O ȋntrebare frecventă a părinţilor e legată de vârsta primului consult oftalmologic al copilului.

Din prima
zi de viaţă şi până la aproximativ 6 luni, poate fi evaluat aspectul suprafeţei oculare, prezenţa reflexelor
pupilare normale, dacă există o problemă legată de claritatea mediilor transparente ale ochiului: cornee,
cristalin, vitros.

Apoi, ȋntre vârsta de 6 luni şi 4 ani, putem evalua dacă copilul are sau nu un viciu de refracţie, dacă
poziţia ochilor şi motilitatea lor e corectă sau dacă prezintă sau nu o patologie legată de polul anterior
(pleoape, conjunctivă, cornee, cristalin) sau de polul posterior (afecţiuni retiniene).

De la 4, 5 ani se poate evalua procentual cât anume vede copilul cu fiecare ochi ȋn parte; se folosesc
optotipuri speciale pentru preşcolari (diverse desene, figuri geometrice etc).

Trebuie, totodată, să ţinem cont şi că până la aproximativ 6 - 7 ani se formează stadiile de vedere
binoculară, aşadar, până la vârsta respectivă, copilul trebuie să vadă cât mai bine cu ambii ochi. Aici voi
mai adăuga un alt mit: dacă copilul poartă ochelari, atunci neapărat trebuie să stea ȋn prima sau ȋn a 2-a
bancă. Ochelarii elevului respectiv ar trebui să ȋi asigure o vedere de 100% pentru fiecare ochi ȋn parte
de la cel puţin 6 metri; deci poate să stea foarte bine şi ȋn ultimele bănci la şcoală.

Sindromul de ochi uscat, o consecință a

stilului de viață modern

Modul de viață contemporan favorizează dezvoltarea unor patologii

complexe. Keratoconjunctivita sicca (sindromul de ochi uscat) apare la adulți, după vârsta de
25 de ani, cu precădere la sexul feminin, în 90% din cazuri.

Cauzele sindromului de ochi uscat

Afecțiunea se asociază frecvent cu bolile de colagen (poliartrita reumatoidă, spondilita
anchilozantă, sclerodermia, artrita psoriazică, lupus eritematos sistemic etc) – în primele stadii
apare inflamația glandelor lacrimale. Alte afecțiuni generale sunt reprezentate de boli
endocrine, ciroza hepatică, diabet zaharat etc.
Dintre afecțiunile locale, pot fi menționate paralizia periferică de nerv facial, traumatisme ale
glandei lacrimale, conjunctivite cronice.
Sindromul de ochi uscat mai poate fi cauzat de clima uscată, purtarea îndelungată a lentilelor
de contact sau diverse boli ale pleoapelor.

Simptomele sindromului de ochi uscat

Din punct de vedere clinic, simptomele sunt bilaterale și se caracterizează prin apariția de arsuri,
înțepături, durere, senzație de corpi străini la nivel ocular. Simptomele cresc de obicei în
intensitate în cursul zilei sau după efort vizual prelungit (ex: lucru în fața monitorului PC,
privitul la televizor); la acest lucru contribuie și factorii de mediu din jur: aerul condiționat,
căldura. Uneori, la nivelul marginii pleoapelor se formează depuneri mucoase, ceea ce creează
impresia unei secreții lacrimale vâscoase. În formele avansate, conjunctiva devine palidă-
gălbuie, iar la nivelul corneei apar microulcerații și filamente (rulouri epiteliale) aderente la
epiteliul corneean.

Metode de diagnostic
În cadrul consultului oftalmologic, pe lângă verificarea acuității vizuale, se va examina și polul
anterior (aspectul pleoapelor, conjunctivei, corneei), dar se va efectua și evaluarea filmului
lacrimal, avându-se în vedere aspectul său, claritatea, consistența, timpul de rupere al filmului
lacrimal (BUT=Break Up Time) atunci când e etalat pe suprafața oculară împreună cu un
colorant special după ce pacientul clipește. Pentru evaluarea obiectivă a secreției lacrimale, se va
realiza testul Schirmer 1. Acest test constă în aplicarea de către medic a unei hârtii de filtru,
gradată în milimetri, la nivelul fundului de sac conjunctival inferior al pacientului la ambii ochi.
Pacientul va închide apoi ochii timp de 5 minute. În acest timp, hârtia de filtru se umectează cu
secreție lacrimală până la o anumită gradație. Valoarea normală a acestui test este de peste 15
mm. O valoare mai mică de 15 mm reprezintă hiposecreție lacrimală, deci sindrom de ochi uscat.

