SOCIOLOGIA EDUCATIEI

DEZVOLTAREA SOCIALĂ ÎN PERIOADA PREŞCOLARITĂŢII.

ROLUL FAMILIEI, STILURI, MODELE PARENTALE.
STUDIU DE CAZ

Bucureşti, 2017

0
 In general, prima relaţie a copilului se stabileşte cu mama lui, iar de confortul şi
de securitatea acestei relaţii depinde în mare măsură alte relaţii de mai târziu, precum şi
calitatea acestora. Câmpul contactelor sociale ale copilului se lărgeşte şi se diversifică
treptat, pe măsură ce el începe să meargă, să intre în legătură ,cu membrii familiei, cu alte
persoane care vin în casă.
În perioada de dinaintea grădiniţei, mediul copilului, controlat in totalitate de părinţi, este
limitat la cămin. Pe măsură ce copilul iese din casă pentru perioade de timp din ce în ce
mai lungi, alţi adulţi din comunitate încep să aibă impact asupra lui: rudele mai
îndepărtate , vecinii, prietenii. Faptul că aceştia au fii sau fiice cu care copilul vine în
contact nu face decât să favorizeze dezvoltarea acestuia.
Intrarea în grădiniţă determină o nouă extindere a câmpului interacţiunilor sociale.
Deşi familia are în continuare influenţa dominantă, copilul este confruntat cu un alt
mediu structurat diferit. El nu mai este centrul grupului mic(familia), ci membrul egal cu
ceilalţi copii din grupa sa de grădiniţă. Trebuie acum să înveţe, împins de nevoia de a
stabili bune relaţii, avantajele cooperării, ale activităţilor desfăşurate împreună. Tipul de
raportare la adultul-cadru didactic este diferit de cel cunoscut, stabilit cu adultul din
familie-cu părinţii.
Această noutate în viaţa copilului determină şi nevoia de a-şi restructura imaginea
de sine. Până acum, familia îl accepta aproape necondiţionat, aşa cum era el ori pe baza
unor norme relativ simple. Copilul avea o imagine bună despre sine, se iubea am putea
spune, pentru că părinţii au această imagine bună despre el şi pentru că ei îl iubesc. Ceea
ce copilul crede despre sine reflectă în primul rând sentimentele pe care le au şi i le arată
membrii familiei. Odată cu intrarea în grădiniţă adesea se dă o adevărată luptă între copii
pentru primul loc în aprecierea cadrului didactic. Tactul educatoarei şi explicaţiile
înţelegătoare ale părinţilor pot aplana eventualele frustrări. Treptat activităţile grădiniţei
capătă un loc tot mai important în viaţa copilului. Se stabilesc între copii legături relativ
constante-obicei des întâlnit de a aduce la grădiniţă obiecte de acasă nu este decât o
manifestare a dorinţei de a prelungi intimitatea atmosferei din familie şi de a o împărtăşi
prietenilor. Ele leagă sentimentul apartenenţei la grupul familial de sentimentul
apartenenţei la grupul copiilor din grădiniţă. Unul din comportamentele cu progres
spectaculos la această vârstă este jocul. Jocurile contribuie la crearea, dacă nu a acţiunii,
măcar a atmosferei de cooperare , a sentimentului de a fi împreună. Copilul preşcolar se
joacă foarte bine cu alţii atâta timp cât aceştia se supun propriilor lui dorinţe; dar, treptat,
el începe să aibă o bucurie din ce în ce mai mare când se întâlneşte cu alţi copii, doreşte
să le fie plăcut , doreşte să păstreze relaţiile, va renunţa la unele dorinţe ale sale, va
accepta să-şi schimbe comportamentul pentru a fi acceptat ca prieten.
De la 5 ani , jocul devine calitativ altul : apare jocul de roluri, sunt create situaţii
complexe în care fiecare copil îndeplineşte un rol inspirat din evenimentele pe care le
trăieşte zi de zi. Acest tip de joc este fundamental pentru socializarea copilului.
Un alt aspect al socializării este dezvoltarea limbajului, care are un rol însemnat în
evoluţia inteligenţei, precum şi a întregii personalităţi.. Fără a fi specialişti părinţii acordă
intuitiv atenţie vorbirii copilului. Părinţii trebuie să înţeleagă că nu vorbirea propriu-zisă
este semnul evoluţiei limbajului copilului lor , ci în primul rând capacitatea lui de a
înţelege ceea ce spune şi faptul că se poartă în consecinţă. Copilul începe să înţeleagă ce i
se spune cu mult timp înainte de a fi capabil să vorbească. Funcţia cea mai ’vizibilă’ a

