Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Pdfslide - Tips - Referat Dreptul La Un Proces Echitabil
Pdfslide - Tips - Referat Dreptul La Un Proces Echitabil
REFERAT
Coordonator:
Student:
Bucureşti, 2013
REFERAT
Coordonator:
Lect. Univ. Dr. Roxana IFRIM
Student:
PENCU OLGUȚA
Gr.308, An.III, IFR, Drept
Bucureşti, 2013
1. INTRODUCERE
1
În epoca noatră, statul de drept a dobândit o poziție privilegiată, el reprezentând elementul
fundamental al democratizării regimurilor politice .
Noțiunea de stat de drept constituie una din trăsăturile definitorii ale constituționalismului
european, a cărui influență în lumea prezentă este incotestabilă. Prin intermediul acestui concept,
statul însuși restrânge domeniul acțiunii sale, în raport cu propriu său sistem de valori.
Necesitatea procesului echitabil este menționată în dispozițiile art.6 din Convenția Europeană a
Drepturilor Omului. Textul art. 6 al Convenției este :
„1. Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public şi în
termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va
hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra
temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată impotriva sa. Hotărarea trebuie să fie
pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţe poate fi interzis presei şi publicului pe
întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia, în interesul moralităţii, al ordinii
publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor
sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut
necesară de către instanţă atunci când, în imprejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să
aducă atingere intereselor justiţiei.
3
a) să fie informat în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit,
asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa;
b) să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;
c) să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de
mijloacele necesare remunerării unui apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat
din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer;
d) să audieze sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea
martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării;
e) să fie asistat gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la
audiere.ˮ
4
Într-o societate democratică, dreptul la un proces echitabil ocupă un loc special printre drepturile
fundamentale recunoscute, garantarea acestuia fiind inerentă oricărui sistem de drept.
În România, dispoziția introdusă prin art. 21, alin.3 din Constituție, face referire la un „proces
echitabilˮ, însă fără a explica această sintagmă. („Art. 21 – Accesul liber la justiție, alin. 3:
Părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabilˮ)
În Dicţionarul explicativ al limbii române, cuvântul „echitabil” este explicat ca fiind „întemeiat
pe dreptate, pe adevăr, just, drept, nepărtinitor”.
În Dicţionarul de procedură penală se consideră că „în reglementarea procesuală, „echitatea”
presupune o deplină egalitate a tuturor participanţilor la procesul penal, iar în realizarea acestuia
echitatea nu poate fi separată de ideea fundamentală potrivit căreia toate persoanele care au
încălcat legea trebuie să fie sancţionate şi nici un nevinovat să nu fie pedepsit.” Astfel, este
exprimată cerinţa unui echilibru între apărarea interesului general al societaţii, de pedepsire a
tuturor infractorilor şi interesul legitim al fiecărei persoane nevinovate de a nu fi supusă
constrângerii penale. Pentru aceasta este necesar , pe de o parte, să existe autoritatea judiciară
corespunzătoare pentru a aplica corect şi nepărtinitor legea penală celor care au săvârşit
infracţiuni , obligată prin lege să acţioneze în acest sens, deci să afle adevărul despre infracţiunea
săvârşită şi autorul ei, precum şi aplicarea pedepsei în caz de vinovăţie, iar, pe de altă parte, să se
asigure ca nici o persoană să nu fie cercetată sau judecată pentru o infracţiune pe care nu a
săvârşit-o.
Manifestarea unei preocupări permanente de a nu se aduce, nejustificat, atingere drepturilor şi
libertăţilor fundamentale consfiinţite în Constituţie, presupune garanţii puternice care să
împiedice orice abuz şi să înlăture consecinţele unor încălcări ale legii făcute de autorităţile
judiciare în privinţa prezumţiei de nevinovăţie, a dreptului la apărare, a libertăţii individuale, a
demnităţii umane, a vieţii intime.
5
Din analiza dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului privitoare la un proces
echitabil – Art. 6, alin. 1 – constatăm existența unor cerințe esențiale. Astfel, se cere accesul liber
al oricărei persoane la un tribunal imparțial și independent, atât în ceea ce privește judecarea și
soluționarea conflictului de drept penal, cât și în ceea ce privește luarea oricăror măsuri de
constrângere sau limitarea unor drepturi și libertăți fundamentale. În România, în ceea ce
privește prima cerință, aceasta este asigurată prin procesul penal, întrucât numai o instanță
judecătorească are dreptul jurisdicție, să alice pedeapsa infractorilor. De asemenea, în țara
noastră, în procesul penal există separația între funcția procesuală de acuzare – exercitată de
către un procuror – și funcția de jurisdicție – exercitată de către o instanță de judecată.
În ceea ce privește cerințele cuprinse în dispozițiile art.6, alin. 1 din Convenția CE, Curtea
Europeană a Drepturilor Omului are o practică constantă și bine cristalizată, aceasta oferind un
tablou complet al situațiilor juridice, cu care se pot confrunta instanțele judecătorești naționale,
legat de fiecare dintre cele trei elemente ce alcătuiesc structura exigenție exprimate în acest sens,
respectiv: a) tribunal stabilit de lege; b) tribunal independent și c) tribunal imparțial.
a) Tribunalul stabilit prin lege – prima dintre condițiile esențiale promovate de Convenție
pentru a asigura condițiile obiective ale unei judecăți echitabile, sintagmei „stabilit prin
legeˮaplicându-i-se o interpretare extensivă, în sensul că nu se are în vedere numai baza
legală a existenței tribunalelor, ci și orice dispoziție din dreptul intern cu privire la:
competență, compunerea instanței, mandat, incompatibilitatea magistraților ș.a.
b) Dreptul la un tribunal independent – instanța europeană a arătata că „sintagma semnifică
încredere pe care, într-o societate democratică, tribunalele trebuie să o inspire
justițiabililorˮ
c) Dreptul la un tribunal imparțial – conform jurisprudenție instanței europene,
imparțialitatea se definește ca fiind absența oricărei idei preconcepute privitoare la soluția
unui proces; instanțele de judecată, indiferent de tipul lor și de scara ierarhică pe care sunt
plasate, trebuie să se supună acestui principiu al imparțialității.
6
respectiv misia Europeană, desfășurării acțiuniiÎntr-un mod unanim, din punct de vedere
etimologic, nu s-a putut stabili cum anume a fost adoptat în vocabularul internațional termenul
de franciză.
Se apreciează că, originea termenului franciză vine de la verbul „francherˮ din limba franceză,
care semnifică „acordarea unui privilegiuˮ sau „liber de servituțiˮ. În alte opinii, semnificația
medievală a verbului „francherˮ era „a eliberaˮ. Conform unor teorii exprimate, există dovezi ce
atestă că, rudimentare și imperfecte, forme de relații de franciză au fost pentru prima dată
folosite în China antică, în jurul anului 200 î.Hr., unde un negustor a pus bazele primului lanț de
magazine.
Federația Franceză de Franciză – FFF – deține în arhivele sale, un document ce datează din
secolul al XIII-lea, intitulat „contractul de franciză al Orașului Chamberyˮ, document apreciat de
membrii acestei federații ca fiind primul contract de franciză.
În general, în Europa, franciza își leagă începuturile de privilegiile acordate în legătură cu
colectarea taxelor locale, organizarea târgurilor, producerea băuturilor.
Termenul de franciză este folosit în înțelesul pe care îl are în prezent începând cu anul 1840.
Termenul, căzut în desuetudine la sfârșitul secolului al XVIII-lea, traversează Atlanticul și revine
în Europa după ce în America, în plin secol XIX, va deveni afacerea de succes care este azi.
Prima tehnică, așa – zisă de „franchisingˮ este considerată a fi cea creată în jurul anului 1863 de
către celebra companie Singer Sewing Machines, ca modalitate de vânzare a mașinilor sale de
cusut, printr-o rețea de distribuitori independenți cărora li se oferea know-how-ul și asistența
tehnică necesară în acest scop. Practic, compania vindea distribuitorilor locali dreptul de a
comercializa mașinile de cusut și de a-i învăța pe clienți cum să le folosească, câștigul
distribuitorilor fiind reprezentat de diferența dintre prețul de achiziție și cel de vânzare.