Tratament oftalmologic
Tratamentul sindromului de ochi uscat constă în administrarea de produse de substituire,
pentru a înlocui secreția lacrimală deficitară. Lacrimile artificiale conțin diverse componente cu
rol tensioactiv, marea majoritate având la bază acid hialuronic (componentă naturală a filmului
lacrimal). Acestea se prezintă sub formă de picături sau spray pentru pleoape, sunt bine tolerate
și ușor de administrat. Majoritatea nu conțin conservanți care, în timp, ar putea afecta sănătatea
ochilor. Pe de altă parte nicio formulă de lacrimi artificiale nu poate egala beneficiul adus de
propriul film lacrimal în ceea ce privește protecția antibacteriană și nutriția suprafeței oculare.
În cazuri severe, se pot folosi lentile de contact terapeutice hidrofile, sau dispozitive din
colagen sau silicon(inserturi) la nivelul punctului lacrimal inferior.
Indiferent dacă ați fost diagnosticați deja cu sindrom de ochi uscat sau aveți unele dintre
simptomele descrise mai sus ca fiind sugestive pentru această boală, este recomandat să veniți la
un consult oftalmologic pentru o evaluare amănunțită și conduită terapeutică adecvată.
 
Ambliopia („ochiul leneș”) și importanța
screening-ului vizual la copii

Ambliopia, numită și „ochiul leneș”, reprezintă diminuarea vederii ce apare în primii ani de

viață, unilateral sau bilateral, secundară stimulării vizuale anormale în ciuda faptului că nu există
leziuni organice.
Nou-născuții și sugarii au o vedere slabă, dar pe măsură ce își folosesc ochii, cortexul vizual din
lobul occipital se dezvoltă, îmbunătățindu-se simultan și capacitatea vizuală.
Dacă sugarii și copiii mici nu reușesc să-și folosească ochii din diverse motive, existând astfel o
prelucrare anormală a imaginilor, centrul vizual nu se dezvoltă corespunzător, ceea ce duce la
reducerea acuității vizuale în ciuda aspectului normal al ochilor.
Ambliopia este o tulburare de vedere relativ comună la noi, în România neexistând legislație
care să stabilească ca obligatoriu screening-ul vizual la copilul mic.
De ce apare ambliopia?
 
Erorile refractive mari (hipermetropia, astigmatismul, miopia), necorectate în copilărie, duc la
o dezvoltare insuficientă a funcției vizuale, deci la instalarea ambliopiei refractive. Problema
aceasta poate să treacă neobservată deoarece copilul nu acuză vedere neclară, mai ales dacă este
afectat unilateral (copilul vede bine cu ochiul bun). În plus, ochiul ambliopic nu este diferit de
ochiul normal. În concluzie, acest tip de ambliopie refractivă poate fi depistat doar printr-un
consult oftalmologic.
O alta cauză comună este strabismul. Ambliopia strabică se dezvoltă atunci când ochii nu sunt
drepți. Când se întâmplă acest lucru, creierul începe să ignore funcția vizuală a ochiului deviat.
Rareori se întâlnesc anomalii structurale, atunci când stimulii vizuali nu ajung la retină din cauza
unui obstacol, cum ar fi: cataracte congenitale, leucoame corneene, ptoze palpebrale, patologii
ale vitrosului etc. Aceste cauze duc la instalarea ambliopiei prin privare. Copiii care prezintă
astfel de anomalii trebuie examinați de medicul oftalmolog încă din primele luni de viață.

Important de menționat, în cadrul discuției despre etiologia ambliopiei este și faptul că factorii
cauzali pot coexista.
„Ochiul leneș” – semne și simptome
 
Prezența sau absența semnelor depind de etiologia care stă la baza ambliopiei. Părinții își vor
aduce adesea copilul la oftalmolog datorită semnelor induse de cauzele menționate mai sus, fără
să știe că ambliopia este deja prezentă.

