Relatii valutar financiare internationale

CUPRINS

I. MECANISMUL CURSULUI VALUTAR

II. LICHIDITATEA INTERNAŢIONALĂ

III. MIJLOACE DE PLATĂ INTERNAŢIONALE

IV. PIAŢA VALUTARĂ

V. FINANŢAREA ŞI CREDITAREA INTERNAŢIONALĂ

VI. MODALITĂŢI ŞI ACORDURI DE PLATĂ INTERNAŢIONALE

VII. BALANŢA DE PLĂŢI

 MECANISMUL CURSULUI VALUTAR

1. Conceptul de curs valutar

Cursul valutar reprezintă raportul de schimb între două valute care se compară în cadrul mecansimului cursului
de schimb.
Pe plan internaţional, simbolizarea monedelor naţionale se realizează printr-o denumire cu 3 litere (primele două
semnifică ţara emitentă, iar a treia - denumirea monedei respective).

EXEMPLU: USD (United States Dollar – dolar american), JPY (Japan Yen – yen japonez), CHF (Confederation
Helvetique Franc – franc elveţian) etc.

Modalitatea de exprimare a cursului valutar este: 3,5412/684 EUR/RON (sau 1 EUR = 3,5412/684 RON). EUR
se numeşte valută de bază (valută cotată), iar RON valută cotantă.

 3,5412 EUR/RON reprezintă cursul la cumpărare (BID). El este privit prin prisma operatorilor pe piaţa
valutară (care acţionează în calitate de intermediari) şi este cursul la care aceştia cumpără valuta cotată
(EUR) contra valutei cotante (RON).
 3,5684 EUR/RON reprezintă cursul la vânzare (ASK), fiind cursul la care intermediarul pe piaţa valutară
vinde valuta cotată (EUR) contra valutei cotante (RON).

Diferenţa între cursul la cumpărare şi cel la vânzare (= 0,0272 = 272 puncte) se numeşte marjă (spread) şi
reprezintă câştigul intermediarului deoarece el cumpără la un curs mai scăzut şi vinde apoi la un curs mai ridicat.
Întotdeauna, cursul la cumpărare practicat de intermediar este mai mic decât cursul la vânzare al acestuia.
Pentru clienţii de pe piaţa valutară care adresează intermediarilor ordine de vânzare/cumpărare, cursurile de
schimb trebuie privite invers decât din punctul de vedere al intermediarilor. Ceea ce pentru intermediar reprezintă
curs la cumpărare, pentru client este curs la vânzare, iar cursul la vânzare al intermediarului este curs la cumpărare
pentru client.

Curs cump Intermediar Curs vanz

Curs vanz Client Curs cump

În practica internaţională se întâlnesc următoarele modalităţi de cotare:

 cotarea directă (incertă) prin care se determină numărul de unităţi de monedă naţională ce revine la o unitate de
monedă străină. Această cotaţie se exprimă prin raportul:

Moneda straina
N  1 Moneda straina  N  Moneda nationala
Moneda nationala

EXEMPLU: în România: 1 EUR = 3,5513/62 RON.

Această modalitate de cotare se întâlneşte în majoritatea ţărilor.

 cotarea indirectă (certă) prin care se determină numărul de unităţi de monedă străină ce revine la o unitate de
monedă naţionala. Această cotaţie se exprimă prin raportul:

Moneda nationala
M  1 Moneda nationala  M  Moneda straina
Moneda straina
EXEMPLU: în Anglia: 1 GBP = 1,7417/28 USD.

Această modalitate de cotare se întâlneşte în ţări precum Anglia, ţările Zonei Euro, Canada, Irlanda, Australia,
Noua Zeelandă.

 cotarea încrucişată (cross-rate): două monede care îşi exprimă iniţial cursul printr-o a treia monedă comună, îşi
pot determina cursul între ele renunţându-se la moneda comună.
Pentru a determina acest curs, se utilizează următoarele relaţii de calcul:

 în cazul monedelor care cotează direct

BID moneda comuna
BID moneda cotata  moneda cotanta

moneda cotanta
ASK moneda comuna
moneda cotata

ASK moneda comuna

ASK moneda cotata  moneda cotanta

moneda cotanta
BID moneda comuna
moneda cotata

 în cazul monedelor care cotează indirect

BID moneda cotata  BID moneda cotata  BID moneda comuna

moneda cotanta moneda comuna moneda cotanta

ASK moneda cotata  ASK moneda cotata  ASK moneda comuna

moneda cotanta moneda comuna moneda cotanta

În funcţie de puterea de cumpărare, starea de convertibilitate a monedelor naţionale şi de reglementările existente

pe fiecare piaţă, există mai multe tipuri de cursuri:

 cursul oficial (central) este stabilit de autoritatea monetară fiind mai apropiat sau mai îndepărtat de raportul
valoric real dintre monedele care se compară.
În ţările cu monedă convertibilă oficial, cursul oficial este cursul la care moneda naţională se converteşte în mod
obligatoriu de către autoritatea monetară (fiind o medie ponderată a cursurilor de revenire pentru principalele grupe
de bunuri şi servicii ce fac obiectul schimburilor între ţările ale căror monede se compară).
În ţările cu monedă neconvertibilă, cursul oficial (denumit şi fixing) este considerat un curs mediu interbancar
recunoscut de banca centrală şi utilizat în diverse operaţiuni de decontare internă, la evaluări, raportări statistice.
 cursul de piaţă (curs economic) reflectă condiţiile pieţei fiind determinat ca punct de echilibru între cererea şi
oferta de valută de pe piaţă la un moment dat. Este un curs liber, variabil şi care se poate modifica de mai multe ori pe
parcursul unei zile în principiu fără nici o limită a variaţiei de curs.
 cursul internaţional se stabileşte ca o medie a cursurilor practicate la un moment dat pe principalele pieţe valutare
având scop de informare şi nu de utilizare efectivă.
 cursul “bursei negre” este stabilit în afara reglementărilor legale.

2. Factori de influenţă asupra cursului valutar

Asupra cursului valutar îşi exercită influenţa o serie de factori care pot fi grupaţi în factori de natură internă şi de
natură externă. Astfel:
- factori interni (economici, monetar-financiari, psihologici, politici, militari)
- factori externi (în principal cererea şi oferta de valută)

 Factorii economici pot fi reprezentaţi de volumul şi structura producţiei, calitatea bunurilor şi serviciilor produse
în cadrul unei economii, tehnologiile utilizate, evoluţia productivităţii muncii, nivelul şi dinamica preţurilor etc.
 Orice factor economic îşi transmite influenţa asupra cursului valutar prin preţ. Dacă indicele general al preţurilor
şi tarifelor scade, aceasta înseamnă o creştere a puterii de cumpărare a monedei naţionale, ceea ce se reflectă în
creşterea raportului de schimb al monedei naţionale faţă de o altă monedă cu care se compară, respectiv o influenţă
favorabilă asupra cursului de schimb.
În caz contrar, creşterea indicelui general al preţurilor şi tarifelor va avea o influenţă nefavorabilă asupra
raportului de schimb, moneda naţională pierzând din puterea de cumpărare.
Nivelul preţurilor este corelat cu nivelul produsului intern brut - care generează oferta de bunuri şi servicii într-o
economie şi cu inflaţia. Se consideră că dacă într-o economie ritmul anual de creştere a preţurilor este de 2-3%,
urmarea este stimularea activităţii economice, ceea ce se va reflecta într-o apreciere a monedei naţionale.
 Factorii monetar-financiari ce pot influenţa cursul valutar sunt reprezentaţi în principal de nivelul ratei dobânzii,
nivelul creditelor, masa monetară în circulaţie, situaţia finanţelor publice, situaţia balanţei comerciale.
Aceşti factori trebuie priviţi sub două aspecte: ca rezultat direct al activităţii economico-financiare a ţării
respective dar şi ca posibilitate a băncii centrale de a modifica nivelul ratei dobânzii şi pe această bază masa monetară
în circulaţie cu efecte asupra modificării cursului de schimb al monedei naţionale.
Majorarea de către banca centrală a ratei dobânzii de referinţă determină creşterea ratei dobânzii la băncile
comerciale şi ca urmare scumpirea creditelor. Efectul va fi o scădere a cererii de credite şi reducerea masei monetare
în circulaţie.
Într-o economie care funcţionează normal, reducerea masei monetare în circulaţie, în condiţiile menţinerii
constante a ofertei de bunuri şi servicii, are ca efect scăderea preţurilor şi implicit o creştere a puterii de cumpărare cu
efecte favorabile asupra cursului de schimb al monedei naţionale.
Pentru ţările cu monedă convertibilă oficial, reducerea masei monetare pe piaţa internă se reflectă în reducerea
ofertei de monedă naţională pentru piaţa externă, iar dacă cererea externă pentru moneda respectivă este relativ
constantă, urmarea este că acea monedă devine mai scumpă, având loc o creştere a cursului de schimb al monedei
respective.
Factorii financiari au în vedere în principal situaţia bugetului de stat deoarece în cazul în care se înregistrează un
deficit bugetar, banca centrală va încerca acoperirea acestuia prin emisiune monetară. Dacă această operaţiune nu este
însoţită şi de creşterea corespunzătoare a ofertei de bunuri şi servicii, urmarea va fi creşterea preţurilor cu efecte
nefavorabile asupra cursului de schimb al monedei naţionale.
În cazul existenţei unei balanţe comerciale deficitare, autoritatea monetară va încerca procurarea resurselor
necesare acoperirii decalajului dintre importuri şi exporturi, urmarea fiind o creştere a cererii de valută în condiţiile
creşterii ofertei de monedă naţională, ceea ce va determina scăderea cursului de schimb al monedei naţionale.
 Factorii psihologici influenţează direct cursul valutar pe pieţele unde funcţionează burse valutare şi cursul de
schimb se determină pe baza raportului cerere/ofertă. Simple informaţii sau păreri cu privire la evoluţia cursului pe
alte pieţe sau evoluţii ale preţurilor interne produc modificări imediate asupra cererii de valută influenţând cursul de
schimb al monedei naţionale.
 Factorii politici vizează încrederea în conducerea ţării, în capacitatea acesteia de a menţine echilibrul economic,
in(stabilitatea) politică concretizată în schimbări de guverne etc.
Toate aceste fenomene determină întărirea sau erodarea monedei naţionale, cu efecte favorabile sau nefavorabile
asupra cursului valutar.
 Factorii militari au în vedere faptul că ori de câte ori într-o economie se produc fenomene de această natură
(războaie, revoluţii etc.) activitatea economică este îndreptată către satisfacerea cu prioritate a nevoilor cu caracter
militar şi de aceea încrederea în capacitatea economiei naţionale de a produce bunuri şi servicii de larg consum care
să acopere masa monetară scade, ceea ce influenţează nefavorabil cursul de schimb al monedei respective.
 Factori externi
Evoluţia unei anumite valute pe piaţa internaţională va influenţa cursul valutar al monedei naţionale deoarece prin
intermediul cursului valutar se preiau la nivelul unei economii naţionale influenţele provenite din economiile cu care
se compară moneda ţării respective.
Existenţa unor stări conflictuale poate determina întreruperea pentru o anumită perioadă a relaţiilor comerciale
dintre economia naţională şi o anumită zonă, ceea ce va produce dezechilibre la nivelul balanţei comerciale cu urmări
asupra evoluţiei cursului de schimb.
Existenţa unui embargou într-o zonă învecinată are ca efect reorientarea activităţii economice internaţionale, ceea
ce va determina costuri suplimentare pentru economia naţională respectivă, decalaje între încasările şi plăţile derulate
la nivel internaţional şi astfel creşterea/scăderea cursului de schimb al monedei naţionale.

