Badescu Alexandra Eleonora – PCM –an III

UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI

MEDICINĂ VETERINARĂ A BANATULUI

„REGELE MIHAI I AL ROMÂNIEI” TIMIŞOARA

FACULTATEA DE INGINERIE ALIMENTARĂ

ADUCTI DE INTERES BIOCHIMIC AI ACIDULUI

DEOXIRIBONUCLEIC – BIOLOGIE
MOLECULARA

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC :

CONF.DR.VELCIOV ARIANA

Student :

BADESCU ALEXANDRA ELEONORA

PCM – an III

TIMISOARA

2020
Badescu Alexandra Eleonora – PCM –an III

DEFINITIE :

ADN este prescurtarea de la acidul dezoxiribonucleic (în engleză: deoxyribonucleic

acid, DNA). Acesta este format din molecule organice dintre cele mai complexe. Substanța se
găsește în fiecare celulă a ființelor vii și este esențială pentru identitatea oricărui organism, de
la Euglena viridis, mica ființă unicelulară aflată la granița dintre plante și animale, și până
la Homo sapiens sapiens, omul contemporan.

PROPRIETATI CHIMICE :

Din punct de vedere chimic, ADN-ul este un acid nucleic. Este o polinucleotidă, adică un
compus în structura căruia se repetă un set limitat de macromolecule numite nucleotide; în acest
sens, el este definit ca fiind un „copolimer statistic”:

 un „copolimer” este un polimer în compoziția căruia se repetă mai multe „motive”

(monomeri); în cazul ADN-ului, monomerii sunt nucleotidele.
 iar „statistic” înseamnă că monomerii se repetă de manieră aleatorie în lanțul polimer,
fără ca ei să fie dispuși alternativ sau după oricare alt aranjament repetitiv (așa cum se
întâmplă, de exemplu, în etilen-acetatul de vinil (EVA) sau în acronitril-butadien-stiren
(ABS).
Nucleotida, ce reprezintă unitatea de bază a ADN-ului, este o macromoleculă organică (o N-
glicozidă) compusă (prin policondensare) din:

 o glucidă (mai exact o monozaharidă) de tipul „pentoză” (în formă furanozică)

 o bază azotată heterociclică („inel” sau „ciclu” aromatic în 5 atomi) de tipul pirimidinei,
sau o variantă a acesteia condensată cu inelul imidazolic, numită purină
 și un rest de acid fosforic (esterificat cu unul din hidroxilii pentozei), adică un „grup
fosfat”.
Pentozele care intră în structura ADN-ului sunt D-2-dezoxiriboza (pentru acidul nucleic tip
ADN) sau D-riboza (pentru acidul nucleic tip ARN). Două dintre bazele heterociclice azotate ale
ADN-ului sunt purinice (adenina și guanina), iar celelalte două sunt pirimidinice
(citozina și timina). În ARN uracilul înlocuiește timina. În cadrul elicei caracteristice, în formă
de scară spiralată, resturile pirimidinice ale monomerului sunt orientate spre interior, formând cu
resturile purinice ale celuilalt monomer „treapta” scării, în timp ce pentozele formează brațele
acesteia, de la o dublă unitate la alta (adică de la un cuplu purinic-pirimidinic la următorul),
legătura fiind realizată de grupările fosfat (prin atomii lor de oxigen). Legăturile dintre resturile
de purine și pirimidine sunt de natură moleculară și nu chimică, ele fiind legături de hidrogen.

MODEL SIMPLIFICAT :

O formă simplificată de reprezentare a ADN-ului:

Badescu Alexandra Eleonora – PCM –an III

 ADN-ul este „rețeta” necesară sintezei de proteine, molecule organice esențiale pentru
organismele vii;
 O moleculă de ADN conține zone numite gene, zone fără funcție, precum și zone cu un
rol încă necunoscut;
 Acidul dezoxiribonucleic are o structură de elice dublă. „Scara” este alcătuită din două
lanțuri organice elastice ce sunt conectate prin „treptele” realizate de legăturile de hidrogen.
 „Treptele” sunt de fapt de doar patru feluri, unind perechi de baze azotate, ce pot fi patru
tipuri diferite de molecule organice, adenină (notată A), citozină (C), guanină (G)
și timină (T);
 Cele patru baze (A, C, T și G) nu se pot combina decât într-un anumit mod, și
anume: adenina doar cu timina (A + T sau T + A), și citozina doar
cu guanina (G + C sau C + G); cu alte cuvinte, o bază de tip A, în orice parte a lanțului s-ar
afla ea, nu se poate combina decât cu o bază de tip T, și invers; în mod similar, G nu se poate
combina decât cu C, și invers;
 Ordinea contează: A + T nu este același lucru cu T + A; vezi codul genetic care e preluat
de la ARN.
 Având în vedere că orice bază se poate combina într-un singur fel, pentru notație se poate
alege prin convenție doar o catenă a dublei elici (secvența celeilalte catene rezultă din
regulile de combinare);
 Secvența de baze este forma canonică a informației, altfel spus, pentru a descrie în mod
complet o secvență ADN nu este nevoie de nimic altceva;
 Duplicarea moleculei de ADN este posibilă prin „desfacerea” secvenței „de-a lungul” ei
(se dezintegrează „treptele”) prin acțiunea unor proteine; cele două catene rezultante sunt
copiate de un complex proteic numit ADN-polimerază. Cum fiecare bază de pe catena
inițială nu se poate combina decât cu perechea ei predeterminată, rezultatul final constă din
două secvențe ADN identice, în afară de cazul în care apar unele erori ce determină mutațiile
genetice;
 Trei perechi de baze azotate formează în mod normal un „codon”. Acesta codifică un
aminoacid. Mai mulți codoni la un loc codifică o proteină.
 Mutațiile nu sunt altceva decât imperfecțiuni în procesul de sinteză a ADN-ului: o bază
este în mod accidental ignorată („sărită”), introdusă sau copiată imperfect, sau lanțul este
tăiat prea devreme sau i se adaugă baze la capete; aceste „operații” de bază generează toate
mutațiile posibile.
 Mutațiile genetice sunt practic o alterare a unei părți din informația din molecula ADN.
Este suficient ca, de exemplu, să se șteargă doar o pereche de baze azotate dintr-o genă,
pentru ca toată funcția genei să fie abolită. Dacă este ștearsă o pereche de baze azotate,
codonul din care făcea parte aceasta va codifica alt aminoacid, care va codifica altă proteină,
fapt ce, în cele din urmă (așa se întâmplă probabil cel mai adesea, însă nu în mod
obligatoriu), poate să-i altereze acesteia din urmă funcția biologică. Mutațiile pot avea trei
feluri de efecte: negative, pozitive sau neutre (nu influențează funcțiile nici în bine, nici în
rău).
 Aceste mutații sunt provocate fie de așa numiții factori mutageni (radiațiile cosmice,
substanțe chimice ș.a.), fie de imperfecta fidelitate a sintezei enzimatice (ADN-polimeraza) a
ADN-ului.
Badescu Alexandra Eleonora – PCM –an III

 Mutațiile genetice pot fi și induse intenționat de către specialiști.

 ADN-ul se găsește practic în orice celulă (excepții: hematiile (eritrocitele) și celulele
(fibrele) cristalinului ocular sunt celule care nu devin funcționale decât după ce pierd (prin
expulzare, ejecție) nucleul (și alte organite), moment în care însă încetează să mai răspundă
la criteriile care definesc o celulă vie (pentru că nu se mai pot nici divide, nici întreține
("repara") structural vorbind):
o de la organisme unicelulare cum ar fi bacteriile sau protozoarele,
o până la organismele pluricelulare (fungi, vegetale sau animale),
o precum și în structura internă a unor virusuri.
 Structura ADN-ului este unică nu numai pentru o specie anume ci și pentru
orice individ al oricărei specii animale sau vegetale.
 La om ADN-ul conține circa 3,27 miliarde de perechi de baze (3,27 miliarde de „trepte”
între catenele elicoidale ale dublei spirale).
 Cantitatea de ADN conținută în celule (numită uneori și patrimoniu genetic) nu este
corelată cu complexitatea organismului. Astfel, de exemplu, există specii mai puțin
„complexe” decât omul, dar cu un patrimoniu genetic mai bogat cantitativ decât cel al
omului.
Badescu Alexandra Eleonora – PCM –an III

Replicarea AND –ului

SECVENTIEREA ADN :

Secvențierea ADN-ului este o metodă ce permite determinarea secvenței nucleotidice a

unei molecule de ADN. Cunoașterea secvențelor de ADN a devenit esențială în biologia de bază,
dar și în numeroase alte științe, cum ar fi diagnosticarea, biotehnologia, medicina
legală, virologia sau biologia sistemică. Mulțumită secvențierii ADN au fost completate
genomurile diferitor specii, cum ar fi homo sapiens, dar și multe animale, plante și microbi.
Badescu Alexandra Eleonora – PCM –an III

Rezultatul unei secventieri SANGER

Metodele pentru determinarea secvenței nucleotidice a unor fragmente de ADN au fost

descoperite independent de Allan Maxam și Walter Gilbert de la Universitatea Harvard în 1976–
1977 (tehnica de degradare chimică) și Frederick Sanger de la Universitatea Cambridge în 1970
(tehnica de sinteză enzimatică).
Secvențierea ADN-ul permite stabilirea structurii genei precum și secvența de amino-acizi a
proteinei codificată de genă (în cazul în care ea nu a fost identificată). De asemenea secvențierea
ADN-ul poate determina tipul de mutație care a produs o boală genetică.

FOLOSIREA SECVENTIERII :
Badescu Alexandra Eleonora – PCM –an III

Secvențierea ADN poate fi folosită pentru determinarea secvențelor ADN individuale ale
genelor, ale regiunilor mari genetice (grupuri de gene sau operoni, cromozomi întregi sau
chiar genomuri. Secvențierea determină ordinea nucleotidelor prezente în moleculele
de ADN și ARN izolate de la animale, plate, bacterii, archaea sau, virtual, orice altă formă de
viață.

Biologia moleculară:

Secvențierea este folosită în biologia moleculară pentru a studia genomurile și proteinele codate

de acestea. Informațiile obținute în urma secvențierii ajută cercetătorii să descopere schimbări
în gene, asocieri cu boli sau fenotipuri și să identifice ținte pentru noi medicamente.

Biologie evolutivă:

ADN-ul reprezintă o moleculă care oferă informații referitoare la moștenirea genetică. De aceea,
secvențierea ADN este folosită în biologia evolutivă pentru a studia înrudirea diferitelor
organisme și felul în care au evoluat acestea.

Metagenomică:

Domeniul metagenomicii identifică organismele din ape, canele de scurgere, noroi sau mostre

de salivă. Cunoașterea organismelor dintr-un anumit mediu este esențială
în ecologie, epidemiologie, microbiologie și alte domenii. De exemplu, secvențierea permite
cercetătorilor să determine tipurile de microbi prezente într-un microbiom.

Medicină:

Tehnicienii pot secvenția gene ale pacienților pentru a determina riscul bolilor genetice. Acesta
este un tip de testare genetică.
Medicina legală:

Secvențiera ADN poate fi folosită, alături de amprentarea ADN, pentru identificarea cadavrelor
sau pentru testele de paternitate.

REACTI DE ADITIE :

Reacția de adiție este, în chimie în general și în chimia organică în special, un tip de reacție

chimică specifică compușilor cu cel puțin o legătură dublă (nesaturați), prin care compusul
Badescu Alexandra Eleonora – PCM –an III

nesaturat reacționează sau se combină cu un altă substanță pentru a forma un compus cu masă
molară mai mare (produsul de adiție) care are doar legături simple[1] [2][3].
Reacțiile de adiție au loc numai pentru compușii nesaturați sau polinesaturați, care conțin una sau
mai multe legături duble (alchene, silene, diene și poliene, arene) sau triple (alchine). De
asemenea, și unele grupe funcționale dau reacții de adiție prin legătura dublă pe care o conțin,
precum grupele carbonil (C=O) sau imină (C=N).
Exemple tipice de reacții de adiție sunt halogenarea și hidrogenarea.

Reactia de aditie a clorului si etilena

ADITIE SI ELIMINARE :

Reacția de adiție poate fi urmată de o reacție de eliminare. În majoritatea reacțiilor, adiția și

eliminarea presupune adiția nucleofililor la compuși carbonilici, printr-o substituție nucleofilă.
Reacția de adiție este inversa reacției de eliminare; de exemplu, hidratarea (adiția de apă)
unei alchene cu obținerea unui alcool este reacția inversă deshidratării (eliminare de apă)
alcoolilor cu obținere de alchene.