Evul Mediu și nașterea Europei

Zămislirea Europei
Jaque Le Goff

Se spune că trecerea de la Antichitate la Evul Mediu este o condiție obligatorie pentru

înțelegerea desfățurării istoriei europene. Specialiștii de astăzi numesc perioada dintre secolele IV-
III Antichitate Târzie pentru a desemna o tranziție de lungă durată în cursul căreia începe să apară
Europa. Apariția despre care vorbim este localizată în toiul creștinării Imperiului Roman (începând
cu Cosntantin cel Mare, până la Teodosie I). Constantin cel Mare este considerat primul împărat
roman care a acceptat creștinismul ca religie. Părerile istoricilor asupra lui Constantin cel Mare
(306— 331) variază mult. Pe cînd Biserica Ortodoxă îl cinsteşte ca sfînt, iar cea Romano-Catolică
recunoaşte că e ”mare”, protestanţii şi unii cercetători profani văd în el doar un însemnat om politic,
condus de interese personale şi de stat, oportunist, care a servit Biserica pentru a şi-o aservi. Unii
socotesc chiar nefastă, pentru creştinism, politica lui religioasă. Ca dovezi, se aduc diferite măsuri
şi acte, care ar arăta că împăratul n-a fost creştin adevărat : că a păstrat titlul religios păgîn de
«pontifex maximus» şi a tolerat încă păgînismul, că s-a botezat aproape de moarte de către
episcopul semi-arian Eusebiu de Nicomidia, că a avut uneori atitudine echivocă între creştinism şi
păgînism, între Ortodoxie şi arianism. Însă politica Iui religioasă este caracterizată mai ales de
cîteva fapte de importanţă majoră : actul de libertate religioasă de la Milan din 313, înfrîngerea lui
Liciniu, alegerea unei noi reşedinţe imperiale, convocarea Sinodului I ecumenic de la Niceea din
325. 1
Împăratul Teodosie I cel Mare a făcut creștinismul religia oficială a Impreiului Roman,
acordând problemelor religioase o atenție deosebit, încat s-a putut spune despre el ca "s-a ocupat
mai mult de situația Bisericii decât de problemele Statului și ale sale" (Sf. Ambrozie). Teodosie a

1
Preot prof. dr. Ioan Rămureanu, Preot prof. dr. Milan Șesan, Preot prof. dr. Bodogae, Istoria Bisericească
Universală, vol. I, ed. Institutului public și de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987, pg. 146-150
însemnat și revenirea la cârma Imperiului a împaratilor ortodocși, fiind primul care a renunțat la
titlul de pontifex Maximus, obligatoriu în titulatura unui împarat roman. 2

Apariția Europei este marcată de două fenomene esențiale din perioada secolelor IV-V și
anume elaborarea, urmărind linia Bibliei și a Noului Testament, a doctrinei creștine. Doi dintre
cofondatorii creștinismului sunt Sfântul Ieronim și Sfântul Augustin.

Sfântul Ieronim este cel care a tradus în limba latină după textul ebraic al Bibliei, traducere
superioară celei grecești anterioare, considerate defectuoasă (această traducere se va numi
Vulgata). Doctrina Sfântului Ieronim este în general ortodoxă, bazându-se pe Sfânta Scriptură și
Sfânta Tradiție. Mântuirea noastră e opera voinței umane și a harului. Susține că omul are păcate,
că fătă de păcat este doar Dumnezeu. Preștiința lui Dumnezeu nu afectează libera hotărâre a
oamenilor. Ieronim a fost un mare apărător al ideii de Biserică și susține totodată faptul că Sfânta
Maria a fost fecioară nu numai înainte de nașterea lui Iisus ci și după aceasta. Referitor la cultul
moaștelor, vede în acesta un act de adorare a lui Dumnezeu3. Sfântul Augustin este considerat cel
mai important personaj pentru instalarea și dezvoltarea creștinismului. Cele mai importante opera
ale sale care au marcat istoria europeană sunt Confesiuni (opera care conține amintiri legate de
convertirea sa) și Cetatea lui Dumnezeu. Cetea lui Dumnezeu a fost scrisă după jefuirea Romei de
către Alaric și goții săi în 410. Acest episod a îngrozit vechile popoare roamne și noile popare
creștine, lădând impresia că sfârșitul lumii este aproape. Sfântul Augustin alungă temerile
milenariste și plasează sfârșitul lumiiîntr-un viitor cunoscut doar de Dumnezeu. Gândirea lui
Augustin este mult mai bogată în elaborarea ei decât simpla doctrină a predestinării; acesta
urmărește căutarea unui echilibru între liberal arbitru și har. Sfântul Augustin considera că Sfânta
Scriptură nu este suficientă pentru credință, aceasta trebuie să fie interpretată, iar interpretarea
adevărată este cea data exclusive de Biserică. Tradiția ortodoxă trebuie să îndeplinească trei
condiții principale: universalitate, vechime, umanitate.4Augustinismul politic ar putea fi definit de
o încercare de orientare a guvernării spre principiul de a lui Dumnezu cee ace este a lui Dumnezeu
și Cezarului ce este a Cezarului.