1
limbajului este cea care priveşte comunicarea şi socializarea. Limbajul nu este doar un
mijloc de comunicare, ci şi unul de menţinere a relaţiilor cu oamenii. Comunicarea între
adult şi copil este esenţială în formarea acestuia ca fiinţă socială. Niciodată nu este prea
devreme pentru a-i vorbi copilului. Este ştiut faptul că , la orice vârstă , radioul şi
televizorul stimulează în special latura receptivă a comunicării: copilul primeşte , dar este
pasiv, nu are cu cine să vorbească. Or, în stabilirea şi menţinerea relaţiilor sociale, un
factor de bază este capacitatea de schimb: schimb de cuvinte, sentimente, împărtăşirea
experienţei. Copilul poate realiza primele schimburi de acest fel numai în familie, prin
intermediul adulţilor în primul rând, al fraţilor şi surorilor mai mari, apoi al celorlalţi
membri ai familiei.
Vârsta preşcolarităţii este cea mai importantă pentru achiziţionarea unor deprinderi , a
unor cunoştinţe şi stabilirea unor atitudini care să funcţioneze pe tot parcursul vieţii.
Relaţiile care se stabilesc între părinţi şi copii sunt hotărâtoare pentru calitatea relaţiilor
pe care le vor stabili aceştia din urmă, de-a lungul vieţii, în diferite contexte. Fiecare copil
este unic, are nevoie să fie iubit, să i se asigure securitatea fizică şi psihologică, şi – lucru
esenţial - să fie respectat!

 Auzim zilnic despre nemultumirea oamenilor vizavi de educatia copiilor. Ba rezultatele

elevilor sunt tot mai slabe, ba in incinta institutiilor de invatamant se promoveaza mai
nou orice, numai educatie de calitate nu. Speram sincer sa fie vorba doar despre
obisnuinta omului cu stirile de senzatie, iar in realitate majoritatea sa se centreze in
continuare pe valori sanatoase.

Si totusi, ce e de facut pentru a asigura copilului sansa la o educatie adecvata?

Parintele este primul si cel mai important profesor al copilului. Bazele succesului scolar
al copilului nu sunt stabilite nici de banii, nici de nivelul de educatie al parintilor. Ci de
ceea ce transmite familia prin actiunile ei directe si indirecte. Interesul copilului pentru
scoala este declansat de atentia acordata acestui aspect in familie. Atunci cand copilul
este sustinut si incurajat sa invete, deoarece are acest drept al educatiei si cunostintele ii
fac viata mai frumoasa si mai usoara, are toate sansele sa aleaga calea cunoasterii.

Felul in care copilul percepe ideea de “a invata” stabileste reusitele sale ulterioare. Daca
invatatul este inteles ca o obligatie, avem de a face cu o problema cu doua taisuri:
In primul rand intalnim elevul care va invata atat cat sa scape de aceasta activitate
frustranta caruia nu ii intelege sensul. In aceasta categorie, cel mai adesea sunt intalniti
copiii care accepta cu greu sa isi faca temele sau care cauta in permanenta scuze pentru a
lipsi de la scoala. Ei au implementata ideea ca viitorul se asigura prin cu totul alte
aptitudini decat cele ce tin de cultura intelectuala.
In al doilea rand avem copilul care a inteles ca trebuie numaidecat sa invete pentru a se
ridica la nivelul asteptarilor parintilor. Si pentru ca presiunea de a nu-i dezamagi pe
parinti este atat de mare, rezultatele de multe ori oscileaza, fiindca invatatul devine
mecanic.
Pe langa asteptarile parintilor, cele ale copilului stabilesc mult mai pregnant evolutia sa
scolara. Metoda cea mai simpla de a testa atitudinea copilului tau fata de scoala este sa
afli ce asteptari are el de la semestrul in curs, spre exemplu. Asteptarile sale sunt direct

2
proportionale cu performantele, efortul depus si persistenta de care da dovada in privinta
educatiei.

