INFLAŢIA

1. Inflaţia –definiţii şi noţiuni generale

Beneficiem de o descriere metaforică a inflaţiei încă în secolul al XVI-lea, (în Miroir
des Français publicată la Nancy în 1581): „Dezordinea dezordinilor este aşa de mare astăzi la
toate mărfurile, încât, dacă lucrurile nu sunt îmbunătăţite şi însănătoşite, există temerea să fie
nevoite, în scurt timp, pentru hrana unui om de tot atâta aur şi argint cât greutatea sa”. Deci
inflaţia este o „dezordine a dezordinilor” din economie pentru că ea atinge moneda care
măsoară valoarea tuturor lucrurilor. O altă definiţie care descrie simptomele inflaţiei dar nu
spune nimic despre cauzele sau consecinţele ei este dată de economiştii Laidler şi Parkin în
1975: „Inflaţia este fenomenul de creştere continuă a preţurilor sau de depreciere continuă a
valorii banilor”. Definiţia lui Brofenbrenner şi Holzman din 1963 este mai plastică: „Inflaţia
este o stare de generalizare a excesului de cerere, în care „prea mulţi bani aleargă după prea
puţine bunuri”.
În literatura economică întâlnim o serie de termeni legaţi de inflaţie: deflaţie,
dezinflaţie, stagflaţie, slumflaţie, inflaţie importată. Deflaţia este un proces monetar-material
caracterizat prin scăderea durabilă, pe termen lung a nivelului preţurilor. Dezinflaţia este un
proces monetar-real care se manifestă prin încetinirea durabilă şi autoîntreţinută a ratei de
creştere a nivelului general al preţurilor. Ea există într-o ţară unde rata creşterii preţurilor este
mai mică într-un an, faţă de anul precedent. Dezinflaţie competitivă există atunci când o ţară
reuşeşte să aibă o monedă puternică şi o inflaţie mai redusă decât a ţărilor partenere.
Stagflaţia presupune creşterea în paralel a inflaţiei şi a şomajului. Inflaţia este rapidă iar PIB
stagnează sau creşte foarte lent. Slumflaţia presupune o inflaţie accelerată pe fondul scăderii
PIB. Declanşarea fenomenului inflaţionist poate fi urmarea importării acestuia din alte
economii, mai ales atunci când moneda importatorilor e mai slabă decât a exportatorilor de
inflaţie.
Manifestările specifice fenomenului inflaţionist sunt: creşterea preţurilor, deficitul
schimburilor cu străinătatea, scăderea calităţii vieţii, creşterea armatei de şomeri, conflicte
salariale, falimentul unităţilor neeficiente.
În mecanismul de producere a inflaţiei distingem patru etape: declanşare, derulare,
extindere şi stagnare. Declanşarea inflaţiei este provocată de o serie de dezechilibre. Abaterile
cererii agregate în raport cu oferta agregată, existenţa şi lansarea continuă pe piaţă a unor
cantităţi mari de bani, dezechilibrul între rata consumului şi rata investiţiilor, majorarea
cheltuielilor bugetare şi creşterea lentă a veniturilor (deficitul bugetar), creşterea preţurilor ca
urmare a costurilor în creştere şi a zvonurilor existente, intensificarea relaţiilor de creditare
prin crearea banilor de cont, concurenţa şi diferenţa de productivitate la producător, calitatea
şi strategia actului de guvernare, condiţiile internaţionale de racordare a economiei naţionale
la economia mondială, sunt numai câteva dintre acestea. După declanşarea fenomenului
inflaţionist economistul M. Flamant a evidenţiat existenţa a trei momente intermediare.
Creşterea tensiunii inflaţioniste prin accentuarea dezechilibrului cerere-ofertă în sectoarele
importante ale economiei, este urmată de presiunea inflaţionistă, adică de creşterea
autoîntreţinută, de ansamblu a preţurilor şi de al treilea moment care este şocul inflaţionist,
urmare a primelor două faze sau a unor evenimente deosebite (şocuri petroliere). Conţinutul
celorlalte trei etape este sugerat de însăşi denumirea lor: derulare, extindere, stagnare.
 2. Efecte ale inflaţiei
În primul rând, inflaţia duce la redistribuirea veniturilor şi a averii membrilor
societăţii. De pildă, se poate profita de procesul inflaţionist cu ocazia recurgerii la credite
pentru cumpărarea de locuinţe. Aici este vorba de faptul că, în urma creşterii preţurilor şi a
devalorizării banilor, achitarea ratelor va fi mult mai uşoară. În schimb, alţii vor cunoaşte
pierderi din cauza inflaţiei deoarece dispun de numerar, hârtii de valoare, care sunt supuse
unui proces de depreciere. Sunt dezavantajaţi din cauza inflaţiei cei care trăiesc dintr-un venit
fix, ca de exemplu, salariaţii, pensionarii etc. Dar efectele negative ale inflaţiei se pot
contracara. De pildă, în ţările cu economie de piaţă sunt majorate salariile, pensiile, bursele,
ajutoarele sociale etc., pe măsură ce are loc creşterea ratei inflaţiei măsurată cu ajutorul IPC
(Indicele Preţurilor de Consum). Pentru a opri procesul de redistribuire a veniturilor are loc
adaptarea continuă a ratei dobânzii la rata de creştere a inflaţiei.
Un alt aspect negativ al inflaţiei este legat de distorsiunile apărute în raporturile
relative ale preţurilor. Aici este vorba de creşterea foarte diferită a preţurilor bunurilor, ceea
ce are consecinţe nedorite asupra raportului de schimb între producători şi consumatori,
asupra structurii producţiei, alocării resurselor şi eficienţei economice.

3. Măsurarea inflaţiei
Măsurarea inflaţiei se face cu ajutorul indicatorilor de preţuri. Cel mai important indice de
preţuri este “Indicele Preţurilor de Consum” (IPC). Acest indicator măsoară costul vieţii, oferind
informaţii preţioase despre nivelul de trai dintr-o ţară. Mărimea costului vieţii depinde de nivelul
cheltuielilor curente efectuate într-o anumită perioadă de timp, de regulă un an, pentru procurarea
de bunuri alimentare, nealimentare şi servicii necesare consumului populaţiei. Acestea sunt
cheltuielile care intră în structura “coşului de piaţă al consumatorului”. Pentru calculul IPC în
SUA, de exemplu, se urmăresc 265 grupe de bunuri procurate de consumatorii din 85 de oraşe.
Un alt indicator al preţurilor este “Indicele Preţurilor de Producţie” (IPP), un indice al
comerţului cu ridicata care în SUA, se calculează urmărind evoluţia preţurilor a 3400 de
bunuri.
“Deflatorul PNB” este un indice al preţurilor pentru întregul PNB şi se calculează ca
un raport între PNB nominal şi PNB real.
Pe baza acestor indicatori se calculează rata inflaţiei:

I t  I t 1
r  100 , unde I poate fi IPC, IPP sau deflatorul PNB.
I t 1

4. Tipuri de inflaţie. Cauzele inflaţiei.

Prin prisma câtorva criterii de clasificare vom reliefa principalele tipuri de inflaţie:
Tipuri de inflaţie
Criterii de clasificare
Modul de funcţionare a Inflaţie deschisă şi
mecanismului pieţei reprimată
Ritmul de creştere a preţurilor Inflaţie moderată,
galopantă şi hiperinflaţie
Aşteptările inflaţioniste Inflaţie anticipată şi
neanticipată
 Corelaţia dintre ritmul creşterii Inflaţie echilibrată şi
preţurilor şi cel al salariilor dezechilibrată
Cauzele inflaţiei Inflaţie provocată de cerere
şi prin costuri

Orice exces de cerere (insuficienţă a bunurilor sau forţei de muncă) conduce la o

