EFICIENŢA ACTIVITĂŢII

AVOCATULUI POPORULUI
 Apariţia şi dezvoltarea instituţiei ombudsmanului

Acceptarea complexităţii vieţii economico-sociale la nivel mondial a condus

firesc la creşterea semnificativă a atribuţiilor puterii legislative şi implicit a
administraţiei publice. Acest lucru s-a reflectat şi în relaţiile dintre cetăţeni şi
autorităţile publice, nu de puţine ori conlucrarea dintre aceştia având de suferit. Ca
atare, cetăţenii şi-au pierdut încrederea în aceste structuri uneori manifestând
dezinteres faţă de ele. Din această perspectivă apar adeseori conflicte serioase, al
căror mod de soluţionare nu lasă indiferente autorităţile respective. Ca urmare, unele
ţări au introdus in sistemul juridic naţional o instituţie receptată din practica
parlamentară suedeză – Ombudsmanul – care are rolul de a analiza şi soluţiona
plângerile cetăţenilor prin care aceştia pretind că le-au fost încălcate drepturile de
către funcţionarii publici sau autorităţile administraţiei publice1.
În accepţiunea actuală, termenul “ombudsman” - şi instituţia ca atare -
semnifică ideea asigurării unui control independent asupra administraţiei, realizat în
principal prin examinarea plângerilor formulate de cetăţenii lezaţi.
Exercitarea unui control eficient asupra executivului este esenţială în regimurile
liberale. Ea exprimă un aspect fundamental al relaţiei dintre guvernanţi si guvernaţi,
respectiv dintre puterea executivă şi cetăţean. Astfel fiind, universalitatea controlului
asupra administraţiei la iniţiativa persoanelor particulare este un principiu de ordin
public fundamental în regimurile liberale.
S-a afirmat de multe ori că “maşinăria guvernamentală” este instituită pentru a
proteja drepturile guvernanţilor asupra celor guvernaţi si nu invers2, dar că - pentru
limitarea puterii guvernanţilor - s-au impus constituţionalismul, statul de drept,
controlul constituţionalităţii legilor, autonomia locală.

1
 Toate aceste idei subliniază necesitatea asigurării unor temeinice garanţii în
favoarea individului şi a respectării drepturilor sale. Acestui deziderat îi corespunde şi
ideea de ombudsman.
Instituţia a cunoscut o îndelungată si interesantă evoluţie. Experienţa Ţărilor
Scandinave a demonstrat că ombudsman-ul poate fi eficient, dacă are suficientă
personalitate si autoritate morală. De asemenea, eficienţa instituţiei ombudsmanului
depinde şi maniera de lucru a acesteia, de aprecierea şi sprijinul opiniei publice şi, nu
în ultimul rând, de receptivitatea şi suportul autorităţilor publice.
Meritul, în acest sens, revine, în primul rând Suediei, ţara care a creat instituţia
originară (si originală) a ombudsman-ului prin Constituţia de la 1809. Anterior însă,
în această ţară, exista practica ca Riksdag – Parlamentul – să numească un
împuternicit al său, învestit cu prerogativa de a cerceta şi soluţiona plângerile
persoanelor vătămate în drepturile lor prin abuzuri ale administraţiei regale.
În ceea ce priveşte încrederea cetăţenilor în capacitatea ombudsmanului de a-i
apăra drepturile şi libertăţile, merită amintit că în Suedia, în primii 100 de ani de la
înfiinţare, instituţia primea sub 100 de cereri pe an, în prezent însă confruntându-se cu
peste 3500 de plângeri anual.
Ulterior, instituţia Ombudsmanului a căpătat un caracter universal 3 fiind
întâlnită pe toate continentele - indiferent dacă este consacrată la nivel naţional sau
regional, sau dacă atribuţiile sale sunt generale sau specializate pe domenii – sub
diverse denumiri: Mediateur de la Republique (Franţa), Defensor del Pueblo (Spania),
Provedor de Justicia (Portugalia), Volksanwaltschaft (Austria), Difensore Civico
(Italia), Parliamentary Commissionner for Administration (Marea Britanie), Avocatul
Poporului (România)ş.a.
În vederea promovării ombudsmanilor , aceştia s-au asociat în diferite
organizaţii mondiale sau regionale4, de genul Institutul European al Ombudsmanului
(cu sediul central în Innsbruck, Austria) şi Institutul Internaţional al Ombudsmanului

2
(organizaţia mondială înfiinţată în 1978), organizaţii la care şi Avocatul Poporului
este afiliat (1998).
Instituţia Avocatului Poporului în România

Aşa cum am amintit anterior, una dintre cele mai vechi instituţii prin care
Parlamentul controlează activitatea administraţiei publice o constituie ombudsmanul
suedez, împuternicit al puterii legislative pentru a cerceta plângerile supuşilor regelui
împotriva actelor ilegale ale administraţiei regale.
Prin urmare, ombudsmanul este un funcţionar parlamentar independent, a cărui
crucială atribuţie constă în examinarea şi soluţionarea plângerilor cetăţenilor în
situaţii de abuz şi (sau) de neglijenţă administrativă. El este, însă, motivat şi de şansa
concilierii petiţionarului cu administraţia, de înlesnirea comunicării între aceşti actori
importanţi ai vieţii publice5.
Instituţia ombudsmanului cunoaşte două forme importante6: ombudsmanul cu
competenţă generală – care are misiunea de a primi toate plângerile cetăţenilor
contra exceselor şi abuzurilor administraţiei, de a face anchete şi de a interveni pe
lângă guvern – şi ombudsmanul cu competenţă specială – care controlează anumite
servicii publice, ca de exemplu armata, în Germania.
Constituantul român receptează şi el din practica internaţională a garantării şi
asigurării drepturilor fundamentale ale omului, instituţia ombudsmanului, care, la noi,
se regăseşte sub denumirea de Avocatul Poporului. Această denumire a fost
preferată de către Adunarea Constituantă din 1991 pentru că exprimă cel mai clar şi
mai pe înţelesul tuturor rolul şi semnificaţiile juridice ale acestei instituţii7.
În literatura de specialitate, alţi autori8 găsesc această traducere a
ombudsmanului prin termenul de Avocat al Poporului ca fiind nefericită, opinie pe
care reţinem şi noi. Acest termen sugerează, mai degrabă, ideea de apărător şi
nicidecum pe aceea de funcţionar imparţial, care trebuie să examineze plângerile

3
cetăţenilor şi să distingă între situaţiile de abuz sau de neglijenţă administrativă şi cele
de suspiciune nejustificată a petiţionarilor. Aşadar, rolul său nu constă în blamarea cu
orice preţ a autorităţilor publice, ci în îndeplinirea unei funcţii de mediere.
Avocatul Poporului îşi găseşte reglementarea constituţională în articolele 58-60
ale Constituţiei României revizuite9. De asemenea, sub aspectul legislaţiei în
vigoare, Avocatul Poporului funcţionează în conformitate cu Legea nr.37 din 1995
cu privire la organizarea şi funcţionarea Avocatului Poporului 10 şi a Regulamentului
său de organizare şi funcţionare11.
În reglementarea legală a ţării noastre, Avocatul Poporului apare ca o autoritate
publică autonomă şi independentă faţă de celelalte autorităţi publice, prin intermediul
căreia Parlamentul controlează şi asigură respectarea drepturilor şi libertăţilor
cetăţenilor în raporturile lor cu autorităţile publice. În acest scop, din oficiu sau la
cererea persoanelor lezate în drepturile sau libertăţile lor, constată sau verifică faptele
de încălcare a drepturilor şi a libertăţilor, sesizând autorităţile competente în vederea
restabilirii legalităţii şi a reparării prejudiciilor cauzate. Exercitarea acestui control
asupra administraţiei publice presupune asigurarea unei autentice independenţe a
acestei instituţii, chiar dacă el este numit de Parlament şi este obligat să prezinte celor
două Camere ale Parlamentului rapoarte, anual, sau la cererea acestora. Caracterul
independent al activităţii sale nu înseamnă, însă, că Avocatul Poporului s-ar putea
substitui altor autorităţi publice, mai ales acelora care au atribuţia de a apăra
drepturile şi libertăţile cetăţenilor12.
Însă, ceea ce poate compromite independenţa acestei autorităţi publice este
tocmai dependenţa sa de structurile executivului, întrucât el prezintă rapoarte în faţa
Parlamentului sau a Primului ministru. Aceasta reprezintă, cu siguranţă, cea mai gravă
lacună a sistemului românesc a ombudsmanului, şi asta deoarece această subordonare
va împiedica Avocatul Poporului să examineze în mod obiectiv plângerile cetăţenilor
îndreptate împotriva structurilor puterii executive13.

4
 Tocmai de aceea, legea organică prevede că Avocatul Poporului nu poate fi
supus unui mandat imperativ sau reprezentativ şi nimeni nu îl poate obliga să se
supună instrucţiunilor sau dispoziţiilor sale.
În acelaşi cadru de ocrotire a activităţii instituţiei, Avocatul Poporului şi
adjuncţii săi nu pot fi membri ai vreunui partid politic şi nu răspund juridic pentru
opiniile exprimate sau pentru actele pe care le îndeplinesc, cu respectarea legii, în
exercitarea atribuţiilor legale. Pentru a se evita orice acţiuni judiciare abuzive,
îndreptate asupra Avocatului Poporului şi a adjuncţilor lui, ei pot fi urmăriţi şi trimişi
în judecată penală, dar nu pot fi reţinuţi, percheziţionaţi sau arestaţi, fără încuviinţarea
prealabilă a preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, respectiv fără
încuviinţarea prealabilă a Avocatului Poporului, în cazul adjuncţilor lui.
În privinţa incompatibilităţilor, legea noastră fundamentală revizuită exceptează
funcţiile didactice din învăţământul superior de la interdicţia Avocatului Poporului şi
a adjuncţilor lor de a ocupa orice altă funcţie publică sau privată. Desigur această
excepţie de strictă interpretare nu poate afecta independenţa Avocatului Poporului.
În continuarea lucrării noastre, ne vom opri la câteva precizări care privesc
organizarea şi funcţionarea acestei instituţii fundamentale14 care a stârnit, probabil,
cele mai contradictorii şi mai aprinse dezbateri.
Pentru exercitarea corespunzătoare a atribuţiilor conferite de lege şi pentru
atingerea scopului prevăzut de Constituţie, autorităţile publice sunt obligate să
comunice sau, după caz, să pună la dispoziţia Avocatului Poporului, în condiţiile
legii, informaţiile, documentele sau actele pe care le deţin în legătură cu cererile care
au fost adresate acestuia.
Mandatul de 5 ani al Avocatului Poporului, care poate fi reînnoit o singură dată,
începe pe data numirii sale de către cele două Camere ale Parlamentului în şedinţă
comună şi durează până la instalarea noului Avocat al Poporului. Mandatul încetează
înainte de termen în caz de demisie, de revocare, de incompatibilitate cu alte funcţii

5
publice sau private, de imposibilitate de a-şi îndeplini atribuţiile mai mult de 90 de
zile, ori în caz de deces.
Aşa cum am anticipat deja, Avocatul Poporului, în activitatea sa, este asistat de
doi adjuncţi. Aceştia asigură coordonarea exercitării atribuţiilor instituţiei, pe domenii
de activitate: a)drepturile omului, egalitate de şanse între bărbaţi şi femei, culte
religioase şi minorităţi naţionale; b)drepturile copilului, ale familiei, tinerilor,
pensionarilor, persoanelor cu handicap; c)armată, justiţie, poliţie, penitenciare;
d)proprietate, muncă, protecţie socială, impozite şi taxe. Ei sunt numiţi de către
birourile permanente ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, la propunerea Avocatului
Poporului, cu avizul comisiilor juridice ale celor două Camere ale Parlamentului.
Instituţia îşi desfăşoară activitatea prin intermediul departamentelor de
specialitate şi a unui Secretariat general. Departamentelor de specialitate, al căror
aparat funcţional este alcătuit din funcţionari publici cu pregătire juridică superioară,
le sunt repartizate, spre soluţionare, de către Avocatul Poporului, cererile adresata de
către persoanele fizice, fără deosebire ce cetăţenie, vârstă, sex, apartenenţă politică
sau convingere religioasă, lezate în drepturile şi libertăţile lor.
Petiţiile adresate de cetăţeni Avocatului Poporului trebuie să fie formulate în
scris, ele fiind scutite de taxă de timbru. Nu pot fi luate în considerare plângerile
anonime sau cele făcute în numele unei alte persoane, fără încuviinţarea acesteia,
plângerile vădit nefondate (pot fi respinse motivat de către Avocatului Poporului),
precum şi plângerile îndreptate împotriva unor încălcări ale drepturilor cetăţeneşti,
mai vechi de un an de la data la care persoana în cauză a luat cunoştinţă despre faptele
care fac obiectul acestora ori de la data la care aceste încălcări s-au produs.
De asemenea, nu pot face obiectul activităţii Avocatului Poporului, şi care, ca
atare, vor fi respinse fără motivare, actele emise de Camera Deputaţilor, de Senat sau
de Parlament, actele şi faptele deputaţilor şi senatorilor, ale Preşedintelui României,

