Latina era limba vorbită în antichitate în regiunea din jurul Romei numită Lazio (Latium), de unde provine

și denumirea de „latină” — limba vorbită în Latium. A câștigat o importanță majoră ca limbă oficială în
Imperiul Roman.

Toate limbile romanice provin din latina-mamă, iar multe cuvinte la baza cărora stă limba latină sunt
răspândite în alte limbi moderne, precum engleza. Mai mult, în lumea vestică medievală, pentru mai
mult de o mie de ani, latina a fost o lingua franca, fiind limba învățată și vorbită pentru conducerea
afacerilor Bisericii Romano-Catolice și soluționarea problemelor de ordin științific, cultural și politico-
juridic. Mai târziu a fost înlocuită de franceză, în secolul al XVIII-lea, și de engleză la sfârșitul secolului al
XIX-lea. A rămas limba formală a Bisericii Romano-Catolice chiar și în ziua de astăzi, ceea ce include și
statutul său de limbă oficială a Vaticanului

Limbile romanice nu au derivat din latina clasică, ci mai degrabă din latina vulgară (latina vulgaris). Latina
și retoromana (nu româna) diferă prin faptul că retoromana (sau romanșa, vorbită în două-trei cantoane
estice ale Elveției de circa 55 000–65 000 de oameni) are accentul distinctiv, în timp ce latina are o
lungime a vocalelor distinctivă.

În limbile italiană și sardă (sardo logudorese) există o lungime distinctivă a consoanelor și accent, pe
când în spaniolă doar un accent distinctiv. În limba franceză accentuarea se face qvasi-moton, pe absolut
fiecare silabă a oricărui cuvânt (în vorbire), astfel făcând accentul nedistinctiv. În română accentul este
folosit doar în vorbire (cu foarte rare excepții, a se vedea „copíi” și „cópii”). Destul de interesant, dar
semnificativ pentru evoluția lor, româna și engleza, deși aparent relativ îndepărtate, sunt singurele limbi
europene moderne ce au o variabilitate de utilizare a accentului, ce poate fi numită în chip elegant,
accentuare „neobișnuită”.

O altă deosebire între latină și limbile romanice, cu excepția românei, este faptul că acestea și-au pierdut
terminațiile cazuale ale majorității cuvintelor (excepție fac unele pronume). Româna este încă echipată
cu mai multe cazuri (deși unele, cum ar fi ablativul, nu mai sunt reprezentate). De remarcat sunt cazurile
substantivelor, ce se regăsesc nuanțat în limba germană (patru cazuri în limba germană, cinci în limba
română), care este o limbă germanică, sau extrem de sofisticat (16 cazuri), precum în limba finlandeză,
limbă fino-ugrică.