creştere a preţurilor şi salariilor. Dacă inflaţia e deschisă economia continuă să funcţioneze cu
un mecanism în care preţurile sunt fixe. Inflaţia reprimată apare atunci când controlul
guvernamental împiedică creşterea preţurilor bunurilor de consum şi a salariilor. Înseamnă că
excesul de cerere este doar reprimat nu şi redus. Când controlul guvernamental încetează
trebuie să ne aşteptăm la creşteri de preţuri şi salarii.
Când rata inflaţiei are o singură cifră vorbim de inflaţie moderată (la 2-3% inflaţia
este „târâtoare”). Când aceasta are două, trei cifre avem de-a face cu inflaţie galopantă, iar
când nivelul general al preţurilor creşte cu peste 50% lunar avem hiperinflaţie. Fenomenul
hiperinflaţionist a apărut după primul război mondial în Germania, Polonia, Austria, Rusia şi
Ungaria iar după al doilea război mondial în ţări sud-americane. Cel mai virulent fenomen
hiperinflaţionist a fost hiperinflaţia germană, după războiul din 1914-1918. În 1919 preţurile
au crescut de 6 ori, după 18 luni de stabilitate au mai crescut de 2 ori, ca mai apoi, în câteva
luni, să crească de 40 de ori. Ultimele luni ale falimentului mărcii au devenit o nebunie
colectivă. Salariile se plăteau în fiecare zi iar cu sacii de bani primiţi fiecare alerga la piaţă
înainte de scumpirea de după-amiază ( livra de unt – 433 gr. costa 3400 de mărci în februarie
1923, 26 de miliarde de mărci la 29 octombrie şi 280 de miliarde la 5 noiembrie). Deoarece
mecanismele inflaţiei reproduc, în mic, pe cele ale hiperinflaţiei se cuvine să desprindem
caracteristicile acesteia.
1. În perioade de hiperinflaţie deficitul statului atinge sume colosale (La începutul
anului 1923 în Germania impozitele şi taxele adunate de la populaţie nu acopereau
decât o treime din cheltuielile publice iar la sfârşitul anului acopereau numai 1% din
acestea. Soluţia a fost rotativa de bani care alimenta 99% din bugetul de stat. Urmarea
imediată a fost pierderea încrederii în instituţiile naţionale cele mai respectabile,
moneda şi statul).

2. Cantitatea de monedă creşte excesiv (imprimeriile germane lucrau zi şi noapte

pentru a tipări bani; cea mai mică grevă într-o imprimerie căpăta forma unei catastrofe
naţionale).

3. Moneda naţională îşi pierde întreaga valoare în raport cu monedele străine (un
dolar se schimba pe 11 miliarde de mărci germane, rata de schimb modificându-se la
fiecare minut).
Printre ţările care au cunoscut în ultimii ani creşteri ale preţurilor de peste 100% pe an
şi unele chiar dublarea preţurilor la fiecare lună amintim: Bolivia, Brazilia, Israel, Polonia,
Rusia.
Inflaţia neanticipată, numai, este cea care afectează producţia şi ocuparea forţei de
muncă. În cazul inflaţiei aşteptate toate neajunsurile au fost prevăzute şi ca atare contracarate
prin preţuri indexate.
Când ritmul de creştere a salariilor ţine pasul cu ritmul de creştere a preţurilor vorbim
de inflaţie echilibrată iar atunci când ritmul de creştere al preţurilor îl devansează cu mult pe
cel al salariilor, fenomenul este resimţit acut şi inflaţia este dezechilibrată.
Literatura economică este unanimă în a căuta adevăratele cauze ale inflaţiei în
modificarea structurii cererii şi ofertei agregate. Factorii care determină creşterea cererii
globale sunt tot atâţia factori care determină declanşarea inflaţiei. Printre ei se numără:
sporirea înclinaţiei spre consum şi variaţia cheltuielilor individuale cu investiţiile în sectorul
privat, creşterea cheltuielilor guvernamentale, sporirea ofertei de bani, combinaţia dintre
ultimele două, creşterea exporturilor într-o economie deschisă.
Teoria lui Keynes, monetariştii, teoreticienii
Fig. INFLAŢIA PROVOCATĂ şcolii aşteptărilor raţionale consideră că esenţa inflaţiei
provocată de cerere constă în aceea că, cantitatea de
DE CERERE
bani depăşeşte cantitatea de bunuri oferite, în condiţiile
ocupării depline a forţei de muncă. În figura de mai jos
economia este în stare de ehilibru în punctul E. În urma
lărgirii cererii agregate, curba CA se deplasează spre
dreapta şi devine CA’. Noul punct de echilibru este E’.
Nivelul preţurilor cunoaşte o creştere, deci s-a produs
inflaţia.
Inflaţia provocată de costuri se deosebeşte de
inflaţia provocată de cerere prin faptul că preţurile şi
salariile cunosc o creştere chiar înainte de a se ajunge
la folosirea deplină a forţei de muncă. Acest tip de inflaţie nu a fost prezent la începuturile
economiei de piaţă. A apărut în perioada anilor ’30 – ’40, fiind provocată, după părerea unor
specialişti, de creşterea salariilor.
În ultimul timp, datorită şocurilor din domeniul petrolului şi al materiilor prime din
anii ’73 – ’79, inflaţia provocată de costuri revine în
Fig. INFLAŢIA PROVOCATĂ actualitate. Principalele şocuri petroliere (creşterea
DE COSTURI spectaculoasă a preţului petrolului) s-au succedat
cronologic astfel : 1951 (Iran), 1973 (războiul dintre
Israel şi ţările arabe), 1980 (războiul dintre Iran şi Irak),
1991 (războiul din Golf pentru eliberarea Kuweitului),
2003 (războiul din Irak). Figura de mai jos prezintă
grafic tipul de inflaţie provocată de costuri.
Tipurile de inflaţie prin costuri sunt de mai
multe feluri: inflaţie exogenă prin costuri, inflaţie prin
preţuri relative sau pretenţii legate de venituri şi inflaţie
de inerţie.
1. Preţurile de import ridicate pentru bunurile
intermediare (vezi şocul petrolului), adaosurile mari practicate de firme şi aducătoare
de profituri substanţiale, salariile nejustificat de mari, rezultat al negocierilor între
patronat şi sindicate sunt tot atâtea cauze ale inflaţiei prin costuri.

2. Agenţii economici, de regulă, compară produsul lor (sau preţul factorilor de

producţie) cu produsele (sau preţul factorilor) altor agenţi economici. Un caz
particular îl constituie modelul comportamental în care un agent încearcă să menţină o
relaţie fixă între preţul (sau salariul său) şi cel al unui grup de referinţă, menţinând în
mod artificial un anume nivel al preţului pe care nu-l justifică cheltuielile de
producţie. Preţurile mari vor conduce la inflaţie.
3. Gospodăriile casnice şi firmele încearcă să-şi protejeze venitul real dorit ajustându-şi
nivelul salariilor şi preţurile lor la inflaţia viitoare aşteptată. În măsura în care
creşterea nivelului preţurilor este rezultatul unei încercări de protejare a venitului real
 al agenţilor sau grupurilor de agenţi, această inflaţie poate fi denumită „inflaţie de
inerţie”.
Inflaţia provocată de costuri duce la creşterea preţurilor de la Ip la Ip’. Curba OA se
deplasează în sus şi devine OA’ în condiţiile folosirii incomplete a forţei de muncă. Deci, s-a
produs şocul ofertei. Deoarece nu se declanşează tot timpul un şoc al cererii sau al ofertei
inflaţia se desfăşoară, de regulă, în acelaşi ritm având de a face cu o inflaţie inerţială.
Fig. INFLAŢIA INERŢIALĂ
În aceste condiţii curbele OA şi CA, se
deplasează în sus, punctul de echilibru mutându-se în E’,
apoi în E”. Preţurile vor cunoaşte o creştere cu acelaşi
procent în fiecare an (de exemplu 6%).
Când în cadrul economiei se observă existenţa
inflaţiei inerţiale curbele OA şi CA se deplasează
împreună.
În condiţiile inflaţiei inerţiale există posibilitatea
apariţiei stagflaţiei, care înseamnă prezenţa unei inflaţii
accentuate în perioade cu şomaj mare. Un asemenea caz
este evidenţiat cu ajutorul figurii alăturate (noul punct de
echilibru E’’’).
În concluzie, cei doi factori care, la nivelul fiecărei firme, apasă asupra preţurilor sunt
costurile şi cererea. Pentru ansamblul economiei efectul creşterii preţurilor asupra salariilor şi
al salariilor crescute asupra măririi costurilor declanşează spirala inflaţionistă. Condiţiile
economice generale care activează bucla inflaţiei sunt:
- o creştere a contribuţiilor sociale sau fiscale ale firmelor măreşte costurile,
provoacă o creştere a preţurilor şi activează spirala inflaţionistă.
- o explozie a preţurilor la materiile prime importate creşte costurile, declanşează
creşterea preţurilor şi porneşte spirala inflaţionistă.
- crearea excesivă de monedă (datorită deficitului bugetar sau unui exces de credit)
acţionează asupra cererii şi dă posibilitatea creşterii preţurilor.
Statul, băncile, particularii sunt principalii vinovaţi de inflaţie în opinia lui Michel
Didier. Statul anticipează în calculele sale creşterea preţurilor şi îşi încasează veniturile
fiscale şi cotizaţiile indexate în funcţie de preţurile crescute. Mărind fiscalitatea, ridicând rata
cotizaţiilor sociale el nu face altceva decât să relanseze în mod deliberat creşterea preţurilor.
Rata dobânzii practicată de bănci pentru împrumuturile acordate urmează îndeaproape
creşterea preţurilor. Ca atare, ele nu suferă de pe urma inflaţiei, din contră, profită de orice
creştere a ratei dobânzii. Inflaţia e benefică pentru acei agenţi economici particulari care se
