UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” DIN SUCEAVA

FACULTATEA DE ISTORIE ŞI GEOGRAFIE

DEPARTAMENTUL DE ŞTIINŢE UMANE ŞI SOCIAL POLITICE
DOMENIU DE STUDIU: ASISTENŢĂ SOCIALĂ

GHID PENTRU PRACTICA

DE SPECIALITATE A STUDENŢILOR

NOTĂ: Prezentul material este o schiță de documentare și activitate independentă sau în echipă,
și nu reprezintă vreun merit sau contribuție (drept de autor) a persoanei care susține laboratorul
de practică. Punctele sale de vedere nu sunt ilustrate întrutotul prin aceste conținuturi.
Completări se pot face utilizând literatura de specialitate. Bibliografia aferentă este precizată în
programa analitică
 CUPRINS GHID:

I. PRACTICA DE SPECIALITATE – COMPONENTĂ MAJORĂ ÎN

PROCESUL DE FORMARE A ASISTENTULUI SOCIAL

II. OBIECTIVE GENERALE ŞI SPECIFICE PRIVIND DESFĂŞURAREA

PRACTICII DE SPECIALITATE

III. VALORI ŞI PRINCIPII ETICE ÎN ASISTENŢĂ SOCIALĂ

IV. INȚELEGEREA RELAȚIEI DE SUPORT DINTRE ASISTENTUL

SOCIAL ȘI CLIENT IN PRACTICA ASISTENȚEI SOCIALE

V. ORGANIZAREA PRACTICII DE SPECIALITATE

VI. EVALUAREA PRACTICII DE SPECIALITATE

ANEXE

A1. EVALUAREA ACTIVITĂŢII STUDENTULUI DE CĂTRE

ÎNDRUMĂTORUL DIRECT DE PRACTICĂ

 I. PRACTICA DE SPECIALITATE – COMPONENTĂ MAJORĂ
ÎN PROCESUL DE FORMARE A ASISTENTULUI SOCIAL

Practica de specialitate reprezintă pentru studenţi cadrul de aplicare şi consolidare a

cunoştinţelor teoretice, cadrul desăvârşirii lor profesionale. Conştientizându-se importanţa
practicii de specialitate pentru procesul de formare în profil profesional, s-a creat şi dezvoltat un
model de organizare a perioadelor de practică, o metodologie de coordonare, îndrumare şi
evaluare a studenţilor practicieni.
În cadrul sistemului compus din valori, teorie şi practică, elemente definitorii pentru
profesia de asistent social, o semnificaţie fundamentală aparţine relaţiei teorie-practică. Problemă
îndelung dezbătută între specialişti, deopotrivă teoreticieni în domeniul ştiinţelor sociale şi
practicieni ai profesiei, relaţia teorie-practică este considerată în prezent ca o relaţie a cărei
rezolvare nu se poate pune în termeni de delimitare sau de ierarhizare, ci de dezvoltare
complementară şi aplicare în paralel, sincronizat.
Dezvoltarea asistenţei sociale este marcată de condiţii specifice politice, economice,
sociale, culturale, însă formarea profesională, perfecţionarea, specializarea reprezintă o
constantă: îmbinarea instruirii teoretice cu instruirea practică în cadrul unei articulaţii între
identitatea profesională şi schimbările din realitatea socială. Identificarea unor probleme sociale
nou apărute, depistarea unor nevoi specifice desprinse din activitatea practică vor conduce către
idei, concepte şi teorii noi, adecvate schimbării, îmbogăţind fondul teoretic al cunoaşterii de
specialitate. O bună cunoaştere teoretică va conduce către o bună cunoaştere practică.
Practica de specialitate a studenţilor de la Programul de studii Asistenţă Socială, a fost
abordată în cadrul procesului de formare profesională a viitorilor asistenţi sociali ca etapă
definitorie, în concordanţă cu complexitatea deosebită a profesiei, în contextul dinamicii impuse
de schimbarea socială.
Sistemul educaţional propriu profesiei urmăreşte atât identificarea şi sistematizarea
cunoştinţelor teoretice de bază şi adiacente pe care se bazează profesia, cât şi însuşirea
deprinderilor practice corespunzătoare.
Din punctul de vedere al instituţiei de învăţământ , etapa formării prin practică îşi propune
ca scopuri:
 să pună la îndemâna studentului posibilitatea integrării cunoştinţelor de specialitate cu
practica;
 să-i acorde studentului posibilitatea unei mai bune înţelegeri a teoriei prin experienţă
nemijlocită;
 să-l înzestreze pe student cu capacitatea îndeplinirii rolului şi responsabilităţilor
profesiei;
  să-i dezvolte studentului motivaţia pentru exercitarea profesiei de asistent social;
 să-i acorde studentului şansa de a fi informat direct, permanent;
 să-l îndemne pe student să-şi pună probleme şi să încerce să gândească soluţii;
 să pregătească studentul mai bine pentru ceea ce are de gând să devină, astfel încât să-şi
aleagă cu discernământ domeniul şi specialitatea pentru care va considera că are afinităţi
şi de care se va simţi atras.
Cadrul instituţional al formării prin practică este reprezentat de serviciile de asistenţă
socială din domeniul public şi agenţii, organizaţii sau fundaţii din domeniul ne-guvernamental,
unde studenţii îşi desfăşoară practica de specialitate. Prin plasamentul la locul de practică al
studenţilor se preconizează a se stabili o relaţie de colaborare utilă pentru fiecare dintre cei
implicaţi (cadru didactic – student - îndrumător de practică din instituţie).
 II. OBIECTIVE GENERALE ŞI SPECIFICE PRIVIND DESFĂŞURAREA PRACTICII
DE SPECIALITATE

1. Obiectivele generale:
 conştientizarea valorilor asistenţei sociale, a modului în care acestea se regăsesc în
teorie şi se aplică în activitatea practică;
 înţelegerea relaţiei dintre teorie şi practică în asistenţa socială;
 aplicarea cunoştinţelor teoretice la domeniile practice, specifice asistenţei sociale
individuale, de colectivitate şi de comunitate;
 cunoaşterea prin activitatea practică a realităţii sociale, a problematicii de asistenţă
socială şi a modului în care acestea se reflectă în politica socială a statului;
 cunoaşterea modului de organizare şi funcţionare a sistemului serviciilor de asistenţă
socială, a instituţiilor şi unităţilor din domeniu, a rolului acestora în procesul de
reintegrare socială a celor aflaţi în dificultate, cunoaşterea categoriilor de beneficiari
cărora se adresează, a dreptului şi procedurilor de acordare a asistenţei sociale, din
perspectiva legislaţiei sociale în vigoare;
 interiorizarea valorilor, principiilor, normelor morale ale profesiei, decurgând din codul
deontologic al profesiei de asistent social.

2. Obiectivele specifice:
 înţelegerea structurării organizatorice, a modului de funcţionare a instituţiei, a
competenţelor acesteia;
 cunoaşterea legislaţiei specifice şi standardelor de calitate a serviciilor unde efectuează
stagiile de practică
 clarificarea profilului asistentului social şi competenţelor acestuia în activitatea
practică;
 dobândirea abilităţilor şi deprinderilor necesare realizării unei legături directe cu
persoanele asistate;
 utilizarea corectă a observaţiei directe şi indirecte în cunoaşterea cazurilor, luarea în
considerare a tuturor condiţionărilor obiective şi subiective care caracterizează mediul
de viaţă al persoanelor asistate;
 dobândirea capacităţilor de utilizare a informaţiilor;
 colaborarea cu specialiştii din diferite domenii, deprinderea lucrului în echipă cu
aceştia.
 observarea modului de lucru al asistenţilor sociali, sub directa îndrumare a acestora
prin:
  observare indirectă (acces la unele documente de lucru, acte legislative);
 observare directă (participare la consultaţii, interviuri informale, întâlniri, vizite
cu persoane/familii asistate);
 analizarea unor situaţii;
 analizarea unor intervenţii, acţiuni.
 stabilirea conexiunilor între cunoştinţele teoretice şi cerinţele practice prin:
 definirea persoanei/familiei asistate social;
 definirea problematicii;
 conştientizarea rolului asistentului social în situaţii concrete;
 respectarea principiilor etice şi deontologice ale profesiei, în practica curentă.
La sfârşitul perioadei de practică studentul trebuie să deprindă abilităţi de observare, de
comunicare, să cunoască procedurile de atribuire ale unor drepturi de asistenţă socială. De
asemenea, studentul trebuie să fie edificat asupra aptitudinilor, capacităţii, resurselor proprii,
să-şi cunoască potenţialul individual faţă de profesia de asistent social pentru care se pregăteşte
şi să poată răspunde la întrebarea: „este aceasta profesia care mi se potriveşte cel mai bine?”
 III. VALORI ŞI PRINCIPII ETICE ÎN ASISTENŢĂ SOCIALĂ

