CATEDRA DE ECONOMIE, CONTABILITATE ŞI AGROTURISM

DISCIPLINA - POLITICI AGRICOLE

SUBIECTE EXAMEN

1. Scurtă retrospectivă a politicilor agrare: liberalism şi protecţionism (pag. 4-8)

Criza agrară atinge apogeul în 1875, când preţul grâului scăzuse cu peste 50 % afectând mai ales pe
fermierii europeni. Furnizorii de animale au înregistrat şi ei o scădere a preţurilor dar ceva mai târziu, scăderea
preţului la cerealele furajere avantajându-i la început.
Scăderea preţurilor a lovit în interesele agricultorilor europeni ceea ce a determinat reînnoirea
protecţionismului.
Asistăm astfel la o majorare a taxelor vamale spre sfârşitul secolului aproape în toate ţările europene: . În
Anglia, deşi un important segment al agriculturii a fost distrus datorită depresiunii economice, guvernul britanic a
refuzat şi cea mai mică protecţie.
Consecinţa imediată a fost restrângerea scăderii preţurilor. Totuşi în Franţa şi Germania introducerea
tarifelor vamale mai ridicate a făcut ca preţurile germane şi franceze să fie mai mari decât cele din SUA şi Anglia
cu circa 33 % (M. Tracy, 1996). Trebuie amintit că beneficiarii protecţionsimului au fost în principal marii
cultivatori de cereale şi în măsură mult mai mică crescătorii de animale, care mai degrabă au fost prejudiciaţi de
menţinerea preţului furajelor la un nivel comparativ mai ridicat.
Politicile agrare incipiente au fost mai degrabă politici tarifare, preocupările legate de aspectele mai
constructive fiind aproape ignorate. S-a demonstrat de către agricultorii din Danemarca şi Olanda că se poate
combate criza prin adaptarea structurii producţiei agricole la noua situaţie rezultând astfel o agricultură prosperă în
aceste ţări, care ulterior va fi luată chiar ca model în dezvoltarea viitoarelor politici agrare.
Urmează o perioadă de relativă linişte chiar dacă intervine primul război mondial, linişte în sensul că
fermierii din ţările exportatoare cât şi din ţările europene au beneficiat de preţuri relativ ridicate datorită
dificultăţilor de aprovizionare cu alimente din timpul războiului, care au mai persistat câţiva ani şi după război.
Depresiunea economică generală coroborată cu îmbunătăţirea aprovizionării cu alimente determină iarăşi o
scădere a preţurilor. Criza este iminentă, iar în 1929 stocurile mondiale de grâu depăşesc echivalentul exporturilor
realizate de ţările exportatoare în timp de un an. Semnalul crizei este dat de crahul financiar al bursei din New York
în octombrie 1929. Recesiunea industrială din SUA se transmite ca un bumerang şi asupra celorlalte ţări, cu tot
cortegiul de consecinţe nefaste: preţuri scăzute, creşterea şomajului etc.
În faţa scăderii preţurilor mai ales la cereale (în 1931 preţul grâului scăzuse cu peste 50 % faţă de 1929),
urmate puţin mai târziu şi de cele ale produselor animaliere, ţările importatoare au reacţionat imediat prin creşterea
barierelor tarifare, în timp ce ţările exportatoare au fost forţate să scape de suprastocurile lor la orice preţ şi să
reducă preţurile produselor exportate sub cel real cu ajutorul subvenţiilor la export. Acest al doilea val de
protecţionism, compus din protecţie tarifară ca o primă barieră, urmat apoi de măsuri protecţioniste netarifare
(amintim aici rata morăritului şi contingentele de import) a avut totuşi şi un rol progresist: asistăm la primele
intervenţii efective pe pieţele agricole. Considerăm aceasta ca având un rol progresist prin prisma evoluţiilor
viitoare ale elementelor de politică agricolă. Asistăm la trecerea de la protecţia tarifară prin controlul strict al
importurilor la intervenţia directă pe pieţele agricole. Începutul l-a determinat recolta extrem de bogată de grâu din
1932 din Franţa. Această recoltă a saturat piaţa, controlul vamal nu a mai putut menţine preţul: urmarea a fost că
guvernul francez a început să intervină direct pe piaţă prin cumpărarea la un preţ fix a unei părţi din recoltă. Astfel
a apărut un alt element al politicii agricole în general, politica instituţională, creându-se în 1936 “Office National
Interprofessional du Blé” (Biroul Naţional Interprofesional al grâului).
Obiectivul central al Biroului este stabilirea preţului la grâu şi supravegherea respectării acestuia. Biroul
controla astfel întregul comerţ exterior cu grâu, putând să reglementeze importurile şi să subvenţioneze exporturile.
Febra protecţionistă din valul doi a cuprins aproape toate statele Europei de vest, inclusiv Marea Britanie. În
această ţară, pentru a se evita restricţionarea importurilor din Imperiul Britanic a fost adoptată formula protecţiei
agriculturii prin intermediul unor proiecte de comercializare sau al unor subvenţii.
1
 În perioada următoare celui de al doilea război mondial, cu mari lipsuri alimentare, scopul pe termen scurt
era de a spori producţia prin orice mijloace. În felul acesta au fost oferite fermierilor venituri garantate, se
reintroduce subvenţionarea preţurilor, se încurajează prin orice metodă investiţiile, tehnologiile agricole prin
încurajarea creditelor. Politicile agricole adoptate aveau tendinţa de a deveni din ce în ce mai complicate, mai
costisitoare financiar, toate acestea fiind premergătoare Tratatului de la Roma.
Astfel, în practica economiei occidentale s-au conturat două direcţii principale: liberalismul şi
intervenţionismul.
Liberalismul foloseşte piaţa în numele eficacităţii şi libertăţii de acţiune a agenţilor economici,
mecanismele pieţei jucând un rol decisiv în reglarea activităţii economice.
Intervenţionismul se caracterizează prin intervenţia statului în activitatea economico-socială, compensând
insuficienţele pieţei prin diferite pârghii şi instrumente.
Referitor la această temă sunt economişti care s-au exprimat în favoarea extinderii rolului statului în
economie, precum şi economişti care cer reducerea sau chiar diminuarea cvasitotalităţii intervenţiei statului.
Multe din aceste păreri s-au dovedit insuficient fundamentate deoarece nu luau în considerare situaţia reală
existentă în cadrul economiilor naţionale respective sau nu ţineau seama de toţi factorii de influentă.
În literatura de specialitate se vorbeşte atât despre "eşecul pieţei" (al liberalismului) cât şi despre "eşecul politic"
(al intervenţionismului) ca despre fenomene reale, care cer creşterea intervenţionismului în primul caz şi reducerea
acestuia în al doilea caz.
Aceste două teorii economice nu se exclud reciproc, ci dimpotrivă sunt compatibile, complementare.
Situaţia actuală a economiei prospere a ţărilor dezvoltate demonstrează cu prisosinţă că există şi
funcţionează "calea de mijloc". La succesul economiilor occidentale fără îndoială că a contribuit atât rolul
important jucat de piaţă, de agenţii economici particulari cu o largă autonomie, cât şi intervenţia statului.

2. Perspectivele dezvoltării agricole şi rurale a României în procesul de implementare a Politicii Agricole Comune de Piaţă
în Uniunea Europeană (pag. 68-73)

Schimbările fundamentale din Politica Agricolă Comună avantajează România, în special cu privire la
perspectivele dezvoltării zonelor rurale. Există însă rămâneri în urmă în procesele de restructurare a sectorului
agroalimentar, în dezvoltarea capacităţii administrative necesare implementării PAC. Absorbţia fondurilor
comunitare de pre-aderare, alegerea măsurilor potrivite de politică agricolă privind piaţa şi dezvoltarea rurală şi
îndeplinirea obligaţiilor asumate prin Tratatul de Aderare, astfel încât la 1 ianuarie 2007 să funcţioneze cadrul
instituţional şi sistemul legislativ armonizat, sunt aspecte esenţiale ale procesului de pregătire a aderării, dar şi a
diminuării decalajelor faţă de „modelul agricol european”. După aderare, România va beneficia de un important
sprijin comunitar în acest scop.
In Tratatul de Aderare a României la Uniunea Europeană, sunt precizate următoarele forme de sprijin
comunitar, pentru perioada 2007 - 2009:
 Plăţi directe şi alte sume alocate pentru agricultură;
 Măsuri temporare suplimentare privind dezvoltarea rurală, care se referă la:
- sprijin pentru fermele de semi-subzistenţă în curs de restructurare;
- sprijin pentru grupurile de producători;
Sprijinul pentru fermele de semi-subzistenţă va putea fi de 1000 euro / an / fermă, iar
sprijinul pentru grupurile de producători recunoscute oficial între data aderării şi 31 decembrie
2009 va fi de:
- primul an …………………………………… 100 mii Euro
- al doilea an …………………………………… 100 mii Euro
- al treilea an…………………………………… 80 mii Euro
- al patrulea an ………………………………… 60 mii Euro
2
 - al cincilea an ………………………………… 50 mii Euro
Sprijinul temporar pentru fermele de semisubzistenţă şi pentru grupurile de producători va fi acordat din
sumele destinate dezvoltării rurale. Acest sprijin va fi acordat atât României cât şi Bulgariei, astfel.
- sprijin pentru măsurile de tip LEADER;
- sprijin pentru serviciile de consultanţă agricolă şi informare publică;
- suplimente la plaţi directe;
- asistenţă tehnică.
Alte forme de sprijin pentru dezvoltarea rurală, vizează:
- investiţiile în agricultură, care se alocă în conformitate cu reglementările privind
dezvoltarea rurală;
- sprijin pentru pensionarea anticipată, acordat pentru perioada 2007 – 2013, din Fondurile
structurale.
- alte măsuri pentru dezvoltarea durabilă.
Conform Tratatului de Aderare, sprijinul comunitar total estimat, pentru perioada 2007 – 2009, este de
3,921 mld. Euro, din care pentru agricultură 1613 mil.

La 15 mai va fi prezentat Raportul final de evaluare asupra îndeplinirii de către România şi Bulgaria a
angajamentelor stabilite şi se aşteaptă o decizie pozitivă privind aderarea de la 1 ianuarie 2007.

Pentru sprijinirea exploataţiilor mici şi mai ales mijlocii care produc pentru piaţă şi au şanse să devină
viabile trebuie să se aibă în vedere stimularea instalării tinerilor agricultori (în vârstă de până la 40 de ani), care pot
beneficia de sprijin comunitar de instalare, de 15.000 Euro, şi care fac parte din grupuri de producători.
Introducerea din 2006 a unor mecanisme noi de politică agricolă, apropiate de PAC, are ca scop pregătirea
trecerii fără şocuri puternice la noul sistem, care va fi implementat şi în România după aderare. Chiar daca
agricultura României se află în alte faze de dezvoltare economică şi ajustare structurală, politicile agricole aplicate
au aceleaşi scopuri, ca şi în restul statelor membre. De aceea, este necesară pregătirea agricultorilor pentru o nouă
eră şi pentru dezvoltarea unui nou model agricol.
Planul Naţional Strategic de dezvoltare rurală1 a României în perioada 2007-2013, care va trebui aprobat
de organismele comunitare, este în curs de definitivare şi cuprinde:
 Analiza spaţiului rural românesc
 Strategia generală de dezvoltare rurală în perioada 2007-2013.
Prevederile acestui plan se încadrează în liniile directoare strategice ale Uniunii Europene şi vizează
ansamblul, zonelor rurale, în cadrul cărora sectorul agricol ocupă un loc esenţial.
Aceste pregătiri trebuie să respecte regulile prevăzute în Acordul dintre România şi Uniunea Europeană,
negociate şi prezentate în „Documentul de Poziţie – capitolul 7 Agricultura” încheiat la 4 iunie 2004.
Domeniile de importanţă strategică cuprinse în Capitolul 7 – Agricultura, care au fost negociate, sunt:
 Dezvoltarea rurală;
 Culturile de cereale şi oleaginoase;
 Sectorul viti-vinicol;
 Sectorul agroindustrial, cu accent pe producţia de lactate şi zahăr.
Realizarea convergenţei în domeniile menţionate între România şi Uniunea Europeană are loc treptat şi se
bazează pe legislaţia armonizată şi implementarea acquis-ului comunitar. În anul 2006 aceste acţiuni trebuie
terminate, astfel încât la 1 ianuarie 2007 să funcţioneze structurile instituţionale create şi să se facă progrese în
ajustarea structurală a agriculturii pentru a permite accesul la fondurile comunitare.
În baza prevederilor, Documentului de Poziţie nr. 7 – Agricultură” România s-a angajat să adopte şi să
implementeze acquis-ul comunitar în vigoare în UE. Principalele angajamente instituţionale prevăd ca, până în
2007, să se înfiinţeze şi să fie funcţionale:
 Agenţia de Plăţi şi Intervenţie care va gestiona fondurile PAC, începând din 2007.
 Sistemul Integrat de Administrare şi Control.
1

3
  Reţeaua de Informaţii Contabile în Agricultură.
Aceste instituţii fundamentale au fost deja create şi se află în proces de consolidare. Rolul lor esenţial constă
în implementarea PAC.
Pregătirea pentru aderare constă nu numai în crearea sistemului, în alocarea fondurilor comunitare şi din
bugetul naţional, ci în mod special în înţelegerea, acceptarea şi aplicarea eficientă a măsurilor de reformă în
sectorul agricol şi zonele rurale de către masa producătorilor.
Implementarea cu succes a măsurilor de politică agricolă şi rurală depinde de implicarea a numeroase
organisme şi organizaţii naţionale (Agenţia de Plăţi şi Intervenţie, Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală,
Agenţia Naţională de Consultanţă Agricolă, institutele de cercetare agricolă, organizaţiile profesionale şi
interprofesionale, şcoli şi alte organisme de formare etc).