7
2. REGLEMENTAREA FRANCIZEI ÎN ROMÂNIA
Încercând a defini franciza putem afirma că aceasta este operațiunea ce îmbracă forma unui
contract prin care o persoană, numită francizor, îi acordă unei alte persoane, numită beneficiar
sau francizat, dreptul de exploatare a unui ansamblu de drepturi de proprietate industrială și
intelectuală, în scopul de producție sau de comercializare a anumitor tipuri de produse și/sau
servicii. Fără ne limita la cele de mai sus, putem merge pe ideea că franciza este o „rețetăˮ
legală pentru „copiereaˮ unei afaceri de succes.
România a fost a doua țară, după SUA, care a adoptat un act juridic normativ al francizei.
Succesul francizei ca afacere a stat la baza adoptării Ordonanței nr. 52 din 28 august 1997
privind regimul juridic al francizei. Ordonanța a fost "aprobată" și modificată prin Legea
nr. 79 din 9 aprilie 1998, publicată în Monitorul Oficial nr. 147 din 13 aprilie 1998.
Legea a eliminat, modificat sau abrogat unele titluri și articole din Ordonanță, dar nu a reușit să
înlăture toate neajunsurile acesteia.
Noul Cod Civil nu reglementează contractul de franciză, acesta rămânând în continuare
reglementat de legea specială amintită.
Potrivit art. 1, lit.a) din Legea nr.79 din 1998, franciza este este un sistem de comercializare
bazat pe o colaborare continuă între persoane fizice sau juridice, independente din punct de
vedere financiar, prin care o persoană, denumită francizor, acordă unei alte persoane, denumită
beneficiar, dreptul de a exploata sau de a dezvolta o afacere, un produs, o tehnologie sau un
serviciu.
Francizorul, conform art. 1, lit.b) din Legea nr.79 din 1998, este un comerciant care:
8
este titularul drepturilor asupra unei mărci înregistrate; drepturile trebuie să fie exercitate pe
o durată cel puţin egală cu durata contractului de franciză;
conferă dreptul de a exploata ori de a dezvolta o afacere, un produs, o tehnologie sau un
serviciu;
asigură beneficiarului o pregătire iniţială pentru exploatarea mărcii înregistrate;
utilizează personal şi mijloace financiare pentru promovarea mărcii sale, cercetării şi
inovaţiei, asigurând dezvoltarea şi viabilitatea produsului.
Beneficiarul – art. 1, lit.c) din Legea nr.79 din 1998– este este un comerciant, persoană fizică
sau juridică, selecţionat de francizor, care aderă la principiul omogenităţii reţelei de franciză, aşa
cum este ea definită de către francizori.
Având în vedere definiția dată de Ordonanța nr. 52 din 1997, modificată prin Legea nr. 79 din
1998, partenerii contractului de franciză se bucură de independență din toate punctele de vedere,
nu numai din punct de vedere financiar. Trebuie avut în vedere însă faptul că, prin prevederile
legale sunt omise elementele esențiale ale francizei: însemnele de atragere a clientelei, know-
how-ul, și asistența tehnică și comercială.
Practic, legea definește numai franciza ca tehnică de comercializare, nu și contractul de franciză.
3. CONTRACTUL DE FRANCIZĂ
9
prin care o firmă (francizor), cedează unor persoane fizice sau juridice cesionar (francizat),
dreptul sau privilegiul să facă afaceri într-un anumit mod, pe o anumită perioadă de timp şi
într-un loc determinat” sau „o procedură comercială prin care este acordată licenţa de
distribuire a unor produse (servicii) de către o persoană (francizor, franchisor) unei alte firme
(francizat) în schimbul unui commision fixat, de regulă, în funcţie de cifra de afaceri şi cedat de
firma care a primit licenţa”.
În anul 1973, Înalta Instanţă Franceză defineşte contractual de franciză într-o hotărâre
judecătorească ca fiind acel contract prin care „ o întreprindere concesionează unor
întreprinderi
independente sub firma și marca sa pentru a vinde produse sau servicii. Acest contract este
însoţit, în general, de asistenţă tehnică”. Însă, după cum se poate observa, nici această definiţie
nu are în vedere toate elementele unui contract de franciză, cum este transmiterea know-how-ului
de către francizor fracizatului, elemental esenţial al contractului de franciză.
În decizia pronunţată în litigiul Pronupţia de Paris GmbH versus Pronupţia de Paris Irmgard
Schillgalis din 28 ianuarie 1986, Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene a definit detaliat
franciza ca fiind „operaţiunea prin care o întreprindere, care a intrat pe piaţă ca distribuitor şi
care a putut pune la punct un ansamblu de metode comerciale, acordă în schimbul unei
remuneraţii, unor comercianţi independenţi posibilitatea de a se stabili pe altă piaţă utilizând
marca sa şi metodele sale comerciale care i-au adus succesul”.
Legiuitorul român a preluat această definiţie în art. 1 al Ordonanței nr.52 din 1997 privind
regimul juridic al francizei, definind aşadar contractul de franciză ca fiind: „acordul prin care o
persoană,denumită francizor, acordă unei alte personae, denumită beneficiar, dreptul de a
exploata o afacere, un produs sau serviciu”.
Reformulată prin Legea nr. 79 din 1998 pentru aprobarea Ordonanţei nr. 52 din 1997, noţiunea
de franciză este definită în cadrul acestui act normativ ca o „colaborare continuă între persoane
fizice sau juridice, independente din punct de vedere financiar, prin care o persoană denumită
francizor, acordă unei alte persoane denumită beneficiar, dreptul de a exploata sau de a
dezvolta o afacere, un produs, o tehnologie sau un serviciu”.
Însă, înţelesul pe care legiuitorul român îl dă contractului de franciză omite esenţa conceptului de
franciză, şi anume faptul că obiectul contractului de franciză îl constituie transmiterea cu titlu a
folosinţei unui ansamblu coerent de drepturi de proprietate industrială de către francizor
celeilalte părţi contractante, denumită francizat.
O altă sincopă a definiţiei dată de legiuitorul român noţiunii de franciză o constituie faptul că
partenerul francizorului este denumit „beneficiar”, denumire ce nu se justifică datorită faptului
că ambele părţi urmăresc obţinerea de profituri. Conchizând, ar fi trebuit să se adopte denumirea
de francizat.
Comisia Uniunii Europene în Regulamentul nr. 4087/88 din 30 noiembrie 1998 privind aplicarea
art. 85 paragraful 3 al Tratatului de la Roma oferă una dintre cele mai cuprinzătoare definiţii
ale francizei şi a contractului de franciză. Aşadar, potrivit regulamentului, franciza este: „un
ansamblu de drepturi de proprietate industrială sau intelectuală privind mărci, desene şi modele
industriale, drepuri de autor, know-how, sau brevete de invenţii sau inovaţii destinate a fi
exploatate pentru vânzarea de produse şi prestarea de servicii de către utilizatorii finali.”
Contractul de franciză, potrivit reglementării comunitare, este acordul prin care francizorul
acordă altei persoane numită francizat, în schimbul unei compensaţii financiare directe sau
indirecte, dreptul de a exploata o franciză în scopul comercializării unor produse şi/sau servicii
determinate. Acordul va trebui să cuprindă cel puţin următoarele obligaţii:
11
Utilizarea unei mărci comune şi o prezentare uniformă a localurilor şi/sau mijloacelor de
transport vizate în contract;
Comunicarea de către francizor francizatului său a know-how-ului;
Acordarea continuă de către francizor francizatului a unei asistenţe comerciale sau
tehnice pe durata acordului.
Jurisprudenţa a consacrat aceste trei obligaţii relevate de către Comisie ca fiind cele trei
elemente esenţiale caracteristice contractului de franciză, lipsa unuia dintre ele avand ca efect
calificarea acordului ca fiind o operaţiune juridică - cum ar fi o licenţă de marcă sau de
distribuţie exclusivă şi nu un contract de franciză.
12
Art. 1172 NCC definește contractul oneros ca fiind acel contract în care fiecare parte urmărește
să își procure un avantaj, în schimbul obligațiilor asumate.
În cazul contractului de franciză, francizorul are dreptul la o redevență din partea francizatului, în
schimbul serviciilor pe care i le furnizează, în același timp revenindu-i obligația de a pune la
dispoziția francizatului tehnologiile și produsele care urmează a supuse exploatării.
13
Un astfel de exemplu este acest contract de franciză, unde evaluarea candidatului la reţea se face
ţinându-se cont de nevoile şi de riscurile pe care în mod obiectiv le creează dezvoltarea şi
protejarea reţelei de franciză.