6
Guvernului, Curţii Constituţionale, ale Preşedintelui Consiliului Legislativ, precum şi
cele ale autorităţii judecătoreşti.
Înainte de a decide cu privire la modul în care va fi soluţionată petiţia, Avocatul
Poporului poate dispune efectuarea unor anchete, situaţie în care el are dreptul să
ceară autorităţilor administraţiei publice informaţii sau documente necesare anchetei,
să ia declaraţii de la conducătorii acestor instituţii şi de la orice funcţionar public care
poate da informaţiile necesare soluţionării cererii.
Atunci când Avocatul Poporului constată că plângerea persoanei lezate este
întemeiată, el va solicita în scris autorităţii care a încălcat drepturile acesteia să
reformeze sau să revoce actul administrativ, să repare pagubele produse şi să repună
persoana lezată în situaţia anterioară. Autoritatea publică vizată va fi obligată să ia
măsurile necesare pentru înlăturarea ilegalităţilor constatate, repararea pagubelor şi
înlăturarea cauzelor care au generat sau au favorizat încălcarea drepturilor persoanei
lezate iar, ulterior, îl vor informa despre aceasta pe Avocatul Poporului.
Dacă autoritatea administraţiei publice sau funcţionarul nu înlătură ilegalităţile
comise în termen de 30 de zile de la data sesizării, Avocatul Poporului are dreptul să
se adreseze autorităţii administraţiei publice ierarhic superioare, aceasta având
obligaţia să-i comunice, în cel mult 45 de zile, măsurile luate. Dacă în această speţă
este vorba despre o autoritate publică sau un funcţionar public aparţinând
administraţiei publice locale, Avocatul Poporului se va adresa Prefectului, care într-un
termen de 45 de zile va da un răspuns cererii.
În cazul actelor sau faptelor administrative ilegale ale administraţiei publice
centrale sau ale prefecţilor, Avocatul Poporului este îndreptăţit să sesizeze Guvernul
care, în cel mult 20 de zile, trebuie să adopte măsurile necesare, în caz contrar el
înştiinţând Parlamentul României.
Rezultatele cererilor adresate Avocatului Poporului vor fi aduse la cunoştinţa
persoanelor fizice care i s-au adresat. Ele pot fi făcute publice, prin mijloace de