Pentru ca un student să poată realiza stagiul de practică, acesta trebuie să cunoască în

prealabil valorile şi principiile etice în asistenţă socială:

Termenul de principiu etic poate fi definit ca totalitatea legilor şi noţiunilor de bază ale
unei discipline. Un principiu etic se referă la noţiunile de bază privind desfăşurarea unei vieţi
morale, acceptate în cadrul unei colectivităţi – în cazul nostru, noţiuni de bază în practica
asistenţei sociale.
Principiile etice specifice profesiei de asistent social se regăsesc în următoarele
afirmaţii:
1. Oamenii sunt capabili să facă propriile lor alegeri, să ia propriile decizii şi să înveţe
să-şi conducă propria viaţă. Ei trebuie lăsaţi şi încurajaţi să-şi asume responsabilităţile
propriilor decizii şi să-şi exercite libertatea.
2. Asistenţii sociali au responsabilitatea de a asista persoanele pentru ca acestea să
obţină maximum de independenţă. În relaţia de consiliere şi de sprijin,
profesionistul va întări încrederea în sine a asistatului şi demnitatea individului,
încurajând manifestările sale de independenţă.
3. Asistentul social are responsabilitatea de a interveni pentru modificarea acelor
factori sociali care au o acţiune defavorabilă asupra indivizilor, familiilor şi grupurilor.
4. Problemele de viaţă ale indivizilor se datorează, în general, lipsei deprinderilor şi a
mecanismelor de adaptare ale acestora. Formarea unei noi competenţe duce adesea la
rezolvarea problemelor şi la dezvoltarea personalităţii individului.
5. Oamenii sunt capabili să înveţe noi comportamente. Asistenţii sociali au
responsabilitatea să ajute oamenii să-şi descopere şi să-şi utilizeze capacităţile de
schimbare şi dezvoltare.
6. Deşi se acceptă ideea că originea problemelor de viaţă se află adesea în experienţele şi
evenimentele trăite anterior şi se ştie că analiza experienţelor trecute poate fi benefică,
totuşi, se apreciază că cele mai multe din dificultăţile în calea îmbunătăţirii
integrării sociale pot fi rezolvate prin centrarea atenţiei pe alegerile şi posibilităţile
prezente, prin mobilizarea potenţialului latent de adaptare al indivizilor.
7. Multe din problemele indivizilor îşi au originea în societate şi nu se datorează
indivizilor înşişi. Prin urmare, rezolvarea nu se poate limita la creşterea competenţelor
individuale, ci necesită implementarea unor măsuri de politică socială.
8. Oamenii au nevoie de conştiinţa valorii proprii şi de stimă de sine, pentru aceasta
având nevoie de confirmarea valorii lor din partea persoanelor semnificative din viaţa
lor.

Asistentul social poate contribui la creşterea stimei de sine a clienţilor în cadrul relaţiilor
 de consiliere, prin grijă, încurajare, acceptare.
9. Relaţia dintre asistentul social şi client poate deveni pentru acesta din urmă model
de relaţie deschisă, sinceră, autentică. Persoana asistată poate să preia modelul şi să îl
transpună asupra celorlalte relaţii ale sale.
10. Orice metodă de rezolvare a cazurilor de asistenţă socială trebuie să aibă în vedere
că mijloacele de a ajunge la un scop sunt tot atât de importante ca şi scopul.
Mijloacele folosite de asistentul social vor trebui să respecte demnitatea, dreptul la
autodeterminare şi la confidenţialitate ale asistatului.
11. Autocunoaşterea este o primă etapă necesară în procesul de dezvoltare şi schimbare
a persoanei.
12. Dreptul persoanelor asistate la propriile valori şi convingeri este inviolabil.
Asistenţii sociali au responsabilitatea de a oferi ajutor indivizilor, indiferent de
valorile şi convingerile acestora.
Principiile au la bază valorile fundamentale ale asistenţei sociale: furnizarea de servicii în
beneficiul clienţilor, justiţia socială, demnitatea şi unicitatea individului, importanţa relaţiilor
interumane, integritatea persoanei, autodeterminarea şi competenţa.:

1. Furnizarea de servicii în beneficiul persoanelor asistate

Scopul principal al activităţii asistentului social este acela de a asista persoanele aflate în
dificultate implicându-se în identificarea, înţelegerea, evaluarea corecta şi soluţionarea
problemelor sociale.
În toate demersurile sale, asistentul social acţionează cu prioritate în interesul persoanei asistate.
În situaţia în care interesul persoanei asistate reprezintă o ameninţare pentru comunitate /
membrii comunităţii, asistentul social are responsabilitatea de a îndruma persoana asistată şi de a
media în scopul armonizării intereselor parţilor implicate.
2. Justiţia socială
Asistenţii sociali promovează principiile justiţiei sociale.
Asistenţii sociali se asigura de egalitatea şanselor privind accesul persoanelor asistate la
informaţii, servicii, resurse şi participarea acestora la procesul de luare a deciziilor. Ei contestă şi
combat diferitele forme ale injustiţiei sociale precum: sărăcia, şomajul, discriminarea, excluderea
şi alte asemenea forme.
3. Demnitatea şi unicitatea persoanei
Asistenţii sociali respecta şi promovează demnitatea individului, unicitatea şi valoarea fiecărei
persoane.

Asistentul social nu trebuie sa practice, sa tolereze, sa faciliteze sau sa colaboreze la nici o forma
de discriminare bazata pe rasa, etnie, sex şi orientare sexuala, vârsta, convingeri politice sau
religioase, statut marital, deficienta fizica sau psihica, situaţie materiala şi/sau orice alta
preferinţa, caracteristica, condiţie sau statut.

4. Autodeterminarea
Asistentul social respecta şi promovează dreptul persoanelor asistate la autodeterminare.
Asistentul social sprijină persoanele asistate în eforturile lor de a-şi identifica şi clarifica
scopurile, în vederea alegerii celei mai bune opţiuni. Asistenţii sociali pot limita drepturile
persoanelor asistate la autodeterminare atunci când, în judecata profesională a asistentului social,
acţiunile prezente şi/sau viitoare ale persoanelor asistate prezintă un risc pentru ei înşişi şi/sau
pentru ceilalţi.
5. Relaţiile interumane
Asistenţii sociali recunosc importanţa fundamentală a relaţiilor interumane şi le promovează în
practica profesională. Asistenţii sociali încurajează şi întăresc relaţiile dintre persoane cu scopul
de a promova, reface, menţine şi/sau îmbunătăţi calitatea vieţii persoanelor, familiilor,
grupurilor, organizaţiilor şi comunitatilor.
6. Integritatea
Asistenţii sociali acţionează cu onestitate şi responsabilitate în concordanţă cu misiunea profesiei
şi normele etice profesionale.
7. Competenţa
Asistenţii sociali trebuie să îşi desfăşoare activitatea numai în aria de competenţă profesională
determinată de licenţa, expertiza şi exprienţa profesională. Asistenţii sociali au obligaţia de a-şi
îmbunătăţi permanent cunoştinţele şi deprinderile profesionale şi de a le aplica în practica.
Asistenţii sociali contribuie la îmbunătăţirea şi dezvoltarea bazei de cunoştinţe a profesiei.
IV. INȚELEGEREA RELAȚIEI DE SUPORT DINTRE ASISTENTUL SOCIAL ȘI
CLIENT IN PRACTICA ASISTENȚEI SOCIALE

O sursă importantă de sprijin, în special acolo unde sursele informale (familia,

prietenii, colegii, vecinii etc.) nu există sau nu sunt suficient mobilizate, serviciile de asistenţă
socială devin extrem de necesare pentru prevenirea apariţiei disfuncţiilor şi integrarea socială
a persoanei aflate în dificultate. În cadrul acestor servicii, relaţiile suportive create între
asistentul social şi beneficiari se constituie în cadrul esenţial al procesului de asistenţă socială.

Asistenţa socială
“Arta în care cunoaşterea ştiinţei relaţiilor umane şi a deprinderilor de relaţionare
este folosită pentru a mobiliza capacităţi latente existente în orice individ, astfel încât acesta
să fie mai bine adaptat la stresul vieţii de zi cu zi.” (1949, Biesteck)

RELAȚIA Asistent social - Client

Ce este?
• sufletul asistenţei sociale, în timp ce evaluarea, identificarea nevoilor şi intervenţia
sunt trupul acesteia (cele două sunt oricum inseparabile);
• cadrul în care cunoştinţele despre natura umană sunt puse în valoare spre beneficiul
clientului;
• un tip special de relaţie interpersonală;
• interacţiunea dinamică a atitudinilor, emoţiilor, comportamentelor, interacţiune
apărută între client şi asistentul social, în scopul adaptării mai bune a clientului la
cerinţele mediului în care trăieşte”.