3. Cronologia construcţiei europene (pag. 9-12)

A. Bazele incipiente ale Europei Unite
19 Septembrie 1946: Discursul lui Winston Churchill la Zurich chemând la crearea “Statelor Unite ale
Europei”;
5 mai 1949: Tratatul de la Strassbourg creând Consiliul Europei;
27 martie 1952 : Semnarea Tratatului de la Paris vizând crearea unei Comunităţi europene de apărare
(CED);
23 octombrie 1954: Acordurile de la Paris prevăzând intrarea Germaniei federale în Uniunea Occidentală
(U.O) devenind Uniunea Europei Occidentale (UEO) şi viitoarea sa admitere în Organizaţia Tratatului Atlanticului
de Nord (OTAN) (5 mai 1955);
iunie 1955: Reuniţi în Conferinţa de la Messine, miniştrii de externe ai celor 6 ţări decid extinderea
integrării europene la întreaga economie;
25 martie 1957: Semnarea la Roma a tratatului de instituire a Comunităţii Economice Europene (CEE sau
Piaţa Comună) şi Comunitatea europeană de energie atomică (EURATOM). Obiective ambiţioase sunt fixate de
acum de cele 6 ţări fondatoare: dezvoltarea armonioasă a activităţilor economice, expansiune continuă şi
echilibrată, stabilitate crescută, creşterea accelerată a nivelului de trai, relaţii mai strânse între statele membre.

B. Aprofundarea (adâncirea) Europei

1 ianuarie 1958: Intrarea în vigoare a Tratatului de la Roma;
1 ianuarie 1959: Prima reducere a tarifelor vamale între cei şase;
4 ianuarie 1960: Constituirea Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (A.E.L.E.) care va intra în vigoare la
3 mai 1960. Ea regrupează Regatul Unit, Suedia, Norvegia, Danemarca, Austria, Elveţia şi Portugalia;
30 ianuarie 1962: Politica Agricolă Comună este prima politică europeană pusă în scenă care rămâne
mult timp singura care funcţionează ;
iulie 1968: ultimele tarife vamale intracomunitare pentru produsele industriale sunt eliminate şi tariful
exterior comun este pus în practică;
decembrie 1969: Summit-ul din Haga. Şefii de guverne decid să treacă la fază definitivă a Comunităţii,
adoptând regulamente agricole definitive şi stabilind principiul resurselor bugetare proprii ale CEE.

C. Cooperarea monetară şi lărgirile succesive ale CEE

1 ianuarie 1973: Succesele Europei celor şase atrag noi candidaturi la această dată. Europa cunoaşte prima
sa lărgire odată cu intrarea Danemarcei, Regatului Unit şi a Irlandei în C.E.E. (în Norvegia referendumul a fost
negativ);
13 martie 1979: Crearea Sistemului Monetar European (SME) şi a ECU-ului;
7-10 iunie 1979: Prima alegere a Parlamentului european prin sufragiu universal direct (au fost aleşi
410 membri);
1 ianuarie 1981: Aderarea Greciei la CEE (a doua lărgire a CEE);
14 iunie 1985: Semnarea acordurilor de la Schengen privind libera circulaţie a persoanelor între
Franţa,Germania, Belgia, Ţările de Jos şi Luxemburg;
1 ianuarie 1986: A treia lărgire a CEE prin aderarea Spaniei şi Portugaliei.
4
 D. Accelerarea dinamicii europene
17-18 februarie 1986: Semnarea la Luxemburg şi în oraşul Haga, de către cei doisprezece, a Actului unic
european, modificând Tratatul de la Roma şi prevăzând realizarea pieţei interioare pentru 31 decembrie 1992;
1 iulie 1987: Relansarea ideii europene se traduce prin intrarea în vigoare a Actului unic european care
programează desăvârşirea unei mai mari pieţe unice pentru 1993;
Noiembrie 1989: Căderea zidului Berlinului antrenează reunificarea Germaniei (octombrie 1990);
21 octombrie 1991: Acordul privind crearea Spaţiului Economic European (EEE) regrupând o piaţă de 380
milioane de locuitori: cele douăsprezece ţări ale Comunităţii europene şi cele şapte ţări (Austria, Finlanda, Islanda,
Liechtenstein, Norvegia, Suedia, Elveţia) ale Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (AELE);
1 ianuarie 1993: Intrarea în vigoare a pieţei unice consacrată liberei circulaţii a mărfurilor şi a capitalurilor;
1 noiembrie 1993: Intrarea în vigoare a Tratatului privind Uniunea Europeană. Cei doisprezece constituie
de acum înainte Uniunea Europeană;
1 ianuarie 1994: Intrarea în vigoare a spaţiului Economic European (E.E.E.), care regrupează Uniunea
Europeană şi cinci din cele şapte ţări membre ale AELE (Austria, Finlanda, Islanda, Norvegia, Suedia);
1 ianuarie 1995: Europa celor doisprezece se transformă în Europa celor cincisprezece.

4. Conceptul şi conţinutul Organizărilor Comune de Piaţă în Uniunea Europeană (pag. 74-76)

Uniunea Europeană, în forma sa actuală, este rezultatul unui îndelungat proces de integrare, care a durat mai mult
de o jumătate de secol.
Misiunea fundamentală a Uniunii Europene asumată prin Tratatul de constituire este aceea de a organiza relaţiile
dintre statele membre şi dintre popoarele lor într-o manieră coerentă şi bazată pe solidaritatea dintre ele. Activitatea
Uniunii Europene se bazează pe trei obiective fundamentale, respectiv: unitatea economică şi monetară, piaţa
comună, Ia care se adaugă coeziunea şi solidaritatea dintre ţările membre. Pentru a realiza aceste obiective
fundamentale, încă de la început s-a acţionat pe baza unor politici economice comune, acceptate de toate statele
membre. Una dintre aceste politici economice este şi Politica Agricolă Comună. Din punct de vedere istoric,
aceasta este prima politică integrată la nivel european. De Ia fondarea sa, în anul 1962, şi până în prezent, Politica
Agricolă Comună a influenţat şi chiar a determinat modul de viaţă al milioanelor de agricultori europeni, dar şi al
sutelor de milioane de consumatori. Pe tot parcursul acestei perioade, Politica Agricolă Comună s-a bazat pe trei
principii fundamentale precum: unicitatea pieţei şi a preţurilor, preferinţa comunitară în aprovizionarea statelor
membre cu produse agricole şi solidaritatea financiară. Obiectivele iniţiale ale Politicii Agricole Comune au vizat
asigurarea securităţii alimentare şi eliminarea diferenţelor de dezvoltare dintre ţările membre prin creşterea
competitivităţii agriculturii pe calea modernizării, în vederea creşterii veniturilor producătorilor şi stabilizării
pieţelor agricole. Pentru realizarea acestor obiective au fost create şi utilizate instituţii şi mecanisme economico-
financiare în cadrul sistemului Organizărilor Comune de Piaţă. Dacă la început, Comunitatea Europeană a trebuit să
gestioneze deficitele agroalimentare postbelice şi sărăcia generalizată, ca urmare a aplicării Politicii Agricole
Comune, într-un timp nu prea îndelungat, a ajuns în situaţia de a gestiona excedentele de produse. In acest răstimp,
Politica Agricolă Comună a fost reformată de mai multe ori pentru a fi adaptată la condiţiile şi cerinţele concrete
ale pieţei comunitare şi mondiale. De fiecare dată, au rămas valabile principiile fundamentale şi s-au schimbat
instrumentele folosite şi î mecanismele de aplicare a Politicii Agricole Comune.
Gestionarea resurselor comunitare prin intermediul Organizărilor Comune de Piaţă, are la bază „modelul european
de agricultură" şi mecanismele Politicii Agricole Comune. Modelul european de agricultură asigură păstrarea şi
stabilitatea nivelului veniturilor agricultorilor prin promovarea diversităţii activităţilor economice şi protecţia
mediului înconjurător pentru a se conserva modul european de viaţă rurală şi a proteja peisajele. Pentru aceasta, în
concepţia Uniunii Europene, agricultura trebuie să fie un sector economic sănătos şi competitiv, în acest context
noul model european de agricultură este axat pe agricultura multifuncţională şi răspunde mai bine cerinţelor pieţei
şi dezvoltării rurale. El vizează o serie de aspecte dintre care noi considerăm că cele mai importante sunt:
a). Formarea unui sector agricol viabil şi competitiv care să producă la standardele cele mai ridicate de pe piaţa
mondială, fără subvenţii şi în condiţii de eficienţă economică ridicată.

5
b). Promovarea modelelor de producţie sănătoase şi respectuoase faţă de mediu în vederea asigurării unor produse
de calitate şi la preţuri accesibile, care să satisfacă cerinţele consumatorilor privind securitatea alimentelor şi
confortul animalelor.
c). Diversitatea sistemelor de producţie agricolă prin stimularea metodelor tradiţionale şi dezvoltarea agriculturii
ecologice care să contribuie la dezvoltarea durabilă a spaţiului rural comunitar."
d). Dezvoltarea unui sector agricol competitiv şi performant care prin calitatea şi eficienţa produselor să contribuie
la revitalizarea lumii rurale.
e). Diversificarea economiei rurale pentru crearea de noi locuri de muncă şi a unor surse alternative de venituri în
vederea stabilizării zonelor rurale prin menţinerea populaţiei în interiorul acestora, precum şi pentru protecţia
mediului înconjurător şi a peisajelor.
f). Promovarea unor politici economice care să contribuie la reducerea costurilor susţinerii agriculturii.
Modul de aplicare a Politicii Agricole Comune şi mai ales, esenţa şi rezultatul utilizării instrumentelor şi
mecanismelor specifice se regăsesc în Organizarea Comună a Pieţei fiecărui produs sau grupe de produse agricole.

Organizările Comune de Piaţă au creat cadrul instituţional necesar funcţionării pieţei fiecărui produs sau grupă de
produse la nivel comunitar iar filierele pe produs au contribuit şi contribuie în mod hotărâtor Ia formarea şi
funcţionarea pieţei locale (naţionale) din cadrul fiecărui stat membru. Formarea cadrului instituţional de funcţionare
a Organizărilor Comune de Piaţă intră în responsabilitatea Consiliului de miniştrii al Uniunii Europene. De
asemenea Consiliul decide şi asupra modalităţilor de aplicare a diferitelor reglementări de susţinere a Organizărilor
Comune de Piaţă. Comisia Europeană este asistată de către un comitet de gestiune pentru fiecare Organizare
Comună de Piaţă.

5. Sistemul instituţional al Uniunii Europene (pag. 13-16)

Uniunea Europeană este o construcţie originală care, prezervând diversităţile naţionale, a permis degajarea
unei identităţi europene specifice, bazată pe un dialog permanent între interesele naţionale şi interesele comune. În
lume, nici un alt grup de ţări nu a mers atât de departe în coordonarea şi intercondiţionarea economiilor şi
politicilor naţionale, .
Principalele instituţii ale Uniunii Europene care au rol de autoritate, legislativ, decizional, executiv, de
aplicare a tratatelor, de control şi consultare sunt:
• Parlamentul European
• Consiliul European
• Consiliul de Miniştri
• Comisia Europeană
• Curtea de Justiţie
• Curtea de Conturi
• Comitetul Regiunilor
• Comitetul Economic şi Social etc.
Triunghiul decizional în cadrul Uniunii Europenr este constituit din : Parlamentul European, Consiliul
European şi Comisia Europeană. Actualul triunghi instituţional al UE este rezultatul modificărilor introduse de
tratatele de la Amsterdam şi Nisa. Aceste modificări au avut loc în raport cu particularităţile naţionale ale primelor
etape ale construcţiei europene. O serie de alte instituţii complementare sprijină implementarea deciziilor şi
finanţarea programelor comunitare, cum este Banca Centrală Europeană.
Parlamentul European este instituţia în care sunt reprezentaţi cetăţenii statelor membre; are rol legislativ şi
de autoritate bugetară, alături de Consiliu; exercită funcţii de control democratic asupra Comisiei; aprobă
desemnarea membrilor Comisiei şi are dreptul de a cenzura Comisia.
Parlamentul European exercită control politic asupra instituţiilor Uniunii.
In activitatea sa este asistat de Comitetul Agri, un organ permanent cu rol consultativ.
In Parlamentul European partidele politice sunt grupate pe orientări, au statut şi reguli de finanţare proprii.

6
 Consiliul European asigură coordonarea politicilor economice generale şi este sub raportul autorităţii
forumul cel mai înalt al Uniunii.
Consiliul European are următoarele responsabilităţi:
- este un organism legislativ, în rezolvarea unei game largi de probleme comunitare îşi
exercită puterea legislativă împreună cu Parlamentul;
- coordonează politica generală a statelor membre;
- încheie, în numele Comunităţii, acordurile internaţionale dintre acesta şi unul sau mai multe
state sau organizaţii internaţionale;
- împreună cu Parlamentul European formează autoritatea bugetară care adoptă bugetul
Comunităţii.
Comisia Europeană este organismul executiv al UE, reprezintă interesul european comun al tuturor statelor
membre ale UE, are funcţii legislative şi de execuţie, pune în aplicare deciziile Consiliului de Miniştri, gestionează
bugetul şi fondurile structurale ale UE şi coordonează programele comunitare.
Comisia reprezintă Uniunea şi poartă negocierile internaţionale (de exemplu, cu Organizaţia Mondială şi
Comerţului).
Comisia îndeplineşte două atribuţii cheie: iniţiativa legislativă şi implementarea PAC.

Politicile comunitare sunt stipulate în tratate şi în alte acte cu putere de lege ce trebuie respectate de către
statele membre. Noţiunea utilizată pentru aceste reglementări este cea de acquis comunitar şi a fost definită încă în
Tratatul de la Roma.
Acquis-ul comunitar reprezintă legislaţia conţinută în tratatele Uniunii Europene şi legislaţia secundară
adoptată de către instituţiile comunitare,Acquis-ul comunitar, ca sistem juridic al UE, cuprinde reglementări care se
referă la statele membre şi la persoane fizice. Ţările care aderă la Uniune preiau acest sistem juridic, treptat, în
decursul unei perioade de tranziţie.Acquis-ul comunitar, cuprinde reglementări ce se referă la: Piaţa Unică; la cele
patru libertăţi fundamentale; la agricultură, comerţ, energie, concurenţă, transporturi, zonele rurale, mediu,
impozitare, politică socială etc.

