Tema 11 Sistemul cheltuielilor publice

11.1 Conţinutul economic al cheltuielilor publice

11.2 Clasificarea cheltuielilor publice
11.3 Sistemul de indicatori utilizaţi în analiza cheltuielilor publice

11.1Conţinutul economic al cheltuielilor publice

În procesul îndeplinirii funcţiilor şi sarcinilor sale, statul asigură acoperirea necesităţilor
publice generale. Pentru aceasta statul are nevoie de importante resurse băneşti care se
mobilizează prin intermediul relaţiilor financiare. Folosirea resurselor băneşti astfel mobilizate
are loc prin intermediul cheltuielilor publice.
În opinia savantului român Iu. Văcărel, cheltuielile publice exprimă relaţii economico-
sociale în formă bănească, care se manifestă între stat, pe de o parte, şi persoane fizice şi
juridice, pe de altă parte, cu ocazia repartizării şi utilizării resurselor financiare ale statului, în
scopul îndeplinirii funcţiilor acestuia.
Peggy şi Richard A. Musgrave definesc cheltuielile publice ca “utilizarea direcţionată a
resurselor sectorului public pentru satisfacerea necesităţilor în utilităţi publice şi realizarea
măsurilor de redistribuire justificate de pe poziţiile echităţii sociale.”
Cheltuielile publice se materializează în plăţi, efectuate de către stat din resursele
mobilizate pe diferite căi, pentru achiziţii de bunuri sau prestări de servicii necesare pentru
îndeplinirea diferitelor obiective ale politicii statului.
Conţinutul economic al cheltuielilor publice se află în strînsă legătură cu destinaţia lor.
Astfel, unele cheltuieli exprimă un consum definitiv de PIB, reprezentînd valoarea plăţilor pe
care le efectuează instituţiile publice în formele specifice ale cheltuielilor curente (cheltuieli cu
întreţinere, salarii), iar alte cheltuieli publice exprimă o avansare de PIB, reprezentînd
participarea statului la finanţarea formării brute de capital, atît în sfera producţie materiale, cît
şi în sfera nematerială.
În prezent cheltuielile publice sunt extrem de diversificate. Influenţa economică a
cheltuielilor publice variază în timp. Unele se manifestă direct, prin finanţarea de către stat a
instituţiilor publice pentru funcţionarea acestora. Altele influenţează indirect mediul economic
şi social, constituind astfel instrumente ale unei politici de transformare a mediului respectiv
pentru al ameliora (distribuirea veniturilor suplimentare, sporirea comenzilor publice sau
creşterea investiţiilor).
După R. Musgrave, problemele care sunt soluţionate în domeniul cheltuirii mijloacelor
publice pot fi divizate în trei categorii:
1. acordarea ajutorului social (îndeminizaţii acordate invalizilor);
2. asigurarea obligatorie (în caz de boală, şomaj şi alte situaţii de risc);
3. producţia şi achiziţia bunurilor materiale şi a serviciilor pentru satisfacerea
necesităţilor pentru care statul îşi asumă responsabilitate.
În cadrul analizei cheltuielilor publice este necesară efectuarea între cheltuielile
publice şi cele bugetare.
Cheltuielile publice se referă la totalitatea cheltuielilor efectuate în sectorul public prin
intermediul instituţiilor publice (aparatul de stat, instituţiile social-culturale, armată,
întreprinderi autonome), care se acoperă fie de la bugetul statului (central sau local), fie din
bugetele proprii, pe seama veniturilor obţinute.