Obiectivele relaţiei dintre asistentul social şi client sunt:

• sprijinirea clientului în depăşirea unor situaţii problematice de viaţă;
• satisfacerea nevoilor psihosociale ale clientului;
• crearea unei atmosfere în care clientul să se simtă liber să comunice şi să colaboreze în
condiţii de securitate psihoemoţională cu asistentul social.
 INDIVID MEDIU
COMPORTAMENT
ATITUDINI CONDIŢII CLIENT
CLIENT SOCIALE • asertiv
• agresiv
• evitant

Nevoi psihosociale

ATITUDINI
ASISTENT CONDIŢII COMPORTAMENT
SOCIAL SOCIALE ASISTENT SOCIAL

Fig. III.2. Schema de evaluare a relaţiei interpersonale dintre asistentul social şi client

Atitudini implicate în relaţia asistent social – client

A. Nevoile psihosociale ale clienţilor reprezintă:
• surse ale atitudinilor, reacţiilor emoţionale, comportamentului clientului;
• chiar şi atunci când clienţii cer ajutor material sau financiar, cererea lor include
şi satisfacerea implicită a unor nevoi psihosociale complexe;
• satisfacerea lor implică, deseori, stabilirea unor relaţii interpersonale;
• clienţii pot sau nu pot fi conştienţi de aceste nevoi;
• satisfacerea lor are impact asupra relaţiei cu clienţii şi asupra atitudinilor acestora;
• tipuri de nevoi psihosociale:

- de a fi considerat o fiinţă umană, nu un caz;

- de a exprima liber sentimente şi emoţii (pozitive sau negative) pentru a se
simţi ei înşişi;
- de a fi acceptat ca o persoană, demnă, de valoare, indiferent de gradul
de dependenţă, vulnerabilitate, număr de eşecuri din viaţă;
- de a fi înţeles şi de a i se răspunde la sentimentele exprimate;
 - de a nu fi judecat sau condamnat pentru dificultatea în care se află;
- de a alege şi a decide cu privire la propria viaţă;
- de confidenţialitate;

B. Atitudinile şi rolul lor în relaţia asistent social-client sunt:

 reacţii evaluative favorabile sau nefavorabile faţă de ceva sau cineva, reacţie
datorată
sistemelor de valori cu care operează individual;
 se exteriorizează în comportament;
 relaţia dintre asistent social şi client reprezintă un schimb între două surse de energie;
 interacţiunea asistent-client este una emoţională, atitudinală, dinamică, cu intensitate
şi externalităţi diferite;
 componenta emoţională nu încetează atâta timp cât relaţia asistent social-client există;
 satisfacerea anumitor nevoi creează anumite sentimente şi se exteriorizează
prin comportamente verbale/ nonverbale;
 creează disponibilitatea clientului de a fi ajutat.

Obiectivele comunicării în relaţia asistent social - client

Comunicarea presupune schimbul de mesaje între două sau mai multe persoane,
grupuri etc. Dar, de ce comunicăm? Pentru că pentru noi, oamenii, este indispensabil, chiar
obligatoriu, să putem intra in contact cu semenii noştri.
Orice rol cotidian stabileşte o legătură între noi şi unul sau mai mulţi alţi indivizi, ceea
ce ridică probleme de adaptare şi, eventual, neînţelegeri şi conflicte. Privită ca proces în
desfăşurare, comunicarea constă în transmiterea şi schimbul de informaţii, întrebări, stări
afective, dorinţe, comenzi, decizii, judecăţi de valoare. Toate acestea au scopuri finale bine
definite- obţinerea de efecte la nivelul celui ce receptează mesajul.
Comunicăm pentru:
- a informa;
- a convinge;
- a impresiona;
- a provoca o reacţie, o acţiune;
- a amuza;
- a ne face înţeleşi;
- a ne exprima punctul de vedere;
 - a obţine o schimbare de comportament sau atitudine.
Unul dintre elementele centrale ale comunicării este deci mesajul transmis.

Cele patru scopuri principale sunt:

- mesajul să fie receptat;
- mesajul să fie înţeles;
- mesajul să fie acceptat;
- mesajul să producă o reacţie.