3. Determinarea cursului valutar

În condiţiile sistemelor monetare bazate pe etalonul aur, determinarea cursului valutar era simplu de realizat şi
rezulta din raportarea conţinutului în aur al monedelor care se comparau.
 Complexitatea etalonului monetar actual, puterea de cumpărare, face ca modelele practice de determinare a
cursului valutar să fie mult mai cuprinzătoare, având o determinare reală, bazată pe preţurile bunurilor şi serviciilor
practicate în ţările ale căror monede se compară.
Cursul de schimb apare ca medie aritmetică ponderată a cursurilor de revenire pentru bunuri şi servicii.
Se porneşte de la premisa potrivit căreia ţările cu monedă convertibilă oficial publică la intervale regulate de timp
indicele general al preţurilor şi tarifelor, dar şi preţurile medii practicate pentru acestea. Se ia în considerare structura
produsului intern brut din ţările ale căror monede se compară şi categoriile de bunuri şi servicii care intră
preponderent în structura schimbului reciproc între ţările ale căror monede intră în mecanismul de determinare a
cursului de schimb.
Determinarea acestui curs prezintă o importanţă deosebită deoarece el este considerat un curs central, oficial.
Nivelul său rămâne nemodificat atât timp cât indicele preţurilor nu se schimbă. Importanţa lui este dată de
compararea cu cursul pieţei, determinat ca raport între cererea şi oferta zilnică de valută şi care oscilează în jurul
cursului oficial. La un moment dat cursului central îi poate corespunde o multitudine de cursuri de piaţă (economice).
În ţările cu monede neconvertibile, determinarea cursului de schimb se poate face prin legarea monedei naţionale
de cursul unei monede mai puternice.

4. Poziţia valutară

O bancă activă în tranzacţii internaţionale trebuie să deţină sume oarecum echilibrate din toate valutele principale
pentru a face faţă necesităţilor de plăţi internaţionale. De regulă, conturile deţinute la bănci străine nu trebuie să fie
supraalimentate (sumele respective pot fi supuse riscului valutar), dar nici subalimentate (dacă apare un deficit de
scurtă durată, costurile procurării sumelor necesare sunt ridicate).
Poziţia valutară deschisă a unei societăţi bancare într-o anumită monedă străină reprezintă diferenţa dintre totalul
creanţelor şi totalul angajamentelor băncii pe moneda străină respectivă. Astfel, se compară activele şi pasivele
deţinute de bancă pe fiecare valută şi se determină poziţia băncii pe valuta respectivă: poziţie lungă sau poziţie scurtă.
O poziţie valutară deschisă este definită ca poziţie lungă (LONG) atunci când totalul creanţelor depăşeşte totalul
angajamentelor şi este definită drept poziţie scurtă (SHORT) atunci când totalul angajamentelor depăşeşte totalul
creanţelor.
Poziţiile valutare ale băncilor se schimbă continuu, din cauza operaţiunilor curente. Poziţia lungă dintr-o anumită
valută are corespondent întotdeauna o poziţie scurtă într-o altă valută.
Între poziţiile valutare înregistrate de o bancă şi modificarea cursului de schimb există o legătură ce influenţează
performanţele bancare. Astfel, o situaţie favorabilă se înregistrează atunci când poziţia lungă creşte şi cea scurtă
scade, iar situaţia nefavorabilă apare atunci când poziţia lungă scade şi cea scurtă creşte. Ceea ce urmăreşte o bancă
este corelarea pe cât de mult posibil a poziţiilor lungi şi scurte pe diversele valute cu care lucrează deoarece astfel îşi
poate minimiza expunerea la riscul valutar.

5. Riscul valutar

Reprezintă pierderea înregistrată de un participant la tranzacţiile economice internaţionale ca urmare a unor

fenomene economice, monetare şi valutare ce se pot produce în intervalul cuprins între momentul încheierii
contractului (To) şi momentul decontării (T1) şi care afectează cursul de schimb.
Gestionarea factorilor care influenţează riscul valutar se realizează cu ajutorul mai multor procedee şi metode la
nivelul economiilor naţionale (nivel macro), la nivelul instituţiilor bancare (nivel mezo) şi la nivelul firmelor (nivel
micro).
Factorii de bază care determină riscul valutar au în vedere:

 la nivel macro
- ritmul creşterii economice
- nivelul inflaţiei
- situaţia finanţelor publice
- situaţia balanţei comerciale şi de plăţi
- migrarea capitalului
- situaţia rezervei valutare
- datoria de stat (internă şi externă)
- schimbări în legislaţie
- evenimente politice
 la nivel mezo
- fluctuaţiile ratei dobânzii
 - nivelul dezvoltării pieţei valutare la vedere şi la termen
- nivelul modernizării decontărilor externe
- situaţia economică a clienţilor
- nivelul informării operative asupra evoluţiei cursului valutar
- factori subiectivi
 la nivel micro
- situaţia economică a partenerului comercial
- nivelul dezvoltării pieţei valutare la vedere şi la termen
- nivelul informării operative asupra evoluţiei cursului valutar
- factori subiectivi

Gestionarea acestor riscuri are în vedere adoptarea de măsuri care să limiteze sau să elimine pierderea ce s-ar
putea înregistra la nivelul partenerilor comerciali. Astfel, în practică se delimitează metode (tehnici) contractuale şi
metode (tehnici) extracontractuale de acoperire a riscului.

Tehnici contractuale de acoperire a riscului valutar

Constau în clauze ce se includ în contractele internaţionale şi care permit recuperarea parţială sau integrală a
pierderii determinată de evoluţia nefavorabilă a cursului de schimb. Includerea acestor clauze echivalează cu
recalcularea preţului contractual în situaţia în care fluctuaţia cursului valutar depăşeşte o anumită marjă specificată în
contract.
În cazul scăderii cursului valutar între momentul To (încheierea contractului) şi T1 (decontarea contractuală)
apare:
- risc pentru creditor (exportator) reprezentat de pierderea de valoare, ca diferenţă între nivelul real al creanţei şi
valoarea ce urmează a fi recuperată prin utilizarea viitoare a mijloacelor de plată încasate;
- avantaj pentru debitor (importator) care va trebui să facă un efort valoric mai mic pentru a procura mijloacele de
plată cu care să îşi achite datoria iniţială.
În cazul creşterii cursului valutar se înregistrează:
- risc pentru debitor (importator) deoarece acesta va avea nevoie de mijloace de plată suplimentare pentru
acoperirea datoriei de plată iniţială;
- avantaj pentru creditor (exportator) care va putea procura o valoare efectivă mai mare prin utilizarea semnelor
băneşti de la data decontării.
Introducerea într-un contract internaţional a unei clauze de evitare a riscului se bazează pe previziunea
participanţilor cu privire la evoluţia cursului monedei de contract în perioada de derulare a contractului.
În practica internaţională se utilizează cu precădere următoarele tipuri de clauze valutare:
- clauza valutară simplă
- clauza coşului valutar simplu
- clauza coşului de valute ponderat
- clauza indexării sau rectificării preţului etc.
Clauzele contractuale presupun calcularea unui coeficient de corecţie (K%) care se compară cu marja de variaţie a
cursurilor (M%) stabilită prin contract. Dacă acest coeficient depăşeşte marja, are loc recalcularea preţului contractual,
astfel:

P1 = Po (1± K%)

P1 = preţul recalculat (la data decontării)

Po = preţul iniţial

Calcularea coeficientului de corecţie:

 în cazul clauzei valutare simple:

CV1
K%   100  100
CV0
CV1 = cursul valutar la data decontării
CV0 = cursul valutar iniţial (la data încheierii contractului)
  în cazul coşului valutar simplu (toate valutele componente au aceeaşi pondere la coşul valutar de referinţă)

 CV1 CV 2 CV 
n
 1
1 1 1
K  *   ...  * 100  100
% n
 CV1 CV 2 n 
CV
 0 0 0 
n = număr valute participante la coşul valutar de referinţă
CV = cursul valutei de contract faţă de fiecare valută din coşul de referinţă, la data încheierii contractului (0) şi la
data decontării contractului (1)

 în cazul coşului valutar ponderat (ponderea valutelor la coşul valutar de referinţă este diferită)

 CV1 CV
2
CV
n 
 1 1 1 
K  a   b  ...  m   * 100  100
%
 CV1 CV
2
CV
n 
 0 0 0 

a, b,...., m = ponderea de participare a fiecărei valute la coşul valutar de referinţă

CV = cursul valutei de contract faţă de fiecare valută din coşul de referinţă, la data încheierii contractului (0) şi la
data decontării contractului (1)

 în cazul clauzei indexării

P1 = Po (1 ± %)n

% = diferenţa între rata dobânzii la data finalizării contractului şi rata dobânzii la data iniţierii contractului
n = numărul de ani pentru care se derulează contractul

Această clauză se utilizează în cazul contractelor ce se derulează pe o perioadă de mai mulţi ani, pe bază de credit
şi care ţin cont de evoluţia ratei dobânzii.

Tehnici extracontractuale de acoperire a riscului valutar

a) Tehnici extracontractuale interne

În cazul în care unul dintre parteneri nu poate apela la metodele contractuale (poziţia sa pe piaţă fiind modestă),
dar şi ca o completare a procedeelor contractuale, se poate face apel la metode neprevăzute în contract:
 sincronizarea în timp a încasărilor şi plăţilor în aceeaşi valută: este posibilă pentru agenţii economici care
derulează concomitent atât operaţiuni de export, cât şi de import. Ei vor căuta să încheie contractele în aceeaşi valută
şi cu aproximativ aceeaşi scadenţă astfel încât riscul valutar să fie resimţit doar pentru soldul operaţiunilor.
 alegerea monedei de contract: se poate face în funcţie de poziţia (forţa comercială) partenerilor în cadrul
negocierilor; exportatorul urmăreşte să impună ca monedă de contract o valută în curs de apreciere (va putea procura
o valoare efectivă mai mare prin utilizarea semnelor băneşti de la data decontării), în timp ce importatorul preferă o
monedă în proces de depreciere (va trebui să facă un efort valoric mai mic pentru a procura mijloacele de plată cu
care să îşi achite datoria iniţială).
 amânarea sau devansarea plăţii datoriei de către importator: în cazul anticipării aprecierii monedei de contract,
importatorul va urmări urgentarea plăţii; în caz contrar, el va căuta întârzierea plăţii atât timp cât îi permit clauzele
acordurilor de plăţi (pentru a nu plăti penalizări de întârziere).
 derularea corectă şi conform graficului a relaţiei economice internaţionale: orice abatere în timp sau de la
cantitatea/calitatea şi preţul prevăzute în contract atrage întârzierea plăţii şi amplificarea efectelor negative ale
modificărilor de curs valutar.

b) Tehnici extracontractuale externe

Constau în principal în transmiterea riscului către o bancă comercială sau către un alt intermediar care acceptă
preluarea acestuia în anumite condiţii prevăzute într-un contract încheiat între cele două părţi. Cel mai frecvent, în
cazul în care contractele comerciale internaţionale se încheie fără alte clauze, se procedează ulterior la încheierea unui
contract de hedging valutar.
Hedgingul constă în operaţiunea la termen prin care se încheie cu o bancă comercială un contract de vânzare sau
de cumpărare a valutei, la un curs la termen predeterminat. Rezultatul acestei operaţiuni se determină la data plăţii (la
scadenţă) când se compară cursul la vedere al monedei de contract la data respectivă cu cursul la termen prestabilit.

LICHIDITATEA INTERNAŢIONALĂ

1. Structura lichidităţii internaţionale

La nivelul fiecărei economii naţionale se formează un disponibil curent de mijloace băneşti cu circulaţie
internaţională. Aceste mijloace băneşti sunt rezultanta activităţilor de vânzare/cumpărare de valută şi de alte valori ce
constituie o creanţă asupra străinătăţii (aur, titluri, alocaţii în DST). În sensul cel mai larg, acest disponibil reprezintă
lichiditatea internaţională a unui stat.
Lichiditatea internaţională poate fi privită în sens strict ca o sumă a rezervelor de valute, aur, devize deţinute de
autorităţile valutare ale unui stat şi în sens larg ca suma tuturor mijloacelor de plată utilizate în relaţiile internaţionale
de care dispun la un moment dat, băncile centrale, comerciale şi particularii (valute, devize, aur, credite primite,
rambursări de credite, dobânzi de încasat ajunse la scadenţă etc.).
La nivelul fiecărei ţări, băncile centrale au rolul principal în administrarea lichidităţii internaţionale deoarece ele
deţin tezaurul naţional şi acţionează asupra celorlalte bănci din sistem. În situaţia în care o ţară se confruntă cu lipsă
de lichiditate, aceasta poate apela la practicarea decontării plăţilor internaţionale pe bază de cliring, în relaţia dintre
anumite ţări. Deconatarea pe bază de cliring este caracteristică mai ales ţărilor în curs de dezvoltare ce au monedă
neconvertibilă sau cu convertibilitate limitată. Lipsa de lichiditate în anumite ţări este o situaţie nefavorabilă deoarece
determină contractarea de către ţările respective a unor datorii externe cu repercursiuni ulterioare asupra dezvoltării
acestor ţări.
În situaţia în care lichiditatea internaţională constă din mijloace de plată (valute, devize, aur) existente în rezerva
autorităţilor valutare şi care pot fi utilizate în orice moment pentru stingerea obligaţiilor de plată în context
internaţional, lichiditatea este necondiţionată.
Lichiditatea poate avea şi caracter condiţionat dacă mijloacele de plată de care dispun autorităţile valutare pot fi
utilizate numai în anumite situaţii (împrumuturi interguvernamentale, credite obţinute de la Fondul Monetar
Internaţional, rambursări de credite şi dobânzi scadente de încasat etc.).

Din componenţa lichidităţii internaţionale se consideră a face parte:

 rezerva oficială ce cuprinde activele deţinute de banca centrală a unei ţări sub formă de valute, aur, disponibilităţi
în DST, poziţie creditoare faţă de Fondul Monetar Internaţional;
 mijloace de plată cu circulaţie internaţională şi titluri uşor transformabile în valută deţinute de băncile comerciale,
instituţii financiare, agenţii economici nonbancari, persoane fizice.

2. Formarea rezervei oficiale internaţionale

În cadrul lichidităţii internaţionale, cel mai important element îl reprezintă rezerva oficială, ca sumă a activelor
externe deţinute de autorităţile unui stat sub formă de:
- valute
- aur
- DST
- creanţe asupra Fondului Monetar Internaţional
- titluri exprimate în monede convertibile
- alte creanţe

Pe plan internaţional, rezervele oficiale constituie un indicator important, ele caracterizând economiile naţionale
în privinţa credibilităţii financiare şi economice. Se consideră un nivel corespunzător pentru rezerva oficială acel
nivel care poate acoperi importurile ţării respective pentru o perioadă de 3 - 5 luni fără a se apela la alte mijloace de
plată; de aceea, fiecare stat, chiar în condiţiile unei balanţe de plăţi echilibrată, îşi formează o rezervă oficială pentru a
o utiliza în situaţii critice.
Fiecare componentă a rezervelor oficiale se formează prin operaţiuni specifice. Astfel:
 rezerva în valute se constituie diferit în funcţie de gradul de convertibilitate al monedei naţionale:
- pentru ţările cu monedă convertibilă se constituie pe baza deficitului balanţelor de plăţi ale ţărilor emitente ale
valutelor de rezervă;
- pentru ţările cu monedă neconvertibilă sau cu convertibilitate limitată se constituie din încasările la export care
depăşesc plăţile pentru import, din primiri de fonduri financiare şi de credit, transferuri, operaţiuni de cumpărare
de pe piaţa valutară etc.
În cadrul rezervei de valute sunt incluse în principal valutele liber utilizabile, dar şi alte valute cu convertibilitate
oficială care sunt cel mai frecvent utilizate ca mijloace de plată la nivel internaţional. La constituirea rezervei
valutare, fiecare ţară are în vedere operaţiunile comerciale şi necomerciale derulate cu precădere în anumite valute,
precum şi valutele cu o stabilitate cât mai ridicată astfel încât pierderile generate de fluctuaţia cursului valutelor de
rezervă să fie limitate.
 aurul monetar provine din achiziţiile Băncii Centrale din producţia internă a ţării sau de pe piaţa internaţională a
aurului, precum şi din alte surse (returnări din fondurile de la instituţiile internaţionale, confiscări etc.);
 rezerva în DST are ca provenienţă emisiunile Fondului Monetar Internaţional şi distribuirile sale gratuite către
ţările membre, precum şi încasările ulterioare pentru operaţiunile de creditare în cadrul mecanismului DST. Alocările
de DST au la bază contribuţia fiecărei ţări la constituirea resurselor fondului, iar utilizarea DST este legată de
posibilitatea folosirii alocărilor de DST pentru procurarea de valute convertibile în vederea onorării obligaţiilor de
plată şi pentru echilibrarea balanţei de plăţi.
 poziţia creditoare în cadrul FMI se obţine prin Mecanismul Drepturilor Obişnuite de Tragere care se bazează pe
structura contribuţiei fiecărei ţări la formarea resurselor Fondului Monetar Internaţional:
- 25% din contribuţie se achită de către fiecare stat membru în valută convertibilă sau DST;
- 75% din contribuţie este reprezentată de moneda naţională a ţării membre într-un cont pe numele Fondului
Monetar Internaţional păstrat la Banca Centrală a fiecărui stat membru.
În cazul în care soldul contului în care se înregistrează contribuţia la Fond în monedă naţională este mai mic decât
nivelul de 75%, apare poziţia creditoare a ţării respective în cadrul Fondului Monetar Internaţional. Astfel,
Mecanismul Drepturilor Obişnuite de Tragere presupune că pentru procurarea mijloacelor de plată exprimate în
moneda altei ţări membre la Fond se pot efectua trageri asupra părţii din contribuţia păstrată pe numele Fondului
Monetar Internaţional în moneda ţării respective.
Abaterile faţă de nivelul de 75% monedă naţională reprezintă:
- o datorie în cadrul FMI, dacă nivelul real depăşeşte 75%
- o creanţă în cadrul FMI, dacă nivelul real se situează sub 75%

3. Utilizarea rezervei oficiale internaţionale

O ţară îşi constituie rezerve valutare în principal cu scopul de a dispune, la un moment dat, de capacitate rapidă de
stingere a unor obligaţii valutare în context internaţional. Însă, trebuie remarcat faptul că rezerva oficială intră în
operaţiunile de plată internaţionale după ce sunt utilizate celelalte modalităţi de plată reprezentate de încasarea
contravalorii exporturilor, angajarea de credite comerciale şi bancare, primirea de fonduri financiare, mobilizarea de
fonduri pe piaţa internaţională de capital etc.
Destinaţiile rezervei oficiale vizează:
- acoperirea deficitului balanţei de plăţi, prin balansarea acesteia cu ajutorul operaţiunilor de tip monetar (încasări
din rezerva valutară pentru plăţi în afara ţării);
- intervenţii pe piaţa valutară pentru a sprijini cursul monedei naţionale în raport cu celelalte monede (se
influenţează raportul cerere/ofertă de valută);
- garantarea solvabilităţii economiei naţionale pe piaţa financiar-monetară internaţională (se influenţează poziţia
ţării pe scara bonităţii întocmită de organisme financiare internaţionale specializate).

4. Gestionarea rezervei oficiale internaţionale

Are în vedere două obiective:

- lichiditatea
- rentabilitatea

 Lichiditatea se referă la posibilitatea transformării rapide şi fără pierderi a rezervei oficiale în mijloace de plată
necesare onorării unor obligaţii la un moment dat.
De aceea, rezerva oficială se structurează:
- într-o parte lichidă păstrată în conturi la vedere;
- într-o parte stabilă (permanentă) păstrată în depozite la termen sau plasată în titluri de valoare care să permită o
fructificare cât mai importantă.
 Lichiditatea rezervei trebuie sa ia în considerare şi structura sa pe valute deoarece băncile centrale urmăresc
deţinerea în rezervă a valutelor cel mai intens solicitate ca mijloc de plată.
Lichiditatea rezervei oficiale este influenţată şi de ponderea pe care o deţin elementele sale componente. Astfel,
dacă rezerva include în proporţii însemnate aur şi DST, gradul de lichiditate al rezervei va fi mai scăzut deoarece
folosirea acestor elemente ale rezervei presupune transformarea lor prealabilă în valute convertibile, ele neputând fi
utilizate ca mijloace de plată în mod direct. Pe de altă parte, o pondere ridicată a valutelor în cadrul rezervei, are ca
efect şi o lichiditate ridicată a acesteia.
 Rentabilitatea reprezintă posibilitatea fructificării sumelor păstrate în rezervă prin plasamente efectuate în
străinătate, pe piaţa monetară şi de capital.
Fructificarea rezervei vizează:
- încasarea unor dobânzi prin păstrarea rezervei în depozite la termen la bănci din străinătate;
- încasarea de dobânzi prin plasamente în obligaţiuni emise de alte state (plasamente garantate cu grad ridicat de
siguranţă);
- încasări de dividende prin plasarea rezervei pe piaţa acţiunilor străine.

5. Intervenţia statului în susţinerea lichidităţii internaţionale

În anumite situaţii, este necesară intervenţia statului pentru susţinerea lichidităţii internaţionale. Statul poate lua o
serie de măsuri ce vor avea ca efect îmbunătăţirea lichidităţii internaţionale prin sporirea încasărilor valutare şi
diminuarea plăţilor valutare. De remarcat însă că, deşi lichiditatea internaţională a ţării respective poate creşte ca
urmare a acţiunii statului, în acelaşi timp aceste măsuri generează şi o serie de efecte negative ce pot influenţa
economia respectivă pe termen scurt sau lung.
Intervenţia statului în susţinerea lichidităţii internaţionale se poate realiza pe următoarele căi:
 restricţionarea schimbului valutar: o asemenea politică este practicată de către un stat în situaţiile în care el are o
balanţă de plăţi încordată. O balanţă de plăţi deficitară în mod cronic determină slăbirea puterii de cumpărare a
monedei naţionale. Statul va urmări echilibrarea balanţei de plăţi prin impulsionarea şi sprijinirea activităţii de export
şi a oricăror activităţi ce determină creşterea încasărilor valutare.
Restricţiile valutare impuse de stat se referă la instituirea obligaţiei de cedare către stat a valutei încasate şi
distribuirea acesteia de către stat în funcţie de priorităţi. Această politică determină monopolul valutar al statului, cu
consecinţe negative asupra iniţiativei şi interesului privat, situaţie care va duce la o încetinire a dezvoltării economiei
respective. Se poate adăuga ca restricţie blocarea disponibilităţilor valutare ale nerezidenţilor, în special atunci când
acestea provin din participări străine la investiţii de interes naţional sau din împrumuturi în valută.
 promovarea unei politici a cotelor de schimb: statul acţionează prin aplicarea de cote procentuale diferenţiate peste
cursul de schimb normal în funcţie de natura operaţiunii (vânzări şi cumpărări de valută), astfel:
 la import se aplică diferite cote pe grupe de mărfuri în funcţie de importanţa lor economică (cote scăzute pentru
materii prime sau bunuri de larg consum, cote crescute pentru articole de lux etc.);
 la export se aplică procente sporite, progresive pentru încurajarea exportului de produse prelucrate (în raport cu
gradul de prelucrare) şi neacordarea nici unei compensaţii pentru exportul de materii prime (pentru descurajare);
 cote de penalizare calculate pentru evitarea câştigurilor foarte mari din schimburile valutare, în perioade de
inflaţie crescută sau pentru procurarea de resurse financiare de la societăţile străine care îşi desfăşoară activitatea
productivă pe teritoriul ţării respective;
 cote diverse determinate şi aplicate în funcţie de interesul statului în operaţiuni de import/export de capital,
prestări de servicii etc.

6. Rolul actual al aurului

Rolul aurului în cadrul lichidităţii internaţionale a unui stat se caracterizează în prezent printr-un aspect
contradictoriu:
- pe de o parte, aurul este un activ de rezervă cert;
- pe de altă parte, rezerva de aur este puţin lichidă deoarece în prezent nu se mai efectuează plăţi în aur, deci
folosirea rezervei de aur presupune transformarea lui prealabilă în mijloc de plată lichid exprimat în valute efective
prin operaţiuni pe piaţa aurului.
Rolul monetar al aurului s-a redus o dată cu decizia Fondului Monetar Internaţional de scoatere a sa de la baza
monedei (1976). În prezent, aurul asigură o parte din rezervele sistemului bancar şi ale instituţiilor financiar –
monetare internaţionale.
Faptul că aurul nu mai este folosit ca mijloc de plată face ca deţinerea sa în rezervă să fie neproductivă, rezervele
respective neputând fi plasate pentru a aduce dobândă de depozit sau de creditare. Fructificarea
depozitelor în aur are loc prin operaţiuni de vânzare a aurului pe piaţa internaţională contra unor sume în monede
convertibile.
Băncile centrale continuă să îşi formeze rezerve în datorită faptului că acest tip de activ reprezintă o creanţă
asupra străinătăţii, el putând fi uşor plasat pe piaţa internaţională a aurului. Această piaţă, reprezentată de centre
importante în Europa (Londra, Zurich, Paris), SUA (New-York, Chicago), Asia (Tokyo, Hong-Kong, Singapore),
practică operaţiuni la vedere şi la termen, în scop economic, de tezaurizare şi speculativ.
Preţul aurului rezultă în urma licitaţiilor zilnice, raportul cerere/oferta şi evoluţia cursului dolarului având un rol
deosebit în definitivarea preţului respectiv, alături de costurile de producţie şi de transport/depozitare pe pieţele
internaţionale.

MIJLOACE DE PLATĂ INTERNAŢIONALE

Mijloacele de plată internaţionale reprezintă totalitatea formelor şi instrumentelor de plată prin care se poate
lichida o obligaţie ce rezultă din operaţiuni comerciale, tranzacţii financiare sau de credit derulate la nivel
internaţional. În categoria mijloacelor de plată se includ:
- monedele naţionale
- valutele
- devizele
- monedele internaţionale

1. Monedele naţionale

Monedele naţionale neconvertibile sau cu convertibilitate limitată au o însemnătate redusă în mijlocirea plăţilor
internaţionale. Sunt folosite mai mult de către ţările în curs de dezvoltare care dispun de rezerve mici de valute
convertibile. Aceste ţări preferă să plătească în monedă naţională anumite importuri, datorii rezultate din împrumuturi
externe, precum şi serviciile şi participările străine la lucrări de investiţii realizate pe teritoriul lor.
Cei care vor intra în posesia monedei naţionale respective vor căuta să cumpere de pe piaţa locală diferite bunuri,
să o folosească pentru plata personalului local angajat în prestarea de diverse servicii etc.
Regula generală este însă că exportatorii refuză să vândă cu plata în monedă locală (monedă neconvertibilă sau cu
convertibilitate limitată), ori de câte ori au alte posibilităţi.

2. Valutele

Sunt reprezentate de monedele naţionale care au circulaţie şi putere de plată la nivel internaţional şi pot face parte
din rezerva oficială şi în alte ţări decât cea emitentă. Ele au calitatea de a realiza lichidarea imediată a obligaţiilor de
plată în relaţiile economice internaţionale.
Trebuie făcută distincţie între valută şi valută convertibilă: valuta poate fi reprezentată de orice monedă naţională
aflată în afara graniţelor ţării de emisiune, dar numai valutele convertibile pot fi acceptate ca mijloace de plată
internaţionale.
Dintre criteriile care stau la baza clasificării valutelor menţionăm:

 după natura lor:

- valută în numerar (efectivă)
- valută în cont (scripturală)

 valuta în numerar se prezintă sub formă de bancnote sau monezi, având o utilizare mai redusă datorită riscului
pe care îl prezintă (furt, pierdere, degradare). Circulaţia ei între ţări necesită anumite măsuri de siguranţă; de
aceea se preferă alte mijloace de plată mai sigure.
 valuta în cont apare sub forma disponibilului aflat într-un cont bancar şi poate fi utilizată conform dispoziţiei
titularului, ea transformându-se la cererea acestuia în valută efectivă. Circulaţia ei la nivel internaţional se
realizează pe calea viramentului interbancar.

 în funcţie de capacitatea de preschimbare:

- monedă neconvertibilă
- monedă cu convertibilitate limitată
- monedă cu convertibilitate oficială
- monedă superconvertibilă
  monedele neconvertibile nu sunt acceptate ca mijloc de plată internaţional. Sunt cele care nu pot fi schimbate
în alte valute decât cu aprobarea instituţiei abilitate, ele participând la tranzacţii simple de vânzare/cumpărare
de monedă naţională contra altor valute, dar numai pe teritoriul ţării de emisiune. Monede total neconvertibile
practic nu există pentru că orice monedă naţională poate participa la un număr restrâns de operaţiuni valutare
(spre exemplu în urma activităţii de turism).
 monedele cu convertibilitate limitată se află, de regulă, într-un proces de trecere la convertibilitatea oficială,
în practică aceasta realizându-se prin convertibilitate externă sau internă:
- convertibilitatea externă asigură preschimbarea numai pentru deţinătorii nerezidenţi şi numai pentru anumite tipuri
de operaţiuni (operaţiuni de cont curent);
- convertibilitatea internă asigură preschimbarea numai în interiorul ţării de emisiune şi în anumite condiţii precizate
de regulamentul valutar.
 monedele cu convertibilitate oficială elimină toate restricţiile şi discriminările, în sensul că moneda cu acest
statut poate fi preschimbată în altă monedă în mod liber, indiferent de calitatea persoanei care solicită
operaţiunea sau de natura operaţiei pentru care se efectuează preschimbarea.
 în cadrul acestora există monede care dispun de superconvertibilitate datorită însuşirii lor de a fi folosite cel
mai frecvent ca mijloc de plată internaţional şi de a fi cel mai intens negociate pe principalele pieţe valutare
(USD, GBP, EUR, JPY, CHF).

Trecerea unei monede la convertibilitatea oficială presupune îndeplinirea unor condiţii, precum:
 Condiţii economice:
- satisfacerea cererii de pe piaţa internă de către producţia internă;
- un anumit nivel al productivităţii muncii, comparativ cu cel existent în economiile similare şi cu tendinţa de a
atinge nivelul economiilor dezvoltate;
- un anumit volum şi o anumită structură a producţiei de bunuri şi servicii;
- adaptarea producţiei interne (cantitativ, calitativ şi structural) la cererea externă;
- participarea ţării la tranzacţiile economice internaţionale pentru devansarea importului de către export, ceea ce se
va reflecta într-un sold activ al balanţei comerciale.
 Condiţii financiar-monetare:
- existenţa unor rezerve valutare oficiale suficient de mari şi într-o structură pe valute corespunzătoare nevoilor ce
decurg din solicitările de preschimbare generate de piaţa internă şi din nevoia de susţinere a cursului monedei proprii
pe piaţa externă;
- stabilitatea puterii de cumpărare a monedei naţionale deoarece în condiţiile unui puternic proces inflaţionist se
ajunge la o cantitate excesivă de bani în circulaţie care dacă nu are un echivalent corespunzător în bunuri şi servicii
pentru acoperirea cererii interne, cantitativ şi calitativ, va avea ca urmare creşterea preţurilor şi distorsionarea
etalonului monetar, ceea ce influenţează nefavorabil cursul de schimb al monedei naţionale.
Trecerea la convertibilitatea oficială însoţită de o depreciere a cursului de schimb pune în dificultate moneda
respectivă pe plan intern şi pune sub semnul întrebării capacitatea sa de a fi folosită ca mijloc de plată internaţional.
- situaţia bugetului de stat se ia în considerare în mod indirect prin efectul pe care îl generează deficitul bugetar
asupra masei monetare în circulaţie.
Acoperirea acestui deficit poate avea caracter inflaţionist, determinând scăderea puterii de cumpărare a monedei
naţionale. Apelarea la surse externe pentru acoperirea deficitului bugetar influenţează modalităţile viitoare de
utilizare a rezervei valutare deoarece o mare parte din aceasta va fi folosită la rambursarea datoriei publice externe în
defavoarea utilizării normale a rezervei.
 Condiţiile sociale vizează o rată normală a şomajului prin crearea de noi locuri de muncă şi reconversia
profesională.
 Condiţiile organizatorice au în vedere organizarea şi funcţionarea pieţei valutare.
O piaţă valutară normală este cea pe care se manifestă o cerere şi o ofertă de valută în mod real. De aceea apare
necesitatea practicării unui curs unic al monedei naţionale, determinat prin confruntarea continuă a cererii cu oferta.

3. Devizele

Includ în sens restrâns titluri de credit pe termen scurt exprimate în valută, iar în sens larg ele cuprind şi hârtiile
de valoare exprimate în valută (acţiuni, obligaţiuni). Dintre devizele folosite cel mai frecvent pe plan internaţional
menţionăm:
- cecul
- cambia
- biletul la ordin
- cartea bancară
CECUL

Reprezintă un ordin scris dat de o persoană unei bănci la care persoana respectivă are disponibil în cont, de a plăti
o sumă de bani determinată unui terţ - beneficiarul cecului. În calitate de beneficiar al cecului poate să apară însuşi
titularul contului sau o terţă persoană faţă de care titularul contului are o datorie.
Circuitul cecului implică ordonatorul, beneficiarul şi banca sau băncile care derulează operaţiunile de plată. În
principiu, un cec nu poate fi emis decât dacă ordonatorul are disponibil în cont pentru a acoperi plata.
Pe lângă avantajele sale (utilizare simplă, operativitate) cecul prezintă şi o serie de riscuri (nu oferă garanţie
împotriva riscurilor comerciale, poate fi fără acoperire).
În vederea creşterii siguranţei plăţii prin cec se pot avea în vedere solicitarea plăţii prin cec a avansului într-un
contract internaţional, certificarea cecului (garantarea cecului emis de importator de către banca sa), bararea cecului
(decontarea cecului prin virament între bănci).

CAMBIA

Reprezintă un ordin scris şi necondiţionat dat de o persoană (trăgător) unei alte persoane (tras) de a plăti o sumă
de bani, la vedere sau la un anumit termen, unui beneficiar.
Elementele cambiei apar pe documentul ce reprezintă acest instrument de plată şi de credit şi ele sunt obligatorii
(denumirea de cambie, ordinul necondiţionat de plată, numele trasului, scadenţa, locul plăţii, beneficiarul, data şi
locul emiterii, semnătura trăgătorului) şi facultative (dobânda, domicilierea etc.).

Circuitul cambiei în sistem internaţional este:

Importator Exportator
(tras) (trăgător)

Exportator
Avalist
(beneficiar cambie)

Girator

Banca Banca
Centrală comercială

Etapele care sunt parcurse în cadrul circuitului internaţional al cambiei sunt:

1 = încheierea contractului de import-export;

2 = livrarea mărfii;
3 = tragerea unei cambii de către exportator asupra importatorului (în cazul în care plata nu se efectuează
imediat). Cambia este folosită de exportatorul iniţial pentru onorarea unei obligaţii de plată decurgând din altă
tranzacţie internaţională, încheiată între el (în calitate de importator) şi un alt exportator.
4 = încheierea unui nou contract de import-export;
5 = existenţa unei noi relaţii de plată între trasul iniţial şi noul beneficiar al cambiei (relaţie care anulează
legătura iniţială între tras şi trăgător).

Cambia poate fi utilizată în diferite operaţiuni ulterioare emiterii sale.

6 = utilizarea de către noul beneficiar a cambiei în operaţiunea de girare (în cazul în care acesta are o datorie
faţă de girator);
7 = scontarea cambiei de către beneficiar la o bancă comercială;
8 = rescontarea cambiei de către banca comercială la Banca Centrală pentru refacerea lichidităţilor sale;
9 = avalizarea de către tras a cambiei (asumarea de către avalist a obligaţiei de plată în cazul în care trasul se
află în imposibilitate de plată, avalistul recuperându-şi contravaloarea cambiei prin regres împotriva
trăgătorului, beneficiarului sau girantului).

Relaţiile care iau naştere ca urmare a utilizării cambiei pe plan internaţional sunt:
 relaţia trăgător - tras: poziţia principală revine exportatorului deoarece trăgătorul este cel care acordă un credit
trasului sub forma amânării importatorului de la plata imediată a mărfurilor.
 relaţia trăgător - beneficiar: este o relaţie complementară primeia, în cadrul căreia trăgătorul iniţial apare în
calitate de debitor în a doua relaţie, ca urmare a unei datorii dintr-un contract comercial sau de credit internaţional.
Trăgătorul iniţial trebuie să achite o datorie în noua calitate de importator sau de beneficiar al unui credit
internaţional. De aceea, el va utiliza cambia, cedând-o în favoarea noului beneficiar şi renunţând la drepturile ce îi
revin din prima relaţie care în acest fel este anulată.
 relaţia tras - beneficiar: beneficiarul cambiei poate încasa contravaloarea acesteia de la tras la scadenţă. În această
situaţie, partenerul direct al beneficiarului (importatorul din al doilea contract) este absolvit de obligaţia de plată.

În circuitul comercial cambia îndeplineşte mai multe funcţii:

 instrument de substituire a transportului de numerar: este o funcţie mai mult cu caracter facultativ, prin care
transportul efectiv de numerar necesar plăţii anumitor achiziţii este înlocuit prin emiterea unei cambii.
Astăzi nu mai apare utilă o astfel de substituire deoarece plata se face prin virament interbancar, pe bază de ordin
de plată sau alte modalităţi.
 instrument de plată: cambia poate servi pentru plata datoriei pe care trăgătorul o are la beneficiar, înlocuind
circulaţia banilor în numerar.
Dar cambia nu poate înlocui întotdeauna efectiv numerarul deoarece posesorul cambiei trebuie să aştepte scadenţa
ei pentru a o încasa. El poate să o şi vândă înainte de termen unor instituţii specializate, însă acest lucru nu îi este
întotdeauna favorabil datorită costurilor pe care le presupune.
De asemenea este necesar a se avea în vedere faptul că o cambie neavalizată (negarantată) nu prezintă suficientă
garanţie de încasare pentru posesor.
 instrument de garantare: această funcţie decurge din faptul că este un titlu literal şi autonom, susceptibil de a fi
investit de instanţele judecătoreşti cu formulă executorie în caz de neplată. Puterea de garantare a plăţii la scadenţă
devine foarte mare atunci când cambia este avalizată.
Datorită siguranţei pe care o prezintă, cambia poate fi utilizată în cadrul unor tehnici de plată nesigure (exemplu:
incasso documentar) sau ca mijloc de garantare a îndeplinirii unor obligaţii contractuale.
 instrument de creditare: este principala funcţie a cambiei, fiind legată de dezvoltarea relaţiilor de credit.
Astăzi multe plăţi nu se mai fac concomitent cu efectuarea livrării, decontarea preţului având loc pe bază de credit
comercial acordat de vânzător cumpărătorului, pe o anumită perioadă şi cu o anumită dobândă. În asemenea situaţii,
vânzătorul trage o cambie asupra cumpărătorului prin care se certifică dreptul de creanţă, se garantează primirea
banilor la scadenţă şi a dobânzilor aferente, oferindu-i şi posibilitatea de a negocia cambia respectivă şi de a încasa în
scurt timp valoarea actuală a cambiei.

BILETUL LA ORDIN

Este o variantă a cambiei prin care o persoană (emitent) se obligă sa plătească unei alte persoane (beneficiar) sau
la ordinul acesteia, o sumă de bani la scadenţă. Faţă de mecanismul cambial, în cazul biletului la ordin există numai
două părţi: emitentul (care cumulează funcţiile trăgătorului şi trasului şi este debitorul obligaţiei de plată) şi
beneficiarul (creditorul plăţii).

Circuitul biletului la ordin este:

Moment To Moment Tn

Emitent BO Beneficiar BO Emitent BO

(exportator)
(importator)

Etapele care sunt parcurse în cadrul circuitului biletului la ordin sunt:

La momentul To:
1 = încheierea contractului comercial internaţional
2 = livrarea mărfii
3 = emiterea biletului la ordin

La momentul Tn
4 = plata mărfii
5 = remiterea biletului la ordin

Biletul la ordin poate fi utilizat de către beneficiar până la scadenţă în diferite operaţii de girare sau poate fi
scontat la o bancă comercială pentru obţinerea unui credit. Ca şi cambia, biletul la ordin poate fi avalizat pentru
siguranţa plăţii, cel mai frecvent la o bancă comercială.
Elementele esenţiale şi obligatorii ale biletului la ordin sunt numele emitentului, angajamentul emitentului de a
plăti o sumă de bani, numele şi adresa beneficiarului, scadenţa şi locul plăţii, data emiterii.

CARTEA BANCARĂ (CARDUL)

Plata prin card reprezintă o variantă modernă a plăţii prin cec - dacă în cazul cecului cumpărătorul unei mărfi
semnează un cec pe care vânzătorul îl încasează, în cazul plăţii prin card cumpărătorul prezintă cartea bancară şi
semnează factura, iar furnizorul o trimite spre încasare la banca emitentă.

În operaţiunile de plată prin carduri intervin trei participanţi:

- deţinătorul (beneficiarul) cardului, titular al unui cont curent la banca emitentă;
- banca emitentă care administrează şi operează plăţile în conturile bancare curente ale beneficiarilor;
- comercianţii care acceptă plata prin carduri.

Diferitele tipuri de carduri tind să înlocuiască numerarul şi cecul în plăţile interne şi internaţionale fiind create
carduri cu circulaţie internaţională.

4. Monedele internaţionale

DREPTURILE SPECIALE DE TRAGERE (DST)

Au fost create în cadrul Fondului Monetar Internaţional şi funcţionează din anul 1976 ca mijloc de completare a
instrumentelor de lichiditate internaţională, în urma scăderii rolului aurului şi dolarului american ca valută de rezervă.
Au fost concepute ca o monedă internaţională a cărei unitate conţinea teoretic 0,888671 grame aur fin care putea
fi manipulată numai de deţinătorii oficiali de DST (ţările membre ale Fondului Monetar Internaţional), precum şi de
deţinătorii desemnaţi (instituţii financiare regionale).
Utilizarea DST în operaţiuni în cadrul Fondului Monetar Internaţional vizează:
- achiziţionarea de valută prin tranzacţii de desemnare, în care Fondul Monetar Internaţional indică membrii având
o situaţie corespunzătoare a balanţei de plăţi şi care urmează să asigure valute contra DST pentru membrii care au
dificultăţi de balanţă;
- tranzacţii prin acord când se poate obţine valută contra DST, necondiţionat de situaţia balanţei de plăţi externe;
- operaţiuni la termen de cumpărare sau vânzare de DST;
- participarea la aranjamente swap;
- plăţi în contul cotei, răscumpărări şi plăţi de dobânzi efectuate către contul resurselor generale ale Fondului
Monetar Internaţional;
- decontarea obligaţiilor financiare şi acordarea de împrumuturi;
- garanţii ale realizării unor obligaţii financiare;
- donaţii etc.
La baza DST se află vărsămintele statelor participante la Fondul Monetar Internaţional, în moneda lor naţională
(75%) şi în valute convertibile (25%). Caracteristica lor esenţială – alături de stabilitatea ridicată a cursului, constă în
aceea că, în general, DST nu pot fi folosite direct ca instrumente de plată (cu excepţia anumitor situaţii), ci numai prin
convertirea lor prealabilă în alte valute.
DST reprezintă bani de cont emişi de Fondul Monetar Internaţional care îndeplinesc următoarele funcţii:

 etalon al valorii: DST servesc ca mijloc de exprimare şi evaluare a monedelor naţionale sau a contractelor
comerciale internaţionale datorită stabilităţii crescute faţă de alte monede naţionale;
 mijloc de rezervă: DST fac parte din rezervele oficiale alături de aur şi alte valute convertibile;
 mijloc de plată: plăţi directe cu DST se pot face numai între deţinătorii oficiali de DST (băncile centrale ale
statelor membre) şi Fondul Monetar Internaţional şi alţi deţinători autorizaţi care plătesc către Fondul Monetar
Internaţional dobânzi, comisioane şi diverse contribuţii direct în DST.
Ţările membre ale Fondului pot utiliza Mecanismul DST prin care orice ţară membră a Fondului poate să îşi
folosească alocările în DST pentru a procura sume echivalente în moneda naţională a altei ţări.
Principiile acestui mecanism sunt:
1. existenţa alocărilor de DST în contul fiecărei ţări membre
Fiecare stat membru primeşte în contul său în DST o anumită cantitate cu titlu de alocări de DST, proporţional cu
cota de participare la constituirea resurselor Fondului Monetar Internaţional. Pentru alocările în DST, Fondul percepe
un comision.
2. utilizarea sumelor în DST alocate fiecărei ţări
Vizează diverse destinaţii ale acestor alocări, inclusiv posibilitatea de a procura valută convertibilă la cursul în
DST al valutei respective, prin relaţie directă între două ţări membre ale Fondului Monetar Internaţional, fără
intervenţia Fondului.
3. determinarea rezervei în DST
Diferenţa dintre alocările în DST înscrise în cont şi utilizările date acestor sume determină rezerva de DST.
Pentru aceste rezerve Fondul Monetar Internaţional bonifică o dobândă, egală ca procent cu comisionul perceput la
alocarea de DST. Nivelul acestuia este aliniat la rata dobânzii de pe piaţa internaţională.
Efectuarea de operaţiuni directe între membrii cu ajutorul DST este considerată ca apelare la un credit în moneda
ţării partenere. Diferenţa dintre comisionul plătit către Fondul Monetar Internaţional pentru alocări şi dobânda
încasată pentru rezervele în DST reprezintă fie costul creditului solicitat, fie profitul ţării creditoare.

EURO

Cu începere de la 1 ianuarie 1999 s-a lansat oficial moneda unică europeană EURO care este adoptată de ţările
membre ale Uniunii Europene care au îndeplinit criteriile de aderare stabilite. Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii
Europene a stabilit trei etape în vederea trecerii la moneda unică. La 1 ianuarie 2001 a început cea de a treia etapă
prin introducerea monedei unice sub forma banilor efectivi.
Criteriile minime prevăzute în Tratatul de la Maastricht ce trebuie îndeplinite de ţările care doresc să devină
membre ale Uniunii Europene şi să adopte moneda EURO se referă la:
 stabilitatea preţurilor: presupune o corelaţie între indicele general al preţurilor şi rata inflaţiei. Dacă se consideră o
anumită ţară, indicele general al preţurilor nu trebuie să depăşească cu mai mult de 1,5% rata medie a inflaţiei
aferentă pentru trei dintre cele mai bune ţări membre.
 rata dobânzii: va fi observată pe un an înaintea momentului evaluării fiecărei ţări. Rata medie a dobânzii la titlurile
de stat pe termen lung nu trebuie să depăşească cu mai mult de 2% pe cea înregistrată în trei din cele mai bune ţări
membre.
 deficitul bugetar: o ţară membră trebuie să aibă o poziţie bugetară fără deficit în exces. În prezent, se consideră că
un deficit bugetar normal nu trebuie să depăşească mai mult de 3% din PIB – ul ţării candidate.
 datoria publică: nu trebuie să depăşească 60% din PIB – ul ţării candidate.
 stabilitatea monedei: fiecare ţară candidată trebuie să respecte fluctuaţiile normale ale monedei sale în
conformitate cu mecanismul cursului de schimb al Sistemului Monetar European pentru cel puţin 2 ani înainte de
evaluarea situaţiei.

Îndeplinirea acestor 5 criterii este necesară, dar nu şi suficientă. Se impune şi îndeplinirea anumitor criterii
economice, cum ar fi:
 mobilitatea factorilor de producţie: ţările cu grad înalt de mobilitate sunt preferate la integrarea monetară deoarece
îşi pot adapta cursurile de schimb la şocurile internaţionale;
 flexibilitatea veniturilor salariale şi a preţurilor: ţările în care piaţa muncii este mai flexibilă au şanse mai mari de
adaptare, reducând efectele negative asupra şomajului şi ratei inflaţiei;
 integrarea fiscală: presupune armonizarea interguvernamentală a impozitelor directe şi indirecte;
 diversificarea structurilor de producţie: se consideră că economiile diversificate au posibilitatea să preîntâmpine
şocurile care ar putea afecta cu prioritate un anumit sector economic;
 similaritatea structurilor de producţie: şocurile economice vor avea un impact simetric asupra ţărilor cu structuri
de producţie similare şi deci nu va mai fi nevoie de folosirea cursului de schimb ca instrument de ajustare.

Printre avantajele adoptării monedei EURO se enumeră:

- dispariţia incertitudinilor cu privire la schimbul monetar intraeuropean şi reducerea, în consecinţă, a cheltuielilor
aferente tranzacţiilor;
- eliminarea crizelor aferente instabilităţii cursurilor, pierderii rezervelor, deprecierilor etc.
- stabilitatea preţurilor la nivel european datorită exprimării lor într-o singură monedă, ceea ce determină reducerea
substanţială a incertitudinilor care afectează deciziile de investiţii;
- înlocuirea politicilor monetare naţionale cu politica monetară unică a Băncii Centrale Europene cu consecinţe
favorabile în menţinerea sistematică a stabilităţii preţurilor (modalitate eficientă de luptă împotriva inflaţiei).

5. Euro-valutele

Reprezintă monede liber convertibile care se află în afara controlului autorităţilor din ţara de origine a monedei.
Ele se disting de alte valute prin aceea că proprietatea asupra lor se transferă unui nerezident. Euro-valutele rămân
întotdeauna în conturile bancare ale ţării de origine a monedelor respective.
Piaţa euro-valutară are ca obiect contractarea şi acordarea de împrumuturi în euro-valute şi nu comercializarea
acestora, fapt ce o diferenţiază de piaţa de schimb valutar. Activităţile euro-valutare pot avea loc în orice parte a lumii
şi nu sunt de natură exclusiv europeană. În Europa se încheie ponderea cea mai mare a acestor tranzacţii (circa 60%).
Principalele euro-valute sunt: eurodolarul (aproximativ 75% din tranzacţiile pe europieţe sunt exprimate în
eurodolari), eurolira sterlină, euroyenul japonez.
Pe europieţe participă în principal: guvernele, băncile centrale, băncile comerciale şi companiile multinaţionale.
Jumătate din aceste tranzacţii sunt împrumuturi interbancare. Maturitatea acestor împrumuturi este, în general, de
până la 1 an, iar aceste împrumuturi nu sunt însoţite de garanţii reale.

Avantajele acestor împrumuturi se referă la:

 pentru debitori (cei care primesc împrumuturile)
 ratele dobânzilor sunt mai bune decât cele existente pe piaţa lor naţională (datorită costurilor administrative mai
scăzute);
 împrumutul se poate rambursa într-o gamă largă de modalităţi;
 societăţile transnaţionale beneficiază de împrumuturi în eurovalute pe care nu le-ar putea angaja, în mod normal,
din cauza îngrădirilor guvernamentale;
 pentru creditori (cei care acordă împrumuturile)
 reprezintă o investiţie sigură deoarece debitorii sunt guverne, bănci sau societăţi transnaţionale puternice;
 nivelul de lichiditate este mare şi diversificat pentru o gamă largă de date de maturizare (de rambursare) pe
termen scurt;
 ratele dobânzilor sunt mai mari decât cele la depozite pe pieţele lor naţionale, iar cheltuielile administrative sunt
reduse datorită sumelor mari tranzacţionate.

6. Euro-obligaţiunile

Împrumuturile în eurovalute pe termene lungi devin de fapt împrumuturi în euro-obligaţiuni. Euro-obligaţiunile

constau în împrumuturi în obligaţiuni exprimate în eurovalute cu termene de rambursare de 5 -7 ani, uneori mai
scurte sau mai lungi (până la 15 ani).
Dobânzile pot fi fixe sau variabile, calculate în general pe baza unor dobânzi de referinţă (de pe piaţa interbancară
londoneză sau de pe piaţa interbancară a Zonei Euro).
Acordarea împrumuturilor se realizează fie prin emisiune publică (având ca intermediar de distribuire un sindicat
de bănci, cu listarea ulterioară la una sau mai multe burse), fie prin plasament privat.
 PIAŢA VALUTARĂ

1. Organizarea şi funcţionarea pieţei valutare

La nivelul fiecărei economii naţionale, dar şi la nivelul pieţei inernaţionale în ansamblul ei, se organizează şi
funcţionează o componentă distinctă a pieţei monetare, şi anume piaţa valutară. Ea are drept scop satisfacerea
necesităţilor participanţilor de a-şi procura diverse monede fără a apela la operaţiuni de finanţare sau creditare în
valută, ci prin intermediul tranzacţiilor directe de vânzare/cumpărare de monede cu circulaţie internaţională.
Piaţa valutară poate fi definită ca un ansamblu de relaţii financiar-valutare prin intermediul cărora se realizează
operaţiunile de vânzare/cumpărare de valute şi devize la nivel internaţional.
La nivel mondial, principalele centre valutare sunt concentrate la Londra, New-York, Tokyo, Paris, Zurich,
Frankfurt etc. Importanţa acestor centre valutare rezidă din faptul că evoluţia cursurilor pe aceste pieţe influenţează
într-o mare măsură evoluţia cursului valutar şi pe alte pieţe.
Piaţa valutară internaţională se caracterizează printr-un grad ridicat de unitate şi de lichiditate determinat de
funcţionarea sistemelor internaţionale ce facilitează transmiterea de informaţii în timp real şi de faptul că acest
segment al pieţei financiare are o funcţionare continuă, operaţiunile de vânzare/cumpărare de valute având loc practic
fără întrerupere.

Structura pieţei valutare cuprinde ca principale componente:

 bursa valutară – organism reglementat legal pentru derularea operaţiunilor de vânzare/cumpărare de valute;
 bănci autorizate/case de schimb valutar - autorizate de banca centrală să desfăşoare operaţiuni valutare;
 persoane/instituţii ce acţionează pe piaţa valutară în numele şi contul clienţilor sau şi în nume şi cont propriu
(brokeri/dealeri).

Mecanismul de derulare a tranzacţiilor pe piaţa valutară presupune existenţa şi interconectarea a trei segmente:
segmentul primar, segmentul principal şi segmentul terţiar.
 segmentul primar este al participanţilor care generează cererea şi oferta de valută, piaţa valutară fiind un mecanism
de legatură între ofertanţi şi solicitatori;
 segmentul principal asigură ansamblul operaţiunilor până la finalizarea tranzacţiilor, prin concentrarea cererii şi
ofertei de valută, determinarea cursului de schimb în funcţie de termenul tranzacţiilor, avizarea clienţilor şi efectuarea
viramentelor în conturi;
 segmentul terţiar asigură coordonarea şi supravegherea tranzacţiilor pe piaţa valutară, rolul principal revenind
băncii centrale din fiecare ţară.

Segment terţiar

Ofertanţi Banca Solicitanţi de

de valută valută
Centrală

Ordine de Ordine de

vânzare cumpărare

Bănci
comerciale
Segment primar Bursă Brokeri Segment primar

valutară Dealeri
Case de
schimb

Segment principal

Piaţa valutară cuprinde un segment interbancar şi un segment pentru populaţie. Cel mai reprezentativ segment al
pieţei valutare este piaţa interbancară cu cele două componente ale sale: piaţa la vedere şi piaţa la termen.
 piaţa la vedere este determinată de tranzacţiile la vedere. Acestea se concretizează în operaţiuni de
vânzare/cumpărare de valută cu finalizarea operaţiunii în aceeaşi zi (sau maxim 48 de ore) astfel încât momentul
tranzacţiei coincide cu momentul formării cursului valutar al zilei respective. Tranzacţiile la vedere măresc viteza de
circulaţie a valutelor şi uşurează derularea tranzacţiilor de import/export.
 piaţa la termen este determinată de tranzacţiile la termen concretizate în încheierea lor imediată, dar cu livrarea
valutelor după un termen prestabilit în momentul încheierii tranzacţiei.
 Fiecare intermediar de pe piaţa valutară îşi determină şi comunică (prin afişare electronică sau telefonic) cursuri
de schimb ale monedei naţionale faţă de principalele valute. Aceste cursuri fluctuează pe parcursul zilei, având un
nivel determinat în funcţie de cererea şi oferta pentru valuta respectivă.
Diferenţa între cele două niveluri ale cursului de schimb (curs de cumpărare şi curs de vânzare) afişat de
intermediari constituie marja şi revine intermediarilor sub formă de profit din operaţiunile respective. Cursul de
schimb reprezintă expresia volumului şi dinamicii ordinelor de cumpărare şi ordinelor de vânzare de valută, fiind un
punct de echilibru între cererea şi oferta manifestată pe piaţa schimburilor valutare.

Mecanismul formării cursului valutar pe piaţă cunoaşte trei stadii care duc la o uniformizare a acestuia:
 prima uniformizare are loc la nivelul fiecărui intermediar, prin cererea şi oferta de valută cumulată la nivelul
acestora;
 a doua uniformizare se realizează la nivelul pieţei valutare naţionale, prin compensare interbancară;
 a treia uniformizare se produce la nivel internaţional, prin compensarea între pieţele valutare naţionale.

2. Tipuri de operaţiuni derulate pe piaţa valutară

Operaţiunile derulate pe piaţa valutară se pot clasifica în funcţie de mai multe criterii. Astfel:
a) în funcţie de scopul urmărit de clienţi:
 tranzacţii cu valute efectuate în scop comercial pentru a asigura necesarul de mijloace de plată pentru o operaţiune
curentă sau viitoare de import sau pentru a transforma valuta încasată dintr-o operaţiune de export în altă valută sau în
monedă naţională;
 tranzacţii derulate în scopul protecţiei împotriva riscului valutar care se referă în general, la operaţiuni de acoperire
(hedging), prin care se urmăreşte menţinerea puterii de cumpărare a unei valute prin operaţiuni succesive la vedere şi
la termen;
 tranzacţii de arbitraj generate de nevoia de fructificare a conturilor de disponibil, tranzacţii care vizează
valorificarea diferenţelor de curs valutar pe pieţe diferite sau la momente diferite;
 tranzacţii de tip speculativ care urmăresc obţinerea de profit ca urmare a modificării cursului valutar în timp sau ca
urmare a existenţei unei diferenţe de dobândă la fondurile exprimate în monede diferite;
 operaţii iniţiate în scopul dirijării cursului de schimb efectuate de către autorităţile monetare prin care se
procedează la intervenţii asupra cererii şi ofertei de valută.
b) în funcţie de intervalul dintre momentul iniţierii tranzacţiei şi finalizarea acesteia:
 tranzacţii la vedere (spot) derulate pe baza cursului de schimb la vedere şi finalizate la cel mult 48 ore de la
iniţierea tranzactiei;
 tranzacţii la termen (forward) încheiate la un moment iniţial pe baza unui curs la termen prestabilit şi finalizate în
general la termene de 1, 3, 6 luni de la data încheierii tranzacţiei. În funcţie de reglementările existente, pe anumite
pieţe valutare se pot derula tranzacţii şi la alte termene decât cele considerate obişnuite, şi anume, tranzacţii la
termene mai îndelungate (9 sau 12 luni) sau tranzacţii la termene intermediare (45 sau 60 de zile).
c) în funcţie de natura mijloacelor tranzacţionate pe piaţa valutară:
 tranzacţii cu valute efective;
 tranzacţii cu valute în cont;
 tranzacţii cu monede internaţionale.

3. Participanţii pe piaţa valutară

Categoriile de participanţi care operează pe piaţa valutară sunt:

- băncile şi agenţii nonbancari de schimb valutar;
- persoanele fizice şi juridice;
- arbitrajiştii şi speculatorii;
- băncile centrale şi trezoreriile.
 băncile şi agenţii nonbancari de schimb valutar acţionează în calitate de brokeri sau dealeri pentru efectuarea
schimbului valutar (vânzare/cumpărare de la sau pentru clienţii lor). Venitul lor este reprezentat de comisionul
perceput pentru fiecare tranzacţie realizată şi de diferenţa practicată între cursul de cumpărare şi de vânzare pentru
fiecare valută în parte.
Cele mai simple operaţiuni sunt cele practicate de casele de schimb valutar.
În cazul sumelor necesare operaţiunilor de import/export, agenţii economici se adresează băncilor comerciale pe
baza unor ordine de vânzare/cumpărare de valută, băncile comerciale şi cele de investiţii fiind cei mai importanţi
operatori pe piaţa valutară.
 Spre deosebire de casele de schimb valutar non-bancare, la casele de schimb valutar care funcţionează în cadrul
băncilor de obicei diferenţa între cursul de cumpărare şi cursul de vânzare este mai redusă (datorită volumului mai
mare de tranzacţii derulate), se pot derula schimburi valutare încrucişate, iar numărul valutelor tranzacţionate este mai
mare.
 persoanele fizice şi juridice acţionează pe piaţa valutară pentru a facilita derularea tranzacţiilor comerciale sau de
investiţii. Acest segment se constituie din importatori/exportatori, investitori internaţionali de portofoliu, firme
multinaţionale, turişti etc.
 speculatorii şi arbitrajiştii realizează profit în interiorul pieţei valutare, ei derulând o activitate continuă pe piaţa
valutară. Speculatorii caută să obţină profit dintr-o modificare în timp a nivelurilor generale de preţ, iar arbitrajiştii
urmăresc să obţină profit din diferenţele simultane de preţ pe pieţe diferite.
 băncile centrale şi trezoreriile acţionează pe piaţa valutară pentru a-şi constitui sau modifica rezervele valutare
oficiale, dar şi pentru a influenţa cursul la care moneda proprie este tranzacţionată. Scopul lor nu este reprezentat în
primul rând de obţinerea de profit, ci mai degrabă influenţarea raportului de tranzacţionare a monedei proprii faţă de
alte valute.
Băncile centrale acţionează pe piaţa valutară utilizând în principal două instrumente:
- investiţii directe sub forma operaţiunilor de vânzare/cumpărare de valute;
- rata dobânzii, al cărei nivel relativ face moneda naţională mai mult sau mai puţin atrăgătoare pentru plasamente
sau investiţii.
Investiţiile băncilor centrale au un caracter sporadic şi îndeplinesc câteva funcţii importante:
- executarea ordinelor primite de la clientela proprie – guverne, bănci centrale străine, organisme internaţionale;
- controlul asupra pieţei;
- încercarea de a influenţa cursul de schimb din motive de politică internă sau din necesitatea respectării unor
angajamente internaţionale.

4. Tranzacţii la vedere pe piaţa valutară

Sunt tranzacţii simple derulate pe baza cursului la vedere (spot), având scadenţa fixă (finalizate în general în cel
mult 48 de ore de la iniţierea lor, în funcţie de reglementările fiecărei pieţe). Orice client care doreşte
cumpărarea/vânzarea de valută adresează un ordin de cumpărare/vânzare spot pe o anumită piaţă valutară, conform
cursului la momentul adresării