6. Scurt istoric al Organizărilor Comune ale Pieţelor Agricole din Uniunea Europeană (pag. 77-80)
Crearea şi dezvoltarea pieţelor agricole comune în Uniunea Europeană a fost un proces de durată şi destul de dificil
de realizat. Pentru realizarea acestui deziderat, Uniunea Europeană, a cheltuit importante sume de bani la început
pentru crearea instituţiilor şi mecanismelor care să asigure funcţionarea pieţelor agricole iar după aceea pentru
adaptarea acestora la exigenţele diferitelor etape de dezvoltare şi la evoluţiile pieţei concurenţiale de pe plan intern
şi extern.
Gestiunea pieţei agricole unice a avut obiective diferite în funcţie de etapa de dezvoltare în care se afla
Comunitatea Europeană. Astfel, la început, după constituirea Comunităţii Europene s-a pus problema gestionării
unor deficite de alimente existente pe piaţa agroalimentară. În această primă etapă, gestionarea resurselor din cadrul
pieţei unice agricole a vizat în principal utilizarea tuturor instrumentelor şi mecanismelor de funcţionare pentru
asigurarea securităţii alimentare a populaţiei comunitare, în special prin creşterea producţiei agricole şi sporirea
eficienţei economice, într-un timp relativ scurt, ca urmare a măsurilor întreprinse, agricultorii comunitari au fost
stimulaţi să producă tot mai mult încât la un moment dat au apărut excedentele de produse agroalimentare pe piaţa
comunitară. Gestionarea acestor excedente s-a făcut diferit de la o etapă de dezvoltare la alta, în concordanţă cu
procesul de reformare a Politicii Agricole Comunitare pentru adaptarea permanentă la cerinţele pieţei.
După apariţia excedentelor de produse cele mai importante măsuri de reformă a pieţei au vizat reducerea garanţiilor
agricole şi îmbunătăţirea sistemului de subvenţii pentru limitarea producţiei.
Pentru reducerea excedentelor agricole s-au practicat o serie de măsuri de reducere (îngheţare) a preţurilor şi de
limitare a producţiei achiziţionate de către organismele de intervenţie.
Pentru reducerea excedentului şi limitarea producţiei în sectorul culturilor de câmp s-au stabilit la început „praguri
de garanţie". Astfel, în 1982 s-au stabilit plafoane de producţie pentru transformare, iar în 1984 s-au aplicat la nivel
comunitar pentru grâul dur, floarea-soarelui, stafide, etc.

7
O altă măsură de limitare a producţiei a fost „retragerea facultativă din cultură a unor suprafeţe",Sistemul de
retragere din cultură a unor terenuri a fost împrumutat din Statele Unite ale Americii şi s-a aplicat în regim
facultativ încă din anul 1988. Producătorilor agricoli li se ofereau \ drept compensaţii, prime forfetare anuale sau
scutiri de prelevări de coresponsabilitate. Efectul acestor măsuri a fost limitat, sistemul fiind rigid, compensaţiile
erau insuficiente, iar percepţia agricultorilor era negativă.
O altă măsură de limitare a producţiei a fost „extensificarea". Aceasta a fost promovată prin Regulamentul nr.
1094/1988 pentru unele culturi vegetale (cereale, oleaginoase, tutun, bumbac, legume, vin, ulei de măsline, fructe)
şi pentru sectoarele bovin şi ovin, dar s-a dovedit insuficientă, pentru stimularea producătorilor să treacă la
agricultură extensivă.
Reforma Politicii Agricole Comune, care a avut loc până în anul 1992, nu a rezolvat dezechilibrele pieţei şi nu a
avut efectele scontate asupra veniturilor, care erau nesatisfăcătoare. Aproape 80% din sprijinul acordat ajungea la
numai 20% din agricultori. Pe de altă parte, Politica Agricolă Comună era puternic contestată în cadrul Rundei
Uruguay, din cauza subvenţiilor ridicate care provocau distorsiuni pe piaţa mondială. A fost nevoie de o nouă
reformă, mai radicală a Politicii Agricole Comune, cunoscută sub denumirea de „Reforma Mac Sharrz". Esenţa
reformei era stabilizarea pieţei agricole, impusă de stadiul de dezvoltare a agriculturii şi de presiunile exercitate de
Organizaţia Mondială a Comerţului cu privire la extinderea liberalizării schimburilor internaţionale şi asupra
produselor agricole.
În ce priveşte gestiunea pieţelor agricole reforma „Mac Sharry" a avut ca obiective principale: reducerea şi
eliminarea treptată a preţurilor garantate ridicate care au generat excedente şi costuri bugetare mari; ajustarea
producţiei agricole sub forma unor reorientări, prioritară fiind susţinerea veniturilor prin „sistemul de plăţi
compensatorii". Măsurile centrale ale acestei etape a reformei constau în reducerea preţurilor de intervenţie la
produsele-cheie, concomitent cu „îngheţarea terenurilor" pentru limitarea producţiei, introducându-se
obligativitatea retragerii din cultură cel puţin pentru două culturi a căror piaţă era puternic dezechilibrată (cereale şi
oleaginoase); corelarea măsurilor de extensificare a producţiei cu măsuri de protecţie a mediului şi de conservare a
peisajelor.
Reforma „Mac Sharry" din anul 1992 a contribuit şi la reducerea subvenţiilor la export, ceea ce a permis Uniunii
Europe să facă faţă negocierilor din cadrul Rundei Uruguay.
Cu toate aceste evoluţii favorabile, totuşi cheltuielile bugetare se menţineau la un nivel destul de ridicat iar
veniturile agricultorilor continuau să scadă iar excedentele de produse agricole persistau. A fost nevoie de o nouă
reformă a Politicii Agricole Comune şi implicit a Organizărilor Comune de Piaţă. Măsurile noii reforme au fost
cuprinse în documentul intitulat „Agenda 2000".
Prin măsurile de reformă cuprinse în Agenda 2000 s-a urmărit înlăturarea dezechilibrelor pieţei prin reducerea
preţurilor instituţionale la principalele produse de bază, pentru menţinerea competitivităţii agriculturii în contextul
liberalizării exporturilor, a limitării şi eliminării exporturilor subvenţionate, a reducerii subvenţiilor agricole
interne.
Intervenţiile pe pieţe au avut ca scop reducerea producţiei până la nivelul cererii, reducerea costurilor, creşterea
calităţii produselor, reducerea nivelului garanţiilor. In aceste condiţii au fost şi sunt necesare măsuri de acoperire a
pierderilor de venit şi de limitare a exodului rural.

7. PAC, justificare şi semnificaţii economice (pag. 17-18)

Politica Agricolă Comunitară a fost pusă în aplicare în urma creării Pieţei Comune începând cu anul 1957,
după semnarea Tratatului de la Roma. Ea este rezultatul unor serii succesive de compromisuri între diferitele ţări,
însă s-a bazat pe principii care erau deja aplicate în moduri diferite în cele şase ţări fondatoare ale Uniunii. Istoria,
deja veche a politicilor agricole (de exemplu cele din Franţa, Anglia, Danemarca), permite să înţelegem de ce şi
cum au luat fiinţă astfel de politici, în contexte economice şi sociale diferite, şi de ce în cadrul Uniunii Europene
puncte de vedere foarte diferite se pot confrunta cu ocazia deciziilor de măsuri comune, între ţări importatoare şi
exportatoare din Nord şi din Sud, sau cu structuri de exploatare agricolă diferite, sau între ţări mai “liberale” sau
mai “intervenţioniste” prin tradiţie.
Justificările importantelor (şi costisitoarelor) intervenţii ale Statelor membre în sectorul agricol şi agro-
alimentar sunt numeroase, acestea putând fi (G. Miclet, 1998):
8
 - sociale: diferenţele sensibile între veniturile agricultorilor şi cele ale altor sectoare de activităţi
economice;
- demografice: populaţia agricolă este în general îmbătrânită, de unde necesitatea obiectivă a înlocuirii
acesteia;
- strategice: necesitatea de a ocupa teritoriul şi în special zonele de frontieră;
- geopolitice: arma alimentară a excedentelor de producţie este tot mai mult pusă în discuţie;
- mediul înconjurător sau cele referitoare la amenajarea teritoriului.
Cele mai des întâlnite şi permanente sunt cele economice, dar legate de situaţia specifică a sectorului
agricol:
- sprijin pentru asigurarea creşterii productivităţii în cadrul sectorului agricol;
- protejarea de fluctuaţiile de preţuri, sau de preţuri inferioare costurilor de producţie ale produselor (sau
a factorilor de producţie, de preţuri prea ridicate, de exemplu cele referitoare la terenurile agricole), care ar fi
destabilizatoare şi dăunătoare progresului tehnic;
- asigurarea autosuficienţei alimentare şi adaptarea produselor la evoluţia cererii consumatorilor sau a
industriilor din aval.
Ele pot de asemenea, din ce în ce mai mult, să ia în considerare problemele legate de mediul
înconjurător:
- rolul agriculturii în întreţinerea peisajelor şi în protecţia sau întreţinerea anumitor medii naturale
- sau din contră efectele negative ale intensificării producţiei agricole (poluarea).
Politicile agricole trebuie să fie din ce în ce mai integrate, aceasta pentru că logica lor şi mijloacele care le
sunt afectate sunt încă sectoriale, vizând la modul general o piaţă sau o categorie specială de agricultori. Din
analiza politicilor agricole şi mai ales a efectelor lor, putem distinge în mod clasic politicile de intervenţie pe
pieţele mari de produse agricole (piaţa cerealelor), politicile structurale care vizează uşurarea accesului
exploataţiilor la factorii de producţie, şi în special cele mai importante dintre ele, politicile (permanente sau
conjuncturale) de susţinere a veniturilor exploatanţilor şi familiilor lor (în principiu pentru cei mai puţin bogaţi
dintre ei).
Politicile agricole corelate cu cele de protecţia mediului (politicile ecologice sau politicile durabile) încep să
se dezvolte încet, progresiv, reprezentând însă o parte mică a acţiunilor şi mai ales a cheltuielilor; preţurile luate în
considerare şi efectele asupra mediului ale politicilor agricole fiind indirect orientate în acest sens (nedirecţionate).
Economia politică dispune de metode simple şi bine verificate, bazate pe analiza neo-clasică a funcţionării
pieţelor: oferta, cererea, echilibrul parţial, analiza în termen de surplus sau “economia bunăstării” permiţând
justificarea şi estimarea efectelor unor asemenea politici.
Aceste metode permit compararea utilităţii nenumăratelor situaţii şi posibilităţi sau a nenumăratelor metode
posibile de intervenţie. Ele sunt în acelaşi timp parţiale, cu toate că ele pot fi generalizate la un ansamblu de pieţe
statice, permiţând cu destulă dificultate cuantificarea situaţiilor de dezechilibru sau eventuala evoluţie spre
echilibru sau efectele timpului şi progresului tehnic care le însoţeşte.

8. Tipurile Organizărilor Comune de Piaţă (pag. 81-83)

Fiecare produs implică un anumit mod de organizare comună a pieţei. Acest lucru a dus la utilizarea unor
instrumente şi mecanisme de reglementare adecvate şi specifice. Dea lungul reformării Politicii Agricole Comune,
în funcţie de modul în care s-au folosit instrumentele de intervenţie, s-au conturat mai multe categorii ale
organizărilor comune de piaţă. Astfel până la reforma cuprinsă în Agenda 2000 au existat următoarele tipuri ale
Organizărilor Comune ale Pieţelor Agricole:
a) Organizarea comună a Pieţei cu intervenţie internă şi protecţie faţă de exterior s-a caracterizat prin faptul
că organismele de intervenţie au intrat în acţiune atunci când preţul comunitar a coborât până la nivelul preţului de
intervenţie, în această situaţie, aceste organisme au preluat la preţul de intervenţie şi au stocat producţia
excedentară până la ameliorarea condiţiilor de comercializare.
Acest tip de Organizare Comună a Pieţei s-a folosit pentru cereale, orez, zahăr, produse lactate, carne de bovine şi
ovine, vin de masă şi unele fructe şi legume.

9
b) Organizarea Comună a Pieţei fără intervenţie pe piaţa internă şi cu protecţie faţă de exterior a fost
utilizată pentru produsele cu un grad ridicat de competitivitate şî care nu necesitau susţinerea internă a preţurilor ci
doar asigurarea protecţiei faţă de exterior prin mecanisme similare cu cele aplicate în cazul primei categorii.
Produsele care au făcut obiectul acestei categorii de Organizare Comună a Pieţei sunt: păsările, ouăle, vinurile de
calitate, florile, unele legume şi fructe, etc.
c) Organizarea Comună a Pieţei susţinută prin ajutoare complementare preţurilor s-a folosit pentru seminţele
oleaginoase, unele produse utilizate în alimentaţia animalelor şi pentru unele produse de importanţă regională (ulei
de măsline şi grâu tare). Pentru aceste produse, Acordul GATT/OMC a interzis utilizarea mecanismelor de
protecţie faţă de exterior, atât la import cât şi la export. Totuşi pentru a proteja piaţa internă de importurile la preţuri
mai mici decât cele comunitare, Organizarea Comună a Pieţei a utilizat sistemul accizelor în industriile de
prelucrare care folosesc asemenea produsele extra comunitare.
d) Organizarea Comună a Pieţei cu ajutor forfetar la producători a fost aplicată în cazul produselor care aveau
o importanţă deosebită în regiunile de origine precum inul, cânepa, hameiul, viermii de mătase, anumite seminţe.
Pentru aceste produse au fost acordate ajutoare mai mari, drept sume forfetare pe hectar sau în funcţie de cantitatea
obţinută. Aceste categorii ale Organizărilor Comune ale Pieţei au fost puternic influenţate de măsurile de reformă
ale Politicii Agricole Comune care au produs schimbări importante în sistemul de intervenţii şi de asigurare a
sprijinului fermierilor pe produse sau grupe de produse. Aceste schimbări majore au intervenit mai ales datorită
măsurilor de reformă radicală a Politicii Agricole Comune cuprinse în Agenda 2000 şi în pachetele ulterioare
acestora. Ca urmare a acestui fapt, în funcţie de sistemul de intervenţie şi de sprijinul acordat fermierilor, în anul
2005, în Uniunea Europeană se distingeau 5 tipuri de Organizare Comună a Pieţei. Acestea sunt:
a) Organizarea Comună a Pieţei cu preţuri garantate şi intervenţie automată care s-a bazat pe sistemul
preţurilor garantate şi intervenţie automată asupra pieţei dacă preţurile scădeau sub preţul de intervenţie
.b) Organizarea Comună a Pieţei cu preţuri garantate şi intervenţie condiţionată a fost utilizată doar în cazul unor
crize majore la vin, carne de porc, fructe şi legume proaspete.
c) Organizarea Comună a Pieţei - mixtă - cu preţuri garantate şi ajutoare directe complementare producţiei s-a bazat
pe aplicarea în anumite limite a sistemului de preţuri garantate la care s-au adăugat ajutoare directe şi intervenţii
condiţionate. Acest sistem a fost aplicat la cereale, orez şi carnea de ovine doar pentru 33% din producţia Uniunii
Europene.
d) Organizarea Comună a Pieţei numai cu plăţi directe s-a bazat pe plata directă pe hectar sau animal a unei
sume fixe stabilită în funcţie de suprafeţele şi randamentele istorice la diferite culturi. In cazul culturilor
oleaginoase, proteice şi de tutun, prin acest sistem se susţine doar 10% din producţia finală a Uniunii Europene.
e) Organizarea Comună a Pieţei fără susţinere directă a fost folosită doar pentru protecţia vamală. Astfel la
carnea de pasăre, cartofi, şi derivate de cartofi prin acest sistem a fost susţinută numai 25% din producţia finală a
Uniunii Europene.
Aceste tipuri ale Organizărilor Comune de Piaţă au fost iar în prezent nu mai există, în ultimii ani asistăm la un
proces de revenire la un cadru comun de organizare a pieţelor tuturor produselor agricole.

9. Necesitatea şi etapele Politicii Agricole Comune (pag. 19)

Politica Agricolă Comună s-a integrat politicilor economice şi sociale ale statelor membre şi a fost
reformată în pas cu evoluţiile pieţei şi cu cerinţele impuse de dezvoltarea rurală. Efectele benefice ale acestei
politici sunt imense şi vizibile în modernizarea agriculturii şi a economilor rurale ale tuturor statelor membre.
Primele decizii ale Comunităţii Economice Europene au inclus agricultura ca parte componentă strategică de mare
importanţă în procesul de refacere a economiilor vest europene distruse de război.
Pentru dezvoltarea armonioasă a activităţilor economice, expansiunea continuă şi echilibrată, creşterea
stabilităţii, sporirea accelerată a standardului de viaţă şi relaţii strânse între ţările membre ale Comunităţii s-au luat
o serie de decizii, ca:
- eliminarea taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative în domeniul importului şi exportului de mărfuri
dintre statele membre;
- instituirea unui tarif vamal comun (TVC) şi a unei politici comerciale comune faţă de ţările terţe;

10
 - abolirea între statele membre a obstacolelor în privinţa libertăţii mişcării mărfurilor, persoanelor,
serviciilor şi capitalurilor;
- instituirea unei politici comune în domeniul agriculturii;
- crearea unui Fond Social European în vederea îmbunătăţirii posibilităţilor de utilizare a forţei de muncă şi
pentru a contribui la ridicarea nivelului de trai al muncitorilor;
- înfiinţarea unei Bănci Europene de Investiţii pentru a facilita expansiunea economică a Comunităţii prin
punerea în valoare a resurselor sale, etc.
Deşi structurile agricole ale statelor fondatoare nu erau omogene, o serie de factori impuneau o politică
agricolă unitară, pentru:
- încurajarea creşterii productivităţii sectorului agroalimentar în vederea stabilizării consumului alimentar şi
echilibrul pieţelor;
- transformarea agriculturii într-un sector viabil, care să justifice avantajele complementarităţii resurselor
naturale ale statelor membre şi să le elimine disparităţile naţionale;
- reechilibrarea balanţei de plăţi prin reducerea dependenţei excesive de importul de produse agricole;
- eradicarea sărăciei rurale, etc.
De al crearea sa, Politica Agricolă Comună a parcurs perioade şi etape de ajustare a instrumentelor şi
mecanismelor de aplicare a principiilor, obiectivelor şi normelor de realizare a acestora, dar şi măsuri de reformă
radicală a pieţelor şi a structurilor agricole şi rurale. Unii specialişti afirmă că PAC a început să fie reformată încă
de la crearea sa şi acest proces continuă în contextul globalizării, al transformărilor care are loc în cererea de
produse agroalimentare, a creşterii exigenţelor faţă de protecţia mediului natural şi a vieţii , precum şi a procesului
de extindere a Uniunii.
Sunt evidente patru perioade şi a cincea este în faza de început, caracterizate prin transformări profunde în
agricultura europeană, sub impactul Politicii Agricole Comune:
 perioada 1960-1970, de creare şi implementare a PAC. A fost o perioadă de tranziţie, de armonizare a
intereselor naţionale cu cele comunitare;
 perioada 1970-1983, de consolidare a PAC, când au apărut excedentele agricole şi a început aplicarea
primelor măsuri de reducere a producţiei;
 perioada 1983-1992, caracterizată prin puternice dezechilibre ale pieţelor agricole, creşterea cheltuielilor
bugetare şi întreprinderea unor măsuri mai susţinute de reducere şi control al ofertei;
 perioada 1992-2000, când a început reforma radicală a PAC;
perioada începută cu Agenda 2000 şi continuată în 2003-2004 cu accentuarea măsurilor de liberalizare a pieţelor
şi de dezvoltare rurală, cu extinderea Uniunii Europene şi trecerea de la 1 ianuarie 2007 la o reformă fundamentală
a PAC

10. Organizările Comune de Piaţă în noua etapă a Politicii Agricole Comune (2007-2013) (pag. 84-87)
Noua etapă de reformă (2007 - 2013) a Politicii Agricole Comune simplifică şi mai mult mecanismele de
intervenţie în sensul înlocuirii subvenţionării prin plăţile compensatorii şi alte măsuri de susţinere a pieţei interne
cu un sistem nou, cel al schemei de plată unică pe exploataţie, dublat cu reguli de condiţionalitate sau eco-
condiţionalitate (cross-compliance), modulare financiară, dezvoltare rurală etc.
Simplificarea mecanismelor de intervenţie este însoţită, în mod raţional şi de simplificarea Organizărilor Comune
ale Pieţei produselor agricole. Această simplificare a Organizărilor Comune de Piaţă a fost hotărâtă prin
Regulamentul (CE) nr. 1234/2007 de instituire a unei organizări comune a pieţelor agricole şi privind dispoziţii
referitoare la anumite produse agricole („Regulamentul unic OCP")

.Regulamentul (CE) nr. 1234/2007 al Consiliului este structurat în 7 părţi după cum urmează: .
În partea I - Dispoziţii preliminare - se precizează faptul că regulamentul stabileşte Organizarea Comună a
Pieţelor pentru produsele primare care aparţin sectoarelor următoare: cereale, orez, zahăr, furaje uscate, seminţe,

11
hamei, ulei de măsline şi măsline de masă, in şi cânepă, fructe şi legume, fructe şi legume transformate, banane,
vin, plante vii şi produse de floricultură, tutun brut, came de vită şi mânzat, lapte şi produse lactate, carne de porc,
came de oaie şi de capră, ouă, carne de pasăre şi alte produse prevăzute în anexa I partea XXI la Tratatul
Comunităţii Europene. .
În partea a II-a - Piaţa internă - sunt reglementate problemele referitoare la: intervenţie asupra pieţei (Titlul 1) şi
a regulilor privind comercializarea şi producţia (Titlul II).
În Titlul I - Intervenţia asupra pieţei - sunt stabilite reguli pentru: intervenţia publică şi depozitarea privată,
măsurile speciale de intervenţie (Capitolul I), sistemele de limitare a producţiei (Capitolul II) şi regimul de ajutor
financiar (Capitolul III).
a) Intervenţia publică şi depozitarea privată - este reglementată în Capitolul I şi se poate face, alunei când
situaţia o impune doar pentru produsele originare din Uniunea Europeană.
Ajutorul facultativ se acordă în anumite condiţii şi situaţii pentru: zahăr alb, ulei de măsline, carne proaspătă
congelată de bovine adulte, lapte praf degresat, brânzeturi cu păstrare îndelungată de oaie şi de capră mai veche de
6 luni, carne de porc, carne de oaie şi de capră.
b) Măsurile speciale de intervenţie sunt reglementate în capitolul II şi se referă la: măsurile excepţionale de
sprijinire a pieţei, măsurile din sectoarele cerealelor şi orezului, măsurile din sectorul zahărului şi adaptarea ofertei.
c) Sistemele de limitare a producţiei sunt reglementate în capitolul III şi se referă la regimul de cote aplicabil
laptelui şi produselor lactate precum şl zahărului, izoglucozei şi siropului de inulină. Pentru aceste produse sunt
stabilite reguli cu privire la repartiţia şi gestionarea cotelor, depăşirea cotelor şi dispoziţii procedurale.
d) Regimul de ajutor financiar este reglementat în capitolul IV - în care sunt stabilite reguli cu privire la:
ajutorul financiar pentru transformare (furaj uscat şi inul destinat producţiei de fibre), restituirile la producţie,
ajutorul financiar pentru sectorul laptelui şi al produselor lactate, ajutorul financiar pentru sectorul uleiului de
măsline şi al măslinelor de masă, fondul comunitar de tutun, dispoziţii speciale privind sectorul agricol si ajutorul
financiar pentru sectorul viermilor mătase.
Titlul II Reguli privind comercializarea şi producţia cuprinde.
a) Standardele privind comercializarea cuprind condiţii minime obligatorii pentru următoarele produse
destinate vânzării pe piaţă: ulei de măsline şi măsline de masă, banane, plante vii, lapte şi produse lactate, căpşuni,
ouă şi păsări de curte
.b) Organizaţiile producătorilor, organizaţiile interprofesionale şi organizaţiile de operatori fac obiectul
capitolului II care cuprinde reguli cu privire la: principiile generala; la organizaţiile interprofesionale din sectorul
tutunului şi uleiului de măsline şi măslinelor de masă; organizaţiile de producători din sectorul hameiului, sectorul
uleiului de măsline şi al măslinelor de masă şi sectorul viermilor de mătase; organizaţiile de operatori din sectorul
uleiului de măsline şi al măslinelor de masă.
Partea a III-a - Schimburile comerciale cu ţări terţe cuprinde capitolele: Capitolul I - Dispoziţii generale,
Capitolul II - Importurile şi Capitolul III - Exporturile.
În Capitolul I - Dispoziţii generale se precizează faptul că daca nu există alte prevederi legale contrare acestui
regulament sau adoptate în conformitate cu acesta, atunci sunt interzise în schimburile comerciale cu ţările terţe:
perceperea oricărei taxe cu efect echivalent unei taxe vamale şi aplicarea de restricţii cantitative sau de măsuri cu
un caracter echivalent.
În Capitolul II - Importuri regăsim reguli cu privire la: licenţele de import, taxele şi prelevările la import
gestionarea contingentelor la import şi dispoziţii speciale privind anumite produse
Capitolul III - Exporturi conţine reguli cu privire Ia: licenţele de export (restituirile Ia export (: gestionarea
contingentelor la export
Partea a IV-a - Reguli de concurenţă - cuprinde reguli aplicabile întreprinderilor (Capitolul I) şi reguli în
materie de ajutor financiar de stat (Capitolul II).
Partea a V-a - Dispoziţii speciale aplicabile anumitor sectoare cuprinde reglementările cu privire la: prelevările
promoţionale în sectorul laptelui şi produselor lactate; raportarea cu privire la anumite sectoare, înregistrarea
contractelor în sectorul hameiului, perturbarea preţurilor pe piaţa internă, perturbări cauzate de cotaţii sau preţuri de
pe piaţa internaţională; condiţii privind măsurile care trebuie aplicate în caz de perturbări şi norme de aplicare şi
comunicările privind sectorul alcoolului etilic.
În Partea a VI-a - Dispoziţii generale - regulamentul conţine prevederi cu privire la: dispoziţiile financiare; urgenţe;
schimbul de informaţii între statele membre; clauza privind frauda; controalele şi sancţiunile administrative şi
raportarea acestora.
12
Partea a VII-a - Norme de punere în aplicare, tranzitorii şi finale conţine dispoziţiile de punere în aplicare în
Capitolul I (comitetul, organizarea comitetului, interpretarea trimiterilor, normele tranzitorii şi data intrării în
vigoare) şi dispoziţii tranzitorii şi finale în Capitolul II (modificări ale Regulamentului nr. 1493/1999. nr.
2200/1996, nr. 2201/1996, nr. 1184/2006 şi abrogări ale mai multor regulamente)

11. Prezentare generală a GATT (Rundele şi acordurile comerciale) (pag. 103-106)

6.1.4. Rundele comerciale

Negocierile comerciale iniţiate de către GATT se desfăşoară în cadrul unor conferinţe, denumite şi runde de
tratative. Practica acestor conferinţe a consacrat respectarea câtorva principii în desfăşurarea negocierilor tarifare şi
netarifare, şi anume:
a. Fiecare parte contractantă are dreptul de a decide dacă participă sau nu la negocierile iniţiate în cadrul GATT;
b. Nici uneia dintre părţile contractante nu i se poate cere să facă concesii unilaterale, între părţi contractante
trebuind să se acorde concesii de egala valoare. Fac excepţie ţările în curs de dezvoltare care beneficiază de
principiul nereciprocităţii concesiilor în raporturile cu ţările dezvoltate.
c. Toate părţile contractante beneficiază de rezultatele negocierilor tarifare, în virtutea aplicării reciproce a MFN,
indiferent daca participa sau nu la negocieri. Cât priveşte alte acorduri negociate-n cadrul GATT, acestea nu se
extind asupra părţilor contractante decât în măsura în care aderă la ele.
În perioada 1947 - 1990, în cadrul GATT, au avut loc opt runde de negocieri, care s-au soldat cu rezultate
importante pe linia creării condiţiilor favorabile dezvoltării comerţului internaţional.
1. Runda de la Geneva (aprilie-octombrie 1947).
2. Runda de la Annecy (Franta-1949)
3. Runda de la Torguay (Anglia-1950-1951)
4. Runda de la Geneva (Elvetia-1955-1956)
5. Runda Dillon-Geneva (1960-1962)
6. Runda Kennedy-Geneva (1964-1967)
7. Runda Tokyo (1973-1979)

6.1.5. Acordurile conexe

1. Acordul privind evaluarea bunurilor în vamă (art. VII al GATT)

Acest Acord conţine reguli de evaluare care concentrează şi, simultan, extind clauzele privind evaluarea în vama
stabilite în textul original al GATT. Sistemul de evaluare a Acordului este bazat pe criterii simple şi echitabile,
urmărind asigurarea uniformităţii în aplicarea regulilor, astfel incit importatorii să poată evalua în avans cu
certitudine suma taxelor de plătit la importuri.

2. Acordul privind Inspecţia Înainte de Expediţie (PSI).

PSI consta în angajarea unor companii private specializate din străinătate pentru a verifica detaliile expediţiei -
preţul, cantitatea şi calitatea bunurilor, etc.

3. Acordul privind Barierele Tehnice în Calea comerţului (TBT).

13
Scopul fundamental al Acordului este de a asigura ca regulamentele şi standardele tehnice, ce includ cerinţe pentru
împachetare, marcare şi etichetare şi proceduri utilizate pentru evaluarea conformităţii cu aceste regulamente,
cerinţe şi standarde să nu fie formulate şi aplicate astfel incit să creeze obstacole inutile în calea comerţului .
4. Acordul privind aplicarea masurilor sanitare şi fitosanitare (SPS).
Masurile sanitare şi fitosanitare ţin de securitatea alimentara şi standardele pentru protecţia plantelor şi animalelor.
Acordul SPS încurajează ţările membre să utilizeze standarde stabilite de organizaţii internaţionale, dar mai permite
tarilor să stabilească propriile standarde care pot fi doar mai înalte decât cele internaţionale. Conform Acordului
SPS se considera masuri sanitare şi fitosanitare toate masurile ce pot fi aplicate:
a. pentru protecţia vieţii şi sănătăţii oamenilor împotriva riscurilor cauzate de alimentele care conţin aditivi,
substanţe contaminante, toxine sau organisme ce provoacă boli;
b. pentru protecţia vieţii şi sănătăţii oamenilor împotriva plantelor sau animalelor purtătoare de boli;
c. pentru protecţia vieţii şi sănătăţii animalelor şi plantelor împotriva paraziţilor, bolilor sau organismelor ce
provoacă boli; s.a.

12. Formele de sprijin şi mecanismele de intervenţie în cadrul Organizărilor Comune de Piaţă din
Uniunea Europeană şi impactul lor asupra agriculturii româneşti (pag. 88-93)
Aşa cum am văzut, Regulamentul (CE) nr. 1234/2007 a creat un cadru general, comun, pentru toate Organizările
Comune de Piaţă şi a pus bazele unei Organizări Comune de Piaţă unice pentru toate produsele sau grupele de
produse. Ca urmare a acestui fapt s-a simţit nevoia de stabilire a unor norme comune, pentru sistemele de ajutor
direct acordat agricultorilor. Ca urmare a acestui fapt a fost aprobat Regulamentul (CE) nr. 73/2009 al Consiliului.
Acest regulament este structurat pe titluri după cum urmează:
-
În Titlul I - Domeniul de aplicare - se precizează faptul ca Regulamentul nr. 73/2009 stabileşte: normele care
reglementează plăţile directe; schema de plată unică pe exploataţie, schema de plată unică pe suprafaţă, scheme de
sprijin pentru agricultorii care produc orez, cartofi pentru amidon, plante proteaginoase, fructe cu coaja tare,
seminţe, bumbac, zahăr, fructe şi legume, carne de oaie, carne de vită şi mânzat; un cadru care să permită noilor
state membre completarea plăţilor directe.
Titlul II - Dispoziţii generale privind plăţile directe conţine reglementări cu privire la: ecocondiţionalitatea,
modularea şi disciplina financiară, sistemul de consultanţă agricolă, .sistemul integrat de administrare şi control şi
alte dispoziţii generale.
Titlul III - Schema de plată unică - instituie o serie de reguli cu privire la: punerea generală în aplicare, aplicarea
regională şi parţială, punerea în aplicare în noile state membre care au aplicat schema de plată unică pe suprafaţă,
integrarea ajutorului cuplat în plata unică şi ajutorul specific.
Titlul IV - Alte scheme de ajutor - reglementează schemele comunitare de ajutor
Titlul V - Punerea în aplicare a plăţilor directe în noile state membre instituie regulile cu privire la
introducerea plăţilor directe în noile state membre
Titlul VI - Transferuri financiare reglementează transferurile financiare pentru restructurarea regiunilor
producătoare de bumbac, de tutun precum şi transferurile către FEADR.
Titlul VII - Norme de punere în aplicare şi dispoziţii finale cuprinde prevederi cu privire la punerea în aplicare,
conformarea drepturilor de plată, cererile pentru regiunile ultraperiferice, ajutorul de stat, transmiterea informaţiilor
către Comisie, Comitetul de gestionare a plăţilor directe şi dispoziţii finale şi tranzitorii.
România, ca stat membru al Uniunii Europene are obligaţia să aplice aceste scheme şi mecanisme de intervenţie pe
piaţă în cadrul Organizărilor Comune ale Pieţelor agricole. începând cu anul 2007, în România se aplică
următoarele forme de sprijin:
A) Plăţile directe sub forma schemei de plată unică pe suprafaţă (SAPS) şi a ajutoarelor suplimentare pentru sfecla
de zahăr şi culturi energetice.
B) Măsurile de piaţă care constau în:
1. măsuri de intervenţie
2. Depozitare - stocuri de intervenţie (intervenţie de stat)

14
Măsurile de intervenţie includ achiziţionarea, depozitarea, transportul şi transferul stocurilor, precum şi vânzarea şi
alte comercializării ale produselor agricole în condiţiile prevăzute de legislaţia agricolă aplicabilă.
3. Măsurile de piaţă operabile în anul 2007, altele decât intervenţia au fost: ajutorul comunitar pentru
furnizarea laptelui în instituţiile şcolare, sprijinul pentru restructurarea şi reconversia plantaţiilor viticole, ajutorul
pentru procesarea primară a inului şi cânepei pentru fibre.
4. Alte măsuri de piaţă (export): Restituţii Ia export; Taxe de import
5. Alte măsuri de sprijin: Depozitarea brânzeturilor cu perioadă de maturare îndelungată; Sprijin prin alocarea unor
cantităţi de unt destinate persoanelor defavorizate
6. Produse notificate pentru 2007: cereale - 1500 mii; lapte praf; unt; orez; zahăr; alcool.

13. Reforma Politicii Agricole Comune din anul 1992 (reforma Mac Sharry) (pag. 29-33)
2.3.1. Obiectivele şi conţinutul măsurilor de reformă

La începutul deceniului ’90 agricultura Comunităţii Europene căreia i s-au asigurat alocaţii de sprijin
substanţiale, a atins un nivel ridicat de performanţă, dar dezechilibrele pieţei s-au adâncit. Situaţia nu s-a ameliorat
prin lărgirile succesive ale Comunităţii, dimpotrivă, a crescut complexitatea situaţiilor din zonele rurale ale noilor
state membre.
Ca urmare a acestei situaţii şi a presiunilor exercitate de negocierile din cadrul Rundei Uruguay, a fost
necesară o reformă radicală a Politicii Agricole Comune.
Comisia Europeană a decis o reformă radicală în agricultură sub denumirea de reforma Mac Sharry,
Acordurile de la Maastricht, din 1992, au modificat instrumentele şi mecanismele de aplicare a PAC, dar s-au
păstrat cele trei principii fundamentale (unicitatea preţurilor, preferinţa comunitară şi solidaritatea financiară).

Reforma PAC din 1992 avea ca obiective principale:

1. Menţinerea Uniunii Europene în rândurile producătorilor şi exportatorilor mondiali de produse agricole,
prin creşterea competitivităţii producătorilor săi, atât pe pieţele interne, cât şi pe pieţele de export.
2. Asigurarea unor noi echilibre ale pieţelor prin îmbunătăţirea mecanismelor de politică agricolă şi în
funcţie de exigenţele consumatorilor.
3. Concentrarea şi direcţionarea ajutorului comunitar prin susţinerea veniturilor acelor fermieri care au cea
mai mare nevoie de acestea.
4. Încurajarea agricultorilor să nu-ai abandoneze terenurile şi să nu-si părăsească satele.
5. Protejarea mediului şi dezvoltarea potenţialului natural al satelor.

Conţinutul măsurilor de reformă consta în:

 Reducerea preţurilor garantate şi apropierea de preţurile pieţei mondiale, la produsele cheie.
 Decuplarea politicii de preţuri de politica de venituri, prin introducerea sistemului “plăţilor
compensatorii”.
 Reducerea producţiei agricole până la nivelul cererii manifestate pe piaţă, prin reducerea preţurilor de
intervenţie.
 Retragerea din cultura obligatorie a unor terenuri.
 Stabilirea unor cantităţi de producţie maxim garantate.
 Măsuri de extensificare a producţiei.
 Ajustarea structurii producţiei agricole sub forma unor reorientări, acordându-se prioritate unor produse
de bază prin aplicarea plăţilor compensatorii. În acest scop, se asigură susţinerea veniturilor agricultorilor
prin plăţi directe la hectar şi pe animal.
 Reducerea subvenţiilor la export şi a exporturilor subvenţionate.
 Reducerea costurilor bugetare pe seama reducerii excedentelor agricole şi a preţurilor garantate.


numele specialistului american care a elaborat schiţa de reformă.
15
 Schimbarea mecanismelor de piaţă şi includerea unor măsuri noi de dezvoltare rurală în PAC s-au
conjugat cu:
- încurajarea introducerii sistemelor extensive de producţie agricolă;
- măsuri de gestionare a terenurilor retrase din cultură;
- introducerea unor programe de împădurire;
- pensionarea anticipată;
- încurajarea stabilizării terenurilor şi mediului rural.

14. Obiectivele şi principiile politicilor comunitare în domeniul mediului (pag. 94-95)

Integrarea preocupărilor de mediu în PAC este recentă; ca şi pentru multe alte politici este vorba mai întâi de
o punere a problemei şi apoi extinderea în toate ţările a măsurilor deja puse în practică în forme diferite în
majoritatea ţărilor.
Problema politicii de mediu s-a pus pentru prima dată în anii’70, devenind una din priorităţile Uniunii europene, .
Aceste preocupări ale Uniunii Europene în materie de mediu au fost amplificate prin lărgirea sferelor de competenţă a
Parlamentului european şi în acest domeniu, unde aprobarea diverselor programe se face prin codecizii (cu procedură
decizională legală).
Principiile politicilor de mediu trebuie integrate în toate celelalte politici comunitare. Aceste principii reţinute
pentru politicile de protecţia mediului înconjurător sunt:
- precauţia
- prevenirea
- corectarea la sursă
- principiul “cel care poluează este şi cel care plăteşte”
Obiectivele politicilor comunitare din domeniul protecţiei mediului înconjurător sunt:
- Prezervarea, protecţia şi ameliorarea calităţii mediului înconjurător;
- Protecţia sănătăţii umane;
- Utilizarea prudentă şi raţională a resurselor naturale;
- Încurajarea măsurilor din acest domeniu la nivel internaţional.
Tendinţa Uniunii Europene de reîntărire a protecţiei mediului s-a pus cu ocazia revizuirii Tratatului de la
Maastricht .
Totodată s-a constatat că agricultura europeană se găseşte prinsă într-un “context contradictoriu”:
- Uniunea Europeană dezvoltă (pune în practică) constrângeri legate de mediu (prezervarea mediului natural,
apărarea animalelor) care duc la creşterea costurilor de producţie agricole. Or, această tendinţă este mai puţin dezvoltată în
alte ţări caracterizate prin vaste spaţii agricole şi printr-o scăzută densitate demografică (SUA, Argentina, Australia).
- Pe de altă parte ţările exportatoare şi Organizaţia Mondială a Comerţului exercită o presiune din ce în ce
mai puternică în favoarea liberalizării schimburilor agricole (liberalizarea comerţului agricol) care implică căutarea
celor mai mici costuri în agricultură.
Uniunea Europeană trebuie deci:
- să valorifice funcţiile pozitive ale agriculturii în ceea ce priveşte mediul (gestiunea spaţiului, a peisajului,
biodiversitatea) evitând reportarea problemelor unui sector asupra altuia (cazul deşeurilor urbane de exemplu);
- să ţină cont de realitatea mediului înconjurător comunitar în toate negocierile internaţionale;

16
- să prevadă, în cadrul discuţiilor asupra evoluţiei viitoare a PAC (vezi Agenda 2000) susţinerea financiară a
măsurilor specifice de protecţie a mediului în mod distinct faţă de ajutoarele economice acordate producţiilor
vegetale şi animale

15. Noile măsuri de reformă a Politicii Agricole Comune promovate de Agenda 2000 (pag. 33-48)

Agenda 2000 cuprinde orientări axate pe trei mai direcţii de acţiune:

1. Modernizarea „modelului agricol european”;
2. Reducerea disparităţilor economice din regiunile Uniunii, inclusiv din ţările candidate la aderare, prin
intermediul Fondurilor structurale de preaderare.
3. Asigurarea resurselor bugetare necesare, cu respectarea priorităţilor fixare pentru perioada 2000-2006.
Noul model agricol european axat pe „agricultura multifuncţională” răspunde cerinţelor viitoare ale
pieţei şi dezvoltării rurale durabile, care vizează:
- formarea unui sector agricol viabil, competitiv, capabil să se impună într-o poziţie de frunte pe piaţa
mondială, fără a recurge la subvenţii şi să producă la standardele cele mai înalte, în condiţii de eficienţă;
- promovarea modelelor de producţie sănătoase şi respectuoase faţă de mediu, în vederea asigurării unor
produse de calitate şi la preţuri accesibile, care să răspundă preocupărilor consumatorilor în ceea ce
priveşte securitatea alimentelor şi confortul animalelor;
- diversificarea sistemelor de producţie agricolă, prin stimularea metodelor tradiţionale şi dezvoltarea
agriculturii ecologice, care să contribuie la dezvoltarea durabilă a comunităţilor rurale de pe întregul
cuprinsul Uniunii;
- dezvoltarea unui sector agricol care să aducă o contribuţie la revitalizarea lumii rurale prin calitatea
produselor şi competitivitatea pe piaţă;
- diversificarea economiei rurale pentru crearea de noi locuri de muncă şi venituri alternative în vederea
stabilizării zonelor rurale protecţia mediului şi a peisajelor;
- promovarea unor politici care să contribuie la reducerea costurilor susţinerii agriculturii, etc.
Agenda 2000 a stabilit măsuri de întărire a reformei pieţei, prin sporirea ajutorului direct ,proporţional cu
reducerea preţurilor de intervenţie. Reforma în sectorul vitivinicol a produs schimbări radicale în Organizarea
Comună de Piaţă a vinului, din anul 2000.
Promovarea agriculturii biologice a constituit o acţiune foarte importantă în cadrul Agendei 2000, în cadrul
măsurilor favorabile mediului şi îmbunătăţirii calitative a consumului populaţiei. S-a adoptat o legislaţie coerentă
privind producţia ecologică. Reglementările Consiliului stabilesc cadrul de desfăşurare a producţiei, comercializării
şi susţinerii agriculturii ecologice, metodele de producţie compatibile cu protecţia mediului şi dezvoltarea a
producţiei ecologice. Comisia Codex Alimentarius promovează standardele, codurile, recomandările FAO şi OMC
privind practicile admisibile în comerţul internaţional cu produse alimentare, inclusiv ecologice.
În Uniunea Europeană, producţia ecologică a cuprins un important segment al pieţei şi acesta este în creştere
continuă.
Măsurile de reformă vizează restabilirea echilibrelor cerere-ofertă pe piaţa internă, în principal prin
reducerea preţurilor de intervenţie şi recâştigarea unor cote pe pieţele de consum la unele produse, stimularea unor
sectoare deficitare, eliminarea excedentelor la cereale şi lapte, etc.
Politica calităţii şi a diversificării producţiei urmăreşte orientarea prioritară a PAC spre întărirea legăturilor
producătorilor agricoli cu piaţa şi dezvoltarea pe ansamblu a spaţiului rural. Prin promovarea subsidiatităţii, în
condiţiile respectării standardelor de mediu şi de calitate, PAC urmăreşte realizarea unui echilibru între obiectivele
strategice la nivel european şi la nivelul statelor membre, impulsionând implementarea de către acestea a cerinţelor
de calitate în comunităţile locale.

17
 15.bis ( sters din greseala)Măsurile naţionale, regionale şi locale de protecţie a mediului

Orientările generale ale Uniunii Europene în favoarea mediului au dat naştere la nenumărate directive sau
reglementări comunitare în ceea ce priveşte agricultura, printre care amintim:
- reglementarea agro-mediu care a însoţit reforma PAC (1992): încurajarea practicării extensificării,
reconversiei la agricultura biologică, protecţia speciilor de animale ameninţate.
Astfel aproape 150.000 agricultori francezi au semnat contractul agro-mediu pentru cinci ani. Această
politică de contractualizare (vezi tabelul 5.1.) este destinată dezvoltării în anii viitori în măsura în care ele
constituie o manieră eficace de îmbinare la nivel local a imperativelor economice cu necesităţile de protejare a
mediului.
Conţinutul politicii de protecţia mediului comunitar (Regulamentul 2078/92) cuprinde o serie întreagă de
măsuri care se iau la nivel naţional, regional sau local.
Măsuri naţionale (se aplică pe tot teritoriul francez în aceleaşi condiţii).
 Prima de înnierbare a terenurilor arabile
Măsuri regionale (pentru anumite zone delimitate):
 Conversia la agricultura biologică;
 Salvarea raselor locale în pericol;
 Extensificarea furajării (diminuarea încărcăturii în animale la unitatea de suprafaţă) ;
 Reconversia terenurilor arabile în păşuni;
 Reducerea intranţilor;
 Retragerea pe termen lung a terenurilor din circuitul agricol (pentru protecţia apelor sau prezervarea
faunei şi florei).
Măsuri locale Obiective:
 prezervarea biotipurilor;
 întreţinerea peisajelor;
 prevenirea riscurilor (incendierea pădurilor, eroziune etc.);
 lupta contra poluării.
Depărtându-se de abordările paleative iniţiale a problemelor de mediu, actuala politică comunitară vizează
promovarea unei dezvoltări durabile integrând politicile de mediu în diferitele politici sectoriale, modificarea
comportamentelor economice şi sociale cu ajutorul unui mare evantai de instrumente şi prin promovarea
principiului responsabilităţii împărţite. Pentru trecerea de la o politică de “reducere a poluării” la o politică de
“gestiune a poluării” este important de dezvoltat cercetarea şi cooperarea între politici.

16. Efectele reformelor PAC asupra pieţei şi zonelor rurale (pag. 35-40)
Reforma PAC din 1992 şi Agenda 2000 au introdus schimbări radicale în cursul agriculturii comunitare. Aceste
schimbări vizează noi obiective de securitate alimentară impuse de evoluţiile pieţei, realizarea unor noi echilibre în
funcţionarea pieţelor bazate pe schimbarea mecanismelor de preţuri şi subvenţii, începutul reconstrucţiei zonelor
rurale şi a mediului înconjurător afectate de folosirea neraţională a resurselor naturale şi de urbanizarea excesivă.
Dezechilibrele pieţei se menţin, cu toate măsurile limitare a producţiilor excedentare. Legăturile agricultorilor cu
piaţa nu s-au consolidat pe măsura aşteptărilor, fiind dependente de subvenţii, iar depopularea zonelor rurale
continuă.
Uniunea Europeană a atins un nivel calitativ ridicat de asigurare a securităţii alimentare pentru populaţiile tuturor
statelor membre (UE15). Obiectivele iniţiale ale PAC privind asigurarea securităţii alimentare au fost de multă
18
vreme realizate. În prezent şi în viitor însă, exigenţele consumatorilor se schimbă rapid, deplasându-se către
siguranţa alimentelor, către produse ecologice şi alimente de înaltă calitate.
Creşterea exporturilor de produse agroalimentare
Pe măsura dezvoltării agriculturii şi a creşterii producţiei peste necesităţile interne de consum, Comunitatea
a sporit exporturile către terţe ţări. Uniunea Europeană şi-a îmbunătăţit soldul balanţei comerciale pe seama
produselor procesate, la cereale şi alte materii prime agricole soldul negativ este în creştere. Viitorul exporturilor
agricole europene este pus sub semnul întrebării fără schimbări fundamentale privind competitivitatea produselor.
În condiţiile eliminării subvenţiilor la export şi a reducerii taxelor vamale, creşterea exporturilor poate avea loc
numai prin sporirea calităţii şi a competitivităţii produselor (tabel 2.8.).
Evoluţia numărului de agricultori
Performanţa agriculturii comunitare, bazată în mare măsură pe un sistem de susţinere ridicată pe piaţa
internă şi la export ridicată, cu eforturi bugetare mari, nu va putea să se menţină. Întărirea legăturilor fermierilor cu
piaţa, fără subvenţii care îi direcţionează ce să producă, permite diversificarea activităţilor economice în zonele
rurale şi creşterea standardelor de viaţă ale acestora şi familiilor lor, în scopul stabilizării populaţiei în aceste zone.
România are o populaţie agricolă de peste 3,3 mil. persoane, reprezentând peste 56% din populaţia agricolă
a UE15 şi 85% din populaţia agricolă a UE10. Reducerea populaţiei agricole în noile state membre şi candidate
este sprijinită prin finanţarea programelor comunitare de preaderare şi alte forme de sprijin. Şocul aderării ar putea
fi foarte puternic în condiţiile date ale României şi în perspectiva deschiderii pieţelor. Lipsa locurilor de muncă în
sectoarele neagricole, performanţa slabă a agriculturii şi a economiei în general, va creşte exodul tinerilor spre
statele vest europene. Măsurile de susţinere a diversificării economiei rurale şi a stabilizării tinerilor sunt de mare
importanţă în prezent şi în viitor.
Evoluţia stocurilor publice
Reforma mecanismelor PAC în deceniul 90 de trecere de la măsuri de intervenţie prin preţuri, de reducere a
stocurilor, a subvenţiilor la export, la susţinerea directă a agricultorilor şi la crearea de facilităţi fermelor mici, a
avut efecte pozitive asupra echilibrului pieţei.
Intervenţiile pentru stocarea producţiei s-au restrâns şi ca urmare stocurie s-au redus sau la unele produse au fost
eleminate (tabelul 2.11.)
S-au menţinut şi în 2002/2003 stocuri publice mari la cereale, în special la secară, reducerea şi eliminarea
preţurilor de intervenţie la secară va reduce stocurile în viitor. La carnea de bovine, stocurile publice s-au redus
accentuat, iar la celelalte specii s-au eliminat.

17. Prezentarea generală a GATT (scurt istoric; obiectivele şi principalele prevederi (pag. 98-102)
6.1. Prezentarea generală a GATT
6.1.1. Scurt istoric al apariţiei G.A.T.T.

După al doilea război mondial, conducătorii marilor puteri, începând cu responsabilii americani, au putut
înţelege că dezastrul războiului a rezultat dintr-o insuficientă coordonare internaţională şi absenţa unui cadru
instituţional internaţional între cele două războaie mondiale. Noua ordine ar trebui să fie fondată pe trei piloni: FMI
(Fondul Monetar Internaţional) tratând probleme de monedă, Banca Mondială cu finanţarea marilor proiecte şi
Organizaţia Internaţională de comerţ, producţie şi schimburi. Această ultimă organizaţie nu va vedea lumina zilei,
numai un acord tranzitoriu va fi aplicat sub forma GATT (General Agreement on Tariffs and Trade), limitat strâns
numai la relaţiile comerciale internaţionale.
În opinia curentă, GATT reprezintă un liber schimb doctrinar, inspirat din tradiţia ricardiană, incapabil de a
sesiza constrângerile şi specificitatea unei lumi complexe, imperfecte şi instabile. Liberalismul “instrumental” mai
mult decât doctrinal al GATT se explică prin respingerea vechilor politici. Acordul general este dominat de trei
mari principii:
- nediscriminarea între partenerii economici care se traduce în special prin extensia “clauzei naţiunii cele
mai favorizate” la ansamblul partenerilor contractanţi;
19
 - eliminarea restricţiilor cantitative în ceea ce priveşte schimburile şi a celei mai mari părţi a subvenţiilor la
export, reglementând practicile neloiale (dumping, subvenţii);
- reducerea progresivă şi negociată la nivel multilateral (Round) a barierelor vamale pe baza avantajelor
reciproce consimţite şi nu pe baza egalizării nivelurilor de protecţie.

6.1.2. Obiectivele şi structura Acordului General pentru Tarife şi comerţ

Principalul obiectiv al GATT este crearea şi implementarea unui sistem comercial liberalizat şi deschis în
cadrul căruia întreprinderile comerciale din ţările membre pot face comerţ unele cu altele în condiţiile de competiţie
imparţiala. Structurile organizatorice ale GATT sunt următoarele:
Sesiunea părţilor contractante - (membrii cu drepturi depline), este alcătuită din delegaţiile tuturor ţărilor
membre şi este forul suprem al GATT.
Consiliul reprezentanţilor - alcătuit din reprezentanţii tarilor membre cu drepturi depline, începe să
funcţioneze în 1960 şi îşi exercită atribuţiile între sesiunile părţilor contractante, îndeplinind rolul de organ
executiv.
Secretariatul - în frunte cu Director General efectuează activitatea tehnico-organizatorica. Personalul
numără 350 de membri. El desfăşoară şi o activitate publicistica foarte bogată. Sprijină derularea rundelor de
negocieri organizate de GATT şi publica rezultatele acestora. Acorda asistenta de specialitate tarilor în curs de
dezvoltare.
Comitetele şi grupurile de lucru specializate pe probleme - asigura activitatea permanenta a Acordului
General, studiind problemele ce le-au fost încredinţate.

6.1.3. Principalele prevederi ale GATT-ului.

Întregul sistem GATT se bazează pe patru reguli de baza:

1. Protejarea industriei naţionale prin taxe vamale. Deşi GATT are ca scop liberalizarea progresiva a
comerţului, recunoaşte ca ţările membre pot fi în situaţia de-aşi proteja producţia internă faţă de competiţia străină.
Totuşi, le cere ţărilor să asigure protecţia prin taxe vamale. Utilizarea restricţiilor cantitative este interzisă, cu
excepţia unui număr limitat de situaţii.
2. Plafonarea tarifelor. Ţărilor li se cere ca, ori de câte ori este posibil, să reducă sau să elimine protecţia
producţiei interne, prin reducerea taxelor vamale şi înlăturarea celorlalte bariere din calea comerţului , în cadrul
negocierilor comerciale multilaterale. Concomitent, regula prevede plafonarea tarifelor reduse, adică excluderea
majorării lor ulterioare.
3. Clauza naţiunii celei mai favorizate. Aceasta regulă importantă a GATT prevede principiul
nediscriminării. Astfel, daca o ţară membră acordă altei ţări orice tarif sau orice beneficiu pentru anumite produse,
ea trebuie imediat şi necondiţionat să îl extindă asupra produselor asemănătoare ale altor ţări. Aceasta obligaţie se
aplică atât importurilor, cât şi exporturilor. Dacă o ţară percepe taxe pentru exportul către o anumită destinaţie, ea
trebuie să perceapă taxe cu aceeaşi rată pentru exporturile către toate destinaţiile.
4. Tratamentul naţional. Conform acestui principiu, un produs importat care a trecut graniţa după plata
taxelor vamale şi a altor taxe trebuie să beneficieze de un tratament egal cu cel aplicat produselor autohtone.

18. Bugetul agricol al Uniunii Europene (pag. 41-47)

Toate veniturile şi cheltuielile Uniunii sunt înscrise în bugetul comunitar, format prin participarea statelor
membre cu procente anuale între 1,14-1,25% din Produsul Naţional Brut. Fiecare stat membru are însă la rândul
său un buget naţional.