7
informare în masă, cu consimţământul persoanelor interesate şi cu respectarea
prevederilor legale în acest sens.
Dacă, cu prilejul cercetărilor întreprinse, Avocatul Poporului constată lacune în
legislaţie, cazuri grave de corupţie ori de nerespectare a legilor ţării, va prezenta un
raport conţinând cele constatate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului
sau, după, caz Primului ministru.
În exercitarea atribuţiilor sale, Avocatul Poporului nu are abilitatea de a adopta
decizii cu caracter obligatoriu, hotărâri care să producă efecte juridice. În schimb el
emite recomandări, care nu pot fi supuse controlului parlamentar şi nici controlului
judecătoresc, acte prin care sesizează autorităţile administraţiei publice asupra
ilegalităţilor constatate. Însă, marea valoare juridică a acestor decizii se concentrează
în chiar caracterul de recomandare. Posibila conciliere dintre cetăţean şi administraţie
pe care o încearcă Avocatul Poporului pledează pentru respectarea regulii juridice din
convingere, în dauna constrângerii. Rezultă că, instituţia Avocatului Poporului există
pentru a oferi o imagine socială veridică a încrederii în lege, în unele ţări,
recomandările sale având, de multă vreme, un clar caracter de iniţiativă legislativă.
Mai mult, Avocatul Poporului este indiciul legitimităţii legislative, el având chiar
abilitarea să solicite abrogarea dispoziţiilor legale pe care le consideră nedrepte,
desuete sau absurde.15
Constituţia României, în această materie, înregistrează un real progres prin
recunoaşterea acestui drept de iniţiativă legislativă în favoarea Avocatului Poporului.
Conform prevederilor ei, Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii
legilor, înainte de promulgare, şi la sesizarea Avocatului Poporului.
De asemenea, Avocatul Poporului poate fi consultat de iniţiatorii proiectelor de
legi şi ordonanţe, care, prin conţinutul reglementărilor, privesc drepturile şi libertăţile
cetăţenilor, prevăzute de Constituţia României, de pactele şi celelalte tratate

8
internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este
parte.
Practica ombudsmanului în toate statele în care ea funcţionează, a relevat că
eficienţa activităţii acestei autorităţi, este asigurată prin mijloacele sale de acţiune –
maniera sa de lucru -, prin calităţile persoanei care este desemnată să o conducă şi
prin în modul de recepţionare de către cetăţeni a acestei instituţii16 (la acestea trei, unii
autori menţionează şi independenţa instituţiei, aspecte asupra cărora ne-am oprit mai
devreme). Toate aceste condiţii sunt necesare transformării acestei instituţii dintr-un
element decorativ al arhitecturii democraţiei, într-un factor substanţial, imanent şi
eficient de apărare a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.

1.Mijlocele de acţiune17 ale Avocatului Poporului

În calitatea sa de autoritate de recomandare, Avocatul Poporului are la

dispoziţia sa următoarele mijloace de acţiune prin care îşi poate realiza menirea
constituţională şi legală:
- procedura de soluţionare a petiţiilor şi în special sesizarea autorităţilor şi
instituţiilor publice competente, în condiţiile respectării principiului separaţiei
puterilor în stat, aspect pe care l-am prezentat anterior;
- efectuarea de anchete – în exercitarea atribuţiilor sale Avocatul Poporului are
dreptul de a face anchete, în vederea verificării petiţiilor primite sau în cazul
sesizării sale din oficiu;
- emiterea de recomandări şi puncte de vedere – în cazul sesizării privind
excepţia de neconstituţionalitate a legilor şi ordonanţelor care se referă la
drepturile şi libertăţile cetăţenilor, Curtea Constituţională va solicita punctul de
vedere al instituţiei Avocatului Poporului, punct de vedere de care nu este
obligată să-l respecte. Eficacitatea unor astfel de puncte de vedere depinde,

9
 însă, de valoarea lor teoretică şi practică pentru soluţionarea excepţiei de
neconstituţionalitate formulată;
- posibilitatea Avocatului Poporului de a fi consultat de iniţiatorii proiectelor de
legi şi ordonanţe care prin conţinutul lor privesc drepturile şi libertăţile
cetăţenilor prevăzute de Constituţie, de pactele şi celelalte instrumente
internaţionale la care România a devenit parte şi de a face propuneri pentru
iniţierea sau modificarea unor acte normative privind drepturile şi libertăţile
cetăţeneşti, sugestii care se pot face prin rapoartele sale anuale sau speciale ori
în alte modalităţi;
- exercitarea atribuţiilor legale în calitate de autoritate de supraveghere în
domeniul protecţiei persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter
personal şi libera circulaţie a acestor date. Observând dificultăţile cu care se
confruntă instituţia Avocatului Poporului în exercitarea atribuţiilor speciale
care i-au fost conferite prin Legea nr. 677 din2001, legiuitorul român a iniţiat o
nouă lege prin care se înfiinţează Autoritatea Naţională de Supraveghere a
Prelucrării Datelor cu Caracter Personal, moment din care Avocatul Poporului
îşi pierde toate atribuţiile prevăzute de această lege;
- prezentarea de rapoarte anuale celor două Camere ale Parlamentului şi a celor
speciale, autorităţilor şi instituţiilor publice – rapoartele anuale se prezintă până
la 1 februarie a anului următor, celor două Camere ale Parlamentului în vederea
dezbaterii lor într-o şedinţă comună. Raportul anual trebuie să cuprindă
informaţii cu privire la activitatea instituţiei Avocatului Poporului şi poate
conţine recomandări privind modificarea legislaţiei sau măsuri de altă natură
pentru ocrotirea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. De asemenea, Avocatul
Poporului poate întocmi şi prezenta rapoarte speciale, în situaţiile în care există
lacune în legislaţie sau în cazuri grave de corupţie ori de nerespectare a legilor
ţării, inclusiv în cazul încălcării dreptului la viaţă intimă, familială şi privată.

10
 Rapoartele speciale se prezintă preşedinţilor celor două Camere ale
Parlamentului sau, după caz, Primului ministru;
- cooperarea cu mass-media şi organizarea periodică a unor conferinţe de presă
ca un mijloc important de acţiune, care asigură eficienţa activităţii Avocatului
Poporului, acesta va putea aduce la cunoştinţă publică, prin mijloacele de
informare în masă, rezultatele verificărilor făcute asupra petiţiilor examinate, cu
respectarea informaţiilor clasificate. Un rol important în acest scop îl au
conferinţele de presă şi comunicatele de presă, pe care Avocatul Poporului,
periodic, le organizează sau le dă publicităţii, după caz;
- organizarea unor birouri teritoriale în funcţie de necesitatea realizării
atribuţiilor ce îi revin instituţiei, cu scopul realizării unui mai larg acces al
cetăţenilor la Avocatul Poporului şi, pe cale de consecinţă, o mai mare
eficacitate a activităţilor acestuia.

Toate aceste mijloace de acţiune arătate, semnificative desigur, dar nu

suficiente şi pe deplin eficiente, converg spre unul şi acelaşi scop: apărarea drepturilor
şi libertăţilor cetăţenilor în raporturile acestora cu autorităţile publice, mai precis cu
autorităţile administrative.
Afirmăm că nu sunt suficiente aceste mijloace pentru a asigura protecţia
efectivă a drepturilor şi libertăţilor cetăţeanului, întrucât, deşi are competenţe în
această materie, Avocatul Poporului nu are posibilitatea de a interveni ulterior şi de a
monitoriza cum au fost implementate propunerile şi observaţiile sale. Nu exista un
mecanism de control. Or, în lipsa acestui mecanism, orice observaţie oricât de
pertinentă sau orice recomandare făcută de el, în spiritul implementării drepturilor
omului, rămâne fără eficienţă.

2.Personalitatea celui care îndeplineşte demnitatea publică de

11
 Avocatul Poporului
În asigurarea eficacităţii activităţii sale, personalitatea celui care îndeplineşte
demnitatea publică de Avocat al Poporului are un rol deosebit. Considerând că
Avocatul Poporului reprezintă o demnitate în stat, alături de judecătorii Curţii
Constituţionale sau de cei ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, invocăm cel puţin
două motive în sprijinul opiniei noastre18: a) natura sa constituţională, de importanţă
capitală pentru orice societate cu ambiţii democratice; b) metamorfoza întregului
sistem administrativ în perspectiva aderării României la Uniunea Europeană.
În selecţia Avocatului Poporului, integritatea lui morală trebuie să fie o
prioritate absolută. De aceea lipsa oricărei menţiuni cu privire la această trăsătură
constituţională a Avocatului Poporului în legea organică românească este o lacună
care subminează chiar fundamentul acestei instituţii a dreptului suedez19.
În schimb, potrivit legislaţiei noastre, poate fi numită în funcţia de Avocat al
Poporului orice persoană care are numai cetăţenie română şi domiciliu în România, şi
care îndeplineşte condiţiile de numire prevăzute pentru judecătorii de la Curtea
Constituţională: pregătire juridică superioară, înaltă competenţă profesională şi o
vechime de cel puţin 18 ani în activitatea juridică sau în învăţământul juridic superior.
Numirea Avocatului Poporului se face cu votul majorităţii deputaţilor şi
senatorilor şi este urmată de depunerea unui jurământ în faţa preşedinţilor celor două
Camere ale Parlamentului, refuzul depunerii acestuia împiedicând începerea
exercitării mandatului de Avocat al Poporului.

