ASPECTE DE DREPT

COMPARAT REFERITOARE

LA FUNCŢIA PUBLICĂ ŞI

FUNCŢIONARII PUBLICI

Ana Elena RANTA

Ana Elena RANTA

Asist. univ. drd., Departamentul de Administraţie
Aspects of Comparative Law regarding the Civil
Publică, Facultatea de Ştiinţe Politice, Administrative
şi ale Comunicării, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-
Service and the Status of the Civil Servants
Napoca, România Tel.: 0040-264-431.361
Abstract
E-mail: anaranta@apubb.ro
By analyzing the main body of regulations on
public service and on the status of civil servants
from different member states of the EU, we can
identify several similarities, as well as significant
differences. Comparisons among the different ways
the states choose to regulate civil service makes us
raise the question if there is an ideal model for
such regulation of the civil service, model that
could be applied in as many European
administrative systems as possible, especially
those systems that are reforming their civil service.
In this article, I try to identify several relevant
similarities and differences that characterize the
administrative systems of some European states.
Other provisions regarding the public service are
analyzed, especially those regulations that refer to
the civil servants career (structure, access
conditions, selection and promotion), their rights
and obligations, classifications inside the public
service and civil servants’ accountability.
Key words: civil service, civil servants Revista Transilvană
status, comparative law, public administration,
de Ştiinţe Administrative
civil servants career 2 (26)/2010, pp. 125-134

125
 1. Consideraţii introductive – clarificări conceptuale privind noţiunea de funcţie
publică
Cu toate că definirea noţiunii de funcţie publică este aparent uşoară oprindu-ne asupra
noţiunilor utilizate în diferite sisteme de drept, se poate observa că este dificil de
identificat expresii prin care să traducem cu exactitate această noţiune. Spre exemplu,
noţiunea de fonction publique (funcţia publică) în Franţa este explicată prin noţiunea de
civil service (serviciu civil, în traducere literară) în Marea Britanie şi prin cea de
offentlicher Dienst (serviciu public, în traducere literară) în Germania. Cu toate că aceste
expresii nu corespund perfect de la o ţară la alta, în aceste trei ţări, termenii amintiţi sunt
utilizaţi pentru a ne referi la funcţionarii publici, devenind sinonime cu administraţia în
limbajul curent (Ziller, 1993, p. 349).
Funcţia publică este aproape sinonimă cu personalul administrativ, în Belgia, Grecia,
Spania, Franţa, Olanda, Irlanda şi Portugalia. În alte state, cum sunt Germania şi
Luxemburg, există o delimitare între funcţionarii cu statut de drept public, pe de-o parte,
şi angajaţii şi lucrătorii din administraţie, ce se supun regulilor dreptului muncii, pe de
altă parte. În Marea Britanie funcţia publică se rezumă doar la agenţii civili ai statului
reprezentând doar o mică parte din personalul administrativ (Apostol Tofan, 2006, p.
156).
La fel de clară este şi situaţia din Italia, în special în ultimele două decenii, astfel că
doar un procent mic din administraţia de stat poate fi încadrat în categoria funcţionarilor
publici, în sensul restrâns al noţiunii. În Italia, în 1993, a fost adoptată o reglementare
privind privatizarea funcţiei publice, reglementare al cărei scop a fost acela de a
reglementa raporturile de muncă ale funcţionarului public, în concordanţă cu respectarea
regimului autonomiei locale a regiunilor şi provinciilor, dar şi cu principiile dreptului
comunitar. Astfel, reglementarea îşi propunea raţionalizarea costului activităţii publice şi
introducerea disciplinei activităţii publice în sectorul activităţilor cu caracter privat.

Analizând principalele reglementări referitoare la funcţia publică şi funcţionarii

publici din diferite state ale Europei, observăm că putem identifica o serie de asemănări,
dar şi deosebiri semnificative. Realizarea unor comparaţii între modalităţile în care statele
înţeleg să instituie norme aplicabile funcţiei şi funcţionarilor publici, ne obligă să ne
întrebăm dacă există un model ideal de a reglementa funcţia publică, model care să fie
aplicat în cât mai multe sisteme administrative europene, în special în acele sisteme care
îşi propun să realizeze reforme în domeniul funcţiei şi funcţionarilor publici. În cele ce
urmează vom încerca să amintim doar câteva dintre deosebirile şi asemănările care
caracterizează sistemele administrative ale unor state europene.