În cazul strabismului, se solicită evaluare oftalmo-pediatrică din cauza ochilor deviați și nu

pentru că copilul nu vede.
Ambliopia prin privare se instalează la copii cu:
 pleoapa superioară coborâtă sau deformată, în ptoza palpebrală congenitală, respectiv
ptoza palpebrală mecanică;
 pupila albă (leucocorie) în cazul cataractei congenitale, observată adesea în pozele cu bliț.
Neobservată trece anizometropia (diferențe refractive mari între ochi) care instalează ambliopie
unilaterală. Copiii aflați în această situație nu prezintă semne evidente și nu realizează
capacitatea vizuală scăzută pe unul dintre ochi, astfel încât nici nu alarmează părinții de acest
fapt.
Pentru a preveni situațiile în care ambliopia este diagnosticată tardiv se recomandă screening
vizual.
Screening-ul ambliopiei
 Screening-ul se axează pe căutarea factorilor potențiali ambliopigeni.Copii nu se nasc cu
ambliopie. Ea se instalează progresiv prin neutralizarea unuia dintre ochi. Diagnosticată la timp,
la o vârstă cât mai fragedă, poate fi prevenită și/sau tratată. Cu cât depistăm mai precoce, cu atât
succesul terapeutic va fi mai mare.
Momentele evaluărilor oftalmologice sunt importante și trebuie cunoscute:
 la nou-născut și sugar – evaluarea de rutină a rosului pupilar (indicator esențial că ochii
sunt normali). Prezența acestuia exclude ambliopia de privare. În cazul copiilor cu risc
(prematuri, cei care prezintă semne de anomalii, cei cu istoric familial de tulburări de vedere
grave în copilărie) se recomandă o evaluare completă încă din primele zile de viață.
 toți copiii de vârstă preșcolară ar trebui să beneficieze de a doua evaluare. Cei care
prezintă un risc de ambliopie trebuie urmăriți îndeaproape pentru semnele precoce ale acestei
afecțiuni.
 la vârsta școlară mică se recomandă al treilea control oftalmologic.
Reținem că nu orice vedere slabă înseamnă ambliopie. De multe ori, simpla corecție a erorilor
refractive cu ajutorul ochelarilor prescriși de medicul oftalmolog poate îmbunătăți calitatea
vederii.
Urmărirea copiilor cu vedere scăzută este pe termen lung, iar controalele sunt individualizate, în
funcție de patologie și evoluție.

Cum se tratează „ochiul leneș”?

Cheia succesului pentru tratamentul optim al ambliopiei este depistarea precoce și intervenirea
prin abordarea etiologiei implicate în scăderea vederii.
Dacă după tratamentul de primă linie pentru etiologia de bază există un deficit vizual rezidual,
atunci spunem că există și ambliopie. Această consecință a bolii de bază poate fi abordată și
îmbunătățită prin terapie de ocluzie sau penalizarea farmacologică, cu atropină.
Tratamentul ambliopiei este dificil, de lungă durată, iar metodele terapeutice sunt
individualizate. Numărul de ore prescrise pe zi, dedicate ocluziei, variază în funcție de gravitatea
ambliopiei. Dacă este aplicat în timp util, tratamentul îmbunătățește, de obicei, acuitatea vizuală
și binocularitatea.

Cea mai frecventă metodă terapeutică este corecția optică. Doar prin portul ochelarilor se
observă o îmbunătățire a vederii. Cei care rămân cu niveluri joase ale acuității vizuale necesită
ocluzie (se acoperă ochiul sănătos pentru a stimula ochiul leneș), iar rezultatele acesteia sunt
mult influențate de complianța terapeutică.

Respectarea tratamentului trebuie susținută prin educație parentală. Oftalmologul va da

instrucțiunile și va monitoriza progresul, dar copilul și familia vor continua munca terapeutică.
Copiilor nu le place să aibă un ochi acoperit, mai ales când vorbim despre ochiul dominant, iar
vederea în ochiul ambliopic este foarte scăzută, moment în care părinții trebuie să intervină cu
sprijinul moral. Ei joacă probabil cel mai important rol într-un tratament de succes.
Existența unui stigmat social asociat cu purtarea ocluzorului la școală, poate să ducă la refuzul
copilului de a mai continua tratamentul, motiv pentru care recomandăm ocluzia în afara
programului școlar, acasă, sub supravegherea părinților.

Urmărirea în timpul tratamentului este de obicei pe termen lung, frecventă, la intervale

scurte, de câteva luni, în funcție de evoluție. Urmărirea este necesară chiar și după întreruperea
tratamentului din cauza riscului de recurență.
Intervenția chirurgicală pentru tratarea ambliopiei
 
Ambliopia nu se operează. Nicio tehnică chirurgicală nu ar putea să crească capacitatea
vizuală. Se intervine chirurgical în cazuri selectate, pentru a înlătura cauza de bază care,
netratată, ar duce la instalarea ambliopiei.
Odată instalată, ambliopia se tratează precoce, în copilărie, prin tratamentele menționate mai sus
(ocluzie sau penalizare).

Ce se întâmplă dacă ambliopia nu este tratată?

 
Dacă ambliopia nu este tratată în copilărie, vederea va rămâne permanent scăzută,
determinând deficiențe în percepția în profunzime (vederea tridimensională) și vederea
periferică. Mai mult, dacă ochiul bun va fi afectat ulterior de un traumatism sau o afecțiune, vom
discuta despre invaliditate vizuală semnificativă pentru tot restul vieții.
Ambliopia netratată în copilărie poate avea un impact major atunci când pacientul ajunge la
vârsta la care își alege cariera. Există o varietate de domenii de carieră cu cerințe specifice de
acuitate vizuală și binocularitate, cum ar fi sistemul militar, medical etc.
Încă există cazuri diagnosticate tardiv, după 7-8 ani, atunci când medicul oftalmolog este în
imposibilitatea de a crește capacitatea vizuală, conform așteptărilor părinților, indiferent de
metoda terapeutică abordată.

Consecințele netratării la timp a ambliopiei impun o atenție mărită a părinților, cu respectarea

programului de screening indicat de medicul oftalmolog, astfel încât acuitatea vizuală și
binocularitatea să nu fie afectate pe termen lung.
Hipertensiunea oculară – cauze, complicații
și examinări oftalmologice recomandate

Presiunea intraoculară (PIO) este rezultanta echilibrului dinamic dintre producția umorii

apoase și eliminarea ei. Presiunea oculară este măsurată în mmHg și, din punct de vedere
statistic, se admit ca normale valorile cuprinse între 10 - 21 mmHg.
PIO normală variază în funcție de:

 momentul zilei (variație diurnă);

 ritmul cardiac;
 tensiunea arterială;
 respirație.
Modelul diurn variază, PIO având tendința să fie mai mare dimineața și mai mică la amiază și
seara. Această variație se datorează, cel puțin parțial, modului diurn de producere a umorii
apoase, care este mai mică noaptea.

Termenul de hipertensiune oculară se referă la orice situație în care presiunea intraoculară este
mai mare decât valorile normale (PIO > 21 mmHg), având următoarele criterii:
 PIO mai mare de 21 mmHg, măsurată la unul sau la ambii ochi, la două sau mai multe
determinări, în momente diferite;
 capul nervului optic are un aspect normal;
 nu există semne ale afectării glaucomatoase la testarea câmpului vizual (CV), test care
evaluează vederea periferică (laterală);
 nu sunt prezente alte posibile cauze ale creșterii valorii PIO la evaluarea unghiului
camerular (sistemul de drenaj al umorii apoase). Unghiul este vizualizat utilizând o tehnică
numită gonioscopie, care implică folosirea unei lentile de contact speciale prin intermediul
căreia se apreciază profunzimea unghiului și caracteristicile elementelor sale;
 nu există semne ale prezenței unei boli oculare (traumă, dispersie pigmentară,
pseudoexfoliere) sau o cauză generală (corticosteroizi) care să se asocieze cu creșterea PIO.
Cum se determină tensiunea oculară?
 
