Ref istoria romaniei

Prin istoria României se înțelege, în mod convențional, istoria regiunii geografice românești precum și a
popoarelor care au locuit-o și care, pe lângă diferențele culturale specifice și transformările politice, au
dotat-o cu o identitate specifică, identitate care în timp a condus la recunoașterea României drept
subiect istoric de sine stătător. Într-o accepțiune mai restrânsă, prin istoria României se înțelege doar
istoria statului unitar, adică istoria statului modern România, a Regatului României și a formelor de
organizare intermediare, precum și a evenimentelor care au dus la formarea sa ca stat național.

Teritoriul de astăzi al României a fost locuit începând cu circa acum 40.000 de ani, în paleoliticul superior,
când popoarele aparținând culturii arheologice aurignaciene au sosit în estul Europei din Orientul
Apropiat: în Peștera cu Oase din zona Anina au fost găsite astfel unele dintre cele mai vechi rămășițe ale
oamenilor moderni găsite în Europa.[1][2] Fosilele, provenind de la trei indivizi (numiți de cercetători
„Oase 1”, „Oase 2” și „Oase 3”), au fost datate la o vechime de 35.000 de ani, sau 40.500 folosind date
calibrate.[3]

Epoca pietrei este reprezentată prin descoperiri arheologice pe tot cuprinsul țării. În neolitic, pe teritoriul
țării era răspândită cultura Cucuteni, o civilizație care a reprezentat apogeul popoarelor ce trăiau înainte
de venirea triburilor indo-europene. Peste triburile de agricultori sedentari de la sfârșitul neoliticului, au
venit triburi de păstori din stepele nord-pontice, care sunt presupuse neamuri indo-europene.[4]

Ipoteza prezenței hominizilor pe pământul românesc este sprijinită de unele descoperiri de pe Valea
Dârjovului, unde s-au găsit de curând unelte de prund și așchii tăioase lucrate din cremene. La Dârjov s-
au găsit și câteva toporașe de mână lucrate din bolovani de silex și cuarțit, prin tehnica de cioplire
bifacială, caracteristică culturii abbevilliene.[5]

La mijlocul mileniului al VII-lea î.Hr. în SE Europei societatea omenească cunoștea profunde transformări.
Un nou mod de viață aducea achiziții fundamentale pentru civilizația europeană: agricultură, arhitectură,
meșteșuguri, practici funerare. Unul dintre cele mai spectaculoase aspecte ale noii societăți îl reprezintă
apariția plasticii concretizată într-o diversitate de statuete antropomorfe și zoomorfe. Acestea sunt
probabil materializări ale unei complexe vieți spirituale, ale sacrului.[6] Astfel, pe teritoriul României s-au
găsit urme ale unor civilizații vechi, printre care și Hamangia. Aceasta a fost o cultură a neoliticului
mijlociu din Balcani a cărei evoluție se plasează în a doua jumătate a mileniului VI î.Hr. Ea s-a dezvoltat în
Dobrogea, sud-estul Munteniei și nord-estul Bulgariei, fiind originară din nord-estul Mediteranei și
aparținând unui curent cultural care cuprinde și culturile Vinča, Dudești și Karanovo.[7] Simboluri ale
acestei culturi sunt Gînditorii descoperiți în 1956 de Nicolae Hartuchi, într-o necropolă de la Cernavodă
se află acum în Muzeul Național de Istorie a României.[8]