amenajări unde forţa de muncă era prost plătită şi se cereau eforturi grele.

Mii de de ţinu ţi au fost folosi ţi

în exploatările agricole, la IASuri, în Delta Dunării. Aceast ă politică de exploatare a for ţei de munc ă
producea venituri deosebite statului, dar şi o repulsie celor folosi ţi la astfel de activit ăţi, astfel încât
munca nu mai era reeducativă, ci o corvoadă de sclavi. Realiz ările raportate anual în întrecerea dintre
penitenciare au creat premisele abandonării altor forme de reeducare sau realizarea lor doar formal,
deţinuţii lucrând câte 810 ore zilnic şi în orice condiţii meteorologice, vara sau iarna, prost hr ăni ţi şi de
cele mai multe ori fără nicio plată.
În aceste condiţii, desigur că veniturile penitenciarelor depăşeau cu foarte mult cheltuielile, fiind
profitabile din punct de vedere economic pentru stat.
În subordinea Direcţiei Generale funcţionau şi cinci centre de reeducare minori, din care unul
pentru fete (Centrul Roşu – Bucureşti) şi patru de băieţi la Alexandria, P ăltini ş, TârguOcna, G ăe şti, unde
erau internaţi, pe baza hotărârilor judecătoreşti, minorii care au comis fapte penale grave. În cadrul
centrelor de reeducare, conform filozofiei folosirii la munc ă a întregului efectiv, erau organizate şcoli
profesionale speciale, dispunând de cadre didactice, personal de supraveghere, baz ă de înv ăţământ
(clase, materiale didactice), ateliere pentru înv ăţarea tehnologiei meseriilor. Pe lâng ă acestea existau şi
spaţii de şcolarizare a celor neştiutori de carte sau pentru cei care trebuiau s ăşi completeze studiile
elementare şi gimnaziale. În Bucureşti sa înfiinţat în anul 1973 un Centru de primire, testare şi
repartizare minori, care avea ca sarcină să cerceteze şi să testeze pe fiecare minor condamnat pentru ai
face un program de integrare adecvat.
O mare scădere a fost aceea că penitenciarele au fost organizate ca unit ăţi militare, se conduceau
după regulamentele de cazarmă, combinânduse şi cu unele prevederi specifice, dar nesemnificative.
Până în anii 19731976 paza şi escortarea deţinuţilor a fost realizat ă cu militari în termen din cadrul
trupelor de securitate, care aveau detaşate la fiecare penitenciar câte o companie de solda ţi cu ofi ţerii lor.
Alături de ofiţeri, în general mai tineri, cu o pregătire de cultur ă general ă şi profesional ă
corespunzătoare, care au absolvit Şcoala militară de ofiţeri, fiind licenţia ţi ai Facult ăţii de drept
(începând cu anul 1965), studenţi sau absolvenţi de liceu, existau şi ofi ţeri mai în vârst ă, cu studii
incomplete, din care o parte, datorită vechimii în serviciu, ocupau func ţii de conducere. În rândul
subofiţerilor existau, de asemenea, persoane cu studii incomplete (chiar cu 4 clase), cât şi absolven ţi de
liceu sau şcoală militară. Se observa o discrepanţă între cadrele civile cu studii de specialitate şi cadrele
militare, unele chiar de conducere, fără studii şi preg ătire corespunz ătoare. Acest proces a început s ă fie
schimbat din anul 1965 pentru ofiţeri, când au apărut primele promoţii de ofi ţeri cu studii superioare, şi
din anul 1971, când sa trecut la selecţionarea pentru ocuparea posturilor de subofi ţeri a tinerilor cu
bacalaureat.
În ceea ce priveşte efectivele de deţinuţi, trebuie men ţionat, c ă în aceast ă perioad ă a existat o
accentuată fluctuaţie de efective: la intervale de 23 ani, popula ţia penitenciar ă