Putem măsura clinic tensiunea oculară, supunând ochiul la acțiunea unei forțe externe care
deprimă corneea sau o aplanează. În funcție de modul în care acționează forța externă asupra
globului, metodele de determinare se împart în:

 metode de aplanație;
 metode de indentație.
Aplanotonometria este o metodă frecvent utilizată. Când se aplatizează o suprafaţă standard a
corneei, forţa necesară aplatizării este egală cu cea din interiorul ochiului şi reprezintă o măsură a
presiunii intraoculare. Pentru această arie de aplanaţie, presiunea intraoculară (exprimată în
mmHg) este egală cu forţa tonometrului (exprimată în grame) şi multiplicată cu 10. Cel mai
utilizat instrument este aplanotonometrul Goldmann; el reprezintă standardul internaţional
pentru aprecierea preciziei altor tonometre.
Se recomandă să se efectueze cel puțin două măsurători succesive, iar când diferența dintre ele
depășește 1 mmHg se va efectua și o a treia măsurătoare.
Atunci când urmărim valori ale PIO anormale trebuie ca acestea să se măsoare la anumite
momente ale zilei (curba tonometrică) pentru că pot exista fluctuații ale acesteia de până la 4
mmHg la subiecții normali și de până la 10 mmHg la glaucomatoși.
Când urmărim efectele tratamentului asupra PIO, aceasta trebuie măsurată la aceleași
momente ale zilei pentru a nu lua drept efect o fluctuație tensională circadiană.
Valorile PIO obținute prin tonometrie trebuie coroborate și cu datele de pahimetrie corneeană.

Cine are risc de hipertensiune oculară?

 
Hipertensiunea oculară nu trebuie considerată o boală în sine. În schimb, hipertensiunea
oculară este un termen utilizat pentru a descrie indivizii cu risc de apariție a glaucomului,
care trebuie monitorizați în mod special. Din acest motiv, un alt termen utilizat pentru a
descrie o persoană cu hipertensiune oculară este cel de „suspect de glaucom”.
Oricine poate dezvolta hipertensiune oculară, dar unii indivizi prezintă un risc mai mare pentru
această afecțiune:
 cei cu antecedente familiale de hipertensiune oculară sau glaucom;
 diabeticii;
 cei cu vârsta de peste 40 ani;
 afro-americanii;
 pacienții cu miopii mari.
Care sunt cauzele hipertensiunii oculare?
 
Creșterea presiunii intraoculare este cauzată de un dezechilibru între producerea și eliminarea
umorii apoase la nivelul ochiului.

O altă modalitate de a descrie presiunea intraoculară crescută este asemănarea cu un balon cu

apă. Cu cât se introduce mai multă apă în balon, cu atât presiunea din interiorul balonului crește.
O situație similară apare atunci când există prea multă umoare apoasă în interiorul ochiului – cu
cât există mai mult lichid cu atât PIO este mai mare. De asemenea, așa cum balonul cu apă poate
exploda, și nervul optic poate fi distrus de o presiune prea mare.

Care sunt simptomele hipertensiunii oculare?

 
Majoritatea persoanelor cu hipertensiune oculară nu prezintă niciun simptom. Din acest
motiv, examenele oftalmologice regulate sunt foarte importante pentru a exclude orice
leziune a nervului optic determinată de valori crescute ale PIO.
Examene și teste recomandate
 
