DON QUIJOTE ŞI PROBA REALITĂŢII

Prof. STANCIU DIANA-CLAUDIA

Liceul Teoretic „Avram Iancu”, Cluj-Napoca

Iscusitul hidalgo Don Quijote de la Mancha este, fără îndoială, cel mai valoros roman al lui
Miguel de Cervantes Saavedra şi poate chiar al literaturii spaniole, un roman de o complexitate
uluitoare, care topeşte şi amalgamează în structura sa teme şi idei dintre cele mai diverse: raportul dintre
realitate şi ficţiune, credinţele şi eresurile medievale, idealurile umaniste ale Renaşterii, graniţa fragilă
dintre raţiune şi nebunie. Constituit din două părţi, prima apărută în 1605, iar a doua cu zece ani mai
târziu, în 1615, acest roman are drept intenţie primară (mărturisită de autorul lui) aceea de a deconstrui
şi de a trata parodic un gen mult gustat în epocă – romanul cavaleresc.
Pretextul narativ este unul simplu. Don Quijote este un hidalgo sărac din La Mancha, om „cu
mintea rătăcită” din pricina lecturilor insistente profilate pe un singur tip de cărţi, romanele cavalereşti,
între care Amadis de Gaula ocupă un loc de cinste. Astfel, sub influenţa lecturilor, Don Quijote
porneşte la drum ca un adevărat cavaler, încălecând pe Rocinante, o mârţoagă, alegându-şi nişte arme
din carton şi consacrându-şi faptele alesei inimii sale, Dulcinea din Toboso, în fapt o simplă ţărancă nu
prea frumoasă. Drumul său este presărat cu aventuri dintre cele mai neobişnuite, dar hazlii totodată. Se
opreşte mai întâi la un han, unde îl ia pe hangiu drept castelan, şi îl roagă să îl armeze drept cavaler, din
dorinţa de a urma întru totul un ritual cunoscut din propriile lecturi. Părăsind hanul şi lăsându-i pe
proprietari uimiţi de sminteala lui, porneşte în căutarea unor întâmplări care să îl facă vestit. Întâlneşte
un ţăran care îşi bătea servitorul legat de un copac, îl obligă pe acesta să îl dezlege şi să-i plătească
simbria. Vede apoi nişte negustori cărora le cere să o proclame pe Dulcinea drept cea mai frumoasă
doamnă din lume. Este însă grav bătut şi astfel trebuie să se întoarcă acasă, îmbolnăvindu-se. Prietenii
lui ştiu că responsabile pentru demenţa lui sunt cărţile de aventuri, pe care hotărăsc să le ardă.
Dupa însănătoşire, eroul hotărăşte să plece din nou, de această dată luându-şi un însoţitor,
Sancho Panza, pe care îl convinge să îi fie scutier. Ia nişte mori de vânt drept uriaşi, cu care vrea să se
bată, iar în trăsura pe care o însoţesc nişte călugări benedictini îşi închipuie că se află o prinţesă răpită.
Pornind la atac împotriva convoiului, este din nou învins.
 Restul faptelor lui Don Quijote nu sunt nici ele mai prejos: o turmă de oi capătă în ochii lui
aspectul unei armate de duşmani şi o atacă; eliberează un convoi de condamnaţi în lanţuri, convins că a
reparat o nedreptate; întâlnind pe bărbierul unui sat, îi ia lighenaşul, pe care îl crede coiful unui vrednic
cavaler – Mambrino. După o înscenare bine ticluită de consătenii lui Don Quijote (bărbierul şi preotul
satului), îngrijoraţi de soarta lui, acesta este readus în satul natal, într-o postură umilitoare, închis într-o
cuşcă.
Zace timp de o lună, dar încearcă să îl convingă pe Sancho să pornească iar în lumea largă, ca să
reînvie tagma cavaleriei rătăcitoare. Primii paşi ai acestei călătorii îi îndreaptă spre „palatul” Dulcineei,
pe care doreşte să o asigure de loialitatea lui. Nu o găseşte nicăieri şi când, spre a-l consola, Sancho îi
arată lui Don Quijote o ţărancă oarecare spunându-i că e nimeni alta decât Dulcinea lui, acesta consideră
că s-a întâmplat ceva necurat şi că sub chipul hâd al aceleia se află gingaşa doamnă a sufletului său.
După multe zile de drum ajung la castelul unui duce, unde staţionează un timp destul de îndelungat, iar
acesta şi ducesa, ştiind cu cine au de-a face, pun la cale o serie de păcăleli, pe care personajul nostru le
ia, bineînţeles, drept adevărate.
După o mulţime de alte peripeţii, Don Quijote se întoarce acasă şi cade într-un somn greu. Când
se trezeşte este vindecat de nebunie, înţelege tot ceea ce făcuse înainte şi simte că i se apropie sfârşitul.
Sancho Panza îl plânge, pentru pentru că-i plăcuse jocul nebunesc al stăpânului său, deşi, nu de puţine
ori, el fusese cel care încercase să-i arate absurditatea şi inutilitatea tuturor acţiunilor sale. Don Quijote
moare cu mintea vindecată complet, ca prin minune, condamnând romanele cavalereşti. Romanul
proclamă acum simbolica moarte a idealismului, reînvierea nemaifiind vreodată posibilă. Odată cu Don
Quijote dispare prototipul unei lumi care trăia magia unei reverii perpetue, aceasta fiind substituită
definitiv cu o lume modernă golită de iluzii şi, tocmai de aceea, sterilă.
Departe însă de a fi însă un simplu roman de aventuri, Don Quijote al lui Cervantes scoate la
iveală o infinitate de sensuri, bine mascate sub o ţesătură aparent simplă. Toate evenimentele prin care
trece personajul şi care au fost expuse sumar mai sus din dorinţa de coerenţă, sunt departe de a fi acte
lipsite de semnificaţie. Ele articulează de fapt un anumit soi de lume, care nu se guvernează neapărat
după legile unanim acceptate de noi. Asistăm la un caz de inadecvare la legile lumii existente, de unde
şi tragedia personajului, incapabil să trăiască în propria epocă. Experienţa prin care trece personajul lui
Cervantes este una profundă, singulară şi cu atât mai demnă de luat în seamă, deoarece aduce în prim-
plan un individ căruia nu îi este teamă să îşi asume drumul pe care îl urmează, să îşi ducă iluzia pînă la
capăt. Cervantes pune aici în scenă un scenariu iniţiatic de sursă medievală, dar îl nuanţează şi îl
adaptează tipului de personaj creat, care nu e tocmai unul obişnuit. Este un scenariu mulţutmită căruia
Don Quijote trece prin diverse experienţe, căutând să ajungă la starea reprezentată de „vârsta de aur” a
omenirii. Eroul lui Cervantes este unul cu o personalitate duală, fisurată,un erou tragic care luptă
„nebuneşte” să păstreze încă în fiinţă vechea lume. Este Don Quijote victima unei false percepţii a
realităţii sau nu? El nu vede sau nu vrea să vadă realitatea? La aceste întrebări îşi propune să răspundă
lucrarea de faţă, insistând mai ales asupra faptului că întregul drum parcurs de personajul lui Cervantes,
departe de a fi unul nebunesc, are scopul său bine definit, iar la finalul lui, Don Quijote se descoperă pe
sine, acesta fiind şi sensul ultim al oricărui traseu iniţiatic.
Autorul are grijă să ne spună de la bun început şi să repete aproape stăruitor pe parcursul
romanului că eroul său nu este altceva decât un biet smintit, care ţine cu tot dinadinsul să devină
cavaler: „Într-adevăr, de îndată ce nu mai fu în toate minţile, îi intră în cap cel mai năstruşnic gând ce-a
stăpânit vreodată-n lumea asta pe vreun nebun, şi anume: începu să i se pară cu cale, şi chiar neapărat
trebuincios, atât pentru faima bunului său nume, cât şi pentru folosul ţării sale, să se facă nici mai mult
nici mai puţin decât cavaler rătăcitor şi s-o pornească în lumea largă, călare, cu armele în mâini, în
căutare de aventuri, făcând toate isprăvile pe care le citise el că le făceau cavalerii rătăcitori, lecuind tot
soiul de rele şi dând piept cu primejdiile în fel şi chip de prilejuri, de unde, ieşind cu bine la capăt, să îşi
câştige renume şi glorie eternă.” Ni se impune astfel o direcţie de lectură simplă, Cervantes
deconspirându-ne că tot ceea ce se întâmplă este doar rodul imaginaţiei unui personaj cu minţile
rătăcite, că nu trebuie luat nimic în serios, ci romanul acesta trebuie tratat doar ca o lectură de plăcere.
Acesta este însă doar nivelul superficial al textului, asupra căruia se accentuează intenţionat, şi să nu
uităm că Cervantes îşi propusese să polemizeze cu romanul cavaleresc, or el face acest lucru tocmai
preluându-i structurile de suprafaţă (căci Don Quijote e construit ca un roman cavaleresc), dar
dinamitându-le din interior. Toate romanele cavalereşti, multe dintre ele pomenite aici (Amadis de
Gaula, Cavalerul lui Phoibos Apolo ş.a.m.d.) implicau existenţa unui personaj-erou, care repurtează o
sumă de victorii asupra adversarilor lor nelegiuiţi, punându-se în slujba celor oropsiţi, de unde o
construcţie-clişeu, cu final previzibil. Evident, orice personaj de acest fel străbătea, în ultimă instanţă, un
traseu iniţiatic, purificator prin definiţie, presupunând existenţa mai multor obstacole depăşite cu bine,
traseu al cărui final aducea cu sine acumularea unor învăţături menite să contribuie la desăvârşirea
fiinţei. Tot o călătorie de iniţiere este şi cea întreprinsă de Don Quijote, dar această iniţiere ia cu totul o
altă formă.
Paradoxal este faptul că până şi acest traseu iniţiatic este, iniţial, unul mimat, copiat, preluat
livresc. Don Quijote încearcă să refacă pas cu pas traseul străbătut anterior de predecesorii săi cavaleri,
să facă tot ce a citit în cărţi, sperând că în acest fel va ajunge, la rândul lui, la desăvârşire. Aşa se face că
realitatea din jur este remodelată după propriile percepţii, este transformată în aşa fel încât ea să se
potrivească cu cea din poveştile citite cu atâta sfinţenie. Încercarea de a aplica noii lumi principiile unei
lumi de mult apuse este greşeala fatală a lui Don Quijote. De aceea, tot ceea ce odată era legitim, îţi
aducea faimă, făcea parte din specificul unei anumite lumi şi te forma interior devine acum ridicol şi
deconstructiv. Din acest motiv toate acţiunile întreprinse de personajul lui Cervantes se convertesc în
opusul lor şi devin tragi-comice.
Închipuirile lui îl conduc la cele mai nesăbuite fapte. Aşa se face că în primul han în care
poposeşte vede nimic altceva decât un castel şi se adresează hangiului cu retorica împrumutată din
cărţile citite: „Mie, seniore castelan, mi-e destul te miri ce şi mai nimic, căci «podoabă-mi este zaua/ iar
odihnă lupta-mi este».” Este interesant felul în care toate celelalte personaje ale romanului se lasă pe
rând prinse în acest vârtej iluzoriu ţesut de către Don Quijote. Astfel, hangiul se hotărăşte să joace rolul
de castelan şi să îl armeze pe faimosul nostru hidalgo cavaler, rostind formulele consacrate şi regizând
tot ceremonialul. În acest joc nebunesc se vor prinde treptat toţi cei cu care vine în contact, inclusiv
bacalaureatul Samson Carrasco, dar şi bărbierul şi preotul satului, care se pronunţaseră mereu împotriva
pornirilor vecinului lor. Ei îi întreţin pentru o clipă iluzia, lucru care nu este deloc lipsit de importanţă,
pentru că evidenţiază până la urmă faptul că, în subconştient, idealurile lui Don Quijote sunt şi ale lor.
Cervantes pune aici în joc întregul imaginar medieval, căci prin faţa ochilor noştri se perindă
oameni aparţinând claselor sociale dintre cele mai diferite: duci şi ducese, hangii, negustori şi păstori.