Conform studiilor facute de către psihologi există patru stiluri parentale : părinţi
indulgenţi, părinţi autoritari, părinţi protectori şi părinţi democratici.
Varianta 1- Părinte indulgent:
- îi permite copilului să se manifeste cum vrea el, fără prea mari restricţii;
- cea mai mare valoare o reprezintă libertatea de expresie;
- manifestă sensibilitate la drepturile altora;
- se consultă cu copilul atunci când ia o decizie;
- manifestă căldură şi interes faţă de tot ce face copilul;
- cazurile în care îl pedepseşte pe copil sunt foarte rare;
- copilul îşi dezvoltă o identitate proprie, va avea o personalitate distinctă,
marcantă, originală;
- copilul se simte important, special, fapt ce îi va determina creşterea stimei de sine;
Dezavantaje:
- copilului crescut într-o manieră indulgentă, îi va fi greu să înţeleagă rolul
limitelor, al regulilor şi să ţină cont de ele atunci când situaţia o va cere; pentru
foarte mulţi adulţi, el poate fi considerat obraznic sau chiar copil – problemă.
- părinţii se pot aştepta ca în curând el „să preia controlul familiei” în sensul că va
face numai ce vrea el şi cu greu va accepta sfaturi.
- părintele va fi depăşit de problemă.

Varianta 2- Părintele autoritar:

- îi cere să respecte cu stricteţe, fără să comenteze, regulile impuse;
- aceste reguli au valoare absolută, iar la cea mai mică greşeală este urmată de
pedeapsă;
- părintele nu se simte obligat să răspundă întrebărilor suplimentare: „De ce? Pentru
că sunt mama / tatăl tău! Nu discutăm!”
- intenţia copilului de a-şi manifesta independenţa este interpretată ca o formă de
răzvrătire, fapt ce reprezintă o sursă importantă a conflictelor părinte – copil;
- de obicei părintele este rece şi detaşat faţă de copil impunând respectul muncii şi a
efortului;
- acest stil autoritar îl învaţă pe copil să devină ordonat, disciplinat, respectuos faţă
de cei de care îi este frică, îi dezvoltă simţul critic, îl învaţă să devină
perfecţionist;
Dezavantaje:
- un copil crescu de părinţi autoritari va învăţa foarte greu să devină maleabil,
sensibil la dorinţele altora, va fi neiertător cu cei care greşesc;
- va întâmpina dificultăţi în realizarea unei comunicări eficiente;
- va fi lipsit de iniţiativă, de curaj, veşnic nemulţumit, se va teme permanent să nu
greşească;
- pentru el, a greşi e sinonim cu „a fi un ratat”
- preocuparea lui majoră este „Ce va zice tata / mama când va afla?”
- scade stima de sine „Am greşit! Nu sunt bun de nimic! Niciodată nu voi putea
să…!

3
 - un nivel scăzut al stimei de sine în copilărie are urmări negative marcante pe
parcursul întregii vieţi, asemenea unui coşmar care te urmăreşte în permanenţă şi
de care ( în cazuri fericite) scapi cu mare greutate.

Varianta 3- Părintele protector:

- este aparent un părinte model, extrem de atent la nevoile copilului şi se dedică cu
toată fiinţa meseriei de părinte;
- prioritatea lui este să-i ofere copilului securitate, deoarece conştientizează că un
copil este o fiinţă foarte fragilă, care are nevoie de sprijin şi protecţie;
- îşi învaţă copilul să fie precaut şi rezervat faţă de tot ce vine din afara sferei
familiei;
- uneori protecţia acordată copilului este exagerată, părinţii devin veşnic îngrijoraţi,
văd catastrofe şi calamităţi la fiecare colţ de stradă;
- când îşi văd copilul plângând, ei devin agitaţi, creând fără să-şi dea seama, mai
multă tensiune;
- când apare o problemă, părintele protector se grăbeşte să caute vinovaţii şi să ţină
morală;
- asemeni părinţilor autoritari, acceptă greu situaţia în care copilul începe să-şi
dezvolte independenţa, însă ei nu creează conflicte, ci intră în panică, „se
consumă”.
Dezavantaje:
- când sunt foarte mici, copiii care au părinţi exagerat de protectori pot manifesta
tulburări ale somnului şi ale regimului alimentar, stări de frică nejustificate;
- o dată cu trecerea timpului, copilul se simte din ce în ce mai sufocat şi are
tendinţa de a se îndepărta de părinţi, găseşte că e dificil să comunice direct cu
părintele despre problemele personale, de teamă că nu-l va înţelege şi se va
îngrijora;
- copilul va învăţa să ascundă informaţii, va avea o viaţă secretă, personală,
nebănuită de părinte;
- când va fi pus în situaţia de a-şi exprima frustrarea sau mânia, preferă să se
exprime indirect prin acte de răzbunare sau de sabotaj.

Varianta 4- Părintele democratic:

- are în vedere ca întotdeauna să fie respectate drepturile copilului;
- stabileşte reguli pe care le aplică cu consecvenţă;
- pentru el nu legea este pe primul loc ci omul;
- este indulgent, flexibil, deschis spre nou pentru a accepta tot ce ar putea
ameliora viaţa copilului şi a familiei;
- este suficient de autoritar pentru a impune o disciplină riguroasă, pentru a-
l învăţa pe copil să respecte reguli şi să îndeplinească eficient sarcinile
care i se dau;
- încurajează copilul să fie independent, respectându-i opiniile, interesele şi
personalitatea;
- manifestă căldură faţă de copil, îl apreciază, îl consideră membru
responsabil al familiei;

4
 - copilul îşi va dezvolta un echilibru emoţional, îşi va dezvolta deprinderi de
comunicare eficientă, va manifesta creativitate, iniţiativă,capacitate
decizională, autonomiei personală;
- va avea curajul să –şi exprime punctul de vedere;
- va fi capabil să-şi aleagă meseria care i se potriveşte cel mai bine, îşi va
îndeplinii propriile vise nu pe cele ale părinţilor;
Dezavantaje:
- se va adapta cu greu stilului autoritar ( pe care îl va întâlni la şcoală, în
grupurile de prieteni etc.)
- ar putea fi considerat „bleg” pentru că nu va executa prompt sarcinile care
i se dau, sau „impertinent” pentru că „discută” ordinele;
-
O persoană poate avea mai multe stiluri parentale în funcţie de diferiţi factori.
Într-o familie , fiecare dintre părinţi poate avea propriul stil parental care se completează
cu cel al partenerului său sau poate fi incompatibil, ajungând să dezorienteze copilul şi
să-i creeze un climat afectiv nefavorabil dezvoltării lui armonioase.
STUDIU DE CAZ
Situaţia: comportament neadecvat în grup, relaţie agresivă cu colegii, opoziţie faţă
de sarcinile şcolare.
Subiect: C.A. Vârsta: 8 ani, „copil turbulent”, „copil rău”, „copil inadaptat”.
Are o instabilitate comportamentală, este violent, incapacitate de a finaliza o activitate
intelectuală, este agresiv cu colegii de clasă, cu ceilalţi copii, dependent de sprijinul
învăţătorului, nesupunere.
Colectarea informaţiilor s-a realizat prin:
-observarea comportamentului şcolar;
-analiza activităţii produselor:desene, caiete, fişe de lucru, de evaluare;
-vizită la domiciliu şi întrevederi cu părinţii.
Situaţia socio-familială:
Părinţii sunt casătoriţi, tatăl este cadru militar, mama croitoreasă. Ambii parinţi
sunt extrem de duri cu copilul , dar cu precădere tatăl. Exista relaţii violente intre părinti,
reproşuri, acuzaţii. Părinţii aplică copilului destul de des pedepse corporale, ameninţări
verbale.

Observarea comportamentului scolar:

-se ridică din bancă, vorbeşte în timpul orei, deranjează colegii luându-le rechizitele, de
fiecare dată invinovăţeşte pe altcineva, în pauze îi loveşte pe colegi.
Plan de intervenţie:
-dezvoltarea relaţiilor de colegialitate, încurajarea elevilor sa-l solicite la activităţile lor;
-stabilirea regulilor de comportare în clasă, în timpul orelor şi în timpul pauzelor,
-stabilirea unor responsabilităţi în grup, în echipă cu un coleg;
-încurajare, aprecieri verbale, recompense diverse;
-formarea unor grupuri de lucru, în care va fi integrat, alături de acei elevi cu care intra
în conflict, dându-i-se sarcini adcvate pentru a simţi satisfacţia activităţii în colaborare cu
acei colegi;
-discuţii , consiliere cu părinţii.

5
Bibliografie:
1. Cajţu, Elvira – Psihopedagogie şcolară pentru învăţământul primar, Editura Aramis,
1999
3. Dumitrana, Magdalena – Copilul, familia şi gradiniţa, Editura Compania, 2000