În general, pentru ca aceste scopuri să fie atinse, trebuie îndeplinite, bineînţeles,

condiţiile de bază ale comunicării, dintre care amintim: existenţa a cât mai puţine bruiaje,
factori care ţin de cei ce comunică, dar şi de mediu şi care pot împiedica receptarea mesajului
în bune condiţii; folosirea aceluiaşi mod de codificare a mesajului, pentru ca acesta să poată fi
decodificat şi înţeles.
De asemenea, este necesară şi o anumită disponibilitate din partea receptorului de a
accepta mesajul, de a fi de acord cu ce transmite celălalt (interlocutorul). Mai mult, acea
reacţie- schimbarea de comportament sau atitudine- va apărea în funcţie de cât de important
este pentru receptor mesajul.

Dar, schimbarea nu apare dintr-odată, ci în mai multe etape. Acestea sunt:

1) negarea - prima reacţie, de respingere. Ceva nou şi necunoscut nu poate fi imediat

acceptat;
2) apărarea - din cauza bulversării sistemului său de valori, individul încearcă să se
apere (să îşi apere credinţele, modul lui de a se comporta de până atunci);
3) excluderea - individul îşi dă seama de faptul că schimbarea este unica soluţie pentru
rezolvarea problemelor sale;
4) adaptarea - e acea perioadă în care individul achiziţionează noile cunoştinţe, iar el
trebuie să le îmbine cu cele pe care le avea până în acel moment, ţinând cont şi de condiţiile
concrete de mediu în care trăieşte;
5) preluarea mesajului (internalizarea) - este etapa finală; individul s-a adaptat noului sistem şi
îşi dă seama de noul său comportament şi de beneficiile acestuia
 V. ORGANIZAREA PRACTICII DE SPECIALITATE

Coordonarea şi îndrumarea în practică a studenţilor începe prin explorarea

complexă a contextului educaţional, profesional şi organizatoric. Această etapă cuprinde
o serie de activităţi, demersuri şi măsuri organizatorice, atât cu privire la studenţi, cât mai
ales cu privire la instituţiile cu care se colaborează pentru realizarea procesului instruirii
practice a studenţilor.
Perioada de debut a stagiului practic de specialitate a studenţilor este considerată
o etapă în sine, datorită importanţei pe care o are pentru student în legătură cu evoluţia sa
ulterioară. Dobândirea cunoştinţelor prin formarea practică de specialitate vor da ulterior
studentului posibilitatea orientării către opţiunea corectă în alegerea domeniului de
exercitare a profesiei, conform aptitudinilor, afinităţilor, valorilor proprii, conform
identităţii sale.
Perioada de desfăşurare propriu-zisă a programului de instruire pentru practică
începe cu familiarizarea acestuia cu locul de practică. În primele zile ale stagiului de
practică, studenţii pot avea acces la informaţii cu privire la: profilul instituţiei,
organizarea instituţiei, cunoaşterea locului şi rolului ei în cadrul sistemului de asistenţă
socială, a obiectivelor ei şi a metodologiei de lucru şi a altor informaţii necesare
studentului. După parcurgerea stagiilor de practică în specialitate, studentul va trebui să
cunoască atribuţiile şi competenţele profesiei, care este locul şi rolul asistentului social
în protecţia socială, rolul său în relaţia cu persoanele, grupurile, comunităţile pentru
care trebuie să lucreze, cu colegii şi cu specialişti din alte profesii, care sunt cerinţele
diferitelor domenii de activitate, să-şi contureze profilul profesional
Faza de încheiere cuprinde stabilirea calificativelor cuvenite fiecărui student. La
rândul lui, studentul are ocazia să facă o evaluare globală, finală a activităţilor din
instituţie şi a oamenilor cu care a lucrat, să-şi exprime punctul de vedere despre calitatea
experienţei dobândite, să facă propuneri pentru viitor, pentru sine şi ceilalţi colegi.
Dobândirea cunoştinţelor prin formarea practică de specialitate vor da ulterior
studentului posibilitatea orientării către opţiunea corectă în alegerea domeniului de
exercitare a profesiei, conform aptitudinilor, afinităţilor, valorilor proprii, conform
identităţii sale.