2
http://www.crestinortodox.ro/carti-ortodoxe/istoria-bizantului/politica-fata-crestinism-imparatului-teodosie-i-
mare-80603.html, accesat 17.12.2015, ora 16:06
3
Preot prof. dr. Ioan G. Coman, Patrologie, ed. Sfânta Mănăstire Devrent, Constanța, 2000, pg.159
4
Idem, pg. 164
 Părinții culturali ai Europei sunt Boethius, Cassiodor, Isidor din Sevilla și Beda. Evul
Mediu îi datorează lui Boethius tot ce s-a știut despre Aristotel până pe la mijlocul secolului al
XII-lea. El a fost unul dintre creatorii unmanismului medieval și s-a numărat printer cei care au
făcut muzica să fie considerate un instrument superior de cultură. Cassiodor a jucar un rol politic
de prim-plan, ca mediator între lumea romano-bizantină și societatea barbară în Italia ostrogotă.
El se află la baza unei Europe a cărții și a bibliotecilor, fiind primul propăvăduitor al valorii
sfințitoare a muncii intelectuale. Acesta le-a propus călugărilor un nou camp de acțiune: studiul,
ca mijloc de perfecționare și influențare. Isiodor de Sevilla poate fi numit cel mai mare
enciclopedist al Evului Mediu. Lucrarea sa, Cartea etimologiilor, susține că numele este cheia
naturii, lucrurilor și pentru buna înțelegere a Scripturilor este nevoie de cultura profane. Cartea
etimologiilor stă la baza eforturilor lui Isidor de a aduna totalitatea cunoștințelor umane, ea fiind
considerate o a doua Biblie în domeniul cunoașterii profane. Opera lui Beda a avut un carcater
enciclopedic, acesta fiind considerat unul dintre ultimii Părinți ai Bisercii. Lucrarea De temporibus
încearcă să dea o bază științifică măsurării timpului. Lucrarea De temporum ratione conține nu
doar o prezentare a mecanismului mareelor legat de fazele lunii, ci și elemenre fundamentale ale
științei naturii. Pe lângă acești patru părinți cultrali îi mai putem adăuga Cronica lui Reginori din
Pruem (906), urmată de Cronica mondială a lui Herman Contractus din Reichenau (1054), apoi
Cronicile lui Ekkchart din Aura (1125), Anselm din Havelberg (1158), şi Otto din Freising (1185),
pe lîngă alte multe cronici locale. Mai tîrziu a apărut lucrarea mai pretenţioasă a dominicanului
Ptolomeu din Lucca (1326), intitulată Historia ecclesiastica nova, care identifică stapînirea lui
Hristos cu jurisdicţia universală a Papei. Episcopul Antonius de Florenţa (sec. XV) a scris Summah
istorialis, de ia crearea lumii pînă la 1457, necritică, dar mult apreciată în secolele X V — XVI.
Gustul cititorilor pentru legende îl arată succesul scrierii Legenda aurea a dominicanului Iacob de
Voragine (1298).5

Alături de acești patru Părinți fondatori, trebuie să-l adăugăm și pe Papa Grigore cel Mare.
Putem spune despre acesta că aparținea unei familii de patricieni și din domeniile sale patrimoniale
a făcut șase mănăstiri în Sicilia și o a șaptea în care se retrage, la Roma. Doctrina lui Grigorie cel
Mare nu are nimic original; acesta urmează învățătura Tradiției, în special pe cea a lui Augustin.

5
Preot prof. dr. Ioan Rămureanu, Preot prof. dr. Milan Șesan, Preot prof. dr. Bodogae, Istoria Bisericească
Universală, vol. I, ed. Institutului public și de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987, pg. 22-23
Acesta acordă mare importanță Pocăinței, susținânf existența purgatoriului6. În 509 este numit
Papă împotriva voinței sale, ducând o luptă material și spiritual împotriva flagelurilor precum
epidemiile.

Trebuie să menționăm că are loc o fuziune între barbari (celți și popoare germanice) și
latino-europeni deoarece în cadrul acestui proces, la nașterea Europei se afirmă unitatea și
diversitatea care a rămas până astăzi una din trăsăturile fundamentale ale Europei. Invaziile și
aculturația au avut și ele un rol important în acest process de naștere a Europei. Primul mare val
de năvăliri a avut loc la sfârțitul secolului al III-lea; aici vorbim despre invazia generalizată a
neamurilor germanice în Italia, Spania și Galia și ocuparea Romei de către Alaric. Înaintarea
neamurilor germanice se prelungește până în secolele al V-lea și al VI-lea. În secolul al VII-lea are
loc înaintarea masivă a slavilor care își vor continua expansiunea până în secolul IX. Invaziile
puteau să ducă la o rupture între noile popoare, pe fondul faptului că majoritatea fuseseră convertite
la arianism (Arianism văzut de către creștini ca o erezie); astfel regresul arianismului și convertirea
barbarilor la catolicism au scutit viitoarea Europă de o ruptură.

Centrul de greutate politici și cultural al părții de Apus a Imperiului Roman se deplasase

dintre Mediterana spre nord, dincolo de Alpi. Aceste eveniment a fost legat de două evenimente:
pierdearea de prestigiu suferită de episcopal Romei și amenințările care veneau din partea
barbarilor și amenințarea musulmană. Un ultim eveniment în detrimentul creștinismului dar în
favoarea Europei a fost devastarea de către vandali a Africii de Nord și cucerirea musulmană din
secolul al VII-lea care a distrus complet civilizația creștină. Astfel, Europa nu mai trebuia să se
teamă de o eventuală concurență a Africii care știuse să-și defășoare o esențială activitatea
teologică, având și calitatea de stâlp prim lupta împotriva ereziilor.

În Evul Mediu, pe lângă națiunile întemeiate pe vechile diviziuni ale lumii romane și pe
noile entități entice, Occidentul este uniformizat prin creștinare. Uniformizarea se traduce prin
conducerea exercitată pe acest teritoriu de către episcopi și printre care se va distinge începând din
secolul al VII-lea un grup mai important numit grupul arhiepiscopilor. Alături de episcopi și preoți
apar noi personaje religioase: călugării veniți din Orient. În secolul al IV-lea și al VIII-lea,
monahismul joacă un rol important în creștinarea țăranilor păgâni. Un fapt interesant este cel care

6
Preot prof. dr. Ioan G. Coman, Patrologie, ed. Sfânta Mănăstire Devrent, Constanța, 2000, pg. 205
afirmă că în acest spațiu creștin nou se întâlnesc și femei care își închină viața lui Dumnezeu. În
acest caz, un exemplu ilustrativ ar fi fecioara Teodosia din Tir, o tânără credincioasă și plină de
evlavie, care încă nu împlinise optsprezece ani. Deoarece a mărturisit credința ei față de
Dumnezeul creștinilor, a fost supusă la chinuri crâncene în stare să te înfioare, ciopârțindu-i-se în
chip rușions carnea de pe șolduri, precum și sânii, ajungând până la os; trupul ei încă însuflețit a
fost aruncat ulterior în valurile mării. 7
Un alt factor care contribuie la fenomenul de naștere a
Europei este reprezentat de sfinți, care în primele secole al răspândirii creștinismului, își dau viața
pentru Dumnezeul creștinilor. Sfinții provin adesea din păturile superioare ale populațiilor
romano-barbare (cadrele noii societăți creștine au adesea o origine aristocratică, formându-se o
nouă elită creștină).

O idee foarte interesantă este că monahismul va marca foarte puternic moravurile europene.
Există o altă tradiţie în legătură cu originile creştine ale monahismului, aceea a Sfântului Ioan
Casian. Sfântul Ioan Casian crede că în timpul creştinismului primar, în epoca apostolică, în
special, oamenii influenţaţi de învăţătura Mântuitorului, de chemarea Lui spre desăvârşire, s-au
retras oarecum din societate mai către margine şi au format grupuri destul de mari, pentru a duce
o viaţă în comun. Aceasta este opinia Sfântului Ioan Casian, sprijinită şi de informaţii din Faptele
Apostolilor. Învăţaţii creştini socot că şi numai învăţătura Mântuitorului Iisus Hristos, modul Lui
de viaţă şi după aceea învăţătura Sfântului Apostol Pavel erau suficiente pentru a inspira
monahismul, fără a mai fi nevoie de alte surse de inspiraţie. 8În primul rând, prin faptul că inițiază
societatea creștină în folosirea unei programări a activităților în timp. În al doilea rând, prin atenția
acordată de creștini unei adevărate dietetici-postul-comportament menit totodată să mențină
sănătatea. Postul este constatat, în practica vieţii creştine, legat de acte de cult, chiar din vremea
Sfinţilor Apostoli. Înafară de împrejurările speciale se postea înainte de sfirsitul secolului I în
zilele de miercuri şi vineri, după mărturia Învăţăturii celor doisprezece Apostoli, numite «dies
stationum», care le deosebeşte de zilele de post ale iudeilor (luni şi joi). Poate că în zilele de post,
creştinii se adunau și pentru cult, obicel întâlnit mai târziu (sec- III), în unele Biserici, de exemplu
în Biserica Africii (Cartagina). În al treilea rând, monahismul introduce un nou ritm de existență:
combinarea și alternarea muncii cu timpul liber, a rugăciunii cu otium-ul. Influența creștinismului

7
Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească. Martirii din Palestina, ed. Institutului public și de misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, 1987, București, pg. 405
8
http://ziarullumina.ro/cum-cand-si-de-ce-a-aparut-monahismul--49360.html, accesat 17.12.2015, ora 16:15
este foarte accentuate în domeniul măsurării timpului. O noutatea de mare importanță este ritmul
săptămânal (cele șapte zile alre Creațiunii, șase zile plus o zi de odihnă), ritm săptămânal care a
reprezentat cea mai bună cadență pentru alternarea muncii cu odihna. Creștinismul a schimbat în
profunzime calendarul- calendarul creștin este unul solar și va asigura pentru viitoarea Europă
promovarea a două noi și importante sărbători: Nașterea lui Hristos (Crăciunul) ficată în secolul
pe 25 decembrie și prăznuirea Învierii lui Hristos (Paștele), sărbătoare fără data fixă- această
regorganizare a măsurării timpului a intrat și în uzul cotidian. Trebuie menționat că pe lângă
remodelarea timpului, creștinismul a modelat și spațiul, ambele schimbări având loc pe tot
cuprinsul Europei Occidentale. La remodelarea spațiului putem vorbi de instituirea unor serii de
rețele ce legau între ele anumite puncta și anumite regiuni. În același sens, cultul moaștelor a dat
naștere unor pelerinaje și a legat între ele populațiile extremului Occident.

Între secolul al VII-lea și secolul al XIV-lea au existat două evenimente negative care au
jucat un rol essential în nașterea Europei: polii opuși au fost Bizanțul și islamul. Este foarte
interesantă percepția autorului occidental față de Bizanț ca fiind un pol opus. Se pare că
occidentalii percep regeresul Europei de Est ca pe o povoară prea mare pentru a putea fi considerată
o parte a acestui continent. Pe lângă acești doi poli opuși au mai fost alte trei schimbări implicate.
Prima este reprezentată de producerea ruralizării unei lumi care fusese puternic urbanizată de către
romani. Drumurile, sistemle de irigații, culturile rămân în paragină, are loc un regres ethnic (piatra
este înclocuită cu lemnul), ecnonomia monetară regeresează și ea (lăsând loc unei amplificări a
schimbului în natură), comerțul cu rază lungă de acțiune dispare aproape complet. Apoi, în
contextul uniformizării lumii barbare, în fruntea noilor formațiuni politice apar regii (care de fapt
era niște căptenii mai mici)- regii anglo-saxoni, franci, burgunzi, goți, vizigoți sau longobarzi
dispun de o putere limitată și se împopoțonează cu zdrențele Imperiului Roman. A treia schimbare
ilustrează faptul legile promulgate de acești regi au un pronunțat carcater barbar (liste de tarife,
amenzi și compensații bănești sau materilae care pedepsesc delictele și crimele care variază în
funție de apartenența etnică și rangul social al vinovaților). Cu toate acestea, legislația barbară
construită pe ruinele dreptului roman a făcut totuși ca ți în Evul Mediu timpuri să existe o Europă
a dreptului.
 BIBLIOGRAFIE

Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească. Martirii din Palestina, ed. Institutului public și de
misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987

Jaques Le Goff, Evul Mediu și Nașterea Europei, ed. Polirom, Iași, 2005

Preot prof. dr. Ioan G. Coman, Patrologie, ed. Sfânta Mănăstire Devrent, Constanța, 2000

Preot prof. dr. Ioan Rămureanu, Preot prof. dr. Milan Șesan, Preot prof. dr. Bodogae, Istoria
Bisericească Universală, vol. I, ed. Institutului public și de misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 1987

www.crestinortodox.ro

http://ziarullumina.ro