20
 Iniţial bugetul comunitar era alimentat numai priin contribuţiile statelor membre. De la 1 ianuarie 1975 este
alimentat exclusiv din resurse proprii, provenite din:
- contribuţiile statelor membre;
- taxe vamale rezultate din schimburile cu state din exteriorul Comunităţii;
- - o parte din TVA percepută de statele membre;
- cotizaţii de la Organizarea Comună de Piaţă a zahărului;
- alte surse proprii.
FEOGA deţine cea mai mare parte din bugetul comunitar general, ponderea acestuia fiind între 65-75%, în
anii 80, dar a scăzut la 48% în prezent.
Fondul European Orientare şi Garantare Agricolă are două secţiuni:
- orientare, din care se finanţează politica de dezvoltare rurală;
- garantare, din care se finanţează Organizările Comune de Piaţă
FEOGA – secţiunea garantare finanţează:
- Organizările Comune de Piaţă;
- măsuri de acompaniere, măsuri de modernizare şi diversificare a activităţii exploataţiilor agricole, care
fac parte din acţiunile de dezvoltare rurală;
- măsuri veterinare şi fitosanitare;
- măsuri de informare şi evaluare
FEOGA – secţiunea orientare finanţează măsurile de dezvoltare rurală din regiunile rămase în urmă,
astfel:
- investiţii în exploataţii agricole şi activităţi de prelucrare/comercializare a produselor agricole;
- sprijinirea tinerilor agricultori;
- activităţi de formare profesională;
- stimularea dezvoltării activităţilor neagricole (turism, servicii);
- asistenţă suplimentară pentru păduri;
- programul LEADER.
Fondurile structurale şi Fondul de Coeziune
Fondurile structurale care finanţează măsurile structurale sunt constituiute din ajutoare prevăzute în bugetele
anuale ale Uniunii Europene şi se acordă pentru: reducerea decalajelor dintre nivelurile de dezvoltare a diferitelor
regiuni şi a întârzierilor în dezvoltarea unor zone, inclusiv zonele rurale, întărirea coeziunii economico-sociale,
ajustarea structurală în regiuinile rămase în urmă, reconversia economică şi socială a formelor şi sistemelor de
educaţie, formarea profesională şi crearea de locuri de muncă.
Fondurile structurale ale Uniunii Europene, care finanţează acţiunile pe teritoriul statelor membre,
inclusiv în România şi Bulgaria, după aderare sunt:
 Fondul Social European a fost creat în 1960, cu scopul sprijinirii capitalului, prin promovarea unor
măsuri de reducere a şomajului şi integrare profesională.
 Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă, creat în 1962 pentru finanţarea Politicii Agricole
Comune privind piaţa şi dezvoltarea rurală.
 Fondul European de Dezvoltare Economică Regională (FEDER), creat în 1975, în scopul sprijinirii
regiunilor rămase în urmă, reducerea decalajelor în dezvoltarea rurală prin investiţiii productive şi
modernizarea infrastructurilor, punerea în valoare a potenţialului de dezvoltare a regiunilor, sprijinirea
investiţiilor în învăţământ şi sănătate.
 Fondul de Coeziune (FC), creat în 1992, care sprijină, pe baza principiului de solidaritate economică şi
socială, cele mai sărace state membre, cu PIB pe locuitor sub 90% faţă de media Uniunii Europene,
pregătirea pentru Uniunea Economică şi Monetară, sprijinirea proiectelor de protecţie a mediului, de
comunicaţii şi infrastructură care contribuie la dezvoltarea reţelelor transeuropene.
 Instrumentul Financiar de Orientare a Pescuitului (IFOP), creat în 1993, pentru îmbunătăţirea
competitivităţii sectorului piscicol, dezvoltarea acvaculturii, sprijinirea întreprinderilor piscicole pentru a
deveni viabile şi ameliorarea condiţiilor de prelucrare şi comercializare a produselor piscicole.
Reforma din iunie 2003 şi aprile 2004 a decis ca, din anul 2007, sursele de finanţare pentru agricultură şi
dezvoltarea rurală să se facă din două fonduri distincte, corespunzătoare celor doi piloni ai PAC:
 Fondul European Agricol pentru Garantare ( FEAG), care va finanţa măsurile privind piaţa.
 Fondul European pentru Dezvoltare Rurală (FEADR),
21
19. Runda Uruguay (pag. 107-109)

Runda Uruguay (La Punta del Este-1986-1993)

Negocierile în cadrul Rundei Uruguay s-au soldat cu elaborarea Actului Final (la 15 decembrie 1993 ) ce a
fost supus aprobării guvernelor celor 117 ţări participante la negocieri. Rezultatele rundei au fost puse în aplicare la
1 ianuarie 1995. Prin Actul Final s-a convenit:
a) Acordul privind crearea Organizaţiei Mondiale a comerţului. OMC este conceputa ca o organizaţie
independentă, în afara ONU.
b) OMC înlocuieşte structura juridică şi instituţională a GATT. Ea are o sferă de cuprindere mai largă decât
GATT, incluzând pe lângă comerţul cu mărfuri şi comerţul cu servicii şi aspectele drepturilor de proprietate
intelectuala;
c) Acordul General pentru comerţul cu Servicii;
d) Acordul referitor la Aspectele Drepturilor de Proprietate Intelectuala legate de comerţ.
Printre rezultatele vizând liberalizarea, incluse în Actul Final, sunt de menţionat:
a) Reducerea cu 40 a taxelor vamale de import pentru produsele industriale şi agricole;
b) Reducerea progresiva, pe o perioada de şase ani, a sprijinului intern acordat agriculturii, în medie cu 20%
în ţările industrializate, şi cu 13,3% în ţările în curs de dezvoltare;
c) Liberalizarea pe parcursul unei perioade de 10 ani a exporturilor de produse textile prin creşterea
progresiva a nivelului cotelor de acces, precum şi reducerea, în paralel, a taxelor vamale la importul acestor
produse;
d) Liberalizarea comerţului cu servicii , prin convenirea acordării multilaterale a regimului clauzei naţiunii
celei mai favorizate şi a regimului naţional;
e) Consolidarea regulilor de acţiune împotriva practicilor de concurenta neloiala în comerţul internaţional;
f) Extinderea principiului tratamentului diferenţiat şi mai favorabil pentru ţările în curs de dezvoltare.
Principalele date referitoare la Runda Uruguay
Septembrie 1986 Punta del EEste Lansarea
Decembrie 1988 Montreal Revizuirea la jumătate de termen de către miniştri
Aprilie 1989 Geneva Finalizarea la jumătate de termen
Decembrie 1990 Bruxells „Finalizarea conferinţei ministeriale cu un impas
Decembrie 1991 Geneva Finalizarea primului proiect al Actului Final
Iulie 1993 Tokio Soluţionarea impasului privind accesul pe piaţa de către Quad la Sumitul G7
Decembrie 1991 Geneva Încheierea majorităţii negocierilor (mai continuă unele negocieri cu privire la
accesul pe piaţă)
Aprilie 1994 Marrakesh Semnarea Acordurilor
Ianuarie 1995 Geneva Constituirea OMC, intrarea în vigoare a Acordurilor

20. Implicaţiile socio-economice ale politicilor de susţinere a agriculturii (pag. 48-52)

 Criza de supraproducţie
Politica agricolă comunitară a devenit în mod propriu victima propriului său succes: Europa a devenit excedentară
şi exportatoare pe majoritatea pieţelor produselor agricole. În ciuda faptului că Uniunea Europeană este încă un
importator net de produse alimentare, a existat în ultimii ani o criză de supraofertă la anumite produse agricole.
O primă măsură de contracarare a acestor stocuri de produse agricole o constituie limitarea ofertei agricole
pe piaţă prin restrângerea importurilor, recurgerea la diverse modalităţi de limitare a producţiei naţionale şi
instituirea unor monopoluri de stat sau privat, care pot manevra oferta, asigurând obţinerea unor preţuri ridicate.

22
Limitarea producţiei naţionale poate fi obligatorie sau voluntară. În prima situaţie excedentul de producţie este
distrus după colectare. Mecanismele voluntare de restrângere a producţiei agricole sunt de două tipuri: retragerea
din circuitul productiv a unor suprafeţe agricole şi contingentele de producţie. Acestea din urmă sunt eficiente
pentru că acţionează direct, însă nu sunt operante decât pentru produsele agricole care ulterior sunt prelucrate. O
formă particulară de contingente sunt aşa numitele “ limite – prag” de producţie. Mecanismul este relativ simplu:
reducerea automată a preţurilor cu un anumit procent dacă pragul de producţie este depăşit.
 Costurile politicii agricole comunitare
Deşi prin aplicarea reformei Mc Sharry se anticipa o creştere a dimensiunii bugetare a PAC, prin acordul
din decembrie 1993 de la Edinburgh se prevăzuse reducerea cheltuielilor pentru agricultură. Previziunile au fost
depăşite şi datorită cheltuielilor suplimentare generate de lărgirea UE. Cu toate că bugetul agricol al UE este
deosebit de mare, el nu exprimă întreaga amploare a sprijinului acordat agriculturii pentru că la costurile bugetare
agricole suportate din bugetul UE trebuie adăugate serviciile oferite de autorităţile naţionale fermierilor proprii, fie
gratuit fie la nişte costuri extrem de reduse.

Referitor la costurile politicilor agricole şi OCDE a dat publicităţii o serie de rapoarte în care se
demonstrează că politicile agricole din ţările industriale sunt din ce în ce mai costisitoare din punct de vedere
financiar. Heterogenitatea instrumentelor utilizate în evaluările OCDE fac aproape imposibilă comparabilitatea
acestora la nivel internaţional. Cum poţi compara impactul respectiv al tarifelor vamale, al subvenţiilor, al cotelor,
al preţurilor garantate asupra politicilor agricole ?

21. O.M.C. - Baza noului sistem comercial multilateral - Obiectivele, funcţiile şi principiile (pag. 110-111)

Ideea creării OMC a fost avansata pentru prima data în 1990, de către Comunităţile Europene şi Canada şi
avea în vedere ca noua organizaţie să se constituie într-un mecanism eficient şi pragmatic pentru:
1. implementarea rezultatelor Rundei Uruguay;
2. incorporarea în cadrul multilateral de drepturi şi obligaţii comerciale a rezultatelor obţinute în noile
domenii de reglementare (servicii, masuri investiţionale, drepturi de proprietate intelectuala);
3. aplicarea amendamentelor aduse unor articole ale G.A.T.T;
4. eliminarea caracterului provizoriu prelungit al existentei şi funcţionari GATT.
Acordul de la Marrakesh privind înfiinţarea OMC, în preambulul sau prevede obiectivele de baza, similare
cu cele ale G.A.T.T.- ului, dar care au fost extinse pentru a acorda OMC mandatul de a trata comerţ ul cu servicii.
Acestea sunt:
· ridicarea standardelor de viata şi a veniturilor;
· utilizarea deplina a forţei de munca;
· expansiunea producţiei şi a comerţului ;
· utilizarea optima a resurselor mondiale.
Organizaţia Mondiala a comerţului serveşte drept forum pentru continuarea negocierilor privind
liberalizarea comerţului cu servicii prin desfiinţarea barierelor şi elaborarea de reguli în noi domenii legate de
comerţ. Pe lângă aceasta, ea îndeplineşte următoarele funcţii:
· facilitarea implementării, administrării şi aplicării instrumentelor juridice ale Rundei Uruguay şi ale
oricăror noi acorduri ce vor fi negociate în viitor;
· soluţionarea diferendelor comerciale;
· examinarea politicilor comerciale naţionale;

23
 · cooperarea cu alte instituţii internaţionale în formularea politicilor economice la scara mondiala.

6.3.2. Principiile Organizaţiei Mondiale a comerţului

Aceste principii sunt:

a) acordarea reciproca şi necondiţionată, în relaţia dintre statele părţi, a clauzei naţiunii cele mai favorizate
(NMF). în conformitate cu acordurile OMC, tarile nu trebuie să manifeste discriminare fata de partenerii lor
comerciali. în cazul în care se acorda unui partener o favoare speciala (cum ar fi o taxa vamala mai redusa pentru
un produs oarecare), acest lucru urmează să fie aplicat şi fata de toţi ceilalţi membri ai OMC.
b) acordarea clauzei tratamentului naţional, fapt ce presupune o atitudine egala fata de bunurile de import şi
cele autohtone, cel puţin după momentul pătrunderii bunurilor de import pe piaţă. Nu este permis unei ţări să
impună asupra unui produs importat, după ce acesta a intrat în teritoriul vamal şi s-au plătit taxele vamale la
frontiera, taxe interne (cum ar fi taxele asupra vânzării) la nivele mai ridicate decât produsele interne similare.
c) Eliminarea restricţiilor cantitative şi aplicarea acestora intre tarile membre numai în situaţii de excepţie,
admise de acord pe o baza nediscriminatorie, avându-se în vedere ca protejarea economie naţionale faţă de
concurenta străină să se facă în exclusivitate pe calea tarifelor vamale.
d) Neadmiterea concurentei neloiale, constând din practicarea de subvenţii şi preturi de dumping la export. .
e) Utilizarea unei metodologii de evaluare vamala care să reflecte valoarea reala a mărfurilor, în scopul de a
realiza funcţionarea corecta a taxelor vamale rezultate din negocierile multilaterale.
f) Previziune: prin intermediul îndeplinirii obligaţiilor. în cadrul OMC, când tarile sunt de acord să deschidă
pieţele lor pentru bunuri şi servicii, este ca şi cum îşi asuma unele angajamente obligatorii. O ţară poate să-şi
modifice angajamentele sale obligatorii, dar doar după negocierea cu partenerii săi comerciali, ceea ce poate
însemnă ca aceştia să primească compensaţii pentru prejudiciul ce-l suporta în urma pierderii comerţului . Deci,
sistemul comercial multilateral constituie o încercare a guvernelor de a asigura un anturaj stabil şi previzibil.
g) Instituirea angajamentului ţărilor-părţi de a negocia pe plan multilateral reducerea şi eliminarea taxelor
vamale şi a altor obstacole din calea comerţului internaţional. Tarilor li se cere ca, ori de câte ori este posibil, să
reducă sau să elimine protecţia producţiei interne, prin reducerea taxelor vamale şi înlăturarea celorlalte bariere din
calea comerţului . .
h) Încurajarea reformei de dezvoltare şi reformei economice. Este bine cunoscut faptul ca sistemul OMC contribuie
la dezvoltare. Ţările mai puţin dezvoltate au nevoie de flexibilitate pe parcursul perioadei când acestea încearcă să
implementeze acordurile. Iar acordurile, ca atare, au moştenit prevederile anterioare ale GATT, care permit
acordarea unei asistente speciale şi a unor concesiuni comerciale tarilor în curs de dezvoltare

22. Obiectivele şi conţinutul noii reforme a Politicii Agricole Comune 2007-2013 (pag. 53-65)

Noua reformă PAC este o alegere politică a Uniunii Europene în contextul globalizării şi al celei mai mari
extinderi din istoria sa. În promovarea noului model european de agricultură vor câştiga fermierii şi consumatorii,
dar şi statele membre pe ansamblul lor.
Principalele caracteristici ale noii reforme sunt2:
 Orientarea PAC către interesele consumatorilor, dar continuând să sprijine fermierii.
 Protejarea economiei rurale şi a mediului.
 Menţinerea costurilor bugetare la un nivel stabil.