Oftalmologul efectuează teste pentru a măsura PIO precum și pentru a exclude glaucomul
primitiv cu unghi deschis precoce sau cauzele secundare de glaucom. Aceste teste sunt:
 verificarea acuității vizuale;
 examinarea segmentului anterior al ochiului, care include corneea, camera anterioară,
irisul și cristalinul, utilizând un microscop special numit lampă cu fantă (biomicroscop);
 tonometria;
 examinarea fundului de ochi, prin care fiecare nerv optic este evaluat pentru a căuta
orice leziune sau anomalie; acest examen presupune dilatarea pupilelor pentru a asigura o
examinare adecvată a nervului optic;
 gonioscopia – pentru a verifica sistemul de drenaj de la nivelul unghiului camerular al
ochiului; pentru efectuarea acesteia este necesară plasarea unei lentile de contact pe ochi.
 Acest examen este important pentru a determina dacă unghiurile sunt deschise, înguste sau
închise și pentru a exclude alte afecțiuni care ar putea determina creșterea PIO;
 testarea câmpului vizual – verifică vederea periferică (laterală). Această examinare se
face pentru a exclude defectele de câmp vizual cauzate de glaucom. Este posibil să fie
necesară repetarea testării câmpului vizual;
 pahimetria (sau grosimea corneei) este verificată printr-o sondă cu ultrasunete pentru a
determina corectitudinea citirii PIO. O cornee mai subțire poate determina o citire a unor
valori presionale fals-scăzute, în timp ce o cornee groasă determină valori presionale fals-
crescute.
Prevenție și prognostic
 
Hipertensiunea oculară nu poate fi prevenită, dar prin examinări oculare regulate progresia spre
glaucom poate fi prevenită. Managementul hipertensiunii oculare este foarte individualizat și
poate consta în monitorizarea atentă a acesteia sau inițierea tratamentului topic cu hipotensoare.
Scopul tratamentului medicamentos este de a reduce presiunea intraoculară înainte ca aceasta să
determine pierderea glaucomatoasă a vederii. Tratamentul medicamentos este inițiat întotdeauna
la acei pacienți la care se crede că există cel mai mare risc de apariție a glaucomului și pentru cei
cu semne de leziuni ale nervului optic. Hipertensiunea oculară poate conduce la modificări
permanente și ireversibile ale nervului optic și câmpului vizual și, în cele din urmă, la
pierderea vederii.
Prognosticul este foarte bun pentru pacienții cu hipertensiune oculară. Conform studiilor, doar
9.5% dintre persoanele cu hipertensiune oculară netratată au evoluat spre glaucom, iar din rândul
celor tratați au evoluat spre glaucom aproximativ 4%.
Printr-o monitorizare atentă și o bună complianță la tratamentul medicamentos, majoritatea
pacienților cu hipertensiune oculară nu progresează spre glaucom și păstrează o acuitate vizuală
bună pe tot parcursul vieții.
De ce şi când avem nevoie de ochelari…

Din punct de vedere optic, ochiul uman este o lentilă convergentă care în condiţii normale
focalizează pe retină (stratul nervos al globului ocular) toate razele luminoase ce provin de la
obiectele privite.