Ne este prezentată o lume pestriţă care trăieşte poveşti de dragoste greu de crezut, aventuri miraculoase,
care amestecă datele realului cu cele ale fanteziei. De aceea în mintea unui Don Quijote fiinţele reale
convieţuiesc cu cele fantastice, cu uriaşi şi vrăjitori. El o invocă permanent pe „înţeleapta Urganda” să îi
vindece rănile, este convins că toate nenorocirile i se întâmplă se datorează unor vrăjitori potrivnici, care
metamorfozează lumea din jur, făcând-o de nerecunoscut, iar când se întoarce acasă bătut pune acest
lucru pe seama a „zece uriaşi, cei mai vajnici şi mai uriaşi dintre uriaşii ce se pot afla pe faţa
pământului.” Se surprinde astfel, ironic, faptul că Don Quijote aparţine unei lumi în care ceea ce poartă
numele de „gândire vrăjită” încă mai funcţiona. Foarte bine definea acest om medieval Jacques le Goff:
„Omul de astăzi [...] recunoaşte o frontieră între vizibil şi invizibil, natural şi supranatural. Nu este cazul
omului din Evul Mediu. Nu numai că, pentru el, vizibilul nu e decât urma invizibilului, dar
supranaturalul irumpe la tot pasul în viaţa cotidiană: omul medieval este înconjurat de continue
«apariţii». Nu există ruptură, şi cu atât mai puţin barieră, între lumea de aici şi lumea de dincolo,
necunoscută.” Don Quijote întruchipează, aşadar, un tip de iluzionat, care trăieşte concomitent în două
lumi –cea reală şi cea plăsmuită de propria fantezie.
 Ştim că orice traseu iniţiatic esenţial presupune in nuce traversarea a două probe de foc –
iubirea şi moartea. Urmând modelul asimilat pe cale livrescă, personajul nostru îşi creează un ideal
feminin în persoana Dulcineei din Toboso (în fapt o femeie simplă dintr-un sat vecin, Aldonza
Lorenzo), căreia îi va închina victoriile sale, rugându-i pe cei „învinşi” de el să treacă prin locul în care
locuieşte cea care îi luase în stăpânire inima şi, înfăţişându-i-se acestei „fără de pereche domniţe”, să se
lase în seama ei. Este şi aceasta o iubire netrăită în fapt, platonică, cum va mărturisi însuşi personajul,
dar în care va ajunge să creadă ca în toate celelalte fantasmagorii ale sale, pentru a se supune regulilor
cavalereşti. „Spun adică, şi susţin, că nu se poate să se afle cavaler rătăcitor fără de stăpână, fiindcă e tot
atât de firesc şi de trebuincios, pentru unii ca ei, să fie îndrăgostiţi, cum este pentru cer să aibă stele; nu
mă înşel dacă-ţi spun că nu s-a scris istorie unde să se pomenească de vreun cavaler rătăcitor
neîndrăgostit; şi chiar de-ar fi cumva să se afle pe pământ vreunul, n-ar fi socotit de nimeni drept
cavaler legiuit, ci drept copil din flori al cavaleriei şi drept unul care a intrat în fortăreaţa pomenitei
cavalerii nu pe poartă, ci dând cu toporul, ca un bandit şi ca un tâlhar de drumul mare.” Don Quijote
rămîne un personaj neîmplinit din punct de vedere erotic, căci cea pe care o iubeşte nu va răspunde
niciodată dragostei lui, pentru că ea este doar o proiecţie, cu nimic mai diferită de celelalte proiecţii ale
personajului.
În călătoria sa, Don Quijote trece şi prin proba lui descensus ad inferos, simbolizată prin
coborârea lui în peştera lui Montesinos, un tărâm vrăjit, unde „trei zile am stat în acele lăcaşuri
îndepărtate şi ascunse vederii noastre.” Cervantes construieşte aşadar acest traseu iniţiaic pe o serie de
clişee preexistente, pe care le dezavuează, le răstălmăceşte şi le coboară în ridicol. Asistăm la un caz
paradoxal în care avem de-a face aparent cu un traseu iniţiatic inversat căci, cu toate că personajul
principal îşi propusese ţeluri nobile („Gândurile mele le îndrept totdeauna către ţinte înalte, care sunt
acelea de a face tuturor bine şi rău nimănui.”), lucrurile pe care le înfăptuieşte sunt multe dintre ele
josnice; de exemplu, el eliberează mai mulţi deţinuţi periculoşi sau sparge butoaiele cu vin ale
hangiului, luându-le drept uriaşi. Chiar dacă intenţiile sale sunt bune, ele se convertesc tragic în reversul
lor. Or, un traseu iniţiatic veritabil presupune tocmai atingerea perfecţiunii şi nu înfăptuirea unor lucruri
de tipul celor săvârşite de Don Quijote.