2
CAP Reform Newsletter, July 2004
24
  Sprijinirea negocierilor în cadrul OMC în vederea încheierii unui acord privind agricultura care să
satisfacă nevoile agriculturii fiecărei ţări şi pe ansamblul Uniunii.
Scopul reformei este realizarea unei economii europene mai dinamice şi competitive. Principalele măsuri de
politică agricolă urmăresc:
 Creşterea potenţialului agriculturii comunitare pentru a îmbunătăţi nivelul calitativ al autosuficienţei
alimentare, fără de care nu poate exista o autonomie politică veritabilă, nu se poate menţine
echilibrul teritorial
 Promovarea normelor de calitate privind produsele alimentare şi mediul înconjurător.
 Scăderea preţurilor instituţionale ale produselor agricole şi reducerea costurilor de producţie în
exploataţiile agricole din Comunitate.
 Diversificarea activităţii economice în diferite regiuni ale UE pentru a se obţine o valoare adăugată
ridicată care să sporească veniturile fermierilor şi ale locuitorilor rurali.
Elementele cheie ale noii reforme a PAC vizează:
 Piaţa şi politica de preţuri.
 Schema de plată unică pe exploataţie.
 Cross compliance (reguli de condiţionalitate sau de eco-condiţionalitate).
 Modularea şi disciplina financiară.
 Dezvoltarea rurală durabilă.

3.1.1 Piaţa şi politica de preţuri

Esenţa noii reforme a pieţei agricole constă în:

 Facilitarea accesului la pieţe prin măsuri interne de diversificare a activităţii şi creşterea
competitivităţii produselor şi reducerea taxelor vamale.
 Reducerea susţinerii interne în vederea eliminării surplusurilor greu vandabile şi creşterea
competitivităţii, în condiţiile concurenţei dure de pe pieţele internaţionale.
 Reducerea exporturilor subvenţionate şi a altor forme mascate de susţinere care distorsionează
comerţul internaţionale (credite de export, ajutor alimentar etc.).
 Reducerea şi eliminarea subvenţiilor la export.
Uniunea Europeană susţine actualizarea regulilor de bază ale OMC şi întărirea comerţului internaţional ca
instrument important al dezvoltării. Totodată, UE asigură o integrare complexă a statelor membre în Piaţa Unică pe
baza Tarifului Vamal Comun.

3.1.2. Schema de plată unică pe exploataţie

Plata unică pe exploataţie, ca mecanism de sprijinire a veniturilor agricole, reuneşte toate tipurile de ajutorare
directe acordate în prezent şi va simplifica gestiunea acestora. Se urmăreşte ca, treptat, sprijinul alocat să fie
decuplat de producţie la nivelul întregii Comunităţi.

3.1.3 Cross-compliance (reguli de condiţionalitate sau ecocondiţionalitate)

Cross-compliance este o abordare încrucişată a sistemului de sprijin acordat fermierilor care se bazează pe
încredere şi pe îndeplinirea riguroasă a condiţiilor pentru a primi ajutoarele solicitate.
Neîndeplinirea standardelor prevăzute în legătură cu aceste domenii determină aplicarea de sancţiuni fermierilor, în
plus faţă de sancţiunile generale aplicate în cazul neândeplinirii condiţiilor de acordare a plăţilor directe. Sancţiunile
constau în aplicarea de noi reduceri a plăţilor directe..
3.1.4 Modularea sprijinului

25
 Prim acest mecanism se urmăreşte o mai bună repartizare a sprijinului comunitar între politica de piaţă şi
politica de dezvoltare rurală, pentru a răspunde cerinţelor consumatorilor şi preocupărilor privind mediul,
securitatea alimentelor, sănătate şi confortului animalelor. Pentru aceasta s-a decis ca plăţile pentru fermele mari să
fie reduse prin mecanismul “modulării” şi deci sumele respective să se finanţeze suplimentar măsurilor de finanţare
rurală.
Mecanismul modulării a fost stabilit de Agenda 2000 şi s-a îmbunătăţit în urma noilor decizii privind
reforma PAC.

23. O.M.C. - Structura instituţională şi beneficiile sistemului comercial (pag. 113-117)

Organul suprem din cadrul OMC, responsabil pentru luarea deciziilor este Conferinţa Ministerială, care se
reuneşte la fiecare doi ani. Ea va exercita funcţiile OMC şi va lua masuri necesare în acest scop. Ea va fi abilitata
să ia decizii cu privire la toate aspectele ţinând de orice Acord comercial multilateral daca un Membru solicita
aceasta .
Consiliul General este cel mai înalt organ de luare a deciziilor din cadrul OMC, sediul său aflându-se la
Geneva. El este compus din reprezentanţi ai tuturor guvernelor membre şi are autoritatea de a acţiona în numele
Conferinţei Ministeriale a OMC în perioadele dintre reuniunile acesteia, trimiţându-le în mod direct rapoarte.
Este, de asemenea, responsabil pentru examinarea politicilor comerciale ale ţărilor membre, pe baza rapoartelor
pregătite de Secretariatul OMC. Consiliul General este asistat în activitatea sa de:
1. Consiliul pentru comerţul cu bunuri, care supraveghează implementarea şi funcţionarea GATT 1994 şi a
acordurilor conexe.
2. Consiliul pentru comerţul cu Servicii, care supraveghează implementarea şi funcţionarea GATS;
3. Consiliul pentru TRIPS, care supraveghează funcţionarea acordului TRIPS.
De asemenea, Consiliul General se întruneşte ca Organ de Reglementare a Diferendelor (DSB), pentru a exercita
funcţiile stabilite în Memorandumul de Acord privind Reglementarea diferendelor.

6.3.4. Beneficiile sistemului comercial OMC

a) Sistemul contribuie la menţinerea păcii internaţionale.

b) Sistemul permite soluţionarea constructiva a diferendelor.
c) comerţul stimulează creşterea economică.
d) comerţul liber reduce cheltuielile de trai.
e) comerţul sporeşte veniturile.
f) Sistemul încurajează guvernarea bună.

6.3.4.1. Beneficiile pentru exportatorii de bunuri şi servicii

1. Securitatea accesului. în comerţ ul cu bunuri, aproape toate taxele vamale ale tarilor dezvoltate şi o
proporţie mare a celor în curs de dezvoltare au fost consolidate în cadrul OMC împotriva creşterilor. Consolidarea
asigură faptul că accesul îmbunat atât pe piaţă, obţinute prin reduceri tarifare incluse în listele de concesii ale
fiecărei ţări să nu fie întrerupt prin creşteri bruşte ale taxelor sau impunerea altor restricţii de către ţările
importatoare. În domeniul serviciilor, ţările şi-au luat angajamente de a nu restricţiona accesul produselor din
domeniul serviciilor peste condiţiile şi limitările specificate în listele lor naţionale.

26
 2. Stabilitatea accesului. Sistemul asigura, de asemenea, stabilitatea accesului pe pieţele de export,
solicitând tuturor ţărilor să aplice un set de reguli uniform, elaborat în cadrul diverselor acorduri. Ţările au
obligaţia de a asigura conformitatea cu prevederile acordurilor pertinente a regulilor privind determinarea valorii în
vamă, inspectarea produselor în vederea stabilirii conformităţii cu standardele obligatorii de calitate sau eliberarea
licenţelor de import.

6.3.4.2. Beneficiile pentru importatorii de materii prime

Adeseori întreprinderile sunt obligate să achiziţioneze din import materii prime, produse intermediare şi servicii
necesare producţiei de export. Regula de baza care cere ca exporturile să fie permise, fără restricţii suplimentare,
după plata taxelor şi obligaţia de a asigura conformitatea celorlalte reguli naţionale, aplicate la frontiere cu reguli
uniforme din cadrul Acordurilor, facilitează importurile. Ele acordă industriilor exportatoare o anumită garanţie că
îşi procură cele necesare fără întârzieri şi la costuri competitive. În plus, consolidările tarifare servesc la asigurarea
importatorilor ca costurile de import nu vor fi mărite prin impunerea unor taxe vamale mai mari

SUBIECTE SUPLIMENTARE

24. Politica Naţională pentru agricultură şi Dezvoltare Rurală a României (2014-2020) (13 slide-uri)

25. Politica agricolă comună post 2013; acordurile instituţionale în domeniul procesului şi distribuirii fondurilor U.E. (slide 1)

A fost axată în ultimele decenii către:

- orientarea spre piață a agriculturii

- introducerea de mecanisme de susținere a veniturilor
- crearea de plase de siguranță pentru producători
- îmbunătățirea integrării cerințelor de mediu
- consolidarea sprijinului pentru dezvoltare rurală

Acorduri interinstituționale in domeniul procesului și distribuirii tuturor fondurilor UE:

 1988-1992 (Delors Pachetul I)

 1993-1999 (Delors Pachetul II)
 2000-2006 (Agenda 2000)
 2007-2013 (14 iunie 2006)
 2014-2020 (20 decembrie 2013) : acordul politic dintre Comisie, Consiliu și Parlamentul European
stabilește:
 regulamentul privind plățile directe
27
  organizarea Pieței Comunitare Unice
 dezvoltarea rurală
 finanțarea, gestionarea si monitorizarea PAC, inclusiv Cadrul Financiar Multianual (cel mai
important instrument de evaluare a punerii în aplicare a bugetului și a politicilor UE începând cu
Tratatul de la Lisabona)

26. P.A.C. sub presiunea schimbărilor din perioada 1962-2013 (slide 3-4)

27. Bugetul P.A.C. şi structura cheltuielilor în perioada 1980-2012 (slide 5-7)

- ponderea cheltuielilor PAC în cadrul bugetului UE a scăzut de la 93,5% în 1969 la 41.4% în 2013
- reformele PAC - o schimbare a orientării de la sprijinul pe produs la acordarea de sprijin pentru producător,
de la cheltuielile cu plățile directe la creșterea celor cu dezvoltarea rurală;
- Cadrul Financiar Multianual 2007-2013 –cheltuielile pentru PAC au fost integrate în Direcția 2 - Conservarea și
gestionarea resurselor naturale (43-51% din bugetul UE)
- Pilon I – 298,4 mld euro
- Pilon II – 80,0 mld euro

28. P.A.C. 2014-2020; principalele aspecte abordate şi provocările cheie (slide 8)

Principalele aspecte abordate de noua PAC:

- dimensiunea bugetului pentru agricultură în ansamblu;

- natura și domeniul de aplicare a redistribuirii din sistemului actual de ajutoare directe;
- sumele specifice alocate pentru fiecare componentă a ajutorului în cadrul viitoarelor plafoanele naționale de plăți;
- noile criterii de alocare a cheltuielilor de dezvoltare rurală între statele membre;
- detaliile cadrului strategic de dezvoltare rurală cu o abordare integrată a fondurilor structurale;
- importanța relativă a mecanismelor orientate pentru a combate volatilitatea costurilor și a prețurilor, etc.

Provocări cheie:
28
 - provocări economice (securitatea alimentară, globalizarea, scăderea ratei de creștere a productivității, volatilitatea
prețurilor, deteriorarea rolului agricultorilor în cadrul lanțului de aprovizionare cu alimente)
- provocari de mediu (calitatea solului și apei, amenințarea habitatelor și a biodiversității)
- provocari regionale (evoluțiile negative demografice, economice și sociale din mediul rural, precum depopularea și
concentrarea mediului de afaceri în spațiul urban)

29. Obiectivele cheie P.A.C. 2014-2020 şi modificările introduse (slide 9-10)

PRODUCȚIA ALIMENTARĂ FIABILĂ

 va contribui la: creșterea veniturilor agricultorilor; la creșterea competitivității în sectorul agricol; la

sporirea valorii agriculturii în cadrul lanțului alimentar; la dezvoltarea zonelor cu constrângeri
naturale specifice.

GESTIONAREA DURABILĂ A RESURSELOR NATURALE ȘI POLITICILE CLIMATICE

 va contribui la: consolidarea furnizarii de bunuri publice ecologice; la promovarea dezvoltării

ecologice prin inovare; la urmărirea atenuarii schimbărilor climatice și luarea unor măsuri de
adaptare.

DEZVOLTAREA TERITORIALĂ ECHILIBRATĂ

 va contribui la: sprijinirea ocupării forței de muncă din mediul rural; la îmbunătățirea economiei
rurale; la promovarea diversificarii; la promovarea diversitatii structurale în sistemele agricole.
 reforma plăţilor directe, practicile agricole pentru mediu şi menţinerea unui buget mare pentru dezvoltare rurală;
 schimbări fundamentale care țin cont de diversitatea agriculturii din statele membre;
 convergența pentru plățile directe pentru statele membre, echilibrarea subvențiilor cât și mișcări bugetare de la un stat
membru la altul (până acum, reformele se făceau pe un buget constant, inclusiv la nivelul statelor membre și
propunerile de schimbări veneau doar la nivelul conținutului măsurilor de utilizare a fondurilor respective);
 condiționarea unei părți din plățile directe de respectarea unor practici agricole favorabile și pentru mediul
înconjurător;
 ecologizare - măsuri de agromediu din Pilonul II (dezvoltare rurală) sau fonduri pe aceste măsuri „de înverzire”
propuse pe Pilonul I (plăţi directe)
 crearea fondurilor mutuale pentru sprijinirea intereselor agricultorilor care vor interveni în situaţii de criză

29
30