Șofron se uită cât se uită în urma lui, cum te uiți în fața puhoiului ce vine de-a valma

peste tine, și apoi, când îl văzu intrând, se lăsă răzimat de ușchiorul de la ușa grajdului și rămase
amețit. Îi era ca și când i s-ar aprinde casa-n cap și s-ar prăbuși toată lumea peste dânsul.
„Rău m-ai bătut, Doamne!” zise el într-un târziu, apoi intră oarecum ușurat în grajd și
începu să-și caute de treburi.
El însă nu mai putea să facă nimic.
Nenorocirea-l ajunsese năpraznic: era fermecat și nu altă. El ieși iar în curte, dar în zadar,
căci nu putea să vadă nimic din cele ce se petreceau în casă, și nu-i rămânea decât să aștepte și să
dorească, și atât de tare îi era dorul, încât îi părea că el trebuie s-o ajungă, s-o ieie și s-o aducă.
Și cine știe dacă nu cumva chiar dusă de dorul lui, Simina ieși în cele din urmă din casă și
se uită peste curtea în care nu mai rămăsese nici unul din tovarășii ei de drum.
Șofron o dorise pentru ca să n-o mai știe aproape de Iorgovan, dar nu voia nici să o vadă,
nici să deie față cu dânsa: văzuse destul, prea destul. El grăbi dar să-i spună că ceilalți s-au pus la
odihnă în șura cea mare, ce se afla pe aria din dosul grajdurilor, iară Simina șezuse tot drumul pe
sucmanul lui și acum îi era greu de dânsul.
Ea nu mai întrebă dar nimic, ci se duse încotro socotea că-i va afla, spre portița de la
capătul dinspre case al grajdurilor.
Acum Șofron răsufla mai ușurat, dar el tot nu putea să se depărteze. Era-n amurgul serii:
încetul cu încetul se însera de tot; în cele din urmă răsări și luna, și el stetea mereu la ușa
grajdului, și câtă vreme vedea lumină în case, îi era peste putință să-și părăsească locul.
El trebuia să vadă când iese Iorgovan și să știe unde se duce.
Și precum stetea așa, gândurile îl mânau mereu nainte și nu-l îngăduiau să se oprească la
ziua în care se afla.
Putea el să împedece pe Iorgovan de a se întâlni cu Simina?
(Ioan Slavici - Pădureanca)