Marea artă a lui Cervantes stă, cred, în faptul de a-i fi construit personajului său un destin
propriu, autentic, dincolo de tot acest strat de suprafaţă, „confecţionat” după un scenariu prestabilit.
Chiar dacă, la un prim nivel, el nu face decât să repete un traseu iniţiatic construit pe un anumit tipar (cu
obstacole, cifre magice, confruntări), în fapt el îşi urmează drumul propriu, iar experienţele pe care le
parcurge sunt unice. Dând frâu liber imaginaţiei, lăsându-se în voia fantasmelor, el nu face altceva decât
să ajungă la acea cunoaştere de sine, care este însăşi finalitatea oricărei iniţieri: „Să te veghezi pe tine
însuţi şi să te străduieşti a te cunoaşte, fiindcă aceasta este cea mai anevoioasă cunoaştere din câte se pot
închipui. Din faptul de a a te cunoaşte, va ieşi acela de a nu te umfla asemeni broaştei care a vrut să fie
pe potriva boului.” Important rămâne faptul că în urma celor trei călătorii, Don Quijote ajunge la
această formă superioară de cunoaştere (care e autocunoaşterea) şi îşi dă seama că greşeala capitală pe
care o făcuse fusese că îşi falsificase existenţa. Vrând să fie altcineva, nu şi-a trăit viaţa la modul
autentic. Dintr-un anumit punct de vedere pentru noi nici nu mai contează faptul că el îşi dă seama de
acest lucru doar pe patul de moarte; traseul său nu este unul eşuat, ci dimpotrivă: „Fericiţi-mă, dragii
mei, că eu nu mai sunt acum Don Quijote, ale cărui apucături blajine îmi făcuseră renumele de cel Bun.
Acum îl duşmănesc de moarte pe Amadis de Gaula, deopotrivă cu toată droaia nesfârşită a neamului
lui; acum îmi dau seama de nerozia mea şi de primejdia în care m-a aruncat citirea acestor cărţi.”
Drumul lui nu fusese, aşa cum spune acum, lipsit de semnificaţie. Prin el şi prin Sancho Panza, asistăm
la o lecţie foarte importantă – apelul la o existenţă autentică. Este o altă vârstă, o altă epocă, în care
funcţionează alte principii şi, de aceea, călătoria lui Don Quijote nu poate fi încununată cu succes.
Dorinţa lui de a reînvia vremurile trecute e infantilă: „Află că m-am născut din voinţa, în vârsta asta de
fier în care trăim, ca să pot reînvia în vremea ei, vârsta de aur, sau vârsta aurită, cum i se zice de obicei.
Eu sunt cel căruia i-au fost puse deoparte primejdiile, faptele mari, isprăvile de vitejie...” Este însă
evident că ceea ce îşi doreşte el nu se poate realiza, lucru uşor de înţeles şi de un umil hangiu: „Ei asta-i,
răspunse hangiul, că n-oi fi eu atât de nebun să mă fac cavaler rătăcitor! Doar pricep şi eu că în ziua de
azi nu mai merge cum mergea pe vremuri, când se zice că vânturau pe lume cavalerii aceştia vestiţi.” În
final, tragedia lui Don Quijote rezidă, aşa cum afirmă George Călinescu, din faptul că „nu e capabil,
apăsat de prestigiul cărţilor, să facă o analiză justă a prezentului.”
În cele din urmă planul realităţii şi cel al ficţiunii se află pe acelaşi nivel şi se întrepătrund:
realitatea se literaturizează, iar lumea reală îşi pierde din calităţile ei imediate, eroul – de tip modern, de
altfel - suferind o atracţie irezistibilă, victimizantă spre un model.

Bibliografie:

1. Cervantes, Miguel de Saavedra - Iscusitul hidalgo Don Quijote de la Mancha, Prefaţă de Edgar Papu,
Editura „Grai şi suflet-Cultura naţională”, Bucureşti, 1994.
2. Le Goff, Jacques – Omul medieval, Postfaţă de Alexandru-Florin Platon, Editura Polirom, Bucureşti,
1999.