1
 În componenţa cheltuielilor publice intră următoarele categorii principale:
 cheltuieli bugetare, acoperite din resursele publice constituite la nivelul:
- bugetului de stat;
- bugetului asigurărilor sociale de stat;
- bugetelor locale;
- fondurilor fondului asigurărilor obligatorii de asistenţă medicală.
 cheltuieli din fonduri extrabugetare, care sînt acoperite din resursele financiare
publice constituite în afara bugetului de stat şi bugetului asigurărilor sociale;
 cheltuieli din fonduri speciale, care sînt acoperite din fonduri cu destinaţie specială
gestionate de guvern sau de un alt organ public;
 cheltuielile întreprinderilor, instituţiilor financiar-bancare cu capital de stat ;
 cheltuieli cu caracter public ale organizaţiilor internaţionale, finanţate din resursele
mobilizate de la membrii acestora, respectiv de la statele-membre ale acestor
organizaţii.
Cheltuielile bugetare se referă numai la acele cheltuieli care se acoperă de la bugetul
administraţiei de stat, din bugetele locale sau din bugetul asigurărilor sociale de stat şi
fondurilor de asigurări obligatorii de asistenţa medicală. Deci, cheltuielile bugetare au o sferă
mai restrînsă decît cheltuielile publice în cadrul cărora sunt cuprinse. Distincţiile efectuate între
aceste categorii de cheltuieli vizează:
a). Modul de efectuare a acestor cheltuieli:
- cheltuieli publice – în baza fondurilor constituite;
- cheltuieli bugetare – condiţionate de prevederile din buget şi sunt
determinate de îndeplinirea condiţiilor legale, nu numai de existenţa
fondurilor băneşti;
b). Modul de aprobare:
- cheltuieli publice – de către ordonatorii de credite;
- cheltuieli bugetare – de către Parlament sau consiliile locale.
Complexitatea funcţiilor statului contemporan a condus la diversificarea cheltuielilor
publice, perfecţionarea metodelor de optimizare şi dimensionarea acestora pe obiective şi
beneficiari.
11.2Clasificarea cheltuielilor publice
Importanţa clasificării cheltuielilor publice reiese din faptul că fiecărei categorii de
cheltuieli îi este caracteristic un mod propriu de determinare şi utilizare a resurselor financiare.
Clasificarea cheltuielilor publice se efectuează în baza mai multor criterii. Cel mai frecvent
se folosesc următoarele tipuri de clasificări:
a) administrativă;
b) economică;
c) financiară;
d) clasificare folosită de organismele ONU.
a) Clasificarea administrativă cunoaşte mai multe variante, ce diferă una de alta datorită
criteriului pus la bază:
- instituţional (structura cheltuielilor publice se va întocmi în dependenţă de ministere);

