Stau, mă uit la ceruri, în a lor senin

Trista mea vedere uimit rătăceşte.

Mă uit şi la soare: de lumină plin
El încălzind lumea pururea luceşte.

Dar soarele, cerul nu sunt depărtate,

Iar legea naturii pe om a oprit
Cu ţărna-mpreună să poată străbate
Mai sus decât este el înmărginit.

Privesc mândrul vultur cum se-naripează,

Cum fâlfâie-n aer zburând peste nori;
Cum falnic răspică a soarelui rază,
Se urcă, se pierde din ochi muritori.

O! Atunci mâhnirea sufletu-mi apasă,

Atunci îmi plec capul şi adânc oftez:
Omule! fiinţă slabă, ticăloasă,
De ce după vultur nu poţi să urmezi!

Dar de-odată gândul în mine răsare

Ca un fulger iute, ce e plin de foc,
Se-nalţă la ceruri, trece peste soare,
Şi cu neastâmpăr cată în alt loc.

Toate le cuprinde, toate le măsoară,

Află a lor timpuri, regule şi curs,
Plin de nemurire mai departe zboară
La poarta veciei, la cel nepătruns!