3.Modul de recepţionare de către cetăţeni a acestei instituţii

Eficienţa mijloacelor de acţiune ale Avocatului Poporului şi personalitatea celui

numit în această demnitate publică au ca efect recepţionarea de către cetăţeni a acestei
instituţii. Cu cât eficienţa mijloacelor de acţiune este mai mare, iar personalitatea

12
celui numit în această demnitate publică este mai puternică şi mai cunoscută, cu atât
receptarea instituţiei de către cetăţeni este mai mare. Creşterea gradului de
receptivitate are drept efect sporirea accentuată a eficacităţii activităţii Avocatului
Poporului.
Dovada receptării Avocatului Poporului de către cetăţeni stă în numărul de
petiţii care îi sunt adresate şi sunt soluţionate.
În România, numărul petiţiilor care au fost adresate Avocatului Poporului a
crescut, din anul 1997, de la an la an. Astfel, dacă în anul 1997, an în care instituţia
Avocatului Poporului a fost înfiinţată prin lege, au fost examinate 1168 petiţii, în anul
2000 acest număr a crescut cu peste 150%. În anul 2001, creşterea numărului de
petiţii examinate a fost, de asemenea, spectaculoasă cu 63% faţă de anul 2000. În anii
2001, 2002 principalele probleme examinate şi care au rezultat din petiţiile primite au
fost: protecţia dreptului de proprietate; nerespectarea dreptului la informaţie şi a
dreptului de petiţionare; ordinea publică, penitenciare şi protecţia drepturilor
cetăţenilor străini şi al apatrizilor; protecţia drepturilor copilului şi probleme privind
dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii.
Un interesant indicator care dovedeşte receptarea Avocatului Poporului este cel
al numărului mare de petiţii care au fost examinate de Avocatul Poporului, dar pentru
care cetăţenii au fost îndrumaţi să se adreseze altor autorităţi sau instituţii publice.
Acest fapt demonstrează că cetăţenii români au încredere în Avocatul Poporului, dar
şi că aceştia nu cunosc atribuţiile sale. De aceea, Avocatul Poporului şi-a intensificat
acţiunile de cunoaştere a instituţiei, care reprezintă o altă modalitate de creştere a
eficacităţii a activităţii sale, prin conferinţe de presă, simpozioane, seminarii, audienţe
şi prin organizarea unui dispecerat, prin care sunt recepţionate reclamaţii transmise
telefonic.

13
 De asemenea, pentru creşterea recepţionării sale de către cetăţeni, Avocatul
Poporului participă la programe de perfecţionare, unele finanţate de organisme
europene sau internaţionale.
Prin urmare, se poate spune că în România instituţia Avocatului Poporului a
început a fi receptată, încet, cu greu, dar sigur.

Instituţia Avocatului Poporului există aşadar şi ea este deja suficient articulată

pentru a se face remarcată ca una dintre cele mai importante instituţii în raporturile
dintre putere şi cei fără de putere20.

Nu putem încheia această analiză fără a aminti că atracţia faţă de rolul şi

funcţiile ombudsmanului a avut ca urmare receptarea instituţiei şi de către
Parlamentul European, care a înfiinţat la nivelul Uniunii Europene instituţia
Mediatorului European. Instituită prin Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii
Europene, această autoritate funcţionează ca un intermediar între cetăţenii europeni şi
instituţiile europene fiind competentă să primească plângeri ale cetăţenilor europeni,
întreprinderilor şi instituţiilor europene şi ale oricărei persoane rezidente sau
domiciliate legal într-un stat membru al Uniunii, dar şi să conducă o anchetă ca
urmare a unei asemenea petiţii. Menirea sa este de a contribui la dezvăluirea cazurilor
de rea administraţie în acţiunea instituţiilor comunitare, cu excepţia Curţii de Justiţie
şi a Tribunalului de Primă Instanţă în exerciţiul funcţiilor lor jurisdicţionale, şi face
recomandări în scopul remedierii neregulilor constatate.

14
15
BIBLIOGRAFIE

16
1
Floriniţa Ciorăscu, „Instituţia Avocatului Poporului în sistemele de drept europene”, în
Caietul Ştiinţific ISAR, nr.6 din 2004, „Reformele administrative şi judiciare în perspectiva
integrării europene”, pag.587;
2
vezi Gerald Caiden, The International Handbook of the Ombudsman, Greenwood Press,
London, 1983, capitolul “The Institution of Ombudsman” citat de Monica Vlad,
„Ombudsmanul în dreptul comparat”, Teză de Doctorat, Arad, 1998;
3
A se vedea Cristian Ionescu, „Drept constituţional şi instituţii politice. Teoria generală a
instituţiilor politice”, vol. I, ediţia revăzută şi adăugită, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001,
pag.246-250;
4
Gheorghe Iancu şi Denisa Ioana, „Privire comparativă asupra organizării şi funcţionării
ombudsmanilor şi mediatorilor”, în Revista de Drept Public, nr.3 din 2004, Editura All Beck,
Bucureşti, 23-24;
5
Monica Vlad, „Consideraţii actualizate asupra instituţiei ombudsmanului”, în Fiat Justitia,
Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2004, pag.13;
6
A se vede în acest sens Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, „Drept constituţional şi instituţii
politice”, Ediţia a IX-a revăzută şi completată, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pag.461-
463 şi Marian Enache, „Controlul parlamentar”, Editura Polirom, Iaşi, 1998, pag.215-220;
7
Părerea a fost expusă de Ioan Muraru, op.cit., pag.462;
8
vezi Monica Vlad, op.cit., pag.15;
9
Republicată în Monitorul Oficial nr.767 din 31 octombrie 2003;
10
Legea nr.35 din 13 martie 1997 a fost publicată în Monitorul Oficial nr.48 din 20 martie 1997
şi republicată în Monitorul Oficial nr. 844 din 15 septembrie 2004;
11
Hotărârea Biroului Permanent al Senatului nr. 5/2002 privind aprobarea Regulamentului de
organizare şi funcţionare a instituţiei Avocatului Poporului publicata în Monitorul Oficial nr.
326 din 16 mai 2002 şi republicată în temeiul Hotărârii birourilor permanente ale Camerei
Deputaţilor şi Senatului nr.1 din 2004 publicata în Monitorul Oficial nr. 619 din 8 iunie 2004.
Regulamentul a fost republicat în Monitorul Oficial nr.922 din 11 octombrie 2004;
12
A se vedea în acest sens Cristian Ionescu, „Constituţia României. Legea de revizuire
comentată şi adnotată cu dezbateri parlamentare”, Editura All Beck, Bucureşti, 2003, pag.102
şi Marian Enache, op.cit., pag.220;
13
Vezi Monica Vlad, op. cit., pag.17;
14
Pentru detalii pe această problematică a se vedea Corneliu Manda, Ioan Popescu Slăniceanu,
Ovidiu Predescu, Cezar Corneliu Manda, „Ombudsmanul. Instituţie fundamentală a statului de
drept”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, pag.53-62; Constantin Brânzan, „Avocatul Poporului –
o instituţie la dispoziţia cetăţeanului”, Editura Juridică, Bucureşti, pag.178-251;
15
A se vedea în acest sens Monica Vlad, op.cit., pag. 13-14;
16
În acest sens a se vedea Gheorghe Iancu, „Eficacitatea activităţii Avocatului Poporului”, în
Revista de Drept Public, nr.1 din 2003, Editura All Beck, Bucureşti, pag.38-46;
17
A se vedea şi Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Elena Simina Tănăsescu, Marian Enache,
Gheorghe Iancu, „Interpretarea Constituţiei. Doctrină şi practică”, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2002, pag.142-145;
18
vezi Monica Vlad, op.cit., pag.15;
19
idem
20
Vezi Ion Deleanu, „Instituţii şi proceduri constituţionale”, ediţie revăzută, completată şi
actualizată, Editura Servo-Sat, Arad, 1999, pag.370-373;