ubiectului care intră în contact cu ele.

 
Această ”atmosferă” este cea a reveriei: reveria hrănită de poezie, reveria care se
exprimă și trezește în noi imaginația și memoria afectivă, stare de veghe în care
percepția (atmosferei) și creația nu mai sunt două lucruri diferite, ci tind să se confunde
în ceea ce putem numi ”aura” locului. Conceptul de aură ne va ajuta să “intrăm în
materie”, în dublul sens al cuvântului: în tema tratată și în materialitatea spațiului; care,
imaginată fiind, îl face într-adevăr locuibil.
 
Juhani Pallasmaa a arătat că receptarea operei de arhitectură ca operă de artă este
totodată o experiență a cunoașterii de sine. În profunzimea sa, psihicul uman nu este o
fortăreață, ci este deschis către spațiul, apropiat sau îndepărtat, ce-l înconjoară: îl
primește în sine și se hrănește din el. “Arhitectura articulează experiența de a fi în lume
și întărește simțul realității și al conștiinței sinelui. Conștiința sinelui, consolidată de artă
și arhitectură, ne permite să ne implicăm în totalitate în dimensiunile visului, imaginației
și dorinței (…) Arhitectura adevărată ne ajută să ne cunoaștem pe noi înșine ca ființe
întrupate și spirituale. De fapt, aceasta este funcția oricărei arte semnificative.
Experiența artei dă naștere unui transfer neobișnuit: îmi împrumut emoțiile și asocierile
spațiului, iar spațiul îmi împrumută aura sa, care îmi atrage și emancipează percepțiile
și gândurile”(1).
 
În profunzimea conștiinței, și numai acolo, omul este deschis spre lume: spre
lumea sa, dar și spre lumea istorică, spațio-temporală: cunoașterea lumii este
cunoaștere de sine, iar arhitectura mediază între conștiință și lume. Or, dacă
“arhitectura adevărată ne ajută să ne cunoaștem pe noi înșine ca ființe întrupate și
spirituale”, înțelegerea acestei sintagme – “ființa întrupată și spirituală” – este la rândul
ei condiția înțelegerii arhitecturii.
 
Ființa întrupată este spirituală și ființa spirituală este întrupată – în starea de poezie, pe
care urmează s-o definim. În această stare, ea pătrunde în spațiul pe care-l animă: în
spațiul trăit, în acel loc inseparabil de atmosfera sa.
 
Dar ce este atmosfera unui loc? Propun să gândim acest concept pornind de la
noțiunea de aură, în accepția lui Walter Benjamin. “Noțiunea de aură poate fi definită ca
apariție unică a unei depărtări, indiferent cât de apropiată este această apariție. Dacă,
atunci când ne odihnim într-o după-amiază de vară, urmărim cu privirea un lanț de
munți la orizont sau o creangă care-și aruncă umbra asupra noastră, înseamnă că
respirăm aura acestor munți, a acestei crengi … [În contextul artei], definiția aurei ca
“unică apariție a unei depărtări” nu reprezintă altceva decât transpunerea valorii de cult
a operei de artă în categoriile spațiului și timpului. Ceea ce este esențial depărtat este
inaccesibil. Inaccesibilitatea este o calitate majoră a imaginii de cult. Posibila apropiere
față de realitatea sa materială nu diminuează distanța pe care o păstrează după ce
apare”(2).
 
Fenomenul numit “aură” face trimitere la valoarea de cult a lucrului perceput, care la
rândul său accentuează ideea de depărtare, de inaccesibilitate. Privim lucrul, mai mult,
îl percepem cu toate simțurile, locuim în preajma sa, pătrundem în el. El rămâne totuși
inaccesibil, dincolo de percepția noastră. Acest “dincolo” este și sensul operei de artă,
caracterul său inepuizabil.
 
În același timp, Benjamin ne vorbește despre declinul aurei. În epoca tehnicii, a
transformării lumii vieții prin tehnică, reproductibilitatea operei de artă se opune unicității
apariției ei, “prezenței sale aici și acum”. Prezența unică și depărtarea nu se exclud; mai
mult, prima se manifestă în a doua. Reproductibilitatea operei definește și un nou
context al artei, care o transformă într-un bun de consum și face din ea un element al
“societății spectacolului”. Acest context este cel al prezentului perpetuu, care
distruge tradiția. Or, “unicitatea operei de artă este identică cu integrarea în acel
ansamblu de raporturi care se numește tradiție”(3). Tradiția este, ca și aura, un
fenomen al depărtării în sfera temporalității. Dacă aura este o emanație a conștiinței
întrupate care percepe-și-imaginează un obiect natural sau artistic în momentul
“apariției (sale) unice”, tradiția este mediul conștiinței rememorante care imaginează-și-
gândește. În starea de contemplare sau de reverie – “atunci când ne odihnim într-o
după-amiază de vară, urmărim cu privirea” –, conștiința întrupată se deschide spre o
depărtare, spațială și temporală. Depărtarea temporală este susținută din interior de
tradiție ca “ansamblu de raporturi” subiective ce sălășluiesc în conștiință – mai mult, în
inconștient. Depărtarea temporală este ea însăși spațială. Ea deschide
spațiul profunzimii psihice.
 
Lumea modernă “dezvrăjită” (Max Weber) transformă tot ce ființează în lume, inclusiv
arta, în ceva-la-îndemâna-omului. Forțele prezentului distrug depărtarea. Cum este
(totuși) posibilă experiența depărtării în lumea de azi? Anticipând răspunsul spunem
că identitatea imaginației și a memoriei constituie fundamentul acestei experiențe.
“Privind creanga” omul imaginează depărtările și cunoaște, în același timp, spațiul
interior al sinelui.
 
Despre fenomenul distrugerii depărtării în lumea modernă tratează Heidegger arătând
că e vorba de un nou mod de a fi. “Desființarea depărtării este modul de a fi al
existentului în virtutea faptului de a fi în lume … Existentul este înlăturător-al-
departelui”(4). Ex-istentul “aruncat în lume” apropie ceea ce este îndepărtat și unic
pentru a și-l apropria. Desființarea depărtării este scopul raționalizării – tehnologizării –
lumii și omului. Suprimând depărtarea omul modern nu lasă lucrurile să fie; le re-aduce
și le reduce la modul său obișnuit de a fi, la existența cotidiană. Existența cotidiană
este nivelatoare; ea suprimă excepția, necunoscutul, tot ce trimite cu gândul la sacru și
la urmele sale în lume. “Orice tinde să capete întâietate este tacit reprimat. Tot ce
amintește de origini este într-o clipită nivelat pe motivul că este demult cunoscut. Orice
taină își pierde puterea. Grija pe care o pune în joc caracterul mediu dezvăluie o
tendință esențială a existentului, pe care o numim nivelare a tuturor posibilităților de a
fi”(5), scrie Heidegger.
 
Acestui pesimism al ontologiei ex-istențiale care tinde să vadă în existența cotidiană
orizontul prim și ultim al vieții omului pe pământ, suntem îndreptățiți să-i opunem,
împreună cu Benjamin și cu Bachelard, ceea ce am putea numi un “optimism al stării de
poezie”, care deschide orizonturi mai vaste. În această lume a nivelării posibilităților de
a fi, experiența aurei se revelă momentul de ruptură față de cotidian ce deschide
dimensiunea profunzimii lumii.
În ce măsură experiența menționată are loc în această lume? Despre cel care
contemplă  opera de artă lăsând să fie “apariția unică a depărtării”, nu putem spune că
iese din lume; și totuși, această experiență nu aparține acestei lumi. Experiența aurei
este cea a solitudinii – ca experiența rememorantă a trecutului, și totodată a Ideii(6).
Ea este descrisă de André Hirt ca deschidere a prezentului spre trecutul esențial. „Ce
este în fond o ‚experiență’? Experiența este istoricitatea prezentului, evenimentul psihic
conștientizând faptul că gândurile se suprapun, în mod ideal, cu întrupările lor în trecut.
Mai mult, experiența este prezența Idealului în momentul prezent”(7). Apariția unică a
depărtării deschide împărăția imaginilor interioare, și astfel a Idealului. Gândurile
depuse în acele imagini hrănesc gândurile trăite „în momentul prezent”. Această
suprapunere a gândurilor prin care trecutul devine prezent esta experiența însăși a
Frumosului, a Ideii. Depărtarea ca „apariția unică” este Invizibilul însuși: Ideea,
Arhetipul.
 
Suntem în măsură să descriem starea în care această experiență este posibilă.
Împreună cu Bachelard o numim „reverie”. Întrucât, prin reverie, intrăm în contact cu
lumea-care-ne-vorbește, imaginația, din simplu joc cu imagini, devine imaginație activă.
Imaginile reveriei hrănite de rostirea poetică sunt, în momentul prezent, manifestări ale
Imaginilor primordiale: imaginația se identifică cu memoria. Experiența tainică a aurei își
redobândește sensul pierdut. Ceea ce părea imposibil în lumea vieții cotidiene devine
realitate în momentul în care “existentul” aruncat din sine revine la sine. Reveria
recentrează subiectul în sine însuși; nu pentru a-l izola de lume, ci pentru a-i reda
lumea pe care Grecii o numeau „cosmos”, o lume umană, mai bine zis umanizată:
imaginată.
 
Reveria este starea – modul de a fi – în care subiectul imaginează o lume ce nu-i este
străină. Omul modern trăiește așadar în două lumi; în lumea-obiect „pusă” în fața sa
pentru a fi dominată, într-o lume simplificată; și totodată în lumea reveriei, o lume având
ea însăși o profunzime. Reveria urmărește depășirea dualismului eu-lume prin
imaginarea unei lumi locuibile. În acest sens, departe de a fi o diminuare, o scădere în
intensitate a conștiinței, reveria este o stare de veghe: nu ca simplă „relaxare”, ca
renunțare la orice efort pentru a „trăi clipa”, ci ca imaginare poetică a lumii, în sensul
definit mai sus.
 
Nu este totuși această lume ireală? La fel de ireală ca și aura, ca și atmosfera unui loc,
a unui lucru, a unei opere de artă. Această „irealitate” este nucleul invizibil al lumii.
Lumea imaginată de poeți, inseparabilă de imaginile ce sălășluiesc în adâncul
memoriei, este fundamentul lumii reale. „Fiinţa care meditează este în primul rând fiinţa
care visează. Lumea imaginată se află situată înaintea lumii reprezentate. Cunoaşterea
poetică a lumii precedă cunoaşterea raţională a obiectelor. Lumea este frumoasă
înainte de a fi adevărată. Lumea este admirată înainte de a fi verificată. Orice
primitivitate este onirism pur (…) Mai întîi reveria sau uimirea. Apoi contemplarea,
ciudată putere a sufletului omenesc capabil să-şi învie reveriile … Contemplarea
uneşte mai multe amintiri decât senzaţii. Ea este mai mult istorie decât spectacol.
Atunci cînd crezi că priveşti, contemplându-l, un spectacol de o mare bogăţie, îl
îmbogăţeşti de fapt cu amintirile cele mai diverse”(8). Acel „înainte” are, de altfel, un
sens pur ontologic.
 
Psihologia imaginației creatoare nu este un cognitivism, care și-ar propune să explice
modul în care reprezentările se constituie în minte pornind de la senzații, sau să pună
problema corespondenței dintre aceste reprezentări și realitatea exterioară. De fapt,
imaginația transformă lumea percepută: ea nu lasă nici percepțiile, nici lucrurile
percepute intacte. Acestea sunt dublate, îmbrăcate în atmosfera lor, în haina croită de
reverie. Lumea imaginată (în poezie) este ireală pentru omul social, pentru omul care
trăiește, simte, imaginează, gândește exclusiv în lumea percepției minimale, în care
fiecărui simț îi corespunde o categorie de „obiecte”. Dar în momentul în care auzul,
văzul, mirosul, atingerea con-lucrează, atunci imaginația intră în joc, și odată cu ea
memoria: imaginația își proiectează imaginile interioare în lume. „Studiind psihismul
aerian, vedem că imaginaţia proiectează fiinţa totală. Imaginaţia, în întregimea ei, avidă
de realităţi ale aerului, dublează fiecare impresie printr-o nouă imagine”(9), scrie
Bachelard. Această nouă imagine aparține lumii înseși, prin proiecția imaginației
creatoare. „În reveria poetului, lumea este imaginată, direct imaginată. Imaginea
cosmică este imediată. Ea ne dă întregul înainte de a ne da părțile. Ia în stăpânire
universul printr-unul din semnele lui … Visătorul se dăruiește trup și suflet imaginii
cosmice care l-a încântat. O singură imagine cosmică îi oferă o unitate de reverie, o
unitate de lume”(10).
 
În starea de reverie hrănită de limbajul poeziei, de limbaj și de poezie, de limbaj prin
poezie, psihicul nostru este activ ca întreg. Imaginile profunde – „imaginile copilăriei”
visate – sunt trezite la viață și proiectate spre și în lumea percepută-visată. Aceste
imagini, sufocate de viața activă, socială, sunt reintegrate în viața noastră interioară.
Rolul poeziei este acela de a transforma viața și, odată cu ea, lumea însăși. Ideea de
„aură” capătă astfel din nou sens, ca și ideea de atmosferă. Realitatea lor este de ordin
poetic. Omul transformat de rostirea poetică trăiește în spații percepute-și-imaginate:
într-o lume locuibilă, care este și nu