2. Modelul statutului bazat pe dreptul public vs. modelul contractual Profesorul

Antonie Iorgovan remarca faptul că, şi în prezent, în ţările Uniunii
Europene se menţine o mai veche dispută între concepţia care porneşte de la existenţa
statutului legal al funcţiei publice, concepţie care stă la baza unui regim unilateral de drept
public, şi concepţia statutului contractual, care generează un regim juridic de drept privat
(Iorgovan, 2005, p. 580).

126
 Natura contractuală a funcţiei publice a fost pusă în discuţie în mai multe ţări, dar mai
ales în Franţa. Astfel, prin jurisprudenţa sa, Consiliul de Stat a stabilit modul de
determinare a caracterului administrativ al contractelor de angajare a personalului din
administraţie. Prin două decizii celebre din 1954 s-a statuat că au caracter administrativ şi
determină calitatea de agent public acele contracte prin care se conferă personalului
angajat funcţia de „a participa direct la executarea sau de a executa propriu-zis serviciul
administrativ” sau, potrivit doctrinei, este vorba despre contracte care încredinţează
agenţilor respectivi „funcţii corespunzând specialităţii serviciului public respectiv”
(Vedinaş, 1998, p. 84).
În Franţa, deşi tradiţiile privitoare la funcţia publică sunt anterioare Revoluţiei de la
1789, iar Camerele Parlamentului au examinat de-a lungul vremii diferite propuneri
legislative, primul mare Statut al funcţiei publice a fost adoptat abia în anul 1946 (Apostol
Tofan, 2006, p. 163).
Germania se caracterizează printr-o situaţie aparte, fiind un stat federal, în care doar
unul din patru funcţionari publici este angajat la nivelul guvernului federal sau în agenţiile
federale. Privatizarea căilor ferate, a poştei şi a telecomunicaţiilor a redus şi mai mult
această proporţie (Gross, 2002, p. 17). În Germania se face în mod tradiţional distincţia
între funcţionarii supuşi unui statut de drept public unilateral şi angajaţii şi lucrătorii pe
bază de contract. Distincţia se bazează pe diferenţa dintre funcţii: în principiu, doar
funcţionarii pot exercita prerogative de putere publică sau atribuţii de satisfacere a
interesului general, funcţii care trebuie asumate de funcţionari, odată ce activitatea pe care
o realizează prezintă un caracter permanent (Apostol Tofan, 2006, p. 163).

În Olanda există două categorii de agenţi publici: funcţionarii numiţi printr-un act
unilateral, dispunând de un statut public, şi contractualii, care beneficiază de un contract
de drept privat. În general, cel interesat este, înainte de a deveni funcţionar, agent
contractual. Nu sunt consideraţi funcţionari de stat, în sensul strict al noţiunii, cadrele
didactice, poliţiştii, magistraţii şi militarii (Bodiguel, 1994, p. 140).
Se poate afirma că un statut juridic particular funcţionarilor, statut supus regulilor
dreptului public cu caracter unilateral, conţinând dispoziţii legislative şi regulamentare, se
regăseşte în oricare ţară a Uniunii Europene, alcătuind un drept al funcţiei publice,
distinct de dreptul muncii (Apostol Tofan, 2006, p. 158).
Şi în doctrina românească, referitor la raportul de serviciu (obiectul de reglementare al
statutului funcţionarului public), a fost discutată natura juridică a acestuia. Astfel,
specialiştii de dreptul muncii consideră că raportul de serviciu este tot o formă a
raportului juridic de dreptul muncii şi nu un raport de drept administrativ (Beligrădeanu,
2000, pp. 7-14). Autorii de drept administrativ consideră că natura juridică a raportului de
serviciu trebuie stabilită în funcţie de specificul elementelor acestui raport juridic,
respectiv: părţile, conţinutul şi obiectul său (Trăilescu, 2000, p. 217). Astfel, în opinia
majorităţii autorilor de drept administrativ, raportului de serviciu i se aplică regimul
juridic de drept public, fiind un raport juridic de drept administrativ.

127
 Alte prevederi din domeniul funcţiei şi funcţionarului public, vis-a-vis de care putem
identifica asemănări şi deosebiri, sunt acele reglementări care se referă la cariera
funcţionarului public (structură, condiţii de acces la funcţia publică, selectare,
promovare), la drepturile şi obligaţiile funcţionarilor publici, la categoriile de funcţii
publice şi funcţionari, precum şi la răspunderea disciplinară a acestora.

3. Noţiunea de funcţionar public. Clasificarea funcţiilor publice. Aplicarea

statutului funcţionarilor publici
Dreptul german este singurul, în prezent, care adaugă un element important la definiţia
funcţionarului public. Astfel, prin Statutul funcţionarilor publici se precizează că această
calitate nu poate fi acordată decât pentru exercitarea „prerogativelor de putere publică sau
a prerogativelor care, pentru raţiuni ce ţin de necesitatea asigurării bunei funcţionări a
Statului sau a vieţii publice, nu pot fi încredinţate exclusiv unor persoane de drept privat
(Ziller, 1993, p. 362).
În perimetrul european, din perspectiva integrării europene, analizând modelele care au
stat la baza organizării administraţiei comunitare, au fost identificate trei modele existente
principale, şi anume: modelul englez, modelul francez şi modelul german (Alexandru,
1997, pp. 114-115).
Modelul englez are ca şi caracteristică principală existenţa unui nivel superior alcătuit
din secretarii permanenţi, cu un nivel înalt de pregătire, bine retribuiţi, dar a căror arie de
acţiune este restrânsă. Şi modelul francez cunoaşte un astfel de nivel, funcţionarilor
cerându-li-se, pe lângă o înaltă pregătire în domeniul administraţiei publice, şi o prezenţă
politică remarcabilă. Modelul german cunoaşte două niveluri şi anume, nivelul
funcţionarilor politici cu un înalt statut a căror stabilitate este redusă şi funcţionarii civili
de carieră care au stabilitate în funcţie, dar ocupă poziţii mai puţin importante.

Spre exemplu, în dreptul francez, stagiarii nu sunt funcţionari, în sensul că lor nu li se

aplică un statut general al funcţiei publice, ci doar unele reguli speciale. Noţiunea de
stagiar nu este însă specifică doar dreptului francez, în majoritatea ţărilor Uniunii
Europene fiind necesară pentru funcţionari o perioadă de stagiu înainte de a fi efectiv
numiţi, perioadă care variază de la 6 luni în Belgia, până la maxim 5 ani în Germania
(Apostol Tofan, 2006, p. 164). În majoritatea ţărilor europene, cu excepţia Spaniei, Franţei
şi Portugaliei, stagiarii sunt consideraţi funcţionari, beneficiind de prevederile statutului,
mai puţin în ceea ce priveşte garantarea funcţiei (Ziller, 1993, p. 371).
În Germania există, sub aspect formal, atâtea tipuri de funcţii publice câte Landuri
sunt, cărora li se adaugă o funcţie publică federală. Totuşi, există o mare similitudine
între statutul funcţiei publice federale şi dispoziţiile legii-cadru cărora li se conformează
statutele Landurilor. La rândul lor, funcţionarii locali se integrează, sub aspect juridic,
funcţiei publice din Landul căruia îi aparţin (Apostol Tofan, 2006, p. 165).
În Franţa, vom distinge între funcţia publică propriu-zisă, ce se supune legii privind
drepturile şi obligaţiile funcţionarilor publici, pe de-o parte, şi militarii şi magistraţii, pe
de altă parte, supuşi fiecare unor reglementări specifice. Statutul funcţiei publice

128
în Franţa reprezintă o codificare de principii. Existenţa unui statut evită confuzia între
agent şi funcţia pe care o exercită (Ziller, 1993, p. 373).
În Franţa şi Spania, ansamblul funcţiei publice se divide nu doar în trei sau patru
categorii orizontale ci, de asemenea, în mai multe sute de corpuri şi tipuri de funcţii.
Statutele particulare conţin reguli specifice, completând Statutul general al funcţiei
publice. Anumite statute particulare conţin şi reguli derogatorii de la principiile generale
ale statutului funcţiei publice. Astfel, orice funcţionar public spaniol sau francez, se
supune la două tipuri de reglementări suprapuse, şi anume, celor din statutul special
aplicabil corpului din care acesta face parte şi cele din statutul general. Funcţionarii din
alte ţări, de regulă, se supun dispoziţiilor unui singur statut (Apostol Tofan, 2006, p. 167).

4. Modalităţi de recrutare
Administraţia trebuie să execute deciziile puterii politice. Multă vreme această
apreciere a părut atât de importantă încât se considera că agenţii publici trebuie aleşi în
funcţie de criterii politice. Astfel, în Franţa, până în jurul anului 1844, funcţionarii s-au
aflat în întregime la discreţia miniştrilor. Atât în Franţa cât şi în Marea Britanie a apărut
necesitatea de a asigura funcţionarul împotriva abuzurilor politice, de a-i garanta o
anumită siguranţă a muncii; pe de altă parte, dezvoltarea ideilor democratice şi a
principiului liberului acces la funcţia publică a dus la recrutarea funcţionarilor mai
degrabă după criteriul capacităţii şi în mult mai mică măsură după criterii politice
(Apostol Tofan, 2006, p. 170).
În Germania, la nivelul statului federal şi al landurilor, numirea şi promovarea
funcţionarilor rămâne o prerogativă a fiecărui ministru, potrivit principiului autonomiei
ministeriale. În realitate, decizia este adesea rezultatul unui acord între partidele de
guvernământ. Sub nivelul secretarilor de stat, ministrul nu dispune, în practică, de
libertatea de a alege. Legăturile cu partidul care îl susţine sunt de fapt atât de puternice,
încât numirile pe care le va face vor depinde de acordul acestui partid (Bodiguel, 1994, p.
19).
În Belgia, cele trei mari „clivaje” ale societăţii (limbă, religie şi politică) au fost
transpuse în cadrul funcţiei publice şi par să domine sistemul de merit, bazat pe
capacitatea candidatului, diplome şi aptitudini. Principalele probleme rezidă într-o
ierarhie rigidă a gradelor care frânează mobilitatea, o ierarhie a salarizării care nu permite
organizarea unei veritabile cariere pentru agenţii ce ocupă funcţii specializate, un sistem
de notare care nu este foarte eficient, dar şi o puternică politizare (Bodiguel, 1994, p. 20).

5. Condiţii de acces în funcţia publică

În fiecare stat din Uniunea Europeană, pot fi identificate o serie de condiţii de acces în
funcţia publică. Având în vedere că noţiunea de funcţie publică semnifică o profesie, iar
cel care o ocupă are drept la carieră, putem să distingem două categorii de condiţii:
condiţii generale, impuse pentru ocuparea oricărei funcţii publice, şi condiţii

129
specifice, impuse pentru ocuparea anumitor funcţii, din sfera justiţiei, legislativului etc.
(Iorgovan, 2005, p. 599).
Modalităţile de verificare a îndeplinirii acestor condiţii variază mult de la o ţară la
alta, atât în ceea ce priveşte autorităţile cu atribuţii în acest domeniu, cât şi în ceea ce
priveşte forma şi momentul la care se realizează. În Germania şi Olanda, unde recrutarea
este realizată în întregime de către administraţie, aceasta este cea care procedează la
verificare. Spre exemplu, în Germania, recrutarea este lăsată la alegerea administraţiei, iar
numirea este considerată un act discreţionar (Bodiguel, 1994, p. 22).
În Franţa, Italia şi Spania, autoritatea care realizează selecţia este diferită de
autoritatea care pronunţă numirea şi, cu toate acestea, cea din urmă este cea care verifică
îndeplinirea condiţiilor. În Belgia, acest rol revine, în principiu, Secretariatului permanent
al recrutării (Bodiguel, 1994, p. 34).
În ceea ce priveşte modalitatea de selectare şi recrutare oricare sistem cunoaşte o serie
de formalităţi prin care delimităm funcţia publică de diferitele poziţii din sectorul privat;
gradul de formalism diferă de la un stat la altul, astfel încât se pot distinge patru modele
distincte, şi anume: 1) un model potrivit căruia este nevoie de un set minim de formalităţi
care presupun publicarea posturilor vacante (întâlnit în Olanda şi Danemarca); 2) alt
model este modelul german caracterizat prin selecţia pe etape şi recrutarea liberă
(sistemul de selectare german menţine, în practică, monopolul juriştilor în funcţiile
publice de conducere; statutul prevede posibilitatea de recrutare şi a altor tipuri de
candidaţi, dar nu pentru a face carieră); 3) modelul englez se caracterizează prin
recrutarea realizată de către o comisie independentă; 4) modelul francez presupune
recrutarea prin organizarea de concursuri şi absolvirea unor şcoli de formare profesională
(Ziller, 1993, pp. 392-393).
Fiecare ţară promovează prin statut o serie de principii care stau la baza recrutării
funcţionarilor. În Olanda, spre exemplu, recrutarea se bazează pe principiul
nediscriminării cu două particularităţi: obligaţia de a recruta un procent de 2% persoane
cu handicap şi obligaţia de a alege o femeie atunci când şeful de serviciu trebuie să
aleagă între doi candidaţi de sex opus, dar dispunând de aceeaşi competenţă. Recrutarea
nu este posibilă decât pe baza unei descrieri a funcţiei care precizează condiţiile de
pregătire, de experienţă şi personalitatea cerută candidaţilor. Selecţia va fi precedată de o
preselecţie pe baza unui dosar; interviurile cu candidaţii, referinţele şi informaţiile sunt
adeseori completate cu teste psihologice (Bodiguel, 1994, p. 143).
Sistemul de recrutare a funcţionarilor prin concurs se întâlneşte în majoritatea statelor
Uniunii Europene, precum: Belgia, Spania, Franţa, Italia, Portugalia, Marea Britanie etc.
(Ziller, 1993, p. 399).

6. Drepturi şi obligaţii
În Belgia, funcţionarii superiori acordă anumitor factori o importanţă specială în ceea
ce priveşte promovarea, evocând în acest sens: apartenenţa la un cabinet ministerial,
existenţa unor legături cu partidele politice, existenţa unei diplome universitare, existenţa
unor relaţii cu organisme sindicale (Bodiguel, 1994, pp. 34-35).

130
 În Spania, legislaţia şi doctrina utilizează noţiunile de „funcţii politice” şi „funcţii de
liberă desemnare” ale căror titulari sunt aleşi dintre funcţionari. În doctrina occidentală se
susţine că exerciţiul dreptului la opinie al funcţionarilor publici ar trebui circumstanţiat,
după cum funcţionarul se află în timpul serviciului sau în afara orelor de serviciu (Apostol
Tofan, 2006, p. 180).
În Germania, funcţionarii pot participa la activităţi politice care nu sunt contrare
„ordinii fundamentale democratice şi liberale” şi pot candida la alegeri, fără a demisiona.
Dacă urmează să exercite un mandat electiv, funcţionarii îşi regăsesc vechea funcţie
administrativă, după expirarea mandatului (Bodiguel, 1994, p. 92).
În Franţa, funcţionarilor le este recunoscută libertatea de opinie, care este absolută, în
sensul că funcţionarii nu pot fi recrutaţi, apreciaţi sau demişi în funcţie de opiniile lor. În
dosarul personal nu se poate face menţiune despre opiniile politice, religioase, etc. Însă,
libertatea de opinie nu poate fi confundată cu libertatea de exprimare a opiniilor. Această
din urmă libertate este limitată deoarece formele sale de exprimare pot avea conotaţii
politice (Apostol Tofan, 2006, p. 181).
În ceea ce priveşte dreptul la grevă, în Franţa, înainte de 1946 funcţionarii nu aveau
dreptul la grevă, deoarece se considera că greva ducea la încălcarea necesităţii de
asigurare a continuităţii serviciilor publice, a subordonării ierarhice, putând fi considerată
chiar un act de rebeliune împotriva statului. Funcţionarul care făcea grevă comitea o
greşeală profesională gravă (Peiser apud Apostol Tofan, 2006, p. 181).
Şi în Olanda, dreptul la grevă nu este recunoscut, dar nu este formal interzis decât
înalţilor funcţionari şi personalului căilor ferate. Cu toate acestea, greve au loc, dar ele se
lovesc de reacţia negativă a opiniei publice, iar recurgerea la justiţie conduce de obicei la
identificarea altor mijloace de acţiune (Bodiguel, 1994, p. 146).
În prezent, greva rămâne interzisă funcţionarilor publici, în sens strict, în Danemarca
şi Germania. Trebuie însă amintit că această interdicţie nu are în vedere decât
funcţionarii în sens strict, care se află în minoritate în majoritatea serviciilor publice
daneze, precum şi într-un număr de servicii publice germane (Apostol Tofan, 2006, p.
181). În Spania, Franţa şi Italia, dreptul la grevă este recunoscut funcţionarilor, chiar dacă
anumite corpuri (precum poliţiştii) sau funcţii sunt excluse de la exercitarea acestui drept.
Reglementarea dreptului la grevă se întâlneşte relativ frecvent.
În realitatea juridică, drepturile şi obligaţiile nu sunt independente unele de altele,
astfel că fiecărui drept îi corespunde o obligaţie corelativă, iar fiecare obligaţie naşte la
rândul ei un drept. Din această perspectivă, drepturilor funcţionarilor publici le corespund
o serie de îndatoriri, decurgând, de regulă, din Statutul acestora (Vedinaş, 2002, p. 163).

Cea mai importantă îndatorire este desigur aceea de a servi interesul public, aspect care
presupune o serie întreagă de obligaţii ce constau în necesitatea de a asigura supunerea
funcţionarului în raport cu dispoziţiile legale.
Mai dificilă este însă prevenirea conflictului de interese, care poate rezulta din-tr-un
cumul cu o activitate desfăşurată în sectorul privat, cu excepţia unor ţări precum Italia
sau Portugalia, şi, cu unele excepţii tradiţionale, precum calitatea de cadru didactic
universitar, cumulul este interzis (Vedinaş, 2002, p. 38).

131
 În ceea ce priveşte delictul de ingerinţă, acesta presupune diferite aspecte. Spre
exemplu, în Franţa, potrivit unor dispoziţii conţinute în Codul penal, îi este interzis
funcţionarului public ca timp de cinci ani de la data încetării activităţii sale în această
calitate, să se angajeze într-o întreprindere privată cu a cărei supraveghere sau control
fusese însărcinat sau cu care fusese în legătură în timpul exercitării atribuţiilor de funcţie
publică.
O altă categorie de obligaţii priveşte raporturile funcţionarilor publici cu publicul,
fiind vorba de discreţia profesională, care trebuie conciliată cu regulile privind
transparenţa administrativă, în vigoare în cea mai mare parte a statelor Uniunii (Apostol
Tofan, 2006, p. 183).

7. Răspunderea juridică a funcţionarilor publici

Regimul juridic al funcţiei publice include şi problematica răspunderii juridice a
funcţionarilor publici. Legislaţiile din toate statele Uniunii Europene permit înlăturarea
funcţionarilor publici definitivi. În toate statele, respectarea obligaţiilor de către
funcţionarii publici este asigurată prin existenţa sancţiunilor disciplinare, cum ar fi: votul
de blam, avertismentul, retrogradarea, diminuarea remuneraţiei, revocarea din funcţie
(Apostol Tofan, 2006, p. 184).
În general, există în toate statele sisteme de sancţiuni disciplinare aplicabile în cazul
abaterilor săvârşite, cea mai gravă fiind eliberarea din funcţie (uneori chiar suprimarea
dreptului la pensie, în Franţa). În toate statele Uniunii Europene, sistemul disciplinar
presupune respectarea unor principii fundamentale: dreptul la apărare, funcţionarul
trebuind informat şi, dacă doreşte, să fie asistat de un apărător, şi posibilitatea unui
recurs în faţa unui tribunal independent şi imparţial. Aplicarea răspunderii disciplinare
presupune implicarea unui organ colegial în procedura de tragere la răspundere a
funcţionarului public.
Spre exemplu, în Franţa, Consiliul de Stat a decis încă din anul 1957 că toate
sancţiunile cu excepţia avertismentului şi a blamului (echivalentul mustrării din sistemul
românesc), vor fi pronunţate numai după emiterea avizului consiliului de disciplină
(Vedinaş, 2002, p. 329).
În Germania a fost instituită o procedură disciplinară cu caracter jurisdicţional: cu
excepţia sancţiunilor minore, decise de autoritatea ierarhică, aceasta trebuie să sesizeze o
jurisdicţie disciplinară care presupune magistraţi profesionişti şi reprezentanţi ai
personalului, ce va stabili o sancţiune ca un adevărat tribunal; în egală măsură, ea poate fi
sesizată de un procuror disciplinar federal, care joacă în acest caz acelaşi rol ca un
procuror obişnuit în materie penală (Apostol Tofan, 2006, p. 186).

8. Aspecte privind funcţia şi funcţionarul public în România. Concluzii Aspectele

privind funcţia şi funcţionarul public caracteristice altor sisteme de drept
europene constituie adevărate modele pentru procesul de reformă şi modernizare a
funcţiei şi funcţionarului public din sistemul românesc. În sistemul românesc principale
măsuri de reformă în ceea ce priveşte funcţia publică şi funcţionarul public, dar nu
numai, după 1989, s-au axat în principal pe crearea cadrului legal (adoptarea de acte

132
normative), având în vedere lipsa reglementărilor care să surprindă noile realităţi în acest
domeniu, şi completarea acestuia, acolo unde a fost cazul.
Măsurile de reformă în domeniul funcţiei şi funcţionarului public au vizat realizarea
următoarelor obiective: elaborarea cadrului legal în domeniu, completarea cadrului legal
în domeniu în privinţa aspectelor care necesitau revizuire, dezvoltarea resursei umane prin
asigurarea stabilităţii şi depolitizării funcţiei publice, crearea unui corp de funcţionari
publici profesionişti, crearea unui sistem de dezvoltare a carierei funcţionarului public şi a
unui sistem de formare continuă şi de specialitate, precum şi salarizarea adecvată a
funcţionarilor publici, crearea unor mecanisme şi instituţii de control ale aplicării
legislaţiei în domeniu de către instituţiile şi autorităţile publice; asigurarea transparenţei
decizionale în activitatea administrativă. Până în prezent, după cum se reflectă aceasta
din Rapoartele de ţară elaborate de către Comisia Uniunii Europene, reforma
administraţiei publice şi implicit a reformei funcţiei publice nu a constat doar în
schimbarea legislaţiei, în crearea unor departamente europene sau suprimarea altora. Cea
mai importantă parte din această reformă constă în schimbarea mentalităţilor, a viziunii
funcţionarilor publici în ceea ce priveşte rolul lor în societate.
Procesul de reformă a administraţiei publice s-a desfăşurat în vederea creării unui
corp de funcţionari publici profesionist, sau mai precis în vederea atragerii tinerilor
profesionişti bine pregătiţi în administraţia publică din România. În îndeplinirea acestui
scop s-a luat măsura creării unei noi funcţii publice specifice cu statut special, denumită
manager public, care să beneficieze de un sistem de promovare specială şi un nivel de
salarizare motivant, a cărui componentă esenţială o reprezintă înfiinţarea şi dezvoltarea
unui corp profesionist de funcţionari publici, neutru şi comparabil cu cel existent în ţările
Uniunii Europene.
Progresul reformei este lent, iar impactul său în termeni practici este adesea contestat.
Schimbarea îşi va atinge scopul doar dacă angajamentele factorilor de decizie de a susţine
reforma vor fi de durată. România trebuie să aibă un sistem administrativ competitiv
pentru a se ridica la nivelul celorlalte state membre ale Uniunii Europene, de aceea
reforma administraţiei publice şi implicit reforma funcţiei publice este mereu un obiectiv
important al fiecărui Guvern, iar această reformă este limpede că trebuie să înceapă cu
cei care fac administraţie, respectiv cu funcţionarii publici.

Bibliografie:
1. Alexandru, I., „Administraţia publică şi integrarea europeană”, 1997, Revista de drept
public, nr. 1-2.
2. Apostol Tofan, D., Instituţii administrative europene, Bucureşti: CH Beck, 2006.
3. Beligrădeanu, Ş., „Consideraţii teoretice şi practice în legătură cu Legea 188/1999
privind statutul funcţionarilor publici”, 2000, Revista Dreptul, nr. 2.
4. Bodiguel, J.L., Les function publiques dans I’Europe des Douze, Paris: L.G.D.J., 1994.
5. Vrabie, G. (coord.), Les regimes politiques des pays de l’U.E. et de la Roumanie,
Bucureşti: Editura „Monitorul Oficial”, 2002.

133
6. Iorgovan, A., Tratat de drept administrativ, vol. I, ediţia a 4-a, Bucureşti: All Beck,
2005.
7. Trăilescu, A., „Un alt punct de vedere asupra naturii juridice a raportului de serviciu”,
2000, Juridica, nr. 6.
8. Vedinaş, V., „Câteva aspecte legate de privatizarea funcţiei publice”, Analele
Universităţii din Bucureşti, seria Drept, Bucureşti, 1998.
9. Ziller, J., Administrations comparees. Les systemes politico-administratifs de l’Europe
des Douze, Paris: Editions Montchtrestien, 1993.

134