pot îndatora dar îi dezavantajează pe cei ce nu se pot împrumuta (cei săraci nu oferă garanţii)
şi pe cei bogaţi cărora le devalorizează economiile. Luaţi individual ei nu sunt vinovaţi de
inflaţie însă, în mod colectiv, ei contribuie la aceasta cerând creşteri de salarii care relansează
cursa preţurilor. La ansamblul bilanţului unei întreprinderi valoarea activului (clădiri, maşini,
stocuri) urmează creşterea preţurilor. În schimb, valoarea reală a datoriilor de rambursat se
reduce în fiecare an, o dată cu creşterea preţurilor. Ca atare, inflaţia conduce la un transfer
financiar dinspre cei care împrumută spre marile întreprinderi. Pentru ca o firmă să-şi poată
bloca preţurile ar trebui ca simultan salariile să înceteze să crească, ratele dobânzilor să scadă,
impozitele şi contribuţiile sociale să fie stabilizate.
 5. Căi de combatere a inflaţiei
Antidotul împotriva inflaţiei se compune în opinia multor economişti din următoarele
patru ingrediente: blocarea preţurilor, blocarea monedei, blocarea cheltuielilor publice,
blocarea veniturilor şi costurilor.
Câteva din căile de luptă împotriva inflaţiei sunt formulate mai jos:
1. Evitarea creării suplimentare de monedă şi deci limitarea creditului care va duce la
creşterea ratei dobânzii. Aceasta poate fi o cale simplistă deoarece o întreprindere
căreia îi este refuzat creditul renunţă la o investiţie. Urmarea va fi creşterea şomajului
înaintea reducerii inflaţiei. Din practica ţărilor dezvoltate se poate trage concluzia că
politicile de austeritate monetară sunt eficace numai dacă sunt aplicate pe o durată
suficient de mare şi dacă se acceptă un şomaj ridicat.
2. Limitarea cheltuielilor bugetare de către guvern echivalează cu o comandă socială
mai redusă pentru firme ceea ce va conduce la un şomaj mai mare. Dar nu e sigur că
şomajul mai mare va reduce inflaţia deoarece şomerii fac presiuni asupra costurilor
prin pretenţiile de majorare a ajutoarelor de şomaj.
3. Blocarea salariilor este o cale de stopare a inflaţiei dar poate degenera în conflict
social generalizat.
4. Efecte durabile în lupta împotriva inflaţiei se vor obţine numai prin creşterea
productivităţii muncii şi prin întărirea concurenţei. Creşterea productivităţii poate fi
susţinută numai prin investiţii în tehnică nouă, cercetare, în general în progres tehnic.

9.6. Legătura şomaj – inflaţie

În perioada anilor ’60 W. Phillips a început studiul cuantificării factorilor care duc la
inflaţie. El a evidenţiat empiric legătura ce se stabileşte între şomaj, preţuri şi salarii,
construind curba care îi poartă numele (figura de mai jos).
Scala verticală din dreapta indică creşterea
Fig. CURBA PHILLIPS INIŢIALĂ salariilor fiind mai ridicată cu două procente faţă de
scala din stânga. Cele două procente reprezintă
creşterea productivităţii muncii. Creşterea salariilor
ca urmare a creşterii productivităţii muncii nu
generează inflaţie, deci nu se ia în calcul.
Deplasarea spre stânga pe curba Phillips duce la
creşterea preţurilor şi a salariilor, pe de o parte, şi la
reducerea şomajului pe de altă parte. Deci, există o
constrângere în a alege între inflaţie şi şomaj, între
ele existând o relaţie invers proporţională.