2
 - administrativ-teritorial (reprezintă distribuţia cheltuielilor publice între judeţe, oraşe,
raioane).
Clasificarea administrativă are însemnătate operativă. Modificarea periodică a structurilor
de dirijare diminuează importanţa ei mai ales în cadrul analizei pe intervale de lungă durată.
b) Clasificarea economică are în vedere influenţa pe care o exercită asupra economiei
diferite categorii de cheltuieli publice. Această clasificare cunoaşte mai multe variante:
I variantă: împarte cheltuielile publice în:
- cheltuieli de capital (procurarea localurilor pentru şcoli, spitale, clădiri etc.);
- cheltuieli curente (cuprind cheltuieli de personal: salarii, premii etc.; cheltuieli
materiale pentru prestare de servicii şi întreţinere: manuale, medicamente, materiale
pentru reparaţie etc.; transferuri: subvenţii, pensii, îndemnizaţii, burse etc.);
II variantă: împarte cheltuielile publice în:
- cheltuieli ale serviciilor publice (administrative);
- cheltuieli de transfer (de restribuire);
III variantă: mai contemporană şi frecvent utilizată a clasificării economice divizează
cheltuielile publice în felul următor:
- cheltuieli pentru salarii şi alte drepturi de personal;
- cheltuieli materiale pentru întreţinere şi funcţionare;
- cheltuieli de transfer (pentru persoane fizice şi juridice);
- cheltuieli pentru investiţii.
c) Clasificarea financiară se efectuează în dependenţă de momentul şi modul în care
cheltuielile publice afectează resursele financiare şi le grupează în următoarele categorii:
 cheltuieli definitive – finalizează distribuţia resurselor financiare publice şi înglobează
cheltuielile atît cu caracter de investiţii, cît şi cu caracter de funcţionare;
 cheltuieli temporare – de regulă, se reflectă în operaţiunile de trezorerie: acordarea de
împrumuturi, finanţarea rambursării împrumuturilor primite etc.
 cheltuieli virtuale sau posibile – reprezintă cheltuieli pe care statul se angajează să le
efectueze în anumite condiţii: în cazul acordării unor garanţii pentru împrumuturi.
d) Clasificarea folosită de instituţiile specializate ale ONU are la bază două criterii
principale:
 funcţională – grupează cheltuielile publice pe acţiuni şi obiective: servicii publice,
generale; apărare; educaţie; sănătate; securitate socială; acţiuni economice; servicii
comunale; alte cheltuieli;
 economică – cuprinde următoarele grupe: cheltuieli privind consumul definitiv de
venit naţional; dobînzi aferente datoriei publice; formarea brută a capitalului;
transferuri de capital.
În Republica Moldova, începînd cu 1997, se utilizează Noua Clasificaţie Bugetară.
Clasificaţia bugetară reprezintă gruparea, numerotarea şi denumirea legală a veniturilor şi
cheltuielilor bugetului statului, obligatorie pentru conţinutul acestui buget şi pentru evidenţa
contabilă bugetară de stat.
Conform Clasificaţiei Bugetare, cheltuielile publice sunt grupate în funcţie de:
- clasificaţia funcţională a cheltuielilor bugetare;
- clasificaţia organizaţională a cheltuielilor bugetare;
- clasificaţia economică a cheltuielilor bugetare.
3
11.3Sistemul de indicatori utilizaţi în analiza cheltuielilor publice
În cadrul analizei cheltuielilor publice se poate utiliza următorul sistem de indicatori,
care pot fi divizaţi după:
- nivelul;
- structura;
- dinamica cheltuielilor publice.
Indicatorii care exprimă nivelul cheltuielilor publice sînt:
- volumul anual al cheltuielilor publice;
- ponderea cheltuielilor publice în PIB;
- cheltuielilor publice medii pe un locuitor.
Volumul anual al cheltuielilor publice reprezintă mărimea lor valorică exprimată în unităţi
monetare naţionale. Acest indicator poate fi nominal şi real.
Volumul anual nominal al cheltuielilor publice se determină pornind de la preţurile din
perioada respectivă. De regulă, datele din bugetele proiectate şi efective sînt exprimate în
mărimi nominale.
Volumul anual real al cheltuielilor publice se determină pornind de la preţurile constante
corectate la indicele preţurilor, comparabile în perioade diferite.
Ponderea cheltuielilor publice în PIB se determină prin raportarea volumului anual al
cheltuielilor publice la PIB din anul respectiv şi se exprimă în %:

G
P  100%
G
Y
unde: PG – ponderea cheltuielilor publice în PIB;
G – volumul anual al cheltuielilor publice;
Y – PIB.
În medie, acest indicator atinge nivelul de 40%. Gestionarea a 2/5 din PIB în interesul
public satisface nevoile economice şi sociale ale populaţiei şi permite dezvoltarea ascendentă
a economiei.
Cheltuielile publice medii pe un locuitor se determină prin raportarea volumului anual al
cheltuielilor publice la numărul de locuitori:

G
G 
ml
Nl
unde: Gml – volumul cheltuielilor publice medii pe un locuitor;
G – volumul anual al cheltuielilor publice;
Nl – numărul locuitorilor.

Deosebită importanţă în analiza cheltuielilor publice o are şi structura lor.

Din punct de vedere cantitativ structura cheltuielilor publice reprezintă greutatea specifică
(pondere) a fiecărei categorii de cheltuieli în totalul lor. Acest indice poate fi calculat prin
formula:

4
 Gi
S  100%
Gi
Gt
unde: SGi – greutatea specifică a categoriei de cheltuieli în totalul cheltuielilor publice;
Gi – cheltuieli publice de categoria i;
Gt – cheltuieli publice totale;
i – categoria de cheltuieli concrete.
Structura cheltuielilor publice pe diferite categorii se delimitează în cadrul criteriilor de
clasificare ale acestora, folosite în fiecare ţară sau în statisticele internaţionale.
Pentru aprecierea evoluţiei cheltuielilor publice în timp, de la o perioadă la alta, se apelează
la indicatorii de dinamică, care sînt:
a) creşterea nominală absolută;
b) creşterea reală absolută;
c) creşterea nominală relativă;
d) creşterea reală relativă.

a) Creşterea nominală absolută a cheltuielilor publice rezultă din compararea lor

exprimată în preţuri curente şi se determină prin relaţia:
D G G G
n n n
1/ 0 1 0

unde: DnG1/0 – creşterea nominală absolută a cheltuielilor publice în perioada analizată (1) faţă
de perioada de referinţă (0);
Gn1 şi Gn0 - cheltuieli publice nominale respectiv în perioada 1 şi 0.
Compararea cheltuielilor publice exprimate în preţuri curente nu reflectă obiectiv situaţia,
deoarece procesul economic poartă caracter ciclic şi lui îi sînt caracteristice oscilaţiile
preţurilor, fluctuaţiile cursului valutar, şi chiar fenomene negative cum ar fi criza, inflaţia etc.,
ce modifică moneda ca unitate de măsură a valorii şi ca rezultat deformează tabelul economic.
Pentru corectarea influenţelor determinate de modificarea preţurilor, este necesară
exprimarea lor în preţuri constante pentru perioadele analizate.
b) Creşterea reală absolută a cheltuielilor publice, care rezultă din compararea lor în
preţuri constante, poate fi determinată conform formulei:
D G G G
r r r
1/ 0 1 0

unde: DrG1/0 – creşterea reală absolută a cheltuielilor publice în perioada 1 faţă de perioada
0;
Gr1 şi Gr0 – cheltuieli publice reale respectiv în perioada 1 şi 0.
Dacă în perioada analizată cheltuielile nu sînt exprimate în preţuri constante, atunci
preţurile curente se transformă în preţurile perioadei de bază cu ajutorul indicelui de creştere
a preţurilor, prin relaţia:
G  G :I
r n
1 1 p1 / 0

unde: G 1 – cheltuieli publice reale în perioada 1;

r

Gn1 – cheltuieli publice nominale în perioada 1;

5
 Ip1/0 – indicele de modificare a preţurilor în perioada curentă faţă de perioada de bază;
Elucidarea tendinţelor reale în evoluţia cheltuielilor publice este posibilă numai în operarea
cu mărimi reale.
c) Creşterea nominală relativă a cheltuielilor publice se determină prin relaţia:
n

IG n  G 100% 1
n
1/ 0
G 0

unde: IG n - indicele creşteri nominale a cheltuielilor publice;

1/ 0

Gn1 - cheltuieli publice nominale în perioada 1;

Gn0 - cheltuieli publice nominale în perioada 0;
Analiza indicatorului – creşterea nominală relativă a cheltuielilor publice permite reliefarea
mai pronunţată a creşterii nominale absolute a cheltuielilor publice.
d) Creşterea reală relativă a cheltuielilor publice se determină prin relaţia:
r

IG r G 1
r
1/ 0
G 0

unde: IG r - indicele creşteri reale a cheltuielilor publice;

1/ 0

Gr1 - cheltuieli publice reale în perioada 1;

Gr0 - cheltuieli publice reale în perioada 0;
Analiza complexă a cheltuielilor publice include compararea creşterii relative a
cheltuielilor publice şi creşterii relative a PIB-ului. Raportînd aceşti doi indici s-a căpătat un
indicator, care este intitulat elasticitatea cheltuielilor publice (eG):

 I 
G Y
e G
G1 / 0
sau e G :
I Y 1/ 0 G Y
Elasticitatea cheltuielilor publice arată reacţia cheltuielilor publice la creşterea PIB. Dacă
elasticitatea cheltuielilor publice >1 (echeltuielilor publice >1), persistă tendinţa de utilizare într-o
măsură mai mare a PIB pentru finanţarea cheltuielilor publice.