14
În ceea ce privește pe francizat (beneficiarul de franciză), la obligația de plată a taxei de intrare
în rețea și a redevențelor stabilite se adaugă, în raport de natura francizei, următoarele obligații:
- de a exploata și dezvolta afacerea;
- de a folosi drepturile intelectuale transmise conform cu natura lor și clauzele contractuale;
- de păstrare a secretului know-how-ului;
- de a menține reputația rețelei de franciza, a mărcii, ori a celorlalte însemne ale francizorului;
- de informare a francizorului asupra performanțelor și situației financiare.
În lipsa unor dispoziții în legea specială, obiectul francizei va fi examinat sub aspectul condițiilor
pe care trebuie sa le îndeplinească, conform cu regulile din dreptul comun, adică să existe, să fie
determinat sau determinabil, să fie posibil, să se afle în circuitul civil, să fie licit și moral, să
constituie un fapt personal al debitorului.
B) Obligațiile părților
B.1.) Obligațiile francizorului
Francizorul este întreprinzătorul cu experiență, care în decursul anilor a dezvoltat un sistem
performant de realizare a afacerilor (anume sistemul de franciză), a cărei folosință deplină, liberă
și neîngrădită o transmite francizatului. În sarcina acestuia putem distinge următoarele obligații:
obligația de transmitere a folosinței mărcii și a celorlalte semne distinctive sau alte
drepturi intelectuale;
obligația de comunicare a know-how-ului;
obligația de acordare a asistenței tehnice și comerciale francizatului;
obligația de garanție ;
obligația de a perfecționa continuu sistemul de franciză;
obligația de a veghea la păstrarea notorietății mărcii și a celorlalte semne distinctive.
Este de amintit faptul că, în contractul internațional de franciză întâlnim clauze speciale și
specifice.
Clauzele speciale prevăzute în contractul internațional de franciză sunt:
clauza de neconcurență;
clauza de exclusivitate;
clauze referitoare la vânzare;
contractul de master-franchising – în temeiul căruia, francizorul transmite marca și
celelalte semne distinctive master-francizatului, acesta la rândul său, transmițând dreptul
de a utiliza know-how-ul aferent aceste mărci altor persoane, denumite sub-francizați;
master-francizorul iși asumă față de sub-francizați obligațiile specifice unui francizor.
16
formării clientelei și investițiile făcute de francizat ne putem da seama de importanța stabilirii
unei perioade de timp îndelungate pentru executarea contractului de franciză.
În literatura de specialitate se arată că, de regulă, contractul de franciză se încheie pe perioade
lungi de timp de până la douăzeci de ani.
Durata optimă a contractului de franciză este o problemă care se determină în mod concret de la
caz la caz, ținându-se cont de o serie de criterii printre care perioada de timp necesară
francizatului de a-și amortiza investițiile făcute, natura și specificul activității ce se realizează în
sistem de franciză, specificul pieței.
În anumite țăi durata maximă sau minimă a contractului de franciză este stabilita de lege sau de
precedent judiciar. În altele, durata contractului poate fi determinată de alte legi aplicabile, care
guvernează drepturile de proprietate industrială a căror folosință este transmisă în temeiul
contractului de franciză.
Potrivit prevederilor Ordonanței nr.52 din 1997, art. 7, alin.1, primul dintre principiile ce
trebuiesc respectate de către contractual de franciză este „termenul va fi fixat astfel încât să
permit beneficiarului (francizorului) amortizarea investițiilor specific francizeiˮ.
In general, părțile prevăd ca prelungirea contractului de franciză să intervină în cazul în care sunt
îndeplinite anumite condiții. O condiție a prelungirii contractului poate fi îndeplinirea de către
francizat a tuturor obligațiilor ce îi revin în temeiul contractului, în special plata redevențelor și
celelalte obligații pecuniare. O altă condiție care poate fi prevăzută în contractul de franciză cu
privire la prelungirea acestuia, este plata de către francizat a unei taxe de prelungire, taxă ce
poate fi stabilită în sumă fixă sau printr-o formulă de calcul menționată în contract.
4. CONCLUZII
În concluzie, atunci când legea este respectată și francizorul și-a dovedit succesul, franciza
reprezintă o bună oportunitate de afaceri, relativ bine reglementată juridic, asigurând celor
implicați ansamblul adecvat de norme necesare respectării, dezvoltării și promovării unei mărci.
19
BIBLIOGRAFIE
www.csm1909.ro
www.dreptucv.ro
www.lecturijuridice.ro
20