În 1982 a fost contestată curba Phillips

elaborată în 1960. Noua curbă demonstra că între
rata şomajului şi rata inflaţiei nu există pe termen
lung nici o legătură. Se impunea, de asemenea, să se facă distincţie între rata inerţială şi rata
efectivă a inflaţiei. Inflaţia inerţială se întâlneşte la aceea rată care poate fi luată în calcul la
un moment dat sau care poate fi prevăzută. Şocurile frecvente din economie determină însă
ca rata efectivă a inflaţiei să nu coincidă cu rata inerţială, aşteptată a inflaţiei.
 Graficul ne permite analiza etapelor ciclului de afaceri.
1. În prima perioadă economia se găseşte la începutul curbei Phillips pe termen scurt în
punctul A. Şomajul se află la nivelul său natural.
2. În cea de-a doua perioadă datorită creşterii
Fig. INFLAŢIA ŞI ŞOMAJUL ÎN
producţiei, proprie perioadei de avânt, scade rata
CICLUL CONJUNCTURAL şomajului. Economia se mişcă spre stânga pe curba
Phillips pe termen scurt. Inflaţia creşte prin trecerea
din punctul A în punctul B.

3. Când constată că a avut loc creşterea inflaţiei

oamenii iau în calculele lor pentru viitorul apropiat
această nouă rată ridicată. Deci, rata inflaţiei inerţiale
creşte. Curba Phillips pe termen scurt se deplasează în
sus (CPS devine CPS’). Cu toate că în punctul C rata
şomajului este aceeaşi cu cea din punctul B, inflaţia este
mai ridicată, în ea regăsindu-se rata inerţială mai mare.

4. Creşterea economică nu este însă de lungă durată.

La un moment dat apar factori care acţionează
împotriva creşterii rapide (încetinirea creşterii masei
monetare dictată de oficialităţile financiare). În
consecinţă, se manifestă tendinţa de scădere, de restrângere a producţiei.

5. O dată cu restrângerea activităţii economice rata şomajului revine la rata sa naturală (în
punctul D al curbei CPS’). Se poate constata că rata şomajului la punctul D este identică cu
cea de la punctul A, iar rata inflaţiei este mai ridicată. Explicaţia constă în creşterea ratei
inerţiale prin trecerea ei din punctul A în D.

Ciclul descris mai sus poate acţiona şi invers, când economia intră într-un “ciclu
restrictiv”. În acest caz creşte şomajul, scade rata efectivă a inflaţiei, precum şi cea inerţială,
în final revenindu-se la rata naturală a şomajului.
Atunci când rata şomajului deviază de la rata sa naturală, în general, se schimbă şi rata
inflaţiei. Dacă, de exemplu, rata efectivă a şomajului se găseşte sub nivelul ratei sale naturale,
atunci inflaţia va creşte an de an. Acest proces inflaţionist se opreşte când şomajul revine la
rata sa naturală.
Când rata şomajului este mai mare decât rata sa naturală, inflaţia va cunoaşte procesul
de reducere. Ea se va stabiliza când şomajul efectiv se va găsi la nivelul ratei sale naturale. În
astfel de condiţii inflaţia nu va creşte, dar nici nu va scădea. De aceea, pe termen lung
singurul nivel al şomajului care se împacă cu o inflaţie stabilă este rata naturală a şomajului.
Aşadar, curba Phillips pe termen lung se prezintă ca o linie dreaptă verticală, care se
suprapune peste linia ratei naturale a şomajului.
Din analiza de mai sus rezultă două concluzii cheie pentru politica economică. Este
vorba, în primul rând, de faptul că există un nivel al şomajului pe care economia îl va suporta
pe termen lung (rata naturală a şomajului). O ţară nu poate rămâne mult timp sub rata
naturală a şomajului fără ca aceasta să nu ducă la declanşarea spiralei crescătoare a inflaţiei.
În al doilea rând, se poate stăpâni şi curba Phillips pe termen scurt. Acţionând astfel ca rata
şomajului să scadă sub nivelul ratei sale naturale, temporar va exista un şomaj scăzut, dar va
trebui suportată o inflaţie crescătoare. Este valabil şi reversul problemei: cu un şomaj ridicat
se poate reduce inflaţia.