna pe scândura mântuitoare, vântul întărâtat prin suflarea incendiarilor, îi
luă, cu un val puternic, singura scăpare, şi în loc de slujba productibilă pe care spera să pue mâna,
nu prinse decât sărăcia, disperarea, dezonoarea chiar a vechii noastre aristocraţii”.
Acelaşi procedeu al autodenigrării involuntare, cu accentuarea efectului de ridicol se remarcă
atunci când logofeteasa se arată uimită de faptul că mânia i-a urcat sângele în obraji, lucru
nemaiîntâlnit la o femeie care n-a cunoscut decât roşeaţa artificiilor de înfrumuseţare. Aluzia
paronomastică a semnăturii – „Katinca Rugineasca, născută Retrogădescu” este un indiciu, devenit
cliseu in retorica ironiei, referitor la elementele conservatoare din politica vremii. Din nou, ceea ce
apare sub forma unei aparente laude de sine – emisara destăinuieşte apelul la sprijin divin prin ofranda
de acatiste – se întoarce, în ochii cititorului de presă umoristică, împotriva semnatarei, daunand
portretului integral.

183
 Sub forma unei „Circulare dlui D’a- Vita către toţi medicii din România” (în „Aghiuta”, nr.
7/15 decembrie 1863), Hasdeu evidenţiază comicul de limbaj, prin mimeza jargonului medical într-un
text atribuit fictiv personajului D’a-Vita (onomastica ce sugerează asociaţii cu rasa bovină îl
deconspiră indubitabil pe Carol Davila). Petentul, inspector general, susţine că există o
incompatibilitate evidentă între nobila misiune a medicului şi înclinaţia cinegetică a unor susţinători ai
codului hipocratic.
Satira – pamflet pune probleme serioase de terminologie.În legătură cu relaţia pamflet –
satiră, Cornel Munteanu vorbeşte despre „invarianţi modali”ai pamfletului, şi anume – satira, ironia,
parodia, umorul şi lirismul(în„Pamfletul ca discurs literar”, Minerva, 1999, p. 155). Autorul
consideră că satira „a devenit un gen „incomod”, care sparge graniţele consacrate şi care tinde să-şi
constituie propriul regim de literaritate”(ibid); iar „Obiectul pamfletizat (O.P.), ţinta, adversarul,
destinatarul – victimă, îl formează existentul pe toate palierele sale de manifestare, politic, social,
ideologic, religios, cultural sau, mai aplicat, în spaţiul literaturii”( p.159). „Privit în aspectul său
general, obiectul pamfletizat îl formează Răul existenţial, maladiile societăţii într-o epocă dată”(ibid).
Este necesară o abatere de la o normă în vigoare pentru ca obiectul pamfletizat să fie legitimat, fie că
este vorba despre pamfletul ad – personam sau cel ad – rem- cel „transpus într-un regim de ficţiune
alegorică” (p. 161). Ţinând cont de preeminenţa cronologică a satirei, autorul susţine pamfletul ca
„formă a genului satiric” ( p. 165), iar fiziologiile lui Kogălniceanu, Negruzzi şi Heliade Rădulescu ca
„oscilând între satiră şi pamflet” ( p.166).
Satira are o finalitate mai pronunţat moralizatoare, ironia este mai subversivă, ridiculizarea de
un comic mai suplu, mai puţin defăimător. Pamfletul este mai venal, mai crud în caricatură şi mai
odios în blam, este de o virulenţă uneori şocantă, iar cel care condamnă – pamfletarul cere pedeapsa <
cu moartea>; publicul satiristului poate fi îndemnat la o oarecare indulgenţă când ironia este mai
uşoară, când chemarea la judecată este însoţită de o alegorie în regn animalier subaltern şi umil –
galinacee care se plâng de reaua organizare a societăţii (Orăşanu cu „Jalba găinilor din distr. Ilfov”).
S-a spus despre satiră că presupune o detaşare ireconciliabilă faţă de ţinta aleasă pentru oprobiu,
vizând educaţie, moralizare şi îndreptare, în numele unor adevăruri recunoscute şi legiferate.
Obiectul satirei-pamflet sunt actiunile clasei politice si figurile politicienilor marcanti. Barbu
Catargiu, şeful conservatorilor, la 1859, ministru al Finanţelor, vicepreşedinte al Camerei este atacat
de „Ţânţarul” lui Rosetti.Liberalul moldovean Kogălniceanu, atacat pentru fabrica lui de postavuri,
(cf. Trifu, Constanţa , 1974 : 70), pretinzând că e falimentar, politicianul e înfăţişat de Orăşanu în
ipostază adamică.Împăratul austro-ungar Franz-Josef, al unei Austrii-garant şi semnatar al Convenţiei,
este permanent ţinta satirei lui Orăşanu, care publică fictive comunicate referitoare la ostilităţi armate
şi diplomatice, agenţiei –„Ochs-Deutsche-Post”(cu titulatura resemantizând originalul real „Ost-
Deutsche-Post”- primul substantiv fiind tradus prin românescul „bou” (cf. Trifu, Constanţa , 1974 :
20). Baronii austrieci sunt şi ei caracterizaţi prin construcţii onomastice ludice : „Bir-betrunken”
(„beat de bere”), (cf. Trifu, Constanţa ,1974 : 29). Exemplele sunt nenumarate.
La nivelul teoretizarilor in campul genurilor literare exista o ambiguitate privind cei doi
termeni, vazuti deseori in relatie de sinonimie din pricina respectarii acelorasi criterii de organizare si
a coordonatelor tematice, identice deseori.
Pamfletul pretinde imediatete, ancorare in realitatea contemporana a autorului, obiectivitate,
dar nu sunt excluse subiectivitatile si parti-pris-urile. „Dictionarul Bordas” (apud Munteanu, Cornel,
1999 : 35) il defineste ca proza scurta „polemica, violenta si agresiva, strans legata de actualitate
(…)”.
Unii critici au vazut in pamflet o „categorie a satirei”, aflata in zona „literaturii interferentelor”
sau „o forma a satirei in zona sarcasmului” (Munteanu, Cornel, 1999 :10-43, passim.).
S-a afirmat că ţinta pamfletului o constituie persoanele, iar tinta satirei este reprezentată de
moravuri, prejudecăţi, situaţii (Preda, Sorin, 2006 : 102-104, passim); satira este văzută şi ca o
„cenzură a moravurilor politice” (Preda Sorin, 2006 : 114). DEX-ul conferă pamfletului „caracter
satiric”, atribuindu-i scriitorului un rol sancţionatoriu la adresa unor „anumite tare morale, concepţii
politice retrograde, aspecte negative ale realităţii sociale, trăsături de caracter ale unei persoane.”
Arghezi, într-un articol din „Lumea” (nr. 1 / 18 ian. 1925), cerea pamfletarului să aibă putere de
picturalizare – „să concretizeze vizual”, iar pentru a fi invincibil din punctul de vedere al capacităţii
punitive, pamfletului i se impunea „să corespundă egal cu subiectul.” Vorbind despre pamflet şi

184
satiră, unii autori le asociază sintagma „retorica negaţiei”, vorbind despre un „discurs protestatar
sinergic” (Titiucă, D., 2005 : 151.)
Satira – pamflet în ipostaza falsului epistolar (fabulaţia epistolară) se realizeaza in forma
corespondentei intre doua persoane reale de pe scena politica a epocii sau intre autorul textului si un
personaj din viata reala, fiind valorificate resursele fabulatiei.
Neobositul defăimător al domnitorului Sturdza, Kogălniceanu, acela ce făcea uz de resurse
parodice pe original sacrosant, imnic, recurge la fabulaţie în maniera epistolarului mult gustat în presa
vremii, cel în care destinatarul şi emisarul sunt persoane reale, imaginate însă în ipostază de
corespondenţi fictivi. Ficţiunea vizează narativul epistolar propriu–zis : acţiuni şi intenţii declarate de
emitent, interpretarea în registru personal a actelor destinatarului de către expeditor.
Cu respectarea tuturor normelor de adresare înalt oficială, Kogălniceanu face din regele fugar
Ludvig Filip, izgonit de revoluţia mijlocului de secol 19, un veritabil conseilleur epistolar, care dă
sfaturi de supravieţuire în faţa tăvălugului istoriei. Epistola fictivă, (Kogălniceanu, Mihail, „Carte a
fostului rege Ludvig Filip cătră încă fiind Domn Mihai Sturdza”, în „Satire şi pamflete. 1800-1848”,
p. 211-216), printr-un paralelism ingenios construit, aduce în prim plan autoportretul rigăi franceze şi
al domnitorului român. Formula introductivă , de protocol regal – „Alteţă serenisimă”- anunţă
destăinuiri incriminatorii pentru ambii protagonişti: „De la 1830 eu prăd Franţia, dar pe ascuns -
măria ta prăzi Moldova făţiş, fără sfială, eu introduc corupţia cu bani – măria ta cu boierii
numai(…)”. Prin tehnica productivă a paralelei, cititorul află o mulţime de nereguli în guvernarea
ambilor monarhi – banii publici sunt folosiţi în interes propriu , nepotismul este în floare, pământul
este cumpărat în America de francezi şi în România de Sturdza, fărădelegile sunt cumplite. Sub
pretextul informării epistolare, se creionează portretul unui domnitor dispus la orice nelegiuire – chiar
apelul la ucigaşi plătiţi contra potrivnicilor – pentru a-şi păstra puterea; un domnitor instigator la
revolte fratricide – cu aluzie la înăbuşirea revoluţiei din martie 1848. Similitudinile rezidă la toate
nivelele depravării şi dezumanizării: „Însă în ce ne potrivim cu desăvârşire este că amândoi tot
deopotrivă ne-am vândut patriile (…)”. Exprimarea regelui la un moment dat deviaza în argou : „eşti
mai al dracului decât mine”, desi metafora coalescentă „poporul – balaur încruntat, cu milioane de
capete”, clişeizată în registrul stilistic al autocraţilor, corespunde elevarii lexicale. În opinia lui
Ludvig, părăsirea tronului este unica soluţie, iar procedeul acumulării sugerează teama justificată în
faţa mâniei norodului – păstrarea puterii ar constitui pricină de permanentă angoasă: „confundând
reclama covrigarilor din târg cu strigăte de răscoală”, „netrăgându-se un clopot fără să crezi că-ţi
sună glasul morţii; nemâncând o bucată de amară pâne, fără să te temi de otravă; neputând număra
în pace miile-ţi de galbeni, fără să-ţi aduci aminte de cum le-ai dobândit”.
Este interesantă intervenţia metatextuală a lui Kogălniceanu, de vădită intenţie satirică: „Anul
1848, vestit prin poznele sale, are şi indiscreţia de a da la iveală corespondenţele intime a(le)
capetelor încoronate(…)”. Iluzia de autenticitate este sporită şi prin exemplificari din istoria
recognoscibilă arhivistic.
Apar in presa epocii si pamflete redactate în formă parodică, cu mimeza stilului bisericesc.
Despre parodie s-a spus că este un tip de „literaritate derivată”, alături de pastişă constituind
una din „cele mai cunoscute forme de intertextualitate”, şarja fiind echivalată cu „pastişa satirică”.
(Titiucă, D., 2005 : 124); referitor la procedeele parodicului, sunt menţionate „ludicul,
decontextualizarea spaţială, temporală”, mentinându-se permanent acelaşi cod artistic.
Formula canonică în icosuri şi condace a unui acatist imnic din ortodoxia veche românească
de secol VII este parodiată justiţiar de Kogălniceanu într-un pamflet din 1848 (Kogălniceanu, Mihail,
„Noul acatist al marelui voievod Mihail Grigoriu (Sturdza)” în „Satire şi pamflete (1800-1848)”, p.
186-196). Politica unui domn acuzat de cele mai grave strâmbătăţi este înfierată în termenii
imprecaţiei apocaliptice; tonul escaladează notele acute ale incriminării din amvon; perifrazele
epitetice au izul arhaic al cronicilor neculceene şi savoarea stilului psalmic – Sturdza este nu altul
decât cel „învechit în fapte rele”, „pizmuitorul acelor ce caută adevărul” ş.a. Sinatrismul cominativ
recurge la aglomerarea de metafore coalescente, într-un climax ascendent de o neegalată virulenţă.
„Bucură-te, mare făcătorule de rele!”/ Bucură-te în răpire, fără mustrare, întinatule!”/
„Bucură-te, mare ce mistuieşti averile călătorilor pe dânsa!/ Bucură-te, soare ce usuci îndemânările
săracilor!/ Bucură-te, fortună care sfărâmi nădejdea fericirii noastre!”/ „Bucură-te, masă care
ospetezi pomenitele nesăţioase fiare! / Bucură-te, blândeţe care zâmbeşti cu plăcere linguşitorilor!/
Bucură-te, magazin în care se spiculariseşte soarta publicului celui osândit!/ Bucură-te, molie ce

185
nimiceşte lucrările sfintei pravile!”/ „Bucură-te, satană, care tragi inimile de la frăţasca îndatorire! /
Bucură-te, tun care sfarmi unirea fericirii!”
Arhitectura metaforizantă este justificată de vehemenţa acuzatoare la adresa lipsei de
patriotism a unui domnitor spărgător de revoluţie – cea de la Iaşi, la adresa tarelor morale celor mai
impardonabile: egoism, dorinţa de înavuţire, nepăsare faţa de soarta celor cârmuiţi, fariseism. Hulitul
domnitor, defel agreat de popor, va fi catalogat drept „Duşmanul românilor”, „Prădător de ţară”,
„răul Moldovei”, „pata neamului”, „fiara încoronată care suge sângele cel mai bun al ţării” într-un
articol cu vădită intenţie perlocutorie (de chemare la luptă).
Kogălniceanu va recurge la modalitatea parodică şi în „Crezul moldovenilor” (Kogălniceanu,
Mihail, „Crezul moldovenilor”, în „Satire şi pamflete”, 1800-1848,p. 162-163.), un material pamfletar
apărut tot în 1848 în care vizat este acelaşi Mihail Sturdza, domnitorul socotit drept pricina decăderii
definitive a Moldovei. Stilul binecunoscutului text aflat la temelia credinţei ortodoxe beneficiază de
restructurarea parodică, inversând polii binelui şi răului, cu răsturnarea valorică a obiectului venerat.
„Crez întru unul singur interes, izvorul a tot răul, făcătorul mârşăviilor şi al nelegiuirilor, văzutelor
tuturor şi nevăzutelor, şi întru unul Mişelul ( editorul consemnează jocul paronomasiei, cu sugerarea
profilului moral prin ortoepia francofonă a patronimului) domn, fiul blestămăţiei, cel unul fătat, carele
din tatăl său s-a născut după câţiva ani, întuneric din întuneric, diavolul adevărat din Iuda adevărat,
din pacatele moldoveneşti lepădat ca şi tatăl său (…)”; „şi întru unul blestămatul tâlhar, domnul
nebuniei, carele de la mârşăvie purcede (…)”. Nu sunt trecuţi cu vederea nici acoliţii domneşti, asupra
cărora turnura antifrastică a versetelor îşi imprimă aceeaşi etichetă demitizatoare.
Trebuie remarcat faptul că lexemul „para” din structura vocabulei „parodie”, leagă prepoziţia
strict de obiectul incriminat; formula de satirizare are drept scop deprecierea ţintei, nu şi a textului
primar. De aceea, probabil că este necesară acceptarea dihotomiei nielseniene parodie/satiră,cu
reconsiderarea însăşi a utilizării primului termen al cuplului : „ parodia este faţă de limbaj ceea ce
satira este faţă de realitate”(Don, Nielsen, apud Farias, Adelina, Angela, 2006 : 12). Luând în calcul
varianta parodiei ca hipertext ce resemantizează conţinutul şi deteriorează forma „ hipotextului”, pe
linia studiilor lui Genette, este posibilă remarcarea utilizării parodiei ca exerciţiu de manipulare a
lecturii în direcţia blamării obiectului vizat ; nici un moment nu este vizată relaţia belicoasă –acea
disensiune despre care vorbea Bahtin în „Poetica” sa destoievkiană – între textul primar şi cel
secundar (Bahtin, Mihail, apud Farias, Adelina, Angela, 2006 : 19-20). Nefiind vorba de antagonism la
nivel inter-textual, este angajată în baza teoretică conceperea articolelor lui Kogălniceanu drept texte
de coloratură pamfletară, ce recurg la parodiere pentru a-şi denigra ţinta dintr-un univers real, nu
pentru a submina autoritatea de stil a originalului scriptic.
Pastişă a rugăciunii de prim rang în ortodoxia românească, „Tatăl nostru moderat”, publicată
de Orăşanu în broşura sa din 1860 („Panorama sau mineele lui Nikipercea” 1860, p. 16), reia formal
structura imnică, dar cu răsturnarea radicală a topoilor pozitivi, reafirmând encomionul în varianta
antinomică faţă de original : Raiul devine Iad, verbul sfinţirii devine cel al afurisirii, iar adepţilor
trebuie să la fie iertate virtuţile, ei pretinzând o viaţă cu ispite şi fărădelegi.
Pamfletul politic este reprezentat cu succes in epoca de N.T.Orasanu, Heliade, Hasdeu(vezi
studiul publicat de autoare in Analele USH, Seria Jurnalism, nr. 8/2007, referitor la satira hasdeiana).
Satira ca fabulatie mitologică apare la N.T. Orăşanu. Acesta apelează, cu verva satirica, şi la
fabulaţia de sorginte mitologică - cea a călătoriei edenice finale (Dupe moarte. Raiul sau iadul.”, in
„Calendarul lui Nikipercea. 1860”. p 38-41). Acumularea de procedee ale asocierii din incipit, prin
care naratorul solidarizează opinia sa cu cea a destinatarului, declanşează notele satirice instantaneu:
accesul la repausul post-mortem este asigurat de acelaşi atotputernic paspartout: banul. Receptorul este
luat drept martor şi implicat în procesul interpretării datelor: „lăsaţi gluma! Să şedem drept şi să
judecăm strâmb, ca pe la unele tribunale; cum facem noi acest vojagiu?...Nu ştiţi!...Ei bine! Să vă
spun eu.”(p. 38). Raiul îi este deschis creştinului răposat după istovitorul urcus pe o scară de frânghie
pusă la dispoziţie de însusi Dumnezeu. În Rai grădinile sunt îngrijite din resursele unui buget rămas
integru – paralela ironica vizeaza ceea ce se petrece pe Pământ. Retoricitatea în amplificare de vervă
satirică sugerează răspunsul: sacrificiile cumpătării, cinstei, patriotismului, martiriului pentru cauze
drepte, generozităţii, justifică oare dorinţa tuturor de a se bucura de răsplata Paradisului, de vreme ce
învăţătura Scripturii este binecunoscută ? - „Precum în cer aşa şi pe pământ” (p.40)- antapodoza apare
utilizată aici cu interes satiric, este sesizat artificiul retoric ca viciu interpretativ: „În cer, ca şi pe
pământ, sunt nedreptăţi, sunt asupriri, sunt crime, sunt viţiuri(..) sunt regi şi domnitori nedrepţi,

186
miniştri intriganţi, slujbaşi demoralizaţi.” Aceeaşi faună umană deteriorată moral se află şi în Paradis:
„intriganţi fără ruşine, colportori de minciuni, spioni şi vânzători, neguţători hoţi, faliţi de rea
credinţă, oameni care se închină viţelului de aur” (p.40). Concluzia devine previzibilă: Iadul este
preferabil Raiului.
Northrop Frye precizează în „Anatomia” sa critică: „De câte ori „lumea de dincolo” apare în
satiră, ea se prezintă ca o opoziţie ironică a propriei noastre lumi, „o răsturnare a standardelor sociale
acceptate.(...) La Dante de exemplu, judecăţile lumii de dincolo confirmă de obicei normele lumii
noastre (...).” (p. 294).
Scurtele naratiuni satirice tip „depeşă tipografică” fac deliciul cititorilor de presa
umoristica.„Daracul”, săptămânalul lui Orăşanu, cu ţintă satirică dublă – deopotrivă liberalii şi
conservatorii – valorifică evenimente politice reale pentru a reconstitui în cheie ironică mobiluri
ascunse, partizanate explicabile prin rambursări de profituri felurite. „Depeşele telegrafice”
(„Daracul”, I, nr.5/8 ian. 1869; p. 17) sunt externe şi interne, punctând, cu seriozitate simulată,
importanţa diferitelor fapte de interes naţional, în care sunt implicate personalităţi controversate ale
timpului. Este vorba despre alegeri la prefectura din Giurgiu şi Slatina, Botoşani – urbe care este
recunoscătoare dlui Kogălniceanu pentru onoarea de a fi trimis ca şi conducător de Prefectură pe
însuşi cumnatul său, primit de ovreime cu risipă de specific religios: „Toţi ovreii cu rabinul şi hahamii
în cap şi cu coarnele în frunte, primiră cu psalmi şi cu tablele lui Moisi pe cel ce venea de la Corni,
cântându-i „Osana cel ce vine în numele protectorului nostru”; la Râmnicu - Vâlcea, unde ispravnicul
cel nou este cunoscut drept degustător înveterat al pelinului. Antifraza finală urmează direcţia
incriminatoare la adresa corupţiei clasei politice. Prefectura din Caracal este pe mâini bune sub
conducerea d-lui Chintescu, căci populaţia va avea numai beneficii – „averile asigurate şi dreptatea
strălucind ca soarele”; mita va dispărea, căci respectivul este un „cap onest”.
Satira în forma revistei calendaristice este si ea in voga. Structurat ca o dare de seamă
cronologică asupra celor mai importante evenimente viitoare, articolul lui Orăşanu este construit
aproape în exclusivitate pe principiile antifrazei (în „Calendarul lui Nikipercea” 1860). De la viaţa
politică la cea social mondenă, întreg tabloul societăţii vremii este surprins în schemă satirică. În
funcţie de lună si anotimp, „politica suferă de purici şi miniştrii de limbariţă”, „Jurnaliştii vor face
scurtă la mâna dreaptă scriind, şi tipografii la stânga primind bani” (p. IX), malacoavele cucoanelor
vor servi drept mijloace de transport aerian din pricina furtunii, un monarh gurmand îşi va găsi pieirea
înecându-se cu mâncarea favorita, găluştele, politicienii dovedesc aceeaşi naivitate, mergând la
ghicitoare, ca şi damele înamorate. Zeugma este la mare preţ în textul satiric, ironia este nelimitată –
„Un deputat îşi va pierde galoşii, mergând la cameră, şi un ministru portofoliul, întorcându-se de la
Mitropolie”; „Politica şi-a scâlciat cizmele”(p.XI), iar „Comerţul merge în cârji, însă merge ori la
moarte ori la viaţă” (p.XV). Întreg textul solicită expresivitatea metaforelor ironice clişeizate, într-
adevăr, dar cu efect stabil – „Orizontul politic se întunecă şi miniştrii se bat cu portofelurile în
cap”(p.XI), „Neguţătorii vor mânca zăpadă friptă şi răbdări prăjite” (p. XIX). Fără discriminare
autorul îşi menţine ironia cu emfază pe tot ce ar putea constitui mai josnic în caracterul unui om
public: „Tâlharii cei mari vor umplea puşcăria cu hoţi mici”(p. IX), „Un om va ajunge om mare , prin
politica vitează a unui măgar” (p. XI). Aluziile la regimul constrângător poliţienesc sunt evidente –
femeile ce convoacă o adunare pentru a discuta despre modă sunt arestate, iar „O cameră se dizolvă
poliţieneşte, căci a încălcat ordonanţa care opreşte adunările(…).”(p.XIII). Cenzura este atât de
rigidă încât afectează până şi libertatea de exprimare a necuvântătoarelor – Orăşanu face predicţii
asupra ridicolului unei situaţii ca aceea în care nişte găini ar fi considerate „revoluţionare”. Iar
ziariştilor li se va tăia mâna dreaptă –„ iată metoda d’a scăpa un guvern de nişte oameni urâcioşi ca
ziariştii, care nu-i dă pace să facă fericirea ţării, cum o înţelege guvernul” (p.XIX). Unui profesor de
caligrafie i se va imputa posesia unor instrumente de scris, fiind acuzat de instigare la rebeliune –
rizibilul absurd al acuzatiei nu poate decât majora impactul devastator al ironizării. În acord cu
dezechilibrele morale ale societăţii româneşti se află şi fluctuaţiile climaterice, Orăşanu prezicând
temperaturi hibernale în mijlocul verii şi viceversa, în iulie „politica se îngroapă în zăpadă” (p. XIX),
artificiu de construcţie ce prefigurează linia generală a textului de calendar – reducerea la absurd cu
scopul denudării adevărului. Un subiect atins frecvent de ironia lui Orăşanu este permanenta şi
destabilizatoarea schimbare a uniformelor militare, creatoare de confuzie şi impacienţă în rândul
oamenilor obişnuiţi. Infidelitatea conjugală , necinstea şi logomania clasei politice, inconstanţa
ideologică sunt ironizate copios de un Orăşanu plin de vervă satirică neiertătoare; cameleonismul

187
politic este surprins într-o antimetateză ironică: „Neunire între două cabinete unite şi unire între două
cabinete neunite” (p.XXI).
Aceeaşi formulă a cronologiei ce construieşte iluzia de veridicitate este adoptată de Orăşanu
( „Panorama sau mineele lui Nikipercea”, Broşura I, ian 1860, p. 1-5) in „Ziua de 24 ianuarie” – în
ianuarie, Ziua Principelui este sărbătorită de toţi românii, în pofida paranoicei ordonanţe de interzicere
a oricărui tip de adunare obştească, - aluzia la regimul autoritar este net vizibilă; iluminatul urban
festiv nu este de bun augur, căci „prea multă lumină vatămă ochii diplomaţiei noastre”; prilejul de
sărbătoare nu constituie şi eludarea pricinilor judecătoreşti – ale jurnaliştilor sau ale politicienilor –
decât în mică măsură – doar revoluţionarii de la 28 septembrie au şansa „iertării păcatelor”, iar vocea
auctorială exclamă : „işala şi pentru asta!”. Printr-o construcţie în acumulare anaforică amplă, autorul
redă imaginea societăţii contemporane, într-o paralelă eficientă cu un trecut apropiat: „Anul trecut
ceream : la legi noi oameni noi. Anul acesta ni se răspunde: la moderaţi nu e nicio lege, sau mai bine
moderaţii sunt legea”. „Anul trecut visam palate feerice. Estimp ne trezim în bordee, voiu să zic în
temniţe, (...)”; „Anul trecut era lipsă de bani. Estimp e lipsă de încredere”; „Anul trecut trăiam fără
griji. Estimp trăim tot în procese”.
Prin jocul paronimic agreat de Orăşanu, „ziua Principelui” („Balul de la 24 ianuarie”, în
„Panorama sau mineele lui Nichipercea”, Broşura I, ian 1860; p 5-10) devine „Ziua Principiului”-
moderaţii sunt cei care nu ţin cont de nici un principiu, adica de ceea ce consideră a fi „o slăbiciune” a
adversarilor politici .
Autorul, martor la evenimente, participă la balul aniversar, la care edilii apar eleganţi şi plini
de decoraţii. Emite cugetări la adresa unei alte categorii de politicieni – cea a poeţilor „spurcaţi la
putere”, altădată idealişti şi naţionalişti, deveniţi „materialişti”şi „tirani”. Aglomerarea umană este
diversă atât din punct de vedere fizic, cât şi moral, iar masa este îmbelşugată.
Schitele satirice apar cu predilectie in paginile revistelor. În „O curte de casaţie improvizată”
(„Calendarul lui Nikipercea 1860”), Orăşanu satirizează goana după slujbe bănoase, aducând in
vizorul critic pe individul meschin – „odorogit şi fiziceşte şi moraliceşte”, un „ipochimen” numit –
„Şontu-Şontorogu” căruia i se oferă „un bogda-i proste, un oscioru în gură” – adică tocmai sarcina de
a împărţi dreptatea cu cinste neştirbită. Coleg de breaslă cu acest „Kadiu” devine „un viţel de Aur,
adorat de sistema boerească”, iar amiciţia lor iniţială se transformă, odată cu dorinţa de a accede într-
o „dregătorie nouă”- Curtea de casaţie, într-o adevărată tovărăşie de mişelii şi nereguli. Antonomaza
ironică – „aceşti doi corifei ai slăvitului regulament”, oximoronul –„înţeleapta lor dobitocie”
caracterizează un întreg sistem judiciar – corupt şi venal, ale cărui ordonanţe permit proceselor sa nu
ajungă la judecată, ci să fie casate fără nicio remuşcare. Antifraza finală mizează pe jocul paronimic:
„Recomandăm dar pe amândoi ca cei mai apţi membri ai curtei Sakaţie”.
„Conflictul” lui N. Istrate („Foaie pentru minte,inimă şi literatură”; nr.22/28 mai 1845,p. 178-
179) este o şarjă satirică îndreptată împotriva doctorilor exageraţi în diagnostice fatalist-
descurajatoare, diagnostice primite de bolnavi ca adevărate verdicte judecătoreşti, ca şi cum ar fi „
osândiţi la moarte” (p. 178). Reţetele sunt „paşaporturi (…) de călătorie în cealaltă lume”(p.178).
Autorul găseşte că este o contradicţie in adiecto între tratament şi însănătoşirea suferindului–„aceasta
ar fi o lucrare împotriva legilor naturii” (p.178). Consultul propriu-zis nu reprezintă decât un
interogatoriu , o tatonare, în care tot bolnavul este cel care trebuie să facă presupuneri cu privire la
boala sa. Polisemantismul ludic din reflecţia pacientului concentrează o ironie sumbră : „ Până-mi va
trece, eu ştiu că mă trec” (p. 179). Finalul sugerează incompetenţa grosieră a medicului curant, ce nu
poate recomanda decât un leac băbesc – lipitorile.
G. Sion satirizează corupţia din diferitele sectoare ale societăţii româneşti în „Un curcan.
Nuvelă din Moldova” (în „Foaie pentru minte,inimă şi literatură”, nr.39/24 sept. 1845, p. 311-313).
Comparaţiile personificatoare: „ e o pasăre îngâmfată ca un arnăut turcesc sau ca un cavaler
gogoman” (p. 311) din incipit, nu fac decât să creioneze impunătoarea imagine a unei orătănii cu
ajutorul căreia se pot obţine oricând „ dreptatea unei jalbe, favorul unui dregător, răzbunarea unei
patimi (…)” (p.312). De la notaţiile generale, se trece la cazul particular al unui ispravnic, posesor de
drept al unui: „curcan civilisat”(p.312). Auto-imprecaţia- „ să fiu al naibei de a-ti văzut aşa curcan şi
aşa ispravnic!”(p.312), este temperată în notele aluzive ale metatextului din subsolul paginii, oferit ca
din partea redactorului real „să ne ierţi D. autor! că aici am fost siliţi a mai smulge câteva pene din
aripile curcanului, ca nu cumva să ne zboare din mână”(p.312). Este interesantă tehnica metatextuală
cu intenţie satirică, prin care autorul sugerează cenzura aprigă practicată în epocă. Personajul este

188
versatil şi necinstit „Ispravnicul era o amfibie (…), la picioare neamţ, la cap franţuz, la brâu purta
sabie şi la şapca roş” (p.312), „meşter cartofor”, căruia numai ploconul adus de ţăranul jălbaş, sub
formă avicolă îi poate stârni interesul. Curcanul cu pricina se dovedeşte a fi unul şi acelaşi pentru că în
afacere este implicat chelarul de la curtea boierească, cel care se foloseşte de practica ploconului
pentru a-şi atrage avantaje frumoase: de la el se aprovizionează împricinaţii sărmani cu daruri pentru
ispravnic.
Leit-motivul satiric „Blagoslovit să fie curcanul” (p.313) si retorica ironiei din final –
„Domnilor doctori de economie politică (…) Spuneţi-mi în studiile voastre găsit-aţi o asemine
manieră de transportat folosuri? Nu! În privirea ispravnicului sunteţi nişte gogomani; pentru că
numai ispravnicul poate civiliza un curcan”(p.313), submineaza drastic autoritatea ispravniciei.
În „Ochii verzi” („Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, nr.10/1839; p.79), doctor Vasici
ironizează tendinţele conformiste ale unei mode feminine lipsite de rafinament, cu variabile
nesemnificative, dictate de centrele de iradiere xenofile: de la vestimentaţia cernită la cea a cărei
cromatică declanşează comparaţii de poezie mediocră, cucoanele epocii au trecut fără regrete
impunând preferinţe nu doar în domeniul vestimentar, dar dictând şi direcţia de atracţie pentru anumite
trăsături fizice „Cele mai bogate sunt verzi ca papagalul, adică pălăria verde ca apa de mare, şalul
verde ca(…), ochii verzi sunt acum cei mai căutaţi” înlocuind pe cei albaştri în portretul feminin al
autorilor de romanţuri. Ochii negri sunt emblema unei mode perimate, agreate numai de „melancolici,
fanatici şi studenţi”. La mare preţ – iar naratorul sugerează că nu doar la figurat, ci şi la propriu, cu
implicaţii de imoralitate la adresa feminităţii cu delicii de vânzare, sunt doar ochii verzi : „dacă în ziua
de astăzi căutătura ar trebui să aibă vreun preţ, ea trebuie să fie verde, şi cu cât se apropie de
verdeaţa de zarzavaturi mai vârtos de spănac, cu atâta este mai modernă. Acum sunt numai ochii a la
Jardin plăcuţi”.
Acelaşi dr. Vasici satirizează pedantismul în amor în „Descoperirea inimei! (în „Foaie pentru
minte, inimă şi literatură , II, nr.14/1839; p. 110-111). Declaraţia de dragoste a unui oarecare doctor; „
care era şi naturalist mare”, către o la fel de oarecare Pamela, este mostră vizibilă de cacoxelon cu
influenţe din jargonul medical, reprezentând o reuşită tehnică de caracterizare a personajului prin
limbaj : „ Noi cumpărăm minutul nostru cel veselitor numai de la dreapta mestecare a sângelui(…)”,
„toată simţirea noastră atârnă numai de la nervi(…)”. Cruzimea infantilă cu care străpungea insectele
încă de la o vârstă fragedă este convertită, cu suficienţă penibilă, în interes precoce pentru ştiinţă, de
către îndrăgostitul logoreic.
În „Hidropatia (Vindecarea cu apă),(în „Foaie pentru minte, inimă şi literatură” II,
nr.51/1839, p. 401-402), Vasici apelează din nou la mijloacele ironiei pentru a satiriza moda hidro-
tratamentelor „ ce satiră bună!” (p.401) ,exclamă autorul , introducand şi un idiom familiar, legat de
substantivul acvatic, pentru intensificarea intenţiei ironice: „mi se umple gura de apă, când gândesc la
această atâta înălţată laudă, în modă(…), (p.401). Adepţii acestui tip de cură sunt asemănaţi cu
habotnicii unui cult oarecare, sunt desemnaţi prin perifraza „închinători hidropaţi” (p.401).
Construcţiile ce fixează limitele ironiei în cadrul expresiilor familiare sunt de tipul : „apa în cap; apa
în pantofi;, a-i lăsa gura apă, apa în vin”. Calamburul din final „ Pământ !, pământ! Cură cu pământ!
Aceasta este cea mai adevărată, mai bună cură. Pământ deasupra ! (p.402), cu recurs la intervenţia în
interiorul colocaţiei recunoscute- „cura cu apă”- defineşte clar poziţia auctoriala de antagonism
pietrificat faţă de respectiva recomandare medicală.
În „Criza comercială” („Calendarul lui Nikipercea”, 1860, p.41-43), N.T.Orăşanu foloseşte
dialogismul ca formulă utilă satirei politice : Nikipercea, devenit personaj principal al prozei
respective, oferă explicaţii de teorie economică. Ajungând la concluzia că devastatoarea criză
economica nu putea fi adusă la români mituind vameşii ori prin alt tip de contrabandă, Nikipercea este
somat sa dea lămuriri pertinente, iar acesta, printr-un gen de premuniţie (anticipând eventuale
obiecţii), deconspiră afacerile neguţătorilor necinstiţi realizate prin intermediul bancherilor speculanţi.
Sunt date în vileag tertipurile marelui bancher care i-a manipulat pe toţi comercianţii să i se
îndatoreze, cu dobânzi uriaşe. Acest „Cresus vestit” (p.43) este cel care a dus la ruină economia ţării,
folosindu-se de slăbiciunile omeneşti – avariţia, dorinţa de câştig rapid, îngâmfarea.
In „Steaua Dunarii” II/1856, p. 211- 212, semnat „ Revizorul stelei Dunarii” apare un articol
ce prezinta Iasiul ca pe un loc al contrastelor, asa cum o face Russo in „Iasii” sai. In „Albina
romaneasca”nr.10/1846(p.38-39) apare un articol semnat Carlu Nervil – C. Negruzzi, intitulata „
Magaziile Iesilor. Veacul merge sporind” ce trasează, sub aspectul unui îndrumar tip reţetar, condiţiile

189
pe care trebuie să le îndeplinească un oarecare pentru a fi catalogat drept „ om de societate” – calitatile
cerute tin de vestimentatia la moda, de lectura usoara, de abilitatile de dansator (cf.”Bibliografia
analitica a periodicilor romanesti”; 1972). Tonul îl aminteste pe Alexandrescu.
N.T.Orăşanu, antimoderat convins şi acerb critic al guvernării, propune în „Panorama sau
mineele lui Nikipercea”, broşura I, ian 1860, p. 10-16, un „Proiect de buget” ale cărui dispoziţii
recurg, prin intermediul antifrazei, la cea mai abilă ironie pentru a satiriza modalităţile absurde de
impozitare existente la momentul respectiv. Făcându-se cunoscute obligativitatea şi generalitatea
aplicării noilor prevederi, cu exonerări acceptate numai în numele unui „hatâr”, „protecţie” sau
„precomandaţii ad-hoc” (p.11) – aluzia la adresa sistemului de favoruri existent în administraţie nu
este voalată – apar în tabel categoriile de cetăţeni cărora le sunt impuse taxe pentru cocoaşe, pleşuvii,
defecte de vedere, vicii precum fumatul, cochetăria feminină – malacoful, păsări şi animale de curte.
Satira sub forma falsului jurnal in note de fantastic(fantasticul satiric) este mult gustata
de cititorii epocii.Este întâlnit în paginile de satiră ale vremii procedeul fabulaţiei în manieră
jurnalieră, cu apel la categoria fantasticului. Un astfel de text este „O săptâmână în iad sau jurnalul
unui mort, scris după moarte” al aceluiaşi inepuizabil Orăşanu („ Calendarul lui Nikipercea”
1860,p.1-27). Diavolul din „Le diable a Paris” va fi el cel care va studia Parisul şi va face observaţii
comparatiste (cf. Moraru, Titus, 1972: 42). Fantasticul satiric surprinde stări ale realităţii
contemporane manevrate din interiorul unui fabulatoriu de comedie dantescă – naratorul ajunge pe
tărâmul întunecat în urma unei erori medicale, prilej de a anatemiza pe doctorii nepricepuţi, „şarlatani
de profesie”(p.1), îngâmfaţi şi dornici de câştig. Moda pantofilor strâmţi este cauza tuturor
necazurilor naratorului , căruia o simplă bătătură la picior îi provoacă moartea, căci doctorul
„politic”(p.1), chemat în ajutor îi prescrie o mulţime de leacuri nepotrivite simptomelor -„diete,
cataplasme, decocturi, prafuri, lipitori” (p.2). Exagerarea metodelor de tratament, culminând cu
aplicarea ventuzelor [comparaţia denigratoare este de o ironie acidă – spinarea pacientului „seamănă
mai mult a diplomă doftoricească decât a spinare de om”(p.2 )] nu poate fi decât dăunătoare, iar
suferindului i se recomandă prevedere în a-şi achita onorariul înainte de a fi prea târziu.
Imaginea suprarealistă a naratorului aflat deja în lumea cealaltă, privindu-şi propria cameră în
care se află şi câteva exemplare ale lui „Nikipercea” supralicitează nota satirică atunci când luntraşul
mitologic îi apare plutind pe o apă ce-i sugerează călătorului revărsarea Dâmboviţei scăpate din
controlul autorităţilor. Antifraza este cea la care apelează Orăşanu pentru a sugera anumite nereguli
administrative: „credeam în sine-mi că se revărsase Dâmboviţa din cauza bunei îngrijiri ce se află la
şanţuri sau dintr-a morii protomorarului Guşat” (p.3). Aluziile la viaţa reală, la domeniile politic şi
social fac corp narativ comun cu aluzii din mitologia infernului: Caron acceptă, ca plată, o poliţă în
termeni extrem de favorabili pentru emitent, dar bancherul nu poate fi evreu, căci evreilor le este
binecunoscută firea duplicitară; Cerber este complet demitologizat, fiind mai degrabă un personaj
caricatural – râios şi năpârlit de bătrâneţe(Northrop Frye in „Anatomia criticii”, p. 280-302, considera
si opera lui Dante sursa a satirei de reusita demitologizare biblica – cu un satana vazut dintr-o
perspectiva inversata, sugerand caderea in cap, dupa alungarea din Eden); Spiriduş – omonimul titlului
revuistic, a fost întemniţat, căci nu mai era în graţiile unui ministru (din nou apare semnalarea
intertextuală a cenzurii aplicate presei); la judecată aşteaptă şi omul prefecturii din a cărui nesăbuinţă
fuseseră omorâţi: „cu vestitele hapuri homeopatice” (p.5) ale unui doctor moderat, câini nevinovaţi –
însuşi păzitorul Infernului are de suferit de pe urma acestor doctorii, eliberându-şi postul „şi asigurând
poliţailor şi tuturor moderaţilor nesupărată trecerea în iad” (p.5). Curtea imperială a lui Belzebut
repetă fidel tabloul unei ierarhii pământeşti: cei interesaţi de favorurile monarhilor sunt permanent în
preajma unui conducător care nu ia în seamă niciodată plângerile supuşilor.
Naratorul, în ipostaza peregrinului dantesc, cu Aghiuţă în rol virgilian, străbate cele zece
camere pătrate ale infernului, unde se află o faună umană diversă. Doctorii extaziaţi în faţa
tratamentului contra bătăturilor propus de medicul introdus în prima parte a povestirii ( tras la
răspundere pentru şarlatanie de către naratorul mânios, doctorul recunoaşte înţelegerea oneroasă pe
care medicii o au cu spiţerii în vederea împărţirii câştigurilor). Ziariştii vânduţi care „văd cu ochii
altora, judecă cu capul stăpânilor” (p.12) ( însuşi inventatorul Gutenberg este oaspete al Iadului) şi
tipografii ce işi primesc pedeapsa pentru că întârzie apariţia ziarelor si comit greşeli de tipărire; tagma
publiciştilor, dezbinată după culorile politice- „ vreo câţiva susţin liberalismul, alţii moderantismul
sau şarlatanismul şi alţii absolutismul”(p.12), este duplicitară şi neruşinat cameleonică, în funcţie de
„osul de ros” (p.12). Scriitorii şi editorii, prezidaţi de Homer, ce se acuză reciproc de plagiat- cei

190
actuali a căror îngâmfare nu este susţinută de talentul celor vechi „seamănă mai mult a neguţători
decât a literaţi” şi îi acuză pe librari de trai comod pe seama autorilor publicaţi. Negustorii speculanţi
( enumerarea este abundentă ) conduşi „de un arhi-staroste pitic şi pocit” (p.15). „Membrii tuturor
municipalităţilor din lume” (p.15), la fel de necinstiţi şi spoliatori. Moşierii şi arendaşii „ care au adus
criza pecuniară în ţară” (p.17), ridicători de dijme exagerate [micile enclave de sermocinaţie satirică-
nedumeririle naratorului se cer rezolvate de atotştiutorul Aghiuţă – nu fac decât să sublinieze ridicolul
sub care este îngropată gruparea guvernanţilor intitulată „şcoala machiavelică” (p.18), al cărei scop
este de a trata cu totală nepăsare orice proiect edilitar]. Judecătorii şi avocaţii „flecari”(p.19), pricepuţi
la sofisme câştigătoare de procese grase şi gata oricând să facă învoieli cu potrivnicii lor , căci balanţa
judiciară nu este folosită decât pentru vinderea voturilor ( la propriu , apare imaginea celor două braţe
dezechilibrate, în funcţie de amploarea argumentaţiei). Oamenii diferitelor biserici şi religii, care se
autointeroghează cu privire la ajutorul pe care ar fi trebuit să-l dea oamenilor, material şi moral, ajutor
nicicând realizat - Aghiuţă îi numeşte „cei mai mari tâlhari şi înşelători din lume”(p.20), cu influenţă
periculoasă chiar asupra guvernelor, căci sunt manipulatori, „Întinaţi de crime şi nelegiuiri” (p.20).
Trădătorii de ţară şi spionii ale căror inimi încă palpitânde sunt sfâşiate de câini, spectacol hidos de un
grotesc bizar ; naratorul aminteşte şi de cei care trădaseră revoluţia de la 28 septembrie; milostiv din
fire, ar cere îndurare pentru păcătoşi, dar i se atrage atenţia că puniţia este de ordin divin , iar
imaginea lui Christ înconjurat de îngeri purtători ai unor inscripţii aurite referitoare la viitorul luminos
al României, îi oferă speranţă de îndreptare a sufletelor strâmbe.
Momentul servirii cafelei este prilej de ironizare a necinstei negustorilor români ( fie ei
cofetari sau lăptari) şi a starii precare a infrastructurii din întreaga ţară, iar plimbarea prin grădinile
Iadului ii oferă ocazia notatiilor satirice privind lipsa iluminatului public si nămolul Bălţii-Albe.
Balul de Duminică găzduieşte diavoli cocheţi şi „drăcoaice sulemenite”, aidoma protipendadei
bucureştene, dar cu mai mult bun-gust.
Finalul restaurează limitele realităţii : călătoria s-a dovedit a fi un coşmar; iar scena tentativei
de asasinat asupra domnitorului ţării îi tulbură cel din urmă contact cu lumea viselor. Realitatea însă
este la fel de sumbră : povestitorul se află la arestul poliţiei şi va fi mutat în temniţă.
Satira ca proză publicistică de frondă concurenţială - „Revista ziaristică” nu este nici ea
uitata. Un tip special de satiră este cea a prozei jurnalistice referitoare la panorama publicistică a
timpului; toate celelalte gazete sunt privite din unghiul oponentului ideologic şi socotite inferioare atât
pe planul realizării stilistice, cât şi pe cel al expunerii obiective.
În „Panorama sau mineele lui Nikipercea” broşura I (ian. 1860; p.17), Orăşanu apeleaza la
bogata paremiologie românească si o converteşte, cu ajutorul ironiei, în exemplificare cu finalitate
satirică. Ziare precum „Naţionalul”, „Conservatorul”, „Reforma”, „Românul”, „Dâmboviţa” sunt
acuzate de partitism abscons şi de lupte în câştigarea supremaţiei pe piaţa editorială, pentru că „susţin
diferite clice ortace, partide şi stindarde”(p.19). „Reforma vrea să imiteze pe broască când a vrut să
se facă cât boul”(p.18); apar aluzii la greutăţile financiare provocate de abonatii rauplatnici,
„Dâmboviţa pluteşte pe două luntri” (p.18) – publicând, în opinia lui Orăşanu, „urzici” primite
„plocon de la urzicar–başa din Dâmboviţa”(deci, este o publicaţie ce se inclina in fata directivelor
turcesti), deşi se autointitula „progresistă” şi deschisă la „trebuinţele tării” (Hangiu, I., 1987 : 113).
Luând în calcul polisemantismul verbului de la care derivă numele „Conservatorului”, autorul
preconizează că ziarul „va conserva relele năravuri ale societăţii”(…)(p.18), fiind vizate libertinajul
exprimării, dar şi scăpările de moralitate. Finalul consemnează superioritatea „Nikipercei” care se află
deasupra tuturor înfruntărilor de orgolii gazetăreşti, deasupra tuturor celorlalte foi care „se sfâşie una
pe alta, se atac (…), râd unele de altele, şi Nikipercea de toate”(p.19).
„Ceva despre vineri”, apărut în „Aghiuta” nr. 1/3 noiembrie 1863, este un text în care, printr-o
mascare alegorică de extracţie mitologică-personajul Venerei care dă naştere unor progenituri cu
diformităţi- Hasdeu ironizează ţinuta improprie a unor gazete precum “Independenţa”, “Reforma”,
“Convenţiunea” şi “Românul”.
În „Aghiuta”, nr. 5/1 noiembrie 1863 a apărut „Buletinul amorului”, în care Hasdeu ironizează
antimetaleptic „Gazeta tribunalelor- cea mai neserioasă din foile noastre serioase, şi cea mai
serioasă din foile noastre neserioase”- a lui Aristide Pascal.
Fiziologia satirica face cariera in epoca. Influenta franceza (balzacianismul) este
covarsitoare, sub amprenta traducerilor numeroase, a localizarilor (se opereaza modificari de
suprafata – onomastica personajelor si toponimia sunt autohtonizate). Apare portretul satiric in care

191
un personaj este individualizat [tanarul din lumea buna, lenes si inutil („Cele dintai ceasuri la
petreceri ale unui domnisor” de Costache Boerescu in „ Pamanteanul „ I, nr.20/1839, p 1-4), femeia
superficiala, interesata de lucruri minore precum moda si aventurile galante („Femeia frumusica” de G
Crupenschi in „ Curier de ambe sexe „, I 1836 – 1838, p. 254- 256), „ Cochetarie” – de D. Rallet, in „
Foaie pentru minte”IV/1841, p. 175 – 176), lingusitorul („ Caracterul lingusitorilor” de A.B in
„Foaie pentru minte, inima si literatura, X/1847, p.405- 406), ingamfatul („Trufasul sau desartul
„ semnat U.N in „ Albina romaneasca „ XVIII/1846, p. 5-6], dar si fizilogia personajelor colective:
societatea in ansamblul ei (cf. „Bibliografia analitica a periodicelor romanesti”, 1972). Sunt vizate:
clase sociale (nobilii, burghezii), profiluri profesionale (camatarul, brutarul, spiterul, bucatarul), tipuri
caracterologice (laudarosul, nemultumitul, delatorul, parvenitul, lingusitorul ingrat, vanatorul de
zestre, sarlatanul). Multe dintre fiziologii au un final moralizator si au motto-uri.
În nr. 9/3 aprilie 1866 din „Satyrul” apare unul dintre cele mai caustice texte ale lui Hasdeu,
„Ziarele din România”, adevărată schiţă de natura fiziologiei pentru portretizarea jurnalistului
naţional. Pornind de la premiza că ziarele ar reprezenta tipul de lectură cel mai gustat de public,
Hasdeu remarcă incultura (nici măcar regulile gramaticii nu sunt respectate), incongruenţa ideatică,
infatuarea nejustificată de merite reale (un oarecare, necunoscut de confraţii săi).
Satira in fiziologie poate avea forma foiletonului sau a pseudocorespondentei. St. Vellescu
semneaza in nr.3/20 februarie 1866 al „Satyrului” foiletonul „Scene din Pasagiu. Cuibul inimilor
seci.”. Naratorul, adept al experimentalismului pe scena vietii, isi ia din viata modelele pentru „inimile
seci” : tinerii, stalpi de cafenea, insensibili la suferinta unui batran sarman, functionarii fara simtul
datoriei, barbatul care profita de nepriceperea tineretii pentru a umili si a batjocori, seducatorul perfid
care nu-si onoreaza juramintele de amor pentru ca vaneaza o zestre mai mare, gigoloul versat.
„Capetele seci” sunt cele care eticheteaza un autor fara a-i acunoaste opera, bazandu-se pe zvonuri si
emitand critici in virtutea principiului bazat pe „reputatia facuta”. „Inimi seci” sunt cei care accepta
drept litera de lege vorbele denigratoare ale unui functionar strain, la adresa tarii care i-a primit
serviciile si l-a rasplatit pe masura.
Este interesant procedeul dubitatiei utilizat de Vellescu, stategie de simulare a imposibilitatii
de a explica titlul ales, mimand neputinta naratologica si descriptiva si solicitand intelegere din partea
„iubitului lector”, caruia i se adreseaza direct : „fii domol, ingaduitor, nu-ti dezminti aceasta virtute
bucuresteana, mostenita din incurcirea raselor” (ironia „camuflata” vizeaza cosmopolitismul
capitalei).
Tipul ovreiului apare in „Jupanul Moise” de ST. Vellescu, in „Satyrul” nr. 1/ februarie 1866.
Camatarii evrei sunt priceputi in afaceri, dubiosi, comertul cu lucruri de valoare, nu cu carti, este cel in
care isi sporesc averile. „Si cine mai cumpara ma rog carti la Bucuresti?”, il intreaba samsarul pe
nefericitul care se incumeta sa apeleze la serviciile lui.
Cronica dramatica satirica poarta semnaturi celebre. Baicoeanu semneaza, in nr.1/februarie
1866 al „Satyrului”, „Echourile Bucurestiului”, text de mare verva critica la adresa reprezentantilor
teatrale la moda, gustate de un public ingaduitor prin neştiinta si incultura. Actorul adulat in epoca,
Matei Millo, este infatisat in ipostaza putin magulitoare a omului de scena slab pregatit ce apeleaza
adesea la serviciile sufleurului, iar interpretarea personajului feminin de o moralitate dubioasa este si
ea suspecta fiind „de un natural spaimantator !”. In nr.2/13 februarie 1866, foiletonul lui Baicoeanu
va cuprinde cancan-uri bulevardiere, glume usoare, ironii sugubete la adresa unor ziaristi, oameni de
teatru.
Lupascu semneaza „Cronica dramatica” in nr.3/20 februarie 1866 al „Satyrului”, textul fiind o
critica ascutita a preferintei „Teatrului nostru pretins National” pentru imitatii şi traduceri, cu subiecte
si personaje-lorzi, marchizi-imposibil de a fi receptate cu justete de catre un public dotat cu un cod
cultural si social diferit. Fabulaţia este procedeul prin care, in forma dialogata, autorul afla din
zvonurile colportate de sufleor, de masinist si de lampagiu ( conditia insignifianta in ierarhia societatii
teatrale nu poate decat sa coboare in rizibil importanta judecatilor de valoare) care ar fi tema piesei
puse în scena, tema politica sau, mai degraba „mirobolanta”. Se dovedeste ca titlul comediei lui
Sardou – „Musculitele” nu are nicio legatura cu textul propriu-zis, caci piesa este o farsa fara pretentii,
cu amoruri clandestine si scrisori pierdute. Referintele biografice nu sunt măgulitoare pentru autorul
francez, considerat, la inceputul carierei, drept „valet al lui Scribe”. Acelasi Sardou este incriminat
pentru simtul mercantil dezvoltat pe spezele succesului inaintasului, care a avut, din fericire, „bunul
simt de a muri la timp.”. Lupascu priveste cu aceeasi rezervă si jocul actorilor.

192
 „Cronicile” semnate de Hasdeu în „Satyrul” sunt demonstraţii de virtuozitate critică pe
marginea evenimentelor culturale din capitala vremii.
Sunt in voga la satiricii vremii : paronomasia; procedeul asocierii – referitor la personajul
satirizat, adjectivul posesiv etic „nostru” este în sine purtător al unui indice al ironiei (iar procedeul
comunicaţiei, prin care naratorul simulează intenţia de a-l consulta pe cititor în privinţa celor expuse,
depinde şi el foarte mult, de forţa ironizatoare); autoimprecaţia simulată; antanaclaza ce solicită
jocurile omonimice; calamburul ; comparaţiile denigratoare, multe dintre ele fără limită idiomatică
(cele în care comparantul este un mitonim sau un patronim desemnând o figură istorică celebră) –
dicţionarele recunosc existenţa unei comparaţii ironico – satirice, alături de cea umoristică, grotească,
emfatică, hiperbolică ( Dragomirescu, Gh. N, 1995); direma perlocuţionară, ironică ( „Jos Levassor !”
– la Hasdeu); . epitetul satiric (catalogat astfel, alături de cel moral, lăudativ, patetic, în dicţionare de
specialitate –Dragomirescu, Gh. N, 1995);. antiteza paronomastică, metagramatică: „scuze / acuze”;
interogaţia retorică (ironică); jonctura morfologică, ce are drept rezultat echivocul lexical; paragrama
(la Hasdeu: „d. Rosette / sete”); zeugma.
Calamburul lui Hasdeu în care acesta isca suspiciuni privitoare la moralitatea lui Maiorescu,
cel a cărui „gură” de aur ţine prelegeri menite a înlătura „negura” neştiinţei în rândul doamnelor
dornice de luminarea minţii, la Facultatea de Litere, (articolul lui Hasdeu a apărut în „Lumina” nr. 10 /
1863; apud Sandu, Vasile, (1974 : 56), mizează pe valenţele polisemantismului. Haşdeu foloseşte
intens jonctura morfologică (în nr. 2 / 13 februarie 1866 cel „Satyrului”): „După şapte ani de
acCUZAre România este, în fine, exCUZAtă” – antiteză paronomastică, metagramatică. Hasdeu
parodiază lexicul latinizat al lui V. A. Urechia în „Aghiuţă” nr. 2, 4, 6 / noiembrie 1863, în proza
scurtă „Crucea şi icusarul”. Comparaţia cu aluzia istorică la celebrul om politic austriac, arbitrul
cauzelor Europei, este rizibilă în momentul în care situaţia comparatului este minoră: stratagema
naratorului din „Năpasta” („Aghiuţă”, nr. 11 / 15 ianuarie 1864) de a scăpa de acuzaţia de seducere a
unei inocente, este „demnă de capul lui Metternich.” Intertextualitatea satirică uzează la Hasdeu de
inserţia versurilor la modă în epocă – în variantă parodică, în maniera lui Bolintineanu: astfel este
realizat portretul misteriosului june „fashionabil” din „Lumea aristocratică” (în „Aghiuţă”, nr. 13 / 16
februarie 1864); Hasdeu foloseşte şi metafora satirică în „Mythologia” („Satyrul”, nr. 5 / 6 martie
1866), aceea referitoare la înlăturarea definitivă a pretenţiilor jurnalistice ale echipei redacţionale a
„Dezbaterilor” – aceasta este, în întregime, nimicită de „junchetura” condeiului hasdeian. Într-o
„Revistă politică … a proverburilor” („Satyrul” nr. 6 / 12 martie 1866), Hasdeu utilizează tehnica
asamblării proverbelor pentru a oglindi situaţia politică a Chinei – în fapt, a României.
N. T. Orăşanu este maestrul jocurilor de cuvinte („Un deputat îşi va pierde galoşii mergând la
cameră, şi un ministru portofoliul, întorcându-se de la „Mitropolie”, în „Calendaru’ lui Nikipercea” /
1860, p. IX), al metaforelor şi alegoriilor ironice: „Orizontul politic se întunecă şi miniştrii se bat cu
portofelurile în cap”, „Un om va ajunge om mare, prin politica vitează a unui măgar”, „Un prinţ îşi
va schimba căciula, unii zic că şi capul”, „Comerţul merge în cârji, însă merge ori la moarte, ori la
viaţă”, „politica se îngroapă în zăpadă”. („Calendaru’ lui Nikipercea” / 1860 p. IX - XIX). Epitetul
antifrastic (triplu) este şi el marcă stilistică a lui Orăşanu – „bunul, măritul şi proslăvitul nostru
guvern” („Nikipercea” nr. 12 / 1860; p. 325); „strălucitul nostru cabinet” (ibid.). Onomastica satirică
– „Boerul Zdreanţă”, „Coconul Loloaţă, Cilibi Otrepŭ” („Nikipercea”, nr. 42 / 1860, p. 326) este
atribuită boierilor conservatori, numiţi şi cu pronominaţii ironice, alături de epitetul antifrastic
„iluştri”: „başi ciorbagii, duvalmelele şi masalalele naţiunei”. Tehnica autocaracterizării involuntar
denigratoare apeleaza la procedeul acumulării, al paralelei, atunci când boierii vechi le aduc imputări
liberalilor: „Noi boierii get beget ne hrănim de secole din sudoarea acestei ţări, noi ne-am bucurat de
toate locmalele, gelirurile, chilipirurile, seflenderiselele, cacirmalele, husmeturile, ruşfeturile, ludele,
plocoanele şi peşcheşurile, şi voi care aţi dus jindul, care aţi fost departe de toate marafeturile şi
istovirile, care n-aţi umblat cu mierea în mână ca să vă lingeţi degetele, care n-aţi gustat din plosca
nectarină a privilegiilor, care n-aveţi moşii şi care nu ştiţi cum se scoate locmaua din spinarea
ţăranilor, voi pretindeţi astăzi că vă doare mai mult inima de ţară decât pe noi (...) care am cuprins,
deşi cu japca, mai toate pământurile ţării ?” (p. 327). Procedeul autoportretizării în note
descalificante pentru personajul însuşi este des utilizat de satiriştii vremii. Adresarea catre adversari nu
este decât o strategie satirică, boierii conservatori îi acuză pe liberali că au desfiinţat privilegiile, dar
blamul cititorilor este suscitat de ceea ce apare ca o lauda de sine: „noi, boierii boieroşi, care avem
câte doi şi trei bucătari, care ţinem trăsuri cu armăsari, tren mare, ţiitori prin toate mahalalele, cu

193
cheltuieli însemnate, care jucăm cărţi, şi care din pricina voastră nu mai putem să avem, ca în
vechime, funcţiuni productive, cum ne putem înfrâna în cheltuieli, şi de unde o să scoatem traiul
nostru obişnuit (...) ?” (p. 327) Autoportretul resimţit de cititor ca fiind dăunător imaginii personajului
apare şi la Kogălniceanu.
Orăşanu foloseşte şi antonomaza satirică: „un ministru este deranjat de câte un Chipiliu”
(aluzie la Iancu Chipiliu, arestat de procuror) – „o musculiţă îi strică tihna” („Revista politică” în
„Daracul” nr.5 / 1869, p. 18 - 19). În acelaşi text apare ceea ce dicţionarele de specialitate
înregistrează sub denumirea de „jurământ ironic”. „Iaca vă jur, eu care am onoarea de a scrie aceste
rânduri, să n-am parte de D. Kogălniceanu, de statut, de D. Boerescu, de D. Crezescu, de D. Arăpilă,
şi chiar de D. Polcovnic...” (autorul „afirmă pe cizmele beizadelei” că dizolvarea Camerei de către
guvern este o minciună). Pronominaţia satirică apare din nou, referitoare la dl. Brosteanu, numit, „cel
cu nobile şi caste moravuri.” Interpelarea cititorului este o tactică a procedeului oralităţii de câştigare a
adeziunii la lectură: „Ba nu zău, nu ghiciţi ?”.
În „Adunarea sexului frumos” („Ţânţarul”, nr. 23 / 1859, p. 90 - 91), N. T. Orăşanu foloseşte
fabulaţia – soţiile boierilor văduvite de privilegiile bărbaţilor decăzuţi din drepturile eredităţii, odată cu
revoluţia de la 1848, convoacă „o şedinţă politică şi extraordinară, în sala obişnuită pentru
dezbaterile politice.”
Strategii satirice des întâlnite în proza epocii sunt: asocieri insolite de cuvinte din sfere
semantice mai mult sau mai puţin apropiate, calambururi, metaforizarea ironica, frazeologia xenofilă
(cea franceză în special), ambiguizarea instanţei enunţiative.
In proza satirica a veacului al XIX-lea romanesc apar cu predilectie: joncturi morfologice cu
exploatarea tuturor posibilităţilor de evidenţiere grafică; recurgerea la valenţele extralingvistice ale
codului grafic şi tipografic (caracterele tipografice sunt astfel utilizate încât să reflecte nuanţa
intenţional – ironică); terminologia colocvială, familiarismele; uneori termenii cu popularitate în
mediile mai puţin elevate sunt utilizaţi în cadrul unui context lingvistic cult; mixtura de registre
stilistice; deicticele pragmatice sunt de cele mai multe ori de sorginte popular-familiară = „păi”,
„uite”, „asta”; pastişa – clişeizată este un indicator al ironiei parodice de nivel cult sau popular;
metaforele ironice sunt cele care înlocuiesc, o întreagă prozopografie caricaturală; extensia metaforică;
grefa metaforică(metaforele ironice sunt nominale cel mai adesea, dar şi cele verbale emfatizează
intenţia descalificatoare a autorului; apar epitetul metaforic ce ajunge la sarcasm şi epitetul
personificator; metaforele gastronomice, medicale, din sfera animalieră şi botanică – decodarea
necesită cunoaşterea mediului politic şi a confruntărilor din arena publicisticii; consensul receptor –
emiţător trebuie să fie de data aceasta deplin); comparaţiile denigratoare; litotele; la nivel
morfosintactic se observă multitudinea structurilor eliptice; extinderi semantice ironice; acumularea
mărcilor grafice şi lexicale cu intenţia ironizării.
Cercetătorii Universităţii din Liege vor preciza faptul că satira se bazează pe ambiguitate şi pe
dublul sens (Grupul u, 1974: 47). În privinţa figurilor în care „este alterată forma expresiei ca
manifestare fonică sau grafică” – acele metaplasme, cum sunt denumite de cercetătorii belgieni, cele
mai des utilizate drept strategie a satirei sunt calamburul, apocopa grafică, „cuvintele – valiză” (p.
93) (ce presupun jonctura morfologică, vezi la Hasdeu, în „Satyrul”). Preluând terminologia aceloraşi
teoreticieni, în satiră apar şi metataxe (cele care acţionează asupra formei frazelor) de tipul elipselor,
adjoncţiilor (cel mai frecvent întâlnită este acumularea); apar de asemenea metasememe, anume tropii,
referitori la variaţiile semantice, cu predilecţia autorului satirist pentru antonomazele ironice, pentru
comparaţiile denigratoare şi pentru metaforele cu intenţie de blam satiric (p. 132 – 181, passim); sunt
întâlnite în proza de factură satirică şi ceea ce autorii retoricii în discuţie numesc metalogisme ( p.
182), de tipul litotei. În aceeaşi categorie ar intra şi metabolele reprezentate de „tăcere – reticenţă –
suspensie” ( p. 200), precum şi structurile antitetice, des întâlnite în satira epocii. Aceiaşi autori
pretind că „Eufemismul se învecinează cu ironia, când substituţia operată se face în favoarea
negativului.” ( p. 208) Referindu-se la antifrază şi ironie, se constată faptul că acestea „procedează
prin negaţie simplă. Ele sunt semnalate de non – pertinenţa raportului între context sau referent, pe
de-o parte, şi sensul aparent al figurii, pe de altă parte. Odată reperate, este suficient, pentru a da
figurii sensul ei real, să luăm cuvintele în sensul opus celui pe care par să îl aibă şi pe care îl au
efectiv în codul respectiv.” (p. 210). Referindu-se la metalogismele „care neagă categoric că lucrurile
ar fi ceea ce sunt de tipul asteismului şi al preteriţiei, grupul de la Liege introduce termenul
„denegaţie” ( p. 211), „prin care un subiect mărturiseşte ce este prin confesarea a ceea ce nu este.” În

194
sfera metalogismelor intră şi paradoxul, apreciat pentru forţa dubitativă şi pentru efectul asupra
receptorului, având în vedere apetenţa cititorului de proză satirică pentru varierea grilelor de lectură.
Des întâlnită în proza satirică este şi paronomaza, inclusă de autori în clasa metaplasmelor ce
beneficiază de operaţii tip adjoncţie – repetitivă ( p. 64), alături de metateză – metaplasma bazată pe
operaţia de permutare. Metataxa reprezentată de zeugmă este şi ea mult apreciată de satirist, iar ironia
– metalogism din clasa metabolelor logice, devine <<strategia>> de prim rang a discursivităţii
satirice.
Analiza lexico-semantică a prozei satirice din epocă evidenţiază, cum era şi firesc, utilizarea
tehnicilor conotative şi ambiguizante în exces, cu tendinţa hiperbolizării intenţiei de ironizare în cadrul
căreia mitonimele reprezintă termeni ai unei comparaţii cu vădită nuanţă denigratoare (comparantul –
mitonim, de anvergură în mentalitatea tuturor popoarelor devine mijloc de satirizare atunci când este
relaţionat cu un personaj insignifiant, actant într-o situaţie minoră). În cazul comparaţiei denigratoare,
semul comun este de cele mai multe ori depistat cu destulă greutate de un cititor fără minime
cunoştinţe de viaţă politică şi culturală. Comparatul exprimat prin verb este uneori cel care poartă
marca ironiei; altă dată, comparantul nominal este învestit cu o conotaţie negativă. Câmpul semantic al
animalierului este preferabil pentru extragerea comparanţilor; nu este ocolit nici cel al obiectualului.
Comparaţia personificatoare are cele mai multe şanse de clişeizare.
Acumulările de antroponime, de adjective calificative antifrastice, de funcţii administrative şi
titulaturi bombastice, prezenţa unor compuse cu alunecare în paronomază, a unor termeni rizibili prin
eficienţa unei derivări cu sufix diminutival – toate acestea reprezintă strategii de succes în acroşarea
atenţiei unui lector direcţionat pe linia interpretării în cheie ironică.
Ion Heliade Rădulescu va publica în „Curierul de ambe sexe” II / 1838 – 1840 (Tipografia
Heliade şi Asociaţii, Bucureşti, 1864) notaţiile sale „Despre satiră” (p. 349-358), diferenţiind între
satira politică (cea care „izbeşte viciurile or ridicolele guvernului”) şi cea morală („izbeşte năravurile,
obiceiurile rele”). Satira îşi arată eficienţa cel mai evident într-o republică, înştiinţându-i pe cetăţeni cu
privire la abuzurile clasei politice, la interesele „linguşitorilor, nedestoinicia generalilor, viclenia
oratorilor, intrigele şi uneltirile (...).” „Satira politică într-o republică este o trebuinţă şi într-un
guvern monarhic este curat nebunie.” „Satira personală este uricioasă (...)”, căci cel care se face
purtătorul ei de cuvânt, deşi probabil îndeplineşte un lucru util, este urât de ceilalţi precum un gâde
care scurtează de cap un tâlhar. În schimb, „Satira generală a viciurilor este foarte nevinovată,
folositoare şi cinstită; ea înfăţişează icoana obiceiurilor şi abuzului (...)”. Satiristului îi sunt
indispensabile „mânia sacră, energia şi înfocarea.” Nu omul, ci răul, ar trebui să constituie ţinta
satiristului.
Alte strategii satirice sunt : patronime în variantă hipocoristică ; jocuri lexicale cu referire la
patronim sau la poreclă ; derivare insolită de la patronim; construcţii antifrastice; paralelismul.
Modalităţile argumentative ţin de strategiile ironiei: se preferă paradoxul, construcţiile
contraditio in adiecto, ireverenţa faţă de principiul autorităţii (autorul exemplar este persiflat); potenţa
argumentativă nu se mai bazează pe folosirea riguroasă a principiilor argumentării eficiente, ci pe
tranzactarea cât mai fructoasă a sensurilor duplicitare. Se observă în textele de coloratură satirică
deturnarea unor argumente doxative în vederea schiţării direcţiei de ironizare maximă. Argumentaţia
simulează construcţia bazată pe fapte, totul este însă fragmentat, scos din context, hiperbolizat
defavorabil stării de realitate. Argumentarea bazată pe exemple este tributară mistificării sursei şi
distorsionării datelor reale. Genette considera pamfletul ca o proză de intersecţie între „povestirea
ficţională” şi cea „factuală”. (apud Munteanu, C., 1999:155). Pendulând între obiectivitate {masca
„eului” narator sau cea a unui narator-martor fictiv si subiectivitate} (Munteanu, C., 1999:159),
autorul este nevoit să adopte diverse modalităţi de argumentare a intenţiei satirizante – strategii
satirice, procedee retorice şi stilistice al căror efect în planul receptării este crearea rizibilului şi
obţinerea adeziunii la opinia exprimată indubitabil, auctorial.
Ca modalitate literară, satira presupune în pamflet „tehnici ale atacului” (Munteanu,C,
1999:177), ceea ce Marc Angenot numea „figuri ale agresiunii” (apud Munteanu, C., 1999:177).
„Subiectul pamfletelor într-un pamflet satiric nu se mărgineşte doar la descrierea (...) viciilor şi
defectelor umane, ci angajează în propriul discurs formele de incitare, denunţare şi sancţionare” –
este vorba de „un atac imediat şi fixat pe obiect.” (ibid). Acest tip de pamflet pune în joc întreaga
gamă a figurilor ce vin în linia sarcasmului, acea „non – suprimare a tonului indignării, al reproşului,

195
al deriziunii” (Muecke, D.C., apud Munteanu, C., 1999:178). Cornel Munteanu surprinde în studiul
său „trei formule satirice în pamflet”:

1.Toate formele agresiunii verbale (injuria, acuzaţia, invectiva), vizând un atac de limbaj;
2.Portretul caricatural, care răspunde unui „mesaj figurat” si recurge la „reductia satirica” (p.195) –
„Obiectul este vulnerabilizat prin aceasta disectie anatomica de pamfletar”.
3.Simbolul animalier – „ataşat unei iconografii alegorice” (p. 178), amintind de interlocutarea
adversarului (prin procedeul nominalizării individuale sau colective, prin deformări onomastice, prin
anonimizare), de „conlucrarea dintre alegorie şi simbol” atunci când „textele sunt construite integral
într-o ficţiune” (p. 203).

Citându-l pe A. Melville Clark cu definiţia despre satiră ce „variază de la extreme de duritate

şi brutalitate la cel mai mare rafinament şi eleganţă (...)” şi prezentând acea „suprafaţă cameleonică
utilizând toate tonurile spectrului satiric, ridicolul, flerul, ironia, sarcasmul, cinismul, dispreţul şi
invectiva” (Munteanu, C., 1999:208), autorul impresionantului studiu despre discursul pamfletar,
Cornel Munteanu, consideră că „satira acţionează în pamflet la suprafaţa textului, ironia acţionează
în profunzimea lui (...)” (p. 209). Autorul subliniaza existenta unei ironii „analitice”- cea prezenta in
linia litotei, antifrazei, asteismului, diasyrmului, charientismului (p.216) şi a uneia de tip „sintetic”,
implicată în alegorie, parabolă, hiperbolă, enigmă. (p. 216). Nu lipsesc din pamflet nici ecourile ironiei
lejere, voalate, ironia – asteism şi cea a cleuasmului, a calamburului.
Factualitatea este demonstrată cu structuri lingvistice tendenţioase, angajând ambiguitatea
rezultată din jocuri de cuvinte ce redirecţionează toposurile cantităţii, calităţii, ordinei, esenţei, în
revigorarea ironiei. Este o retorică „a falsului adevăr” (Vişinescu, Victor, 2003:38 ).
La nivelul semantic, polisemia, sinonimia, antonimia ironică, la nivelul sintactic şi al
argumentării – eludarea principiilor logicii curente, la nivelul stilistic – pastişarea, reformularea în
cheie satirică a proverbelor sau a citatelor recunoscute, la nivelul sonorităţii – rime ludice, eufonii sau
disfonii ce frizează grosierul – toate acestea sunt strategii ale satirei din epocă.
Modalitatea esenţială a satirei în proză este ironia, apropiată de artă şi de comic prin
posibilitatea apariţiei lor „acolo unde situaţiile de urgenţă vitală se destind.” Vladimir Jankélévitch, a
afirmat aceasta în mult citatul său studiu din 1964, „Ironia”, trasând caracteristici pentru toate acele
tipuri de ironie care au căpătat aură de arhetip într-un anumit gen de literatură (fie că este atitudine
filosofică, principiu literar, categorie estetică) sau într-o anumită epocă de cultură. Pentru ca atitudinea
ironică să fie posibilă, i se cere spiritului detaşare – „Distanţă, durată şi coexistenţă – iată vanitatea
obiectului stabilită din trei puncte de vedere.” (p. 21). Ironia, „prin simplul fapt că îşi refuză uitarea
de sine” (p. 29), poate fi acuzată de resuscitarea egoismului în conştiinţa celui care, prin intermediul
ei, capătă „extrema conştiinţă” a realităţii. Filosoful francez numeşte „nuanţe al ironiei” – umorul,
satira, persiflarea (p. 37) şi îşi pune legitima întrebare: „S-ar putea afirma că ironia este un simplu gen
literar sau o formă a retoricii ?” (p. 38). Ironia nu poate fi înţeleasă dacă nu este lămurită „disjuncţia
continuă dintre spirit şi semnele sale.” (p. 46) şi dacă omul de spirit nu are „conştiinţă ludică” –
„Ironistul este o bună conştiinţă jucătoare.” (p. 48). Jankélévitch ia în considerare şi varianta ironiei
ca trop, numind-o astfel – „o varietate a acelei alegorii care poartă numele de „pseudogorie.” (p. 53).
Ironistul trebuie să se dovedească arogant, ipocrit şi lăudăros, însă nu devine „nici făţarnic, nici
fanfaron”. Apoftegmatic, Jankélévitch constată: „ironia nu vrea să fie crezută, ea vrea să fie
înţeleasă” (p. 54; subl. aut.) şi atrage atenţia că este insuficientă reducţia ironiei la „simularea per
contrarium” (p. 70), sugerând că reuşita ironistului constă în a înţelege că esenţial pentru ironie este
concizia – „Ironia este discontinuă. Concisă înainte de toate. Ironia este brahiologie.” (p. 79).
Filosoful francez vorbeşte despre „vicleniile şi stratagemele” ironiei, singurele în măsură să-l
determine pe cel vizat „să fie tocmai ceea ce este.” (p. 85) – forţa ironiei constă, de fapt, în a-l obliga
pe adversar să îşi coboare spada şi masca. Spiritul „analitic şi incitant” îi conferă ironiei capacitatea de
a imita falsele adevăruri, „obligându-le să se desfăşoare (...), să scoată în evidenţă tare care, fără ele,
ar trece neobservate (...)” (p. 86).
Despre parodie, Jankélévitch nu vorbeşte decât punând-o în relaţie submisivă, de inferioritate
valorifică, cu ironia - „arabesc”; în accepţia sa, parodia nu atinge nivelul ideatic, ci este doar o
imitaţie a formei exterioare, fiind o „ironie grosolană; ilară şi cinică”, simplă „satiră fără ţintă ale
cărei bufonerii eroi - comice nu au niciun suport.” O singură concesie acordată parodiei, ca gen

196
minor: „Cu toate acestea ea este ironică prin generozitatea cu care se alătură greşelii pentru a o
ridiculiza” (p. 85).
În proza satirică cele mai multe din valenţele ironiei se întrevăd şi în indiciile intertextualităţii
şi ale corpusurilor metatextuale. Paratextul este şi el deosebit de important; titlurile şi caricaturile ce
însoţesc prozele respective conţin informaţii plauzibile pentru decodarea mesajului satiric – iconologia
ar fi mai mult decât indicată drept pandant la o critică de orice alt tip, aplicabilă respectivului domeniu
de creaţie.
Réné Bourgeois va numi ironia un „contraadevăr, ignoranţă simulată, arta de a înşela, o
relaţie particulară între a fi şi a părea, o cale <<oblică>> ” („L’ironie romantique. Spectacle et jeu
de M-me de Stael à G. de Nerval”, Presses Universitaires de Grenoble, 1974, p. 9).
În capitolul „Mitosul iernii: ironia şi satira” (p. 280 - 302) din „Anatomia criticii”, Northrop
Frye defineşte satira drept „ironie militantă” şi o raporteaza la „anumite standarde faţă de care se
măsoară grotescul şi absurdul.” (p. 281). Invectiva şi imprecaţia degradează satira, căreia un nivel mai
elevat i-ar sugera doar ironia. „Satira presupune cel puţin o fantezie martor, un conţinut pe care
cititorul îl recunoaşte drept grotesc şi cel puţin un standard moral implicit, acesta fiind esenţial într-o
atitudine militantă faţă de experienţă.” (p. 281). Relaţia satiră – comic apare astfel definită: „satira
este o ironie care se apropie din punct de vedere structural de comic (...).” (p. 281). „Aşadar, două
lucruri sunt esenţiale pentru satiră: unul este spiritul sau umorul bazat pe fantezie sau pe un
sentiment al grotescului sau absurdului, iar celălalt este obiectul atacului. Atacul lipsit de umor sau
acuzaţia pură se află la una din graniţele satirei.” (p. 282). În altă formă, şi Frye admite necesitatea
unui „contract” existent între emiţătorul şi receptorul mesajului satiric: „Spre a ataca un lucru,
scriitorul şi publicul trebuie să cadă de acord asupra indezirabilităţii sale (...).” (p. 282) „Înalta
conduită morală îi asigură satiristului puterea de obiectivare”. O formă superioară de satiră este cea a
„ideilor” (p. 291)
În proza satirică a veacului al XIX-lea românesc, se întâlneşte cel mai adesea accel tip de
satiră pe care Frye o numeşte „satira normei superioare” – transformând eroul în absolut orice şi-ar
dori scriitorul, lumea este redată prin prisma de receptare a acestui personaj. La Frye, ironicul sau
satiricul reprezintă, alături de romantic, tragic şi comic, o categorie narativă.
Categoria comicului, pusă în relaţie şi ea cu cea a ridicolului, a absurdului, a umorului, apare
des utilizată ca mijloc al realizării satirice. S. J. Schmidt vorbea despre „jocul acţional comunicativ” în
aceiaşi termeni ca „jocul lingvistic” al lui Wittgenstein (apud Plett Heinrich F., 1983:42), iar discursul
satiric recurge la strategii textuale în care pot fi introduse cele cinci tipuri de deviaţii estetico –
lingvistice – figuri fonologice, morfologice, sintactice, semantice, ale graficii, obţinute prin adiţie,
subtracţie, permutative, substituţie (model propus de Plett, op. cit., p. 166 – 320, passim). Plett
exemplifică deviaţiile de la codul limbajului normal, cele exogene (utilizarea de către personaje a
termenilor din limbi străine; în proza satirică, aceste cuvinte sunt introduse de autor pentru
caracterizarea prin limbaj) şi introduce ironia în categoria tropilor (p. 293), abordând discuţia despre
metafora ironică – o metaforă de simulare ironică („simulations – ironische Metapher”) şi definind-o
ca „structura de suprafaţă (ce) simulează o atitudine afirmativă, în timp ce contextul semnalizator o
demască drept negativă.” ( p. 297). „Metafora disimulativ – ironică este cea care ţine de domeniul
ironiei socratice, căreia i se adaugă ceea ce Plett numeşte „toposul autosubaprecierii” („mea
parvitas”) (p. 298) – în proza noastră satirică, autorul simulează de multe ori imposibilitatea de a
depăşi nişte limite ale cunoaşterii universului ficţional creat de el insusi.
În proza satirică se întâlnesc toate tipurile de antonomază (ca figură semantică) pe care Plett le
enumeră în tratatul său de semiotică şi retorică şi anume acele substituţii ale unui nume cu un alt
patronim, cu un etnonim, cu o pronominaţie prozopografică, cu un termen denominativ al unei
ocupaţii; bineînţeles totul cu intenţia ironizării. (cf. cap „Antonomaza”, Plett, H., op. cit., p. 304).
În studiul asupra „Comicologiei” din 1975, Marian Popa aminteşte de distincţiile volkeltiene
comic grosolan / comic fin (care subcategorizează ironia, umorul) şi de introducerea ironiei şi a
umorului ca specii ale comicului de către Fr. G. Jünger, în 1936. (Popa, M., 1975 : 10). Atât satiricul,
cât şi umoristicul sunt „tipuri fundamentale de manifestare a comicului” în accepţia unor cercetători,
iar contrastul comic, între aparenţă şi esenţă este vizat de toţi cei interesaţi de modurile comice.
Cercetătorul român trece în revistă modalităţile comicului propuse de N. Hartmann – absurdul,
aparenţa lucrului iniţial grav, autorezolvarea aparenţei în nimic, neaşteptatul; saltul şi desprinderea lui
R. Escarpit (p. 18), „Psihologia zeflemelei” a lui Max Nordau cu reflecţia „Râsul superiorităţii este

197
unicul care presupune o justeţe axiomatică, în cazul satirei.” (p. 28); nu este neglijabilă informaţia
referitoare la apariţia comicului în revistele umoristice, în Franţa – pe la 1649 (la noi, „Ţânţarul” lui
Orăşanu apare abia în 1859). În capitolul al IV-lea, intitulat „Modul satiric” (p. 109 - 146), Marian
Popa afirmă: „Atitudinea satirică se defineşte printr-un atac variabil ca intensitate şi întindere
orientat asupra unui comportament individual sau colectiv, oficializat sau nu, pornindu-se de la un
criteriu oarecare de apreciere. Satira interesează mai mult ca atitudine, decât ca formă (...).” (p. 109)
Superioritatea morală, socială etc. a satiristului îl determină pe acesta să se revolte. Vischer pomeneşte
de o atitudine negativă faţă de realitate, dar pozitivă prin dispoziţia de bază (p. 112). Sunt luate in
calcul consideraţii asupra satirei expuse de Schiller – satira răzbunătoare în opoziţie cu satira glumeaţă
(p. 116), de A. V. Lunacearski – tehnica satiristului se bazează pe atacul asupra unui adversar a priori
văzut ca învins, de Hegel – aceeaşi superioritate indicată drept intrinsecă atitudinii satirice, de James
Sutherland – „satira mascată” pune problema incapacităţii de defiguralizare în cazul spiritelor mai
puţin înzestrate (p. 118), de Jean Paul – satiricul (definit prin intermediul sarcasmului, batjocurii,
scrisului muşcător) nu este acelaşi lucru cu ceea ce reprezintă comicul – gluma, râsul, badinajul.
Vorbind despre „comicitatea satirei” (p. 118) Marian Popa conchide că „Scopul satirei n-ar fi râsul:
dar scopul e atins prin mijlocirea procedeelor comice”. Referitor la relaţia satiră – pamflet,
cercetătorul susţine: „O posibilitate de optimizare pragmatică şi formală a satirei şi sarcasmului este
pamfletul.” (p. 122) Printre procedeele satirei, Marian Popa enumeră: reducţia (minimizarea
adversarului) (p. 127), alegoricul animalier şi fabulistic (p. 128), utopia satirică (p. 129);
caracterologia satirică, fiziologia sunt forme ale satirei întâlnite în toate epocile literare. Discutând
despre raporturile ironiei cu comicul, satira, grotescul şi parodia (p. 208 - 209), autorul aminteşte ceea
ce susţinea Northrop Frye referitor la satiră ca ironie militantă; ironia concordând „cu un realism
desăvârşit al conţinutului şi cu suprimarea atitudinii; satira presupune o fantezie – motrice, un
conţinut recunoscut ca grotesc şi un standard moral implicit”. În opoziţie cu umorul, care „vede
inadecvatul ca atare, dar nu sancţionează”, satira este didacticistă şi moralizatoare (p. 230); numai
umoristul „îşi recunoaşte afinitatea cu umanitatea”(Georg Lukács va pune în antinomie atitudinea
satiricului de a-şi contempla personajul din exterior cu cea a umoristului, vizibil implicat în
interioritatea ficţională (apud Călin, Vera, 1966 : 160), satiricul este intransigent. (p. 259) şi în proza
satirică a veacului al XIX-lea se pot observa îndrăzneli asumate de autorii satirici – presupunând
încălcarea unor tabuuri lingvistice şi nu numai.
Vera Călin va numi comicul „categoria cea mai receptivă faţă de sugestiile
contemporaneităţii, categoria prin excelenţă realistă, învestită, între altele, cu menirea de a satiriza
moravurile.” (Calin Vera, 1966 : 7); modalitatea comică este în strânsă legătură cu ideologia timpului,
dar şi cu afectele satiristului, ea putând fi absurdă, umoristică, grotescă, ironică (p. 12). Autoarea
vorbeşte despre „acumularea comică” (p. 70); exemplificând cu una dintre „Scrisorile” negruzziene,
cea în care Păcală îl copleşeşte cu o multime de sfaturi – în formă paremiologică – pe Tândală.
Şi Nina Ivanciu în „Comicul prozei” consideră comicul un fel de hiperonim pentru toate
formele de rizibil, amintind de faptul că personajul comic se împotriveşte, prin definiţie, bunului simţ,
aşa cum este văzut acesta din urmă de C. Geertz (p. 28), cu următoarele caracteristici – naturaleţe,
perspicacitate, simplitate, înţelepciune. Un alt declaşator al efectului comic este „Proporţia dintre
verosimil şi neverosimil, dintre previzibil şi imprevizibil” (p. 33). Ceea ce autoarea numeşte contrast
între viziunea egocentrică a unui personaj şi reprezentarea simbolică a exteriorului reprezintă o sursă a
comicului, întâlnită mai ales în fiziologia satirică. Autoarea afirmă: „Comicul este uneori (frecvent ?)
masca plăcută sub care se ascunde substratul satiric”. Mult utilizat în proza satirică a secolului al
XIX-lea, comicul de caracter este văzut de autoare ca având origine în „raportarea protagonistului
ficţional la: el însuşi, ceilalţi, lumea inanimată, instituţii.”
Autoarea precizează că strategiile comicului vizează nivelul morfosintactic prin eludarea
regulilor referitoare la selecţia lingvistică, nivelul semantic, „privit dintr-un unghi dublu: ideatic,
intensional (idei, definiţii, noţiuni) şi extensional (referenţial)” (p. 48 – 57 passim). „Dialogismul
devalorizator” (p. 66) referitor la ipocrizia naratorului, subminarea discursului „străin” evaluată de
Catherine Kerbrat – Orecchioni (p. 67), strategii de ironizare comică precum citatele deformate,
decontextualizate şi simularea acordului, toate acestea sunt puse în evidenţă de autoare, alături de
semnificaţiile ironiei în structurile parodice – acelea de a submina „nivelul ideatic al discursului
celuilalt” (p. 133). Comicul este produsul oricăror tipuri de incongruenţe – materiale (personajul în
vestimentaţie ce contrazice simţul estetic), sociale (anomalia de comportament), logice. Ironizarea este

198
o formă a comicului de idei. Referitor la retorica discursului comic (p. 138 - 207), Nina Ivanciu
clasifică unele dintre cauzele neadecvării discursive, printre care şi amestecul registrelor, intervenţia în
formulele fixe sau în citate, tehnici de argumentare ce includ încălcarea principiilor logicii,
comparaţiile devalorizante, raţionamentele prin analogie denigratoare, discursurile incongruente cu
situaţia de comunicare.
Despre comic, Jean Marc Défays („Comicul”, Ed. Institutul European, Iaşi, 2000) spune că
„se infiltrează” (şi atunci se vorbeşte despre ironie), că „deturnează” (este cazul parodiei),
„insinuează” (cazul cuvântului de spirit). (p. 6). Pentru autorul francez, comicul desemnează generic
„toate fenomenele verbale şi nonverbale care au proprietatea de a provoca râsul, fără a se sinchisi de
diferitele specii clasice (umor, ironie, parodie)(...).” (p. 9) Ironia este cea care „imită răul pentru a-l
exorciza, parodiază frumosul pentru a-l relativiza, deformează adevărul spre a-l îndulci sau a-l
denunţa”, „deghizează personajele, gusturile, scopurile, intenţiile.” (p. 13) Ironia este o „varietate
secundară”, în timp ce comicul „există ca atare”. (p. 14), iar satira este o „formă critică, militantă,
moralizantă a comicului.” (p. 30) Autorul vorbeşte despre „supracodaj” în cazul comicului, acesta
reclamând „o dublă traducere, una banală (derutantă, înşelătoare), alta simbolică (explicativă, de o
manieră sau alta).” (subl. aut.) (p. 35). Défays precizează importanţa comicului verbal manifestat la
patru nivele (p. 38 - 45): infralingvistic (schimbarea vocii), lingvistic (calamburul, cuvântul de spirit),
extra – lingvistic (absurdul), metalingvistic (parodia). În capitolul rezervat „Celor trei grade ale inter
– textualităţii comice” (p. 50 - 58), Défays îl aminteşte pe Genette cu afirmaţia referitoare la parodie –
modalitate nu întotdeauna comică, ci uneori satirică. Opinia lui Défays despre parodie se vădeşte în
definiţia – parodia este „o transformare (şi nu o imitaţie precum pastişa) ludică (opusă deghizării,
care este satirică, şi transpoziţiei, care este serioasă”). Deci, ludicul parodiei se opune satiricului.
Défays ia in considerare si dihotomia introdusă de Linda Hutchéon, referitoare la maniera parodică:
ludică şi contestatară, ultimul caz presupunând ironia batjocoritoare sau satira dispreţuitoare. Défays
diferenţiază între comicul ironiei, al satirei, al zeflemisirii, punctând importanţa „strategiilor puse în
scenă” şi a respectării „contractului de cuvânt umoristic.” (p. 75). În capitolul referitor la „Finalitatea
comicului” (p. 91 - 97), apare dihotomia ethos parodic / ethos ironic şi satiric. Satira este caracterizată
în principal de atitudinea dispreţuitoare faţă de realitatea expusă. Despre „râsul dispreţuitor” vorbeşte
şi Hutchéon. Défays îi acordă şi comicului posibilitatea de a moraliza şi sancţiona.
Pseudonimul satiric in presa romaneasca umoristică şi satirică, garanta virtuţile obiectivităţii şi
onestităţii de calibru independent, sugerau, paronomastic, grandoarea rozei imperiale-C. Tradafirescu-
Rosetti ( la„Ţânţarul”), direcţionau aluziv către spiritul leal patriot - T. Cetăţenescu-Orăşanu, sau chiar
abordau valenţe de onomastică xenofil-orientală : gazetarii de la „Satyrul”.

BIBLIOGRAFIE

Bourjois, Rene, „L’ ironie romantique. Spectacle et jeu de M-me de Stael a G. de Nerval”, Presses Universitaires
de Grenoble, 1974;
Călin, Vera, „Metamorfozele mastilor comice”, Editura pentru literatura, Bucureşti, 1966.
Defays, Jean-Marc, „Comicul”, Editura Institutului European, Iaşi, 2000.
Dragomirescu, Gh.N., „ Dictionarul Figurilor de stil”, Editura Stiintifica, 1995;
Farias, Adelina Angela; „Poetica textului parodic. Repere pentru o istorie a parodiei româneşti”- teză de
doctorat, 2006, Litere, Bucureşti.
Frye, Northrop, „Anatomia criticii”, Cap. „Mitosul iernii: ironia şi satira”(p.280-302).
Grupul u, „Retorică generală” (1970), Traducere şi note Antonia Constantinescu, Ileana Littera; Introducere de
Silvian Iosifescu, Editura Univers, Bucureşti, 1974.
Hangiu, I, „Dictionar al presei literare romanesti”, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1987;
Ivanciu, Nina, „Comicul prozei”, Minerva, Bucureşti, 1998.
Jankelevitch, Vladimir, „Ironia”, (1964); Editura Dacia, Cluj, 1994;
Munteanu, Cornel, „Pamfletul ca discurs literar”, Editura Minerva, Bucureşti, 1999.
Moraru, Titus, „Fiziologia literară”, Editura Dacia, Cluj,1972;
Papadima, Liviu, „Literatură şi comunicare. Relaţia autor-cititor în proza paşoptistă şi postpaşoptistă”,
Polirom, Iaşi, 1999.
Plett, Heinrich,F., „Ştiinţa textului şi analiza de text. Semiotică, lingvistică, retorică”, Editura Univers, 1983,
Bucureşti.

199
Popa, Marian, „Comicologia”, Editura Univers, Bucureşti, 1975.
Preda, Sorin, „ Jurnalismul cultural si de opinie”, Editura Polirom, Iasi, 2006;
„Satire şi pamflete”(1800-1848), Ediţie îngrijită de Gh.Georgescu- Buzău; Editura pentru Literatură, Bucureşti,
1968.
Sandu, Vasile, „Publicistica lui Hasdeu”, Bucuresti, Editura Minerva, 1971;
Titiucă, Dumitru, „Pentru o nouă teorie literară”; Editura Timpul, Iaşi, 2005.
Trifu, Constanţa, „Presa umoristică de altădată”, Editura Minerva, Bucureşti, 1974.
Visinescu, Victor, „Stilistica presei”, Editura Victor, Bucuresti, 2003;
Bibliografia analitica a periodicelor romanesti, Editura Academiei, Bucuresti, 1972.

Periodice

„Calendarul lui Nikipercea”, 1860;

„Panorama sau Mineele lui Nikipercea”, 1869;
„Daracul”, nr.5/08.01.1859;
„Foaie pentru minte, inima si literatura”, nr.10/1839; nr.14/1839; nr.22/1845; nr.39/1845; nr.51/1839;
„Satyrul”, nr.1/1866; nr.2/1866; nr.3/1866; nr.5/1866; nr.6/1866; nr.9/1866;
„Nikipercea”, nr.42/1860;
„Tantarul”, nr.23/1859;
„Curierul de ambe sexe”, Tipografia Heliade si asociatii, 1864.

Nota : Textele din „Aghiuţă” au fost reproduse în B.P. Hasdeu, Opere, Editie critica de Stancu Ilin si
I.Oprisan, Editura Minerva, Bucuresti, 1996.

GUVERNAREA GHEORGHE TĂTĂRESCU (1934-1937)

REFLECTATĂ ÎN ZIARELE VREMII

Cristina Mihaela Scarlat

Asist. univ., Universitatea Spiru Haret

ABSTRACT. The interwar years in Romania are viewed by many as a period of unparalleled democratic life.
Furthermore, the period 1934–1937, the time when Gheorghe Tătărescu was the leader of the cabinet, is regarded
as a kind of golden era of democracy and national prosperity. Nevertheless, this view must be taken with caution.
My intention in this paper is to make us realize how difficult is to understand a complex historical period as the

200
above mentioned one. In my opinion, the historical research should focus on examples that reflect another time
and place. That is way I did not jumped at starting a conclusion. Instead, my research is focused on presenting
and analyzing illustrative articles selected from the most important newspapers of the time. Letting all the parties
to speak for themselves by the means of mass-media of the moment it seems to me an interesting and instructive
way of capturing the zeitgeist. Once one is acquainted with the way articles were written in these years
(containing only little information of relevance, lacking rational arguments, resorting to ad hominem attacks) it is
easier to have a clue about the democracy level of the time. My assumption is that the newspapers of the moment
may function as a mirror to make visible what often remains unsaid in classic historical texts. In short, my
impression was that we are on good grounds for supposing that the period analyzed was a democracy in the
making, where freedom of speech did exists. Unfortunately, these first steps to democracy were interrupted by a
monarchical dictatorial regime.

Cuvinte cheie: guvernare, Gheorghe Tătărescu, democraţie, presă, partid

La 3 ianuarie 1934 Gheorghe Tătărescu a fost numit de către Carol al II-lea prim-ministru.
Decizia a survenit în urma asasinării lui I.Gh.Duca pe peronul gării Sinaia pe 29 decembrie 1933 şi
după cele cîteva zile de interimat asigurate de dr. C. Angelescu. La vremea aceea Gheorghe Tătărescu
făcea parte din generaţia tânără a Partidului Naţional Liberal. Aceasta a fost şi prima sa alegere
politică, fiind deputat al acestui partid încă din 1919. În aceşti ani de guvernare Tătărescu (1934
-1937), România a cunoscut o perioadă de relansare economică şi de relativă stabilitate politică.
Pe drumul către o guvernare „de mână forte”, Carol al II-lea trecuse treptat de la un guvern de
uniune-naţională în anii 1931 – 1932 (Nicolae Iorga – Constantin Argetoianu) la camarila regală cu
Mihail Manoilescu, Nae Ionescu, Nicolae Malaxa, Gabriel Marinescu, Ion Gigurtu... care a reprezentat
interesele marilor proprietari. Apoi, din 1934 până în decembrie 1937 s-a sprijinit pe guvernul
Gheorghe Tătărescu, guvern ce nu i s-a opus în nici una din deciziile luate. „Pentru a slăbi PNL,
Regele a profitat de dispariţia lui Duca pentru a propulsa în prim-plan gruparea tinerilor, în frunte cu
Gheorghe Tătărescu. Obligat faţă de palat şi dependent substanţial de bunăvoinţa suveranului,
guvernul Tătărescu s-a raliat tot mai mult politicii lui Carol al II-lea, îndepărtându-se tot mai mult de
linia tradiţională, brătienistă a PNL.”113
Intenţia mea în acest eseu este de a prezenta cât mai puţin distorsionat momentul istoric
amintit. Cea mai potrivită cale pentru a atinge acest obiectiv mi s-a părut a fi redarea comentariilor
cheie, aşa cum au fost ele tipărite în presa vremii. Atât publicaţiile partizane, cât şi cele independente,
reprezintă faţete multiple ale vieţii politice din deceniul 4 al secolului al XX-lea.
Înainte de alegerile din 20 decembrie 1937, Gheorghe Tătărescu a făcut un bilanţ a ceea ce a
realizat în cei 4 ani de guvernare. După ce primul-ministru Tătărescu şi-a susţinut discursul de la
Radio a început o lungă bătălie demagogică în paginile ziarelor Dreptatea (oficiosul PNŢ) şi Viitorul
(ziarul PNL-ului). Fiecare tabără şi-a ridicat în slăvi realizările proprii şi şi-a cufundat în noroi
adversarii politici. O versiune mai realistă privitoare la ceea ce a fost atunci poate fi extrasă din
publicaţiile independente Adevărul şi Curentul.
„Expozeul public al Primului Ministru a găsit larg ecou în opinia publică. Presa a comentat
atent impresionantul bilanţ al celor 4 ani de construcţie şi un fenomen îmbucurător s-a înregistrat cu
această ocazie. Faptele şi cifrele prezentate nu au putut fi negate decât de oamenii care şi-au făcut o
specialitate din ridicol. Pentru oamenii de bună credinţă guvernarea naţional liberală a însemnat o
radicală ridicare a potenţei creatoare româneşti. În finanţe, economie, agricultură, cooperaţie,
comunicaţii, administraţie, în şcoală, în biserică, justiţie, sănătate publică, muncă şi ocrotiri sociale, în
politică externă şi în marea problemă a apărării naţionale, guvernul liberal a condus victoria – aşa cum
a spus Preşedintele de Consiliu – „un război de consolidare”. Diagrama realizărilor înregistrează pe
toată suprafaţa vieţii de stat un sens ascendent. Între 1933 şi 1937 diferenţa de nivel este sensibilă şi
opinia publică a dat măsura obiectivităţii sale subscriind în quasi unanimitate raportul celor 4 ani de
construcţie. ... Ca deţinător al realismului politic autohton, liberalismul român se reflectează în fapte,

113
Armand Călinescu, “Însemnări politice”, pag.203

201
nu în generalităţi doctrinare. Acestea există fără îndoială în partidul naţional-liberal, ele sunt însă un
produs al înfăptuirilor.”114
Merită a fi menţionat că a fost pentru prima dată când un om politic a fost chemat la Radio şi
pentru prima dată când acest mijloc de comunicare în masă a fost folosit, la noi, în scopuri politice.
Până atunci Radioul nu fusese implicat în vreo campanie electorală. În replică, în ziarul „Dreptatea”
nu a întârziat să apară un articol defăimător şi care încerca să convingă opinia publică de falsitatea
celor prezentate de liberali. „Am ascultat aseară la Radio, timp de o oră şi jumătate placa cu discursul
de ieri al d-lui Tătărăscu. Am recunoscut piesa şi autorul – n-am înţeles spectacolul. O guvernare de 4
ani de fraze şi de farse nu se putea isprăvi mai simbolic, mai expresiv. Exagerările, neadevărurile,
mistificările au fost puse în cifre şi prezentate în scenariu sonor.”115
Într-un alt articol, două zile mai târziu, se menţineau critica şi ironia la adresa lui Tătărescu. În
timp ce la liberali e uşor sesizabilă o lăudăroşenie exagerată şi un „limbaj de lemn”, în ziarul
ţărăniştilor, critica acidă şi persiflarea ţin loc de argumente. Este mai degrabă un pamflet decât un
răspuns argumentat, întemeiat pe fapte. „Suflarea Europei întregi şi a coloniilor africane s-a oprit
emoţionată, să admire târgul de vorbe de sub patronajul domnului Guţă Tătărăscu. O ţară întreagă,
subminată de boli sociale, roasă de mizerie şi de subnutriţie, uitată în întunerec şi exploatată fără de
milă de o coterie liberală, a ascultat cu pântecele gol, ditirambii unui rai imaginar, în care toată lumea
este fericită. ... A fost simfonia celei mai mari şi mai sfidătoare batjocuri. Şi a încercat-o şeful unui
guvern de compromisuri, care a umblat pe sârmă, lăsând demnitatea ca pe un balast...”116
În viziunea liberală totul a fost perfect, în cea ţărănistă totul a fost un dezastru: calea de
mijloc, a unui discurs realist, în care să se regăsească plusuri şi minusuri, nu e de găsit. Cele două
reprezintă exemple clasice de presă partizană şi demagogică. Fiecare încearcă să convingă cetăţeanul
prin manipulare, face apel mai mult la latura emoţională a cititorului decît la cea raţională. Fiecare
cuvânt e atent cântărit pentru a produce efectul emoţional aşteptat.
„S-au împlinit 4 ani de când partidul naţional liberal a fost chemat la cârma statului. Care era
situaţia generală a ţării în momentul în care partidul naţional liberal a luat conducerea treburilor
publice? Situaţia economică prezenta aspecte dezastruoase prin dezechilibrarea şi haosul în finanţele
publice şi prin stagnarea activităţii industriale şi comerciale. În toate sectoarele economiei naţionale se
arătau perspectivele dezolante ale prăbuşirii imparabile. (Între 1928 – 1933 ţara fusese condusă de
guverne naţional ţărăniste cu un scurt interludiu de un an şi câteva luni când la cârma ţării fusese
guvernul de tehnicieni condus de N. Iorga, n.n.) ... Acţiunea vastă desfăşurată de guvernul naţional-
liberal în toate compartimentele vieţii de stat a avut două ţeluri principale: ridicarea ţării din acest
impas material şi moral prin refacerea încrederii în conducători şi în propriile ei forţe, şi consolidarea
temeliilor de aşezare ale statului român. În aceşti 4 ani amândouă ţelurile au fost atinse. În locul
bugetelor deficitare, azi avem bugete excedentare. Armata este astăzi puternicul instrument de apărare
a statului în contra primejdiilor din afară, datorită acţiunii de înzestrare cu tot armamentul modern.
...Iată fapte ce nu pot fi contestate ...Pe temeiul lor spiritul de încredere masivă a opiniei publice în
forţele creatoare ale acestui partid se manifestă şi azi cu hotărâre neclintită”.117
Tot acest rai prezentat de liberali este înfăţişat în paginile „Dreptăţii” ca un veritabil iad:
„D. Gh Tătărăscu a depus bilanţul celor 4 ani de guvernare liberală. ... D. Tătărăscu ne-a
descris aseară la Radio cu frumoasa sa voce baritonală raiul care s-a mutat din ceruri în scumpa
noastră Românie. Ascultându-l, parcă la noi curge, pe plaiuri de mătase cum ar spune d-l Goga, numai
lapte şi miere. Munţi de pilaf s-au strâns în Carpaţi. Prepeliţe şi potârnichi cad, fripte, la prânz şi seara,
în farfuriile de Sevres ale cetăţeanului. Fiecare Rumân posedă la Banca Românească un cont cât al
domnului Dorel Dumitrescu, iar cantalupii d-lui Tony Iliescu sunt serviţi direct tăiaţi pe masa oricărui
Vasilescu. ... Să refacem noi bilanţul? Ar fi prea oţios şi facil. Se impun totuşi câteva corecturi. În
ordinea internă d. Gh. Tătărăscu a guvernat în mod permanent în cenzură şi stare de asediu. ... Le-a
introdus într-un moment de învălmăşag generalizat în rândurile partidului său. I-a mers bine. Cine a
jucat pe această carte a mers la sigur. ... A fost un paradis al ariviştilor. Dar ţara? ... Ne găsim în faţa
unui buget secătuit şi în faţa unor profunde nemulţumiri. Indicele de scumpete s-a ridicat. Discrepanţa
dintre indicele de scumpete şi retribuţii a ajuns la maximum... Se aglomerează aburii nemulţumirilor
114
“Viitorul”, anul XXIX, no. 8949, Sâmbătă 6 nov. 1937, pag.1
115
“Dreptatea”, anul XI, no 2987, Marţi 2 noembrie 1937, pag.4
116
“Dreptatea”, anul XI, no 2989, Joi 4 noembrie 1937, pag. 1
117
“Viitorul”, no 8958, Miercuri 17 noembrie 1937, în articolul „După 4 ani de guvernare”, pag.1

202
fără existenţa supapelor de siguranţă. Dar ţărănimea? A fost ultima grijă a d-lui Tătărăscu....
Falimentul economic şi falimentul politic: iată bilanţul guvernării Tătărăscu. Moştenirea acestui
guvern este dintre cele mai grele. ... Raiul d-lui Tătărăscu se aseamănă cu un imobil dărăpănat intrat pe
mâna unor chiriaşi de rea credinţă. Se cere o curăţenie generală şi echipa bunilor meşteri pentru a salva
clădirea de la dărăpănare.”118
Diferenţa contrastantă dintre articolele celor două cotidiene este vizibilă încă din titlurile alese
cu multă migală de redactorii lor. Aproape că nu este nevoie să citeşti articolul pentru că mesajul şi
liniile directoare ale întregului conţinut sunt cuprinse pe de-a-ntregul în titluri. Iată câteva din acestea,
relevante prin simpla lor enumerare. În „Viitorul” am întâlnit: „Legile votate - o acţiune rodnică peste
hotare”, „Modernizarea căilor de comunicaţie”, „Agricultura în plin progres. O nouă viaţă rurală”, „O
mare dezvoltare a aviaţiei. Avem cel mai modern material. România este legată cu toate centrele mari
din Europa”, „Realizări de mare importanţă la Ministerul Cultelor şi Artelor”, „Înfăptuiri pentru
sănătatea publică”, „Refacerea mişcării cooperative. Asanarea băncilor populare şi a federalelor –
Acţiunea de valorificare a produselor agricole. Aprovizionarea satelor cu mărfuri” , „Realizările
edililor municipiului Capitalei”119
În opoziţie cu acestea, apar titlurile din „Dreptatea”: „Ultimele svârcoliri liberale”, „Simfonia
unei farse”, „De ce trebuie să plece liberalii”, „Armonia(!) liberală în pragul retragerii guvernului
Tătărăscu”, „Fiscalitate excesivă”120
Bineînţeles, la atâtea atacuri iniţiate de presa ţărănistă, liberalii nu au pierdut prilejul de a
răspunde cu aceeaşi monedă. Răspunsul dat în „Viitorul” apare scris în acelaşi stil ironic:
„În locul ezitărilor şi nesiguranţei de ieri avem finanţe consolidate, spre a face faţă tuturor
nevoilor vieţii de stat; economia naţională stimulată trăieşte prin ea şi prosperă ... armata întărită şi
înzestrată cu tot utilajul tehnic de care are nevoie constituie o forţă pusă în serviciul păcii şi al
intereselor ţării; biserica a fost a fost reintegrată în drepturile şi puterile ei spirituale, agricultura a găsit
sprijinul şi ocrotirea pe care scrisorile către săteni ale d-lui I. Mihalache nu i le-au putut da. Industria
şi-a găsit climatul propice, comerţul înfloreşte – toate într-o ambianţă de ordine şi de linişte generală
care îndreptăţesc cele mai mari speranţe într-o eră de adevărată prosperitate pentru ţara întreagă. ... Nu
sunt acestea fapte pozitive exprimate prin cifre exacte? Atunci de ce presa naţional-tărănistă şi-a
dezlănţuit furiile pentru a ponegri o operă care trăieşte în văzul şi spre satisfacţia tuturor? ... Având în
sânge negaţiunea şi echivocul, PNŢ nu poate adopta astăzi o atitudine ce i-ar nega însăşi raţiunea de a
fi”121. Sau, după cum se poate citi într-un alt număr: „...ieftina demagogie a „intereselor ţărăneşti
călcate de oligarhie” nu mai prinde. Partidul d-lui Mihalache nu are autoritatea morală de a se prezenta
ca singur şi exclusiv reprezentant al ţărănimei şi încă pe acela de a acuza un regim care şi-a făcut pe
deplin datoria faţă de micii agricultori ridicând această clasă atât din punct de vedere cultural cât şi
economic”.122
Un subiect arzător, amplu discutat în paginile celor două cotidiene, este acela al fiscalităţii. În
„Viitorul” se spunea că „...în locul concesiunilor de avuţii publice la străini, azi patrimoniul public s-a
sporit cu numeroase opere de noi investiţii. În loc de o situaţie economică împinsă către pragul
falimentului, s-a determinat o importantă eră de prosperitate.”123, dar în „Dreptatea” situaţia banilor era
prezentată altfel: „din cauza politicii fiscale greşite, preţurile alimentelor au crescut cu peste 100%.
Venit să aducă - cum de zeci de ori a anunţat-o în întrunirile din opoziţie – „degrevarea fiscală” şi să
scape populaţia de urgia din trecut, guvernul liberal a pus aproape 11 miliarde de lei impozite noi
anual, iar sunetele tobei de vânzare la mezat, a averilor oamenilor nevoiaşi ...nu mai contenesc. Mii de
case ţărăneşti din judeţele lovite de secetă au fost scoase în vânzare pentru datorii de 2 – 3 mii de lei,
în timp ce marilor contribuabili li s-au făcut toate înlesnirile fiind lăsaţi cu impozitele neplătite 3 – 4
ani”.124
Liberalii încercau să obţină încrederea electoratului în forţa partidului de guvernământ,
susţinând că realizările celor 4 ani nu au fost posibile decât prin colaborarea şi unitatea de păreri a
118
“Dreptatea”, no 2987, marţi 2 noembrie 1937, pag. 1-2
119
“Viitorul”, anul XXIX, no 8951, Luni 8 noembrie 1937, pag. 1
120
“Dreptatea”, anul XI, no 2995, 2989, 2994, 2990.
121
“Viitorul”, no 8954, Vineri, 12 noembrie 1937, în articolul „Spiritul de negaţiune”, pag. 1
122
“Viitorul”, no 8956, Duminică 14 noembrie 1937, pag. 1
123
“Viitorul”, no 8958, Miercuri 17 noembrie 1937, pag. 1, în articolul „După 4 ani de guvernare”, pag. 1
124
“Dreptatea”, no 2989, Joi 4 noembrie 1937, pag. 1

203
membrilor săi. „Voiu releva numai faptul că dacă guvernul a putut realiza ceea ce a realizat este
pentru că s-a sprijinit pe întregul partid şi că s-a bucurat de încrederea lui. Fiecare în sfera lui de
activitate a dat întregul său sprijin operei realizate, fiindcă suntem singurul partid politic în care
interesele ţării predomină interesele partidului.”125
Ţărăniştii însă au încercat să dea în vileag situaţia reală, afirmând că „după o guvernare de 4
ani, în care d-l Tătărăscu nu s-a bucurat de sprijinul întregului partid, liberalii se găsesc astăzi
fracţionaţi în mai toate judeţele – în câte două trei tabere. ...Fricţiunile dintre tabere, antagonismele
dintre conducătorii organizaţiilor, disensiunile dintre cei care au guvernat şi cei ce au stat deoparte, au
creiat în partid o adevărată anarhie”126.
Dar, dacă dorim să descoperim o imagine mai apropiată de realitate, unde demagogia de partid
să nu mai ocupe prim planul, am putea consulta ziare independente, precum „Adevărul” sau
„Curentul”. Din cel dintâi amintit putem cita:
„Expozeului pe care l-a făcut primul ministru, d. Mihalache i-a răspuns printr-o declaraţie de o
neobişnuită violenţă. Explicaţia acestei atitudini nu trebuie căutată numai în manualul perfectului
opozant. Ea este adânc politico-psichologică. Credem că rămânem pe linia obiectivităţii ziaristice,
dacă constatăm că, atât critica cu care primul ministru a ţinut să-şi înceapă expunerea, pentru ca prin
contrast, să puie şi mai mult în evidenţă meritele guvernului său, cât şi violenţa cu care a acţionat
liderul partidului naţional ţărănesc, sunt regretabile. ... Nu tot ce a făcut guvernul domnului Tătărescu
a fost perfect. Am avut adesea ocazia să-l criticăm şi să-l combatem. .... Dar după cei 4 ani de
existenţă ai actualei guvernări, tragem un bilanţ general şi nu se poate în dreaptă judecată contesta că
d. Tătărescu are cuvânt să fie mulţumit... Nu înţelegem să aprobăm critica cu care d. Tătărescu a crezut
necesar să-şi introducă expunerea, dar nici să aprobăm îndoiala ce rămâne să fie dovedită, pe care în
termeni drastici d. Mihalache a opus-o cifrelor şefului guvernului. ... Ne găsim astăzi în faţa unei
situaţii satisfăcătoare. Să ne fie de bine. Şi să urăm guvernului de mâine ca să facă şi mai mult şi mai
bine.”127
În „Curentul” lui Pamfil Şeicaru se poate remarca aceeaşi linie de moderată susţinere a
primului ministru:
„Înainte de a-şi prezenta demisia d. George Tătărescu s-a simţit obligat să facă o amplă
expunere în faţa partidului ... Expunerea primului ministru a fost sobră în coloratura ei verbală, bogată
de expunere de date şi, în total, străbătută de atâta încredere, de un aşa robust optimism, încât
afirmaţiile luau contururi de indiscutabile certitudini. ... Acolo unde alţii s-ar fi simţit sfărâmaţi d.
George Tătărescu a nesocotit lovitura primită, reducând-o la un neînsemnat accident şi, totdeauna, a
găsit în sine, forţa de împrospătare a încrederii. ... Durata şi continuitatea explică transformările pe
care le-a încercat, în bine, guvernul Tătărescu.”128
Articolele pe această temă, a ceea ce s-a făcut sau nu în cei 4 ani de guvernare Tătărescu, sunt
numeroase şi ne oferă un material bogat destinat analizei şi înţelegerii profunde a evenimentului supus
discuţiei. Selecţia realizată aici se doreşte a fi elocventă atât în ceea ce priveşte caracterizarea
polemicilor politice ale timpului cât şi a modului în care erau scrise articolele.

BIBLIOGRAFIE

I Colecţii de publicaţii

Colecţia „Adevărul” 1937

Colecţia „Curentul” 1937 – 1938

125
“Viitorul”, no. 8951, Luni 8 nov. 1937, în articolul „Domnule Prim ministru aţi binemeritat de la partid şi de la
ţară”, pag.1
126
“Dreptatea”, no 2994, Miercuri 10 noembrie 1937, pag. 4
127
“Adevărul”, anul 51, no 16493, Joi 4 noembrie 1937, pag. 1
128
“Curentul”, anul X, no 3507, Joi 4 noembrie 1937, pag. 1-2

204
Colecţia „Dreptatea” 1937-1938

Colecţia „Viitorul” 1937 – 1938

II Lucrări despre eveniment

Bărbulescu Mihai, Deletant Dennis, Istoria României, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1998
Hitchins Keith, Papacostea Şerban,
Teodor Pompiliu
Călinescu Armand Însemnări politice, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990
Constantiniu Florin O istorie sinceră a poporului român, Ed. Univers
Enciclopedic, Bucureşti, 1997
Durandin Catherine Istoria românilor, Ed. Institutul European, Iaşi, 1998
Georgescu Vlad Istoria românilor – de la Origini până în zilele noastre, Ed.
Humanitas, Bucureşti, 1992
Giurescu Constantin C., Giurescu Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri şi până astăzi,
Dinu C. Ed. Albatros
Hitchins Keith România 1866 – 1947, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996
Iorga Nicolae Memorii, Sinuciderea partidelor (1932-8) vol. VII, Tiparul
„Datina Românească”, Vălenii de Munte, 1939
Kinder Hermann, Hilgemann Werner Atlas de istorie mondială – de la Revoluţia Franceză până în
prezent, vol.2, Editura RAO, 2001
Lăzărescu Dan A. Instituţie în istoria liberalismului european şi în istoria
Partidului Naţional- Liberal din România, Ed. Viitorul
Românesc, Iaşi, 1996
Mamina Ion, Scurtu Ioan Guverne şi guvernanţi 1916 – 1938, Ed. Silex, Bucureşti,
1996
Maner Hans-Christian Parlamentarismul in Romania 1930-1940, Ed.
Enciclopedica, Bucuresti, 2004
Ornea Z. „Anii treizeci – Extrema dreaptă românească”, Ed.
Fundaţiilor Culturale Române, Bucureşti, 1995
Scurtu Ioan, Alexandrescu Ion, Bulei „Enciclopedia de istorie a României”, Ed. Meronia,
Ion, Mamina Ion Bucureşti, 2001

„ZIMBRULU ŞI VULTURULU”, O „PUBLICAŢIE 100% ROMÂNEASCĂ”,

CEL MAI SCUMP ZIAR DIN LUME*
Gheorghe Cojocariu
Lector univ. drd., Universitatea Spiru Haret

ABSTRACT. „Zimbrulu şi Vulturulu” was bought by an Israelian collector for over 800.000 euro. Nobody
actually saw the paper in the last 40 years, at it was kept in a safe or Switzerland bank. Personal discovery! I
found out that even the dating of its apparition, 1858, is not certain. Some information of this issue I used in
premiere in a TV show – “Capcana timpului” (Trap time) on TvRM station, in December 8 th, 2006, as the
documentation for the show had been ready before the announced auction.

205
Cuvinte cheie: ziar, licitaţie, documentar, televiziune, istorie

Publicaţia a fost cumpărată cu peste 800.000 de euro de un colecţionar israelian. Ziarul nu a

mai fost văzut de mai bine de 40 de ani, fiind închis într-o casă de valori al unei bănci elveţiene.
Descoperire personală! Datarea ziarului – 1858 – este incertă. În acel an Moldova şi Ţara
Românească încă nu erau unite. Ori pe frontispiciul publicaţiei stă scris: Principatele Române Unite.
Acest fapt nu schimbă cu nimic valoarea publicaţiei! Deşi a fost contactată înainte de ţinerea vânzării,
renumita casa de licitaţii nu a răspuns la solicitarea noastră de a clarifica aspectul semnalat.
Ce întâmplare a făcut ca cel mai scump ziar din lume să fie unul românesc, probabil, ne va fi dat să
analizăm încă mulţi ani. Informaţiile se vor aşeza pe măsură ce accesul la exemplarul unic va fi
posibil. (Şi nu ne referim la o situaţie ipotetică, ci la una reală. Motivul: Expoziţia Filatelică
Mondială- EFIRO 2008 – Bucureşti, 20-28 iunie, ocazie cu care va fi aniversat „Capul de Bour” –
150 de ani de la apariţie, primul timbru din sud-estul Europei, înaintea altor state importante de pe
continentul din care facem parte, respectiv sărbătorirea filateliei româneşti).
Revenind la publicaţia „pur sânge românească”, faptele pe care le cunoaştem sunt
următoarele: apariţia ziarului ţine de un context istoric special pentru poporul român – Unirea
Principatelor. Pe de altă parte, valoare ziarului este dată de o situaţie inexplicabilă pentru cercetătorii
consultaţi – existenţa a nu mai puţin de opt timbre „Cap de Bour” – primul timbru românesc.
Precizare extrem de importantă: acest timbru a fost un timbru destinat presei! Concret a fost folosit
doar pentru francarea ziarelor. Aşadar, dacă valoarea „Capului de Bour” este legendară, fiind cunoscut
faptul că cine deţine un timbru îl poate schimba pe un apartament (la licitaţie amintită un timbru de 27
de parale a fost vândut cu 130.000 de euro), cum de a fost posibil ca nu mai puţin de opt asemenea
„bijuterii” să fie aşezate într-o combinaţie de trei plus cinci, nimeni nu poate da un răspuns.
Specialiştii consultaţi au ipoteze diferite. Unii consideră că a fost vorba de un pachet mai mare şi că
trebuia francat astfel, alţii apreciază că ar fi fost vorba de o comoditate a funcţionarului de la poştă
care nu a mai stat să decupeze timbru cu timbru şi să le lipească pe alte opt ziare. Un lucru este cert.
Tocmai această enigmă a făcut ca „Zimburlu şi Vulturulu” să fie cotat înainte de licitaţie cu sume
cuprinse între 700.000 de dolari şi 3.000.000 de euro! („Acum, ziarul cel mai vânat din lume face cam
3 milioane de euro, pentru că are lipite opt „Capete de Bour”. Se numeşte «Zimbrulu şi Vulturulu». I-a
sucit minţile unui colecţionar elveţian, l-a cumpărat…” din articolul intitulat: O expoziţie de 5
milioane de euro, Alina Bădălan, Caterina Nicolae publicat în cotidianul „Adevărul” în data de 27
septembrie 2005.
Ei bine, pe data de 2 decembrie 2006, o celebră casă de licitaţii, David Feldman, urma să
scoată la vânzare ziarul „Zimbrulu şi Vulturulu” împreună cu alte piese filatelice, celebrul timbru
„Cap de Bour”, din colecţia Roberto Tomasini. Mai bine de două luni, de la data licitaţiei anunţate,
care, în paranteză fie spus, fusese deja amânată, nu s-a ştiut nimic de cumpărătorul celui mai scump
ziar din lume. Dar să vedem cum anunţa în data de 30 ianuarie 2007 agenţia Mediafax tranzacţia:
Ziarul „Zimbrulu şi Vulturulu”, francat cu opt mărci „Cap de Bour”, a fost vândut la licitaţie la
Geneva la suma finală de 829.500 euro, conform site-ului casei de licitaţie „David Feldman”.
Ziarul – valoros prin faptul că este francat cu opt timbre „Cap de bour” care nu sunt separate,
ci în două ştraifuri, unul de trei, altul de cinci bucăţi fusese estimat înainte de licitaţie la o valoare
cuprinsă între 500.000 şi 750.000 euro. Licitaţia a pornit de la preţul de 500.000 euro şi a ajuns până
la 700.000 euro – preţ fără comisioane şi taxe, se arată pe site-ul amintit.
Cine este noul proprietar al ziarului ne spune domnul Leonard Paşcanu, preşedintele Federaţiei
Filatelice Române, care declara pentru agenţia sus-nenţionată că ziarul „Zimburlu şi Vulturulu” a fost
achiziţionat de Joseph Hackmey, un cunoscut colecţioar israelian care stă la Londra. „Nu a participat
el direct la licitaţie, este o persoană foarte bogată, cu mai mulţi agenţi. Din păcate, a fost singurul
ofertant pentru <<Zimbrulu şi Vulturulu>>. A fost o singură strigare şi ziarul s-a cumpărat”, a declarat
Leonard Paşcanu, care crede că ziarul este „cea mai valoroasă piesă filatelică românească şi una dintre
cele mai faimoase din lume”. Piesele scoase la licitaţie fac parte din celebra colecţie Tomasini care nu
a mai fost văzută de peste 20 de ani. Această colecţie include câteva rarităţi, iar unele dintre ele n-au
mai fost pe piaţă de patru decenii. „De obicei, apare la vânzare o dată la 40 de ani. Poate este mai bine

206
că nu a fost cumpărat de statul român, pentru că l-ar fi blocat undeva într-un muzeu, aşa va trece prin
mai multe colecţii şi va fi expus la nivel mondial”, a precizat domnul Paşcanu. Acest colecţionar
israelian a achiziţionat de-a lungul timpului mai multe piese româneşti valoroase şi am discutat deja cu
unul dintre agenţii lui, care ne-a spus că există interes pentru expoziţia EFIRO”, a declarat preşedintele
Federaţiei Filatelice Române.
Deşi Ministerul Culturii şi Cultelor (MCC) şi-a arătat iniţial interesul de a participa la licitaţia
organizată de casa „David Feldman” pentru a cumpăra ziarul „Zimbrulu şi Vulturulu”, solicitând în
acest sens ajutorul premierului Tăriceanu până la urmă, intenţia nu s-a concretizat, întrucât MCC nu a
primit fonduri de la Guvern pentru a participa la licitaţie.
„Ministerul Culturii şi Cultelor nu a primit bani de la Guvern pentru a participa la această licitaţie şi ca
atare nu am putut participa pentru a recupera ziarul „Zimbrului şi Vulturulu”, a declarat Virgil
Niţulescu, secretar al MCC pentru Mediafax. „Este vorba despre cea mai scumpă piesă filatelică
românească în ceea ce priveşte preţul, dar şi cea mai reprezentativă piesă românească. S-a vândut la
preţul estimat, care a ajuns după toate taxele şi comisioanele la 829.500 euro”, a declarat Cătălin
Scăişteanu, directorul de patrimoniu al Muzeului Naţional Filatelic care a participat la realizarea
documentarului de televiziune difuzat. Ce mai ştim despre istoricul acestui ziar şi al timbrului găsim în
ziarul „Ieşeanul” în articolul intitulat „Cel mai valoros ziar din lume” semnat de Silvia Craus.
Autoarea precizează că: „În 1858, în Moldova, "Zimbrulu şi Vulturulu" era cunoscut ca ziar unionist,
alături de revista "Steaua Dunării", condusă de Mihail Kogălniceanu. Valorosul exemplar a fost tipărit
în luna mai, iar valoarea unui abonament anual era de trei galbeni. Coincidenţa a făcut ca acesta sa fie
primul exemplar dintr-un teanc de ziare expediat la Galaţi. „Pentru ca pachetul respectiv cântarea
foarte mult, pe primul ziar s-au aplicat opt timbre din a doua emisiune «Cap de bour». Era o marca
specială, exclusiv pentru achitat expedierea unui ziar prin poştă”, explica Florin Patapie Raicu,
preşedintele Societăţii Filatelice „Moldova" Iaşi. „Timbrele de aur” erau tipărite la vremea
respectiva la Atelia Timbrulu (Atelierul Timbrului), care funcţiona într-o clădire situata pe Strada
Mare, actualul bulevard Ştefan cel Mare din Iaşi, în apropierea Bisericii Catolice. „Tiparul era
manual, se lucra după nişte matriţe. Se tipărea mai întâi o jumătate de coală, apoi se întorcea coala
şi urma cealaltă jumătate. Timbrele se decupau cu foarfeca”, explica Patapie-Raicu.
Primele mărci poştale „Cap de bour” au apărut în Moldova şi au avut valorile de 27, 54, 81 şi
108 parale. Ele sunt apreciate de filateliştii din toată lumea mai ales datorită rarităţii lor: au apărut într-
un număr mic şi au circulat puţin din pricina schimbării tarifelor poştale.
Numai 11.756 de timbre „Cap de Bour” au fost vândute publicului atunci când au fost emise. Deşi
24.064 de timbre au fost livrate oficiilor poştale, circa jumătate dintre ele n-au fost folosite şi au fost
ulterior distruse. Astăzi, specialiştii estimează că mai există sub 800 de mărci poştale cu cele patru
valori menţionate. În afară de mărcile „Cap de Bour”, casa „David Feldman” a mai scos la licitaţie
circa 180 de piese româneşti, grupate în seriile „Principatele Unite”, „Alexandru Ioan Cuza” şi „Carol
I”. Multe dintre ele s-au vândut la preţuri de câteva sute de euro. Însă cea mai importantă piesă –
formată din două blocuri de timbre cu portretul lui Cuza, de două parale, portocalii, plasate orizontal
pe un plic din hârtie liniată şi emise la Focşani în 1865 a obţinut 110.000 euro.
În total, colecţia „Cap de Bour”, ce a cuprins o sută de timbre şi plicuri cu astfel de mărci, precum şi
ziarul francat, s-a vândut la circa 2,4 milioane de euro (preţ fără taxe şi comisionul cumpărătorului).

* Anumite informaţii din material au fost utilizate la realizarea unei emisiuni de televiziune care a fost
difuzată în premieră de tvRM pe data de 08 decembrie 2006 – fiind pregătită înainte de la data anunţatei licitaţii.

RECENZII ŞI NOTE

Prof. univ. dr. Marian Petcu

JURNALIST ÎN ROMÂNIA. ISTORIA UNEI PROFESII, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2005

Conferenţiar? la Universitatea Bucureşti, redactor-şef al revistei Jurnalism-Comunicare, autor al mai

multor lucrări privitoare la istoria presei din România, dr. Marian Petcu a consacrat un volum profesiei de
gazetar. Intitulată Jurnalist în România – Istoria unei profesii, cartea este un studiu dublat de o antologie de

207
texte, care ilustrează evoluţia corpului profesional, a formelor de organizare, statutelor şi statutului jurnaliştilor
români, după jumătatea secolului al XIX-lea, cu o cronologie a evenimentelor care jalonează acest trecut.
Realizarea unei asemenea lucrări presupune un mare volum de muncă de cercetare în biblioteci şi arhive şi un
efort considerabil de sistematizare a informaţiilor.
Primul capitol, de circa 130 de pagini, urmăreşte Spiritul corporatist, prin încercările de organizare a
„breslei” de afirmare a unei condiţii, de protejare şi promovare a intereselor presei româneşti în raport cu
autorităţile. Autorul identifică mai multe perioade, distincte prin climat, condiţii socio-politice, mentalităţi şi
practici curente: 1871-1900, 1901-1944, 1945-1989 şi 1990-2005. Congrese, înţelegeri, baluri, confruntări,
scandaluri, dueluri, polemici, organizări şi desfiinţări de asociaţii arată o lume plină de contradicţii, de orgolii, de
pasiuni, de interese, aspiraţii şi rivalităţi, ce se regăsesc pe toată durata celor 13 decenii de viaţă românească
scurse de la primele manifestări înregistrate de autor. Deşi vechi, citatele extrase din statutelor organizaţiilor de
gazetari şi din presa vremii sunt uneori de o frapantă actualitate. Universul presei româneşti este convulsionat,
uneori tragic, uneori şi comic, disputat între voinţa de bine şi meschinăria individuală, între vanitate şi
generozitate, între clarviziune şi opacitate, originalitate şi prejudecăţi. Citatele reproduse şi comentariile lui
Marian Petcu restituie, pentru tinerii jurnalişti şi pentru aspiranţii la acest statut, atmosfera specifică fiecărei
perioade cercetate, stilul vremii, atitudinile reprezentative şi evenimentele memorabile, constituindu-se într-un
veritabil document, interesant din perspectivă sociologică, psihologică şi culturală.
Al doilea capitol, de numai 40 de pagini, este intitulată Învăţământul jurnalistic românesc – istoria unei
polemici. Rezultat al unei documentări laborioase, sinteza cuprinsă în această componentă a volumului
analizează, ca propunere la reflecţie, tendinţele, încercările şi formele pe care le-a cunoscut formarea gazetarilor
români din secolul al XIX-lea încoace, de la primele preocupări, dileme şi căutări ale celor dintâi oameni de
presă conştienţi de nevoia de reglementare şi raţionalizare a muncii jurnalistului. Problematica legată de
formarea omului de presă comportă dimensiuni morale, deontologice, filosofice, dar şi pragmatice. Între
gazetarul–diletant şi ziaristul profesionist, modelele variază. Nu se foloseşte termenul competenţă, dar se
configurează cel puţin confuz ideea de profesionalizare, conştiinţa apartenenţei la un „spirit de corp”, necesitatea
unei solidarităţi şi aceea de a se asigura o pregătire specială. Marian Petcu prezintă ideile vehiculate în timp în
legătură cu această problematică şi personalităţile care s-au implicat în organizarea studiilor pe care ar fi trebuit
să le urmeze gazetarii. În fiecare perioadă istorică au existat proiecte, propuneri, dispute, modele diferite, unele
dezbătute în congrese, incluse în statute, prezente în articole, broşuri ş.a. Date statistice, informaţii extrase din
anuare şi din presă, proiecte şi texte de lege ilustrează eforturile întreprinse, în timp, pentru organizarea unui
învăţământ de specialitate. Ca şi primul capitol, şi acesta este foarte instructiv şi are meritul de a sintetiza
informaţii până acum puţin sau deloc cunoscute.
Alte peste 20 de pagini din volum cuprind Statutele jurnaliştilor, din 1899 până în 1956. Sunt texte-
document care reglementează activitatea de presă, statute ale unor societăţi, asociaţii, sindicate şi uniuni ale
gazetarilor. Urmează o suită de anexe, cuprinzând decrete şi legi referitoare la presă şi ziarişti. Această antologie
permite accesul la informaţii altfel greu accesibile, relevante pentru istoria profesiei. Calitatea şi varietatea
informaţiilor, observaţiile autorului, structura lucrării, trimiterile bibliografice, reproducerile care completează
textul, împreună, conferă lucrării o valoare incontestabilă. Nu doar jurnaliştii tineri, ci şi aceia cu vechime în
profesie pot beneficia de un real profit din lectura volumului care, de acum, face parte din bibliografia
obligatorie a oricărui student de la orice facultate de jurnalism.

Luminiţa Roşca, Romina Surugiu (coordonatori)

PRODUCŢIA UNEI REVISTE. STRATEGII EDITORIALE
ÎN PRESA SPECIALIZATĂ, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2007

Publicat în anul 2007, Editura Universităţii din Bucureşti, rezultat al experienţei dobândite de coordonatoare în
realizarea unor reviste-şcoală cu studenţii de la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării din Universitatea
Bucureşti, volumul prezintă informaţii şi studii de caz reprezentative pentru strategiile, modelele, practicile
curente folosite în editarea de reviste în condiţiile revoluţiei tehnologice în domeniul poligrafic. Textele incluse
în sumar se completează reciproc şi privesc fenomene şi aspecte la rândul lor complementar – multe disciplinare,
din zona psihologiei sociale (cu referire la public şi audienţă) din zona conceperii şi elaborării presei de

208
specialitate, din zona propriu-zis tehnică, cu implicaţii inevitabile în mai toate disciplinele studiate îndeobşte în
asemenea facultăţi. Coordonatoarele au determinat mai multe studente şi un absolvent care lucrează în media şi
este colaborator al facultăţii (singurul bărbat în acest proiect feminin) să-şi pună laolaltă cunoştinţele, pentru a
oferi celor interesaţi o cunoaştere pe cât posibil completă a unei sfere de activitate mai puţin vizibilă poate, dar
care presupune cel puţin tot atâtea competenţe şi abilităţi ca şi celelalte genuri de jurnalism. Toţi autorii recurg
copios la documentare, având resurse preponderent anglo-saxone, multe şi noi, iar volumul poartă amprenta
brand-ului care a devenit instituţia care i-a format pe autori. Întrucât cu toţii folosesc o terminologie şi ea nouă în
universul presei scrise româneşti, lucrarea se încheie cu un glosar de termeni, şi se adaugă o bibliografie
generală, utilă, (ca şi cele cuprinse în fiecare text/studiu din sumar) celor interesaţi de o cercetare în domeniu.
Volumul se deschide cu o introducere–motivaţie a primei coordonatoare, care publică, în continuare, un text-
cadru, intitulat Crearea unei publicaţii. Concepte fundamentale, strategii editoriale şi tehnici de lucru
(organizarea, gestiunea, specificul, resursele unei întreprinderi de presă). Autoarea analizează pe scurt specificul
pieţei presei scrise, prezintă lansarea unei publicaţii, tipologia revistelor specializate, proceduri profesionale ş.a.
În logica organizării sumarului, urmează studiul Rominei Surugiu, Publicul revistelor. Profilul, datele de
audienţă şi rolul acestora în stabilirea conţinutului editorial. Autoarea porneşte de la rolul revistelor în sistemul
mass-media şi de la criteriile de diferenţiere a diferitelor categorii de public-ţintă al acestora, prezentând mai
multe metode şi tehnici de cercetare a nevoilor şi aşteptărilor publicului.
Un segment din acest studiu vizează „legătura cu cititorii”, fidelizarea celor stabili şi atragerea altora, condiţie a
identităţii şi succesului unei reviste. În timp ce contribuţiile coordonatoarelor, care sunt cadre didactice, au un
caracter mai teoretic şi o acoperire mai largă a subiectului, textele studentelor se referă la experienţe concrete,
recurgând însă din abundenţă la trimiteri bibliografice. Denisa Mărunţoiu prezintă realizarea unei „publicaţii de
nişă” (Security-PRO), Vikci Georgescu relatează „Povestea unei reviste – The-One”, Sânziana Constantinescu
scrie despre o „revistă profesională de turism” (Traveller Magazin), Eugen Chelmen, Adino Mitran şi Andreea
Popescu descriu „o joacă transformată într-o revistă” (Partener Imobiliar). Structura tuturor contribuţiilor este
identică, toate fiind încheiate cu concluzii şi ilustrate cu „casete”, care furnizează exemple, date statistice ş.a.
jucând rolul unor link-uri. Este aşadar, un volum ce poate servi ca bibliografie pentru seminarii, referate sau
lucrări de licenţă ori disertaţii în programele de masterat, ca sursă de informaţii, ca model pentru referate şi
pentru o cultură profesională a viitorului om de presă, în general.

Ştefan Vlăduţescu
COMUNICARE JURNALISTICĂ NEGATIVĂ, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2006

Editura Academiei Române a publicat în anul 2006, sub semnătura lui Ştefan Vlăduţescu, cu titlul Comunicare
jurnalistică negativă, un „eseu de hermeneutică mediatică” despre „convicţiune şi persuasiune”. Deşi autorul îl
numeşte eseu, demersul este un studiu cât se poate de riguros, recomandat de trei referenţi ştiinţifici dintre cei
mai serioşi. Ştefan Vlăduţescu a mai publicat, începând din anul 2002, lucrări despre informaţie, un volum cu
titlul Mesajul şi comunicarea filosofică, unul despre Argumentaţie şi demonstraţie. Lucrarea dedicată
comunicării negative, însumând 370 de pagini, a fost elaborată prin consultarea a nu mai puţin de 547 de titluri
bibliografice, texte străine şi româneşti, majoritatea recente. Chiar şi numai efortul de a sintetiza un asemenea
volum de informaţii este suficient pentru a anunţa un volum demn de interes şi din start respectabil. Premisa
declarată a cercetării este aceea că „omul este o fiinţă influenţabilă, permeabilă de persuasiune” şi că „din
perspectiva influenţei sociale”, comunicarea comportă o dimensiune convictivă şi una persuasivă.
Autorul mai declară şi o voinţă de exhaustivitate în informare, ambiţie temerară în condiţiile exploziei
informaţionale. Capitalul de cunoştinţe (şi de cunoaştere) astfel acumulat, este organizat în unsprezece secţiuni.
Prima, conceptuată, se numeşte Adevăr şi verosimil. Convicţiune şi persuasiune. Sub acest titlu sunt prezentate şi
evaluate concepte, din perspectiva istoriei ideilor, inclusiv româneşti. De la Pascal, Kant, Hegel, L. Bellenger ş.a.
la V. Tonoiu, L. Roşca, C. Sălăvăstru, autorul trece în revistă o problematică bogată, cu referire la opinie,
convingere, deducţie, persuasiunea manifestată şi cea disimulată, informare, argumentare, asentiment şi
convicţiune, canalele semiotice ale persuasiunii şi ceea ce defineşte ca „jurnalism negativ”. A doua secţiune
Miezul pozitiv al jurnalismului, operează o disociere între conceptul de jurnalism pozitiv şi acela de jurnalism
negativ, având un caracter mai aplicativ şi un volum mai redus (16 pagini, faţă de cele cca 90 ale primei părţi).
Urmează o secţiune, sau un capitol, care are ca obiect trei componente: Influenţă, persuasiune, jurnalism
negativ, practic o detaliere a fenomenelor identificate anterior. Capitolul următor, mai amplu, urmăreşte
Operaţiile persuasive fundamentale, minciuna, mitul, ficţiunea şi reducţia, cu elemente circumscrise, precum din
informarea şi/sau manipularea. Un capitol fără subdiviziuni este acela intitulat Acţiunile persuasive, urmat de
altele câteva, tot fără subcapitole (Influenţarea, Intoxicarea şi Dezinformarea). Dimpotrivă, capitolul înrudit,
inserat alături de celelalte, Propaganda, are zece subdiviziuni şi o perspectivă diacronică, una tipologică şi mai
multe analitice. De o dezvoltare similară, cu categorii, tipuri, comparaţii se bucură capitolul 10, Manipularea.

209
Ultima parte, însumând circa 30 de pagini, este o suită de „Exemple de operaţiuni şi acţiuni de persuasiune”,
practic un număr de veritabile studii de caz.
Materia cărţii ar fi permis permutări din care puteau rezulta două, eventual chiar trei volume publicate
separat, dar, evident complementare. În pofida marelui volum de informaţii, şi a unor disproporţii între întinderea
diferitelor segmente ale structurii lucrării, chiar şi dincolo de aglomerarea trimiterilor pe o singură pagină, cartea
este redactată cu claritate, ceea ce o face mai uşor de parcurs fără a obosi cititorul. Autorul are meritul de a pune
la îndemâna celor interesaţi (masteranzi, doctoranzi, cadre didactice) multă informaţie structurată tematic,
rezumată, ilustrată foarte generos cu citate, parafrazată, sistematizată şi cu un grad de generalitate considerabil.
Este adevărat că, de fapt, tocmai referinţele la jurnalism ocupă un loc mai modest în lucrare, ele fiind prezente
mai mult în segmentul final, şi doar în mică măsură şi în corpul celorlalte, astfel încât un titlu mai potrivit al
lucrării ar fi trebuit să fie „Comunicare negativă” pur şi simplu.

Septimiu Chelcea (coord.)

COMUNICAREA NON-VERBALĂ ÎN SPAŢIUL PUBLIC, Editura Tritonic, Bucureşti, 2006

Publicat în colecţia Comunicare / Media a editurii Tritonic, volumul colectiv Comunicarea non-verbală
în spaţiul public cuprinde o serie de studii, cercetări şi aplicaţii realizate de mai mulţi autori, dintre care cunoscut
este numai coordonatorul, Septimiu Chelcea, care semnează Introducerea şi trei studii cuprinse în sumarul
volumului. Aceasta însumează, cu tot cu textul introductiv-teoretic, unsprezece unităţi, toate având în comun, ca
structură, patru sau mai multe subdiviziuni, concluzii, bibliografie şi, uneori, anexe şi aplicaţii.
Problematica volumului este diversă şi are ca obiect viaţa socială, văzută din perspectiva comunicării non
verbale, cu deschidere către psihologie, sociologie, antropologie, teoria culturii, studiile de gen, arta dramatică
ş.a.
În Introducere, coordonatorul explică specificul şi varietatea comunicării nonverbale care nu poate fi
bine înţeleasă decât în context cultural şi face precizări privitoare la conceptele utilizate în configurarea unei
teorii a acestui tip de comunicare, în perspectiva unui proiect de înfiinţare a unui centru de cercetări în domeniu.
Pentru cititorii interesaţi de ansamblul aspectelor privitoare la comunicarea non-verbală este utilă fie şi numai
parcurgerea bibliografiei fiecăreia dintre cele unsprezece contribuţii. De altfel, acestea pot fi surse pentru tot
atâtea disertaţii sau referate în cadrul unui program de masterat. Le vom prezenta pe scurt, grupându-le după un
criteriu tematic, şi nu în ordinea în care figurează în volum. Câteva au ca obiect comunicarea non-verbală
corporală. Valentina Dragomir şi Octavian Rujoiu dedică un studiu figurii umane (Faţa şi expresiile faciale) în
relaţie cu comportamentul violent. Autorii valorifică un număr impresionant de cărţi şi de articole, în majoritate
covârşitoare din literatura de specialitate anglo-saxonă. Textul este o suită de citate şi trimiteri selectate din alte
studii, netraduse şi necunoscute la noi şi ilustrează un interes surprinzător al unui mare număr de autori străini
pentru semnificaţiile privirii, zâmbetului, râsului şi expresiilor faciale în general. Înrudit cu acesta este studiul
semnat de Diana Anca Cioc, Ochii şi privirea în afişele publicitare, cu o secţiune despre „cercetarea concretă a
reclamelor comerciale”. În aceeaşi serie putem include contribuţia intitulată Atractivitatea feţei feminine (autori
Septimiu Chelcea, Alina Duduciuc, Loredana Ivan şi Andreea Moldoveanu), de asemenea, cu o bibliografie
străină şi în mică măsură românească, foarte consistentă. Putem adăuga suitei şi studiul lui Septimiu Chelcea,
Genunchii şi sistemul postură-gest. O perspectivă socio-culturală asemănătoare înrudeşte studiul Alinei Coman
(Comunicarea non-verbală în conduita simulată), cu Stereotipurile de gen în reclamele TV, semnat de Simona
Szakacs şi Vestimentaţia şi valorile sociale (Alina Duduciuc). Din aceeaşi familie, dar cu accent pe comunicarea
non-verbală politică, face parte studiul lui Septimiu Chelcea şi al Adinei Chelcea, Mcdonaldizarea comunicării
nonverbale. Se singularizează tematic numai studiul lui Gabriel Jderu, Comunicarea non-verbală în perspectiva
sociologiei dramaturgice, care conţine observaţii şi reflecţii privind relaţia student-profesor. Sumarul se încheie
cu o temă complementară, Comunicarea empatică în rezolvarea conflictelor.
Contribuţiile au în comun dorinţa de exhaustivitate bibliografică, recursul la un mare număr de autori
străini, cu precădere anglo-saxoni, structurarea şi redactarea în acelaşi stil, perspectiva multi-disciplinară şi
circumscrierea tematică aplicată. Lipseşte din ediţie o secţiune de prezentări a autorilor, dar se poate presupune
că toţi sunt tineri şi că şi-au realizat cercetările în cadrul unui program de masterat sau/şi doctorat sub
conducerea lui Septimiu Chelcea. În orice caz, ei dovedesc o foarte bună informare, capacitatea de a opera cu
informaţi şi de a încerca să o sintetizeze, cu alte cuvinte buna stăpânire a tehnicii muncii intelectuale, punând
laolaltă informaţii şi observaţii, bogate şi interesante, absente până acum în literatura românească asupra
comunicării.

Prezentări realizate de
Conf. univ. dr. Sultana Craia

210
211