14
 VI. EVALUAREA PRACTICII DE SPECIALITATE

Perioadele practicii de specialitate semestriale se vor finaliza cu un colocviu, la

sfârşitul semestrului. Colocviul va verifica nivelul cunoştinţelor practice, însuşirea unor
norme, atitudini profesionale dobândite de către student în perioada stagiului.
Evaluarea activităţii practice a studentului va fi realizată în urma prezentării de
către studentul practicant a unui dosar care va conţine următoarele:
 Descrierea instituţiei de practică: Specificul instituţiei şi obiectul de activitate,
activităţile instituţiei, personalul din instituţie, organigrama instituţiei şi
regulamente dacă pot fi oferite;
 Jurnal de practică este un instrument de lucru, atât de evaluare, cât şi de auto-
evaluare a studentului, care reflectă pe de o parte natura şi diversitatea activităţilor
desfăşurate, iar pe de altă parte evoluţia cunoştinţelor practice dobândite. În
jurnalul de practică studenţii vor menţiona activităţile concrete desfăşurate în
cadrul instituţiilor unde îşi desfăşoară stagiul de practică şi vor prezenta cazurile
în soluţionarea cărora au fost implicaţi, cu respectarea principiului
confidenţialităţii. Menirea acestui jurnal este de a fi un instrument de învăţare şi
va conţine informaţii care decurg din observarea directă sau indirectă asupra
realităţii obiective şi nu se vor transcrie în el impresii referitoare la trăiri
personale, percepţii ale unor elemente irelevante ca experienţă profesională.
 Două studii de caz per instituţie de practică (practica de specialitate se va
realiza la 2-3 instituţii): studiul de caz constituie o procedură de integrare a mai
multor modalităţi de culegere a materialului empiric (observaţie, interviu etc.)
prin abordarea unei entităţi sociale.
 Evaluarea îndrumătorului de practică: îndrumătorul de practică din instituţie
va realiza o caracterizare a activităţii studentului, însoţită de un calificativ şi va
ţine seama de criterii referitoare la frecvenţă, comportament faţă de instituţie,
seriozitatea îndeplinirii unor activităţi practice recomandate, abilităţile de
relaţionare cu beneficiarii, precum şi alte criterii de evaluare specifice instituţiei
(Vezi Anexa 1)

15
 Adeverinţă de la instituţia de practică: în adeverinţă se precizează numărul de
ore de practică. Studentul trebuie să efectueze un număr de 90 de ore de practică.
În functie de instituţiile de practică unde studentul îşi realizează stadiul, se împart
numărul de ore (Ex: 2 instituţii- 45 ore/instituţie; 3 instituţii- 30 ore /instituţie)

Studiul de caz
(repere metodologice într-o concepţie sistemică)

1. Prezentarea cazului şi a problemei sale

A.Descrierea identităţii asistatului (o persoană, o familie, un grup sau o
comunitate). Vor fi notate datele care circum-scriu identitatea cazului.
B.Prezentarea problemelor aşa cum au fost ele receptate de la client, precum şi a
problemelor considerate importante de către asistent.
C.Specificarea problemei sau a problemelor asupra cărora s-a lucrat în procesul de
asistenţă.

2. Istoricul problemei
A. Circumstanţele în care s-a recurs la asistenţa socială; se notează dacă cererea a
venit din partea asistatului sau din partea altor persoane sau a unor organizaţii.
B. Eforturile anterioare ale clientului, încercările sale premergătoare de a cere
ajutor, efectele acestora.
Evaluarea capacităţilor, a resurselor, a relaţiilor, a caracteristicilor, a
nevoilor şi a slăbiciunilor persoanei
A. Subsistemul individual:
1. Caracteristicile fizice, biologice (starea de sănătate, de nutriţie), mintale,
cognitive (capacitatea de înţelegere, de rezolvare de probleme, de evaluare, de
decizie), motiva-ţional-emoţionale;
2. Experienţele anterioare de viaţă (evenimente privind traseul individual,
cel şcolar, aspecte legate de dezvoltare, de sănătate, de relaţionare, de adaptare)

16
 3. Nevoile actuale individului, atât cele apreciate ca obiectiv necesare cât şi
cele considerate doar subiective
4. Consecinţele problemei asupra clientului-ţintă
B. Subsistemul familial şi interpersonal
1.În studiul de caz se va menţiona modul în care funcţionează relaţiile
interpersonale în cadrul dinamicii familiei, în relaţiile de la locul de muncă sau
din mediul şcolar al clientului.
2.Vor trebui notate cele ce se cunosc despre aşteptările de rol (faţă de ceilalţi şi
faţă de la propria persoană) şi modul de îndeplinire a rolurilor sociale. Sunt
deosebit de semnificative datele privind statutul financiar al persoanei şi al
familiei sale.
3.Se vor nota nevoile familiei.
C. Subsistemul organizaţional
Se vor menţiona relaţiile individului cu instituţiile, organizaţiile,
comunităţile şi asociaţiile de care aparţine individul, ca de exemplu, şcoala, locul
de muncă, biserica, asociaţii de voluntari etc.)

3. Prezentarea derulării intervenţiei: obiectivele ţintite, planul de intervenţie şi

procesul de rezolvare a problemei, metodele de intervenţie propuse spre a fi
folosite.
 Cum a fost abordată problema aleasă
 Care a fost direcţia dorită pentru schimbare
 Care au fost obiectivele principale şi cele intermediare ale clientului, respectiv
ale asistentului social
 Care au fost planul şi etapele la care aţi asistat/participat în rezolvarea cazului
 Descrierea metodelor şi prezentarea datelor bibliografice (de exemplu, metoda
centrării pe sarcină, a centrării pe client, a rezolvării de probleme, a modelării
rolurilor, analiza raţional-emoţională, cea a grupului psihodramatic, terapia
familială etc.)
 Sarcini implementate, de cine şi în ce ordine (incluzând referinţe şi colaborarea
cu alte persoane)

17
  Ce probleme suplimentare au apărut
 Ce legături noi s-au stabilit, care au contribuit la rezolvarea problemei date
 Ce deficienţe s-au constatat în sistemul clientului sau în contextul său de viaţă,
care au afectat rezolvarea problemei
 Ce posibilităţi şi limite ale agenţiei (în cadrul căreia funcţionează asistentul) au
reieşit pe parcursul procesului de sprijin acordat asistatului
 Durata planificată şi cea realizată a intervenţiei la care aţi asistat/participat
 Care a fost contribuţia membrilor familiei la succesul intervenţiei
 Ce aţi face sau aţi planifica acum în mod diferit?

4. Evaluarea muncii de asistenţă

Descrierea rezultatelor şi compararea lor cu rezultatele aşteptate
 Cum au fost depăşite obstacolele anticipate şi cele neaşteptate
 Metodele folosite pentru măsurarea şi evaluarea rezultatelor.
 Cum a fost implicat individul în evaluarea propriului său progres.

În situaţia în care studentul va efectua stagiul de practică la o instituţie unde

nu se lucrează în mod direct cu cazuri sociale, se vor descrie proiectele/acţiunile în
desfăşurare în care a fost implicat studentul.

18
ANEXA 1
Evaluarea activităţii studentului de către îndrumătorul direct de practică
Instituţie: ________________________________________________________________________
Serviciu / Departament: ________________________________________________________________________
Îndrumător practică: ________________________________________________________________________
Student: ________________________________________________________________________

Criterii de evaluare Foarte bine Bine Satisfăcător Suficient Insuficient

A. Folosirea eficientă a timpului de lucru

 Prezenţă 5 4 3 2 1

Punctualitate 5 4 3 2 1

Respectarea programului de lucru 5 4 3 2 1
 Rezolvarea la timp a sarcinilor ce i-
5 4 3 2 1
au repartizate

B. Comportamentul faţă de instituţie

 Interesul şi dorinţa de a cunoaşte

5 4 3 2 1
specificul instituţiei
 Respect faţă de rolul şi scopul
5 4 3 2 1
instituţiei
 Atitudine corectă şi profesională
5 4 3 2 1
faţă de echipă

C. Comportament faţă de beneficiari

 Atitudine nediscriminatorie 5 4 3 2 1

Suport şi înţelegere faţă de nevoi 5 4 3 2 1

D. Interes pentru dobândirea deprinderilor şi abilităţilor necesare profesiei

 Seriozitate şi perseverenţă în
5 4 3 2 1
activitatea desfăşurată
 Preocupare pentru a învăţa din
5 4 3 2 1
experienţele practice

Deprinderea lucrului în echipă 5 4 3 2 1
 Capacitatea de aplicare a teoriilor
5 4 3 2 1
învăţate în practică

Spirit de iniţiativă 5 4 3 2 1

Calificativul general 5 4 3 2 1

Data: ____________ Semnătură îndrumător:__________________________

19