Acest lucru e posibil ca urmare a refracţiei, fenomenul optic de deviere a razelor luminoase la
trecerea printr-o suprafaţă ce separă două medii cu indice de refracţie diferit.
Deşi format din mai multe lentile (cornee, umoare apoasă, cristalin, corp vitros), ochiul în
ansamblu constituie o astfel de suprafaţă refractivă ce deviază razele de lumină care ajung la ochi
pe retină, acolo unde se formează o imagine clară a obiectelor privite. Această stare de refracţie
normală se numeşte emetropie şi permite o vedere clară a obiectelor situate la ≥ 6m (infinitul
oftalmologic), fără modificarea curburii cristalinului (cea mai importantă lentilă intraoculară).
Când obiectele privite se află la o distanţă mai mică de 6 m, teoretic fenomenul de refracţie ar
conduce la formarea imaginii acelor obiecte nu pe retină ci în spatele ei, imagine ce ar fi evident
neclară. În realitate acest lucru nu se întâmplă în cazul vederii normale, datorită intervenţiei
fenomenului de acomodaţie. Acesta constă în contracţia muşchiului ciliar (muşchi cu dispoziţie
circulară în jurul cristalinului) urmată de bombarea curburii cristalinului. Creşterea razei de
curbură determină implicit creşterea puterii de refracţie a cristalinului, ceea ce va permite
deplasarea focarului imagine din spatele retinei pe retină.
Astfel, acomodaţia ne oferă o imagine clară a obiectelor situate mai aproape de ochi şi este cu
atât mai intensă cu cât obiectul se află mai aproape de ochi. La o distanţă de »33cm fenomenul
de acomodaţie este maxim pentru ochiul normal, ceea ce înseamnă că bombarea cristalinului este
maximă iar imaginea obiectelor aflate mai aproape de ochi va fi înceţoşată indiferent de
eforturile ochilor noştri.
Ametropia defineşte viciile de refracţie (erorile de formare a imaginii), situaţii în care razele
luminoase ce provin de la obiectele privite nu pot fi focalizate pe retină, astfel încât pacienţii se
plâng de vedere înceţoşată, neclară. Aceste erori sunt clasificate în vicii de refracţie sferice
(miopia, hipermetropia) şi vicii de refracţie cilindrice (astigmatismul).
Miopia este situaţia în care focarul în care ajung razele de lumină ce pătrund în ochi se află în
faţa retinei, deci teoretic undeva în corpul vitros. Acest lucru apare ca urmare fie a corneei sau
cristalinului prea bombate (miopia refractivă sau de curbură), fie a unei lungimi exagerate a
globului ocular (miopia axială). Ca urmare, pacienţii cu miopie sunt incapabili să vadă clar la
distanţă, iar pentru o vedere clară la aproape sunt nevoiţi să apropie - uneori foarte mult -
obiectele de ochi.
Prevalenţa miopiei în populaţia generală este estimată la cca 11 - 36%, majoritatea cazurilor
având o miopie mică (sub 3 dioptrii) sau medie (între 3 şi 6 dioptrii).
Miopia mică se mai numeşte şi miopie şcolară, deoarece debutează în anii copilăriei şi
adolescenţei (între 10 şi 20 de ani) şi ar fi un răspuns fiziologic al ochiului la efortul excesiv al
scrisului şi cititului intensiv din perioada şcolară.
În general, miopia simplă se opreşte în evoluţie în jurul vârstei de 20 - 25 de ani, spre deosebire
de miopia forte sau miopia patologică, de care suferă  2 - 3% din populaţie (majoritatea femei) şi
care avansează mult mai rapid şi progresează o perioadă mai lungă de timp. În această variantă
de miopie, ochiul se alungeşte progresiv şi exagerat, ceea ce conduce la modificări specifice ale
fundului de ochi şi diverse complicaţii cauzate de subţierea peretelui ocular (în special dezlipire
de retină).
Corecţia miopiei se face cu ajutorul lentilelor aeriene (ochelari) sau a lentilelor de contact
divergente (notate cu minus), care deplasează focarul imagine din faţa retinei pe retină şi permit
astfel pacienţilor o vedere clară şi la distanţă. Pacienţii care doresc să renunţe la ochelari sau
lentile de contact pot beneficia - în funcţie de valoarea şi stabilitatea miopiei - de chirurgie
refractivă corneană sau cristaliniană.

Hipermetropia descrie situația ochilor cu axul antero-posterior prea scurt (hipermetropia axială)

sau având o rază de curbură a corneei sau cristalinului mai aplatizată (hipermetropia de curbură
sau refractivă). În aceste situaţii, focarul imaginii se află în spatele retinei, iar imaginea
obiectelor este neclară, în special în privirea de aproape. Aproximativ 75% dintre nou-născuţi
sunt hipermetropi, dar alungirea normală a globului ocular din primii 3 ani de viaţă conduce la
normalizareea (emetropizarea) privirii.
Simptomele hipermetropiei sunt variabile în funcţie de valoarea ei. În general, hipermetropii sub
2 dioptrii reuşesc să-şi clarifice imaginea obiectelor privite folosind compensator mecanismul
acomodaţiei şi la distanţă. Această bombare permanentă a cristalinului conduce însă la fenomene
de oboseală vizuală (astenopie acomodativă), în special după eforturi prelungite sau intense
(texte mici) în vederea de aproape. Evident, hipermetropiile mai mari se vor manifesta printr-o
vedere neclară atât la aproape cât şi la distanţă.

Un aspect particular îl reprezintă hipermetropia medie (3 - 6 dioptrii) și mare (peste 6 dioptrii) la

copiii mici (1 - 3 ani), la care excesul de acomodaţie antrenat de hipermetropie poate conduce la
un exces de convergenţă a celor doi ochi, cu apariţia strabismului convergent al hipermetropului
(unul sau ambii ochi sunt deplasaţi spre interior, spre nas). De aceea, în toate situaţiile deviaţiei
strabice convergente la această categorie de vârstă, se recomandă verificarea refracţiei totale a
ochilor (după relaxarea completă a acomodaţiei cu ajutorul picăturilor specifice) şi prescripţia de
ochelari care să corecteze complet hipermetropia. Corecţia optică a acestui viciu de refracţie se
realizează cu ajutorul ochelarilor sau lentilelor de contact convergente (notate cu plus), care aduc
focarul imagine din spatele retinei pe retină.
Insist asupra faptului că hipermetropia mică este o situaţie relativ frecventă la copii, dar
cristalinul elastic le permite o vedere foarte bună. De aceea copiilor hipermetropi nu li se
recomandă ochelari decât în prezenţa strabismului sau la valori suficient de mari ale
hipermetropiei (peste 3-4 dioptrii).

Astigmatismul reprezintă o eroare cilindrică (astigmică) în formarea imaginii, cauzată în esenţă

de forma ovalizată a corneei.
Ca urmare a acestei diferenţe în curbura corneei pe diverse meridiane, razele luminoase incidente
nu sunt focalizate într-un focar imagine unic, ci în cel puţin două focare, ambele (astigmatismul
compus şi mixt) sau cel puţin unul din ele (astigmatismul simplu) fiind plasate în afara retinei: în
faţa ei în astigmatismul miopic, sau în spatele retinei în astigmatismul hipermetropic.
Ca urmare, imaginea unui punct într-un ochi astigmat devine o elipsă şi pacienţii văd nu doar
neclar ci şi înclinat. Corecţia acestui viciu de refracţie se face cu ajutorul lentilelor cilindrice
(pentru astigmatismul simplu) sau sferocilindrice (pentru astigmatismul compus şi mixt).
Presbiopia este un viciu de refracţie dinamică ce se referă la scăderea capacităţii acomodative a
cristalinului în vederea de aproape şi se datorează în principal vârstei. Din acest motiv,
persoanele emetrope de peste 40 de ani nu mai reuşesc să vadă clar la distanţa normală de 30 -
33cm şi simt nevoia să îndepărteze textele sau obiectele mici de ochi pentru a vedea clar la
aproape.
Din nefericire, la un moment dat această manevră compensatorie devine insuficientă şi pacienţii
se adresează oftalmologului pentru remedierea problemei. La hipermetropi, presbiopia debutează
mai rapid (înainte de 40 de ani), în timp ce miopii mici pot citi fără ochelari o perioadă mai lungă
de timp. Corecţia presbiopiei constă în prescripţia de ochelari sau lentile de contact convergente
doar pentru vederea de aproape, valoarea acestor lentile progresând la interval de 4 - 5 ani până
în jurul vârstei de 60-65 de ani.
În concluzie, viciile de refracţie sunt situaţii relativ frecvent întâlnite în populaţia generală şi pot
explica diverse simptome asociate unei vederi neclare: dureri de cap, disconfortul produs de
lumină, vederea dublă, suprapunerea rândurilor la citit etc. Dacă aveți astfel de suferințe, este
indicat ca înainte de a apela la neurolog să vă adresaţi cu încredere oftalmologului, fiind posibil
ca problemele să se rezolve simplu și eficient prin prescrierea ochelarilor corespunzători.

Un detaliu care trebuie reținut este că nu doar medicul oftalmolog poartă răspunderea pentru o
reţetă corectă, ci şi pacientul în egală măsură. Aparatele care măsoară automat refracţia oculară
(autorefractometre) oferă o valoare orientativă a dioptriilor, valoare ce trebuie verificată ulterior
de către medic cu ajutorul lentilelor din trusa de probă, iar prescripţia reţetei depinde întru totul
de răspunsurile dumneavoastră la variantele pe care vi le oferă oftalmologul.

Evident, există astăzi o multitudine de aparate şi o diversitate de cabinete şi de medici

oftalmologi, deci vă recomand să rămâneţi fideli doctorului care vă conferă cea mai mare
încredere, pentru a evita să investiţi mult şi inutil în nenumărate perechi de ochelari la fel de
inutile.