UNIVERSITATEA TEHNICĂ A MOLDOVEI

DEPARTAMENTUL Filosofie
Facultatea Inginerie Economică și Business

Lucrare individual
Tema : Filosofia lui Benedictus de Spinoza

A efectuat : Dita Marcela GR. BA-191 f/r

A verificat : Lozovanu Ecaterina

Chișinău, 2020

Introducere
 Benedictus de Spinoza a fost un renumit filosof evreu olandez de origine sefardă cu
strămoși de proveniență portugheză (d'Espinosa). Spinoza a fost un raționalist și unul din
reprezentanții panteismului în timpurile moderne. Gândirea lui a fost influențată de scrierile
lui Thomas Hobbes și René Descartes, însă - spre deosebire de concepția dualistă a acestuia din
urmă - Spinoza a avut o reprezentare monistă a lumii, întreaga existență reducându-se la ceea ce
el a numit "Substanță".

Benedict de Spinoza (1632 - 1677) se inscrie printre cei mai importanti filosofi post-Cartezieni.
Fondatorul Spinozismului, a adus o importanta contributie in dezvoltarea filosofiei, iar lucrarile sale
dezvolta idei care isi au originile in cele mai diverse surse: Stoicismul, Rationalismul iudaic, opera lui
Machiavelli si Thomas Hobbes, René Descartes, precum si opiniile unor ginditori religiosi eterodocsi
contemporani epocii. Din aceste motive, este dificil de a-l atribui la o anumita categorie de filosofi,
frecvent, insa, este alturat lui Descartes si Leibniz

Concepția filosofică.

2
 În "Ethica Geometrico Demonstrata" ("Etica prezentată într-o ordine geometrică", 1674),
Spinoza consideră că universul este identic cu Dumnezeu, Substanță rezultată din sine și prin
sine.

Substanța, noțiune preluată din filosofia scolastică, nu are o realitate materială, ci o

esență metafizică, fiind dotată cu atribute infinite, din care inteligența umană nu poate cuprinde
decât două: lumea obiectelor materiale și manifestările gândirii. Pentru a explica interacțiunea
evidentă între obiecte și idei, Spinoza dezvoltă teoria paralelismului, în sensul că fiecare idee
posedă o corespondență fizică și - invers - fiecare obiect fizic dispune de o idee adecvată.
Individualitatea lucrurilor este explicată ca forme de manifestare ale substanței, fiind în
totalitatea lor natura naturata (natură creată), în timp ce Dumnezeu sau substanța este o natura
naturans (natură creatoare). Din aceasta rezultă ideea indestructibilității lumii. Cunoașterea
intuitivă a substanței constituie sursa iubirii spirituale a lui Dumnezeu (amor Dei intellectualis).
Cauzalitatea iminentă este reprezentată în metafizica lui Spinoza drept natură creată prin ea
însăși. Fiecare obiect sau fiecare idee depinde de existența altor obiecte sau idei, care le
determină existența. Numai prin identificarea cu substanța sau Dumnezeu se poate obține
nemurirea.

Mulți din contemporanii lui Spinoza au înțeles învățătura sa asupra depersonalizării lui
Dumnezeu drept ateism, în realitate este vorba de un panteism și de reducerea monistă a
întregului univers obiectiv și spiritual la o singură substanță. În istoria filosofiei, Spinoza ocupă
un loc deosebit, el nu a aparținut unei anumite școli filosofice, nici nu a creat un nou curent
în filosofie, neavând discipoli. Totuși, învățătura lui a influențat nu numai gândirea unor filosofi
ca Leibniz, Lessing, Fichte și Herder, dar și creația literară a unor poeți
ca Goethe, Wordsworth și Shelley.

Afectele si Pasiunile in conceptia lui Spinoza

3
 Spinoza numeste pasiuni afectele care exercita o actiune exterioara asupra constiintei
umane. El identifica 3 pasiuni primare: bucuria, tristetea si dorinta, restul fiind derivate prin
combinarea acestora. Dragostea si ura, spre exemplu, sunt bucurie si tristete asociate cu
constientizarea cauzelor lor respective. Dorul, este dorinta cuplata cu amintirea obiectului rivnit
si constientizarea absentei lui. Desi bucuria, tristetea si dorinta sunt fundamentale, fiecare dintre
ele, este definita in raport cu lupta constiintei pentru perseverenta. Bucuria este sentimentul prin
care constiinta trece la o perfectiune mai mare perceputa ca o putere de a lupta ascendenta.
Tristetea este pasiunea prin care ratiunea trece la o perfectiune inferioara inteleasa ca o forta de
lupta in decadere.

Dorinta este lupta pentru insasi perseverenta, in masura in care ratiunea este constienta
de acest fapt. Pasiunile, afecte pasive, sunt definite numai prin intermediul luptei ratiunii, atit
timp cit persista ideile inadecvate. In acest mod, pasiunile sunt insasi varietati ale ideilor
inadecvate.

Afectele care se afla in relatie cu constiinta posesoare de idei adecvate sunt numite active,
ele insusi fiind varietati a ideilor adecvate. Doua dintre afectele active mentionate de Spinoza
sunt: bucuria activa si dorinta activa, celelalte afecte fiind, dupa mecanismul anterior, tratate ca
derivate.

Libertatea si fericirea umana

Pentru Spinoza, libertatea este intelegerea necesitatii. Lucrurile, sustine filosoful, se afla
intr-o constanta relatie cauzala, astfel, niciun lucru nu este independent, numai cauza primara,
adica Divinitatea, este neconditionata. Prin urmare, lucrurile conditia carora este determinata
extern, au existenta aleatorie. Omul face parte din acest sistem, de aceea, libertatea umana este
numai o iluzie. Iluzia libertatii este conditionata de ignoranta sau de acumularea ideilor
inadecvate, rezultate din cunoasterea senzoriala. Libertatea omului depinde de starea cugetului.
Daca cugetul reflecta starea lucrurilor adecvat, proces realizat prin intermediul cunoasterii
rationale si intuitive, omul devine liber. Din acest aspect, filosofia lui Spinoza isi are geneza inca
in ideile Stoicilor si in cele din urma, in conceptiile lui Socrate.

Benedict de Spinoza afirma ferm: "Cunoasterea lui Dumnezeu este cel mai mare bine al
ratiunii: cea mai mare virtute, este sa-l cunosti pe Dumnezeu" (Knowledge of God is the mind's
greatest good: its greatest virtue is to know God).

O alta perspectiva importanta este faptul ca Spinoza considera binecuvintat omul care
poseda iubirea intelectuala fata de Dumnezeu, aceasta fiind atinsa numai prin intermediul
cunoasterii intuitive.

Etica lui Spinoza

4
Etica lui Spinoza cuprinde 5 cărți:

1. este consacrată lui Dumnezeu

2. . naturii și originii sufletului
3. . naturii și originii pasiunilor
4. . studiază sclavia umană
5. . dedicată libertății sufletului

Chiar de la începutul lucrării, Spinoza demonstrează existența lui Dumnezeu: "Dumnezeu

există în mod necesar. Negând această frază, negăm existența lui Dumnezeu, deoarece natura
substanței nu poate fi gândită, fără ca să existe întrucât substanța este cauza ei însăși."
A doua teză argumentată de filosof este că Dumnezeu este unic. El există prin el însuși,
este cauza sa și este cauza eficientă a oricărui lucru sau activități. El conchide: orice activitate a
noastră este fixată de necesitatea naturii divine. Activitatea omului este supusă unor legi
necesare. Faptele noastre nu pot fi libere în raport cu voința noastră și nici nu pot fi desfășurate
în vederea unui scop. Dumnezeu nu a creat lucrurile cu scopul ca oamenii să se folosească spre
fericirea lor. Din contra, toate fenomenele se produc ca o consecință logică a legilor naturale.
Dumnezeu, subliniază Spinoza, poate fi conceput doar sub atributele de întindere sau gândire
deși atributele lui sunt infinite.
În cartea a 2-a filosoful subliniază că un corp nu poate să determine sufletul, să
gândească, iar mișcarea și ordinea corpului ca și restul operațiunilor sale, dacă mai există, sunt
independente de suflet. Trecând dincolo de planul experienței, corpul nostru considerat ca mod al
întinderii este obiect al ideii, care constituie sufletul nostru. Sufletul nu se cunoaște decât dacă
percepe ideile afecțiunilor corpului și percepe corpurile ca existând dacă este afectat de ele.
Sufletul nu percepe existența unui corp decât în perioada propriei existențe ceea ce înseamnă că
sufletul nu are altă durată decât cea a corpului, astfel el înlătură ideea imortalității.
Analizând genurile cunoașterii, Spinoza pornește de la ideea că mintea omului nu își
poate forma imagini distincte despre lucruri deoarece corpul lui este limitat. Primul gen de
cunoaștere, filosoful îl definește ca Opinie sau Imaginație. Al 2-lea gen de cunoaștere reiese din
faptul existenței noțiunilor comune și a ideilor adecvate despre proprietățile lucrurilor. Ideea pe
care o avem despre lucruri privindu-le sub același atribut este adevărată întrucât însuși atributul
sub care raportăm lucrurile este adecvat în Dumnezeu. Filosoful utilizează drept atribut comun al
tuturor lucrurilor-întinderea. Al 3-lea gen de cunoaștere este "știința intuitivă". Acela care
dobândește o cunoaștere clară și distinctă a lucrurilor și afecțiunilor devine liber, deoarece
cunoaște cât mai complet mai adevărat lumea și prin urmare îl cunoaște pe Dumnezeu. Omul
liber își manifestă cunoașterea prin iubirea infinită către ființa sa.
În cartea a 3-a Spinoza scrie că sufletul nostru lucrează sau suferă, el lucrează necesar
atunci când are idei adecvate și suferă necesar atunci când ideile sunt neadecvate. Ideile adecvate
conduc omul la cunoașterea clară și distinctă a efectului. Din cauza ideilor neadecvate omul este
supus tuturor afecțiunilor posibile. Când forța omului este limitată și subordonată cauzelor
externe omul este sclavul tuturor pasiunilor. Bucuria, tristețea, dorința, iubirea, ura, speranța sunt
pasiuni sau afecțiuni care se raportează la sufletul nostru întrucât el lucrează. Dintre toate, numai
dorința este esența omului. În “despre puterea pasiunilor” el subliniază că omul este sclavul
întâmplării. Puterea omului se micșorează sub influența cauzelor externe. Anume ele determină
forța, creșterea, durata pasiunilor noastre. Prin jocul de a reprima o afecțiune contra alteia omul
tinde să își conserve existența. Cu cât acest efort este mai mare cu atât virtutea omului este mai
puternică. Binele include tot ce ne conduce la înțelegerea lucrurilor. Răul reprezintă obstacolele
5
cunoașterii. Supremul Bine este cunoașterea lui D-zeu, iar cea mai mare virtute a omului este să
îl cunoască pe D-zeu. Inteligența este definită ca virtutea supremă a sufletului, în timp ce
rațiunea reprezintă baza virtuții. Ajungând de la cunoaștere la virtute, oamenii își dau seama că
supremul lor bine este înțelegerea între ei. Trăind după principii raționale, oamenii vor căuta să
compenseze prin dragoste și generozitate, ura și mânia pe care o au unul împotriva altuia.
În cartea a 5-a este dezvoltată ideea de necesitate. Cunoașterea duce la iubirea către D-
zeu. Iubirea aceasta ocupă întregul nostru suflet. Cunoașterea imediată produce în noi cea mai
mare seninătate deoarece sufletul nostru îl cunoaște pe D-zeu în eternitatea sa. Iubirea
intelectuală ne conduce la înțelegerea lui D-zeu, la cunoașterea completă a lumii, cunoaștere ce
coincide cu eliberarea noastră de sclavia pasiunilor.
Spinoza vorbește de cunoașterea lui Dumnezeu pentru a argumenta teza că rațiunea
noastră nu a ieșit niciodată din divinitate, ci a rămas în ea, lucrurile pot avea mișcări în diferite
direcții. Lucrurile formează un cosmos în echilibru static. Sub aspectul eternității nu există nici
timp nici durată.
Spinoza dezvoltă o concepție monistă despre substanța pe care o definește ca D-zeu sau
natură. El elaborează un sistem filosofic în centrul căruia este plasată substanța unică
cugetătoare. Substanța este înzestrată cu 2 atribute: întindere și rațiune. Natura conține cauza în
sine, de aceea el identifică natura creată cu natura creatoare. Cosmosul reprezintă un sistem
complex. Fizicul se supune metafizicului. La Spinoza D-zeu este o ființă compusă dintr-o
mulțime de atribute, fiecare dintre ele exprimă o esență eternă. Natura se creează continuu pe
sine, grație atributelor sale. Ea este cauza sa. Cunoașterea cauzelor constituie sarcina centrală a
științei. Cauzele sunt caracteristice naturii. Natura nu activează în baza cauzelor dar în baza
necesității. În lume domină un lanț al evenimentelor unite printr-o relație cauzală care nu se
întrerupe. În lume nu se petrece nimic întâmplator, totul se face în baza necesității. Natura
subliniază el, este vie nu numai fiindcă este D-zeu, dar și din cauză că este înzestrată cu rațiune.
O atenție deosebită o acordă modurilor-stărilor concrete ale substanței. El le-a divizat în:
eterne, infinite, finite, temporare. Cele eterne sunt întinderea și rațiunea cele finite multitudinea
lucrurilor existente. Mișcarea nu este un atribut ci un mod veșnic a existenței naturii. Mișcarea
este caracteristică lucrurilor concrete în timp ce substanța nu cunoaște mișcarea, dezvoltarea sa
nu are nicio atitudine față de timp.
În baza metodei matematice cunoștințele pot fi acumulate prin 4 procedee:

1. cunoștințele libere
2. acumularea neordonată nesistematizată a cunoștințelor care nu se supun unei legi
3. cunoașterea lucrurilor prin alte lucruri când noi în baza rezultatelor unei acțiuni judecăm
despre acțiune.
4. cunoașterea lucrurilor prin descoperirea genurilor.
Analizând omul ca parte componentă a naturii, el spune că sufletul și corpul sunt reciproc
independente datorită independenței ontologice a 2 atribute ale substanței. Gândirea omului
depinde de starea corpului doar la treapta cunoașterii senzoriale. Comportarea omului se află sub
influența instinctelor autoconservării și a afectelor. Până când omul se supune lor, el nu este
liber. Libertatea umană constă în libertatea de sub influența acestor afecte, pasiuni. El neagă
ideea libertății voinței. Din moment ce libertatea este identificată cu cunoașterea, tendința de
autocunoaștere devine una din tendințele omenești cele mai importante.

Concluzie:
6
 După părerea mea, deși Spinoza a trăit și a gândit cu mult înainte de Darwin, Freud,
Einstein și implicațiile uimitoare ale teoriei cuantice, el a avut o viziune a adevărului dincolo de
ceea ce este acordat în mod normal ființelor umane.

Analizând omul ca parte componentă a naturii, el spune că sufletul și corpul sunt reciproc
independente datorită independenței ontologice a 2 atribute ale substanței. Gândirea omului
depinde de starea corpului doar la treapta cunoașterii senzoriale. Comportarea omului se află sub
influența instinctelor autoconservării și a afectelor. Până când omul se supune lor, el nu este
liber. Libertatea umană constă în libertatea de sub influența acestor afecte, pasiuni. El neagă
ideea libertății voinței. Din moment ce libertatea este identificată cu cunoașterea, tendința de
autocunoaștere devine una din tendințele omenești cele mai importante.

Fericirea depinde de iubirea fata de Dumnezeu, iar libertatea de cunoasterea lumii lui,
aceasta cunoastere intelectuala este cauza primordial a libertatii si, prin urmare, a fericirii.
Virtutea suprema poate fi atinsa prin cunoasterea intiutiva "beatitudinea fiind nu pretul vitrutii
noastre, si virtutea insasi". Inteligenta este definita ca virtutea suprema a sufletului, in timp ce
ratiunea reprezinta baza virtutii. Benedict de Spinoza isi inchie faimoasa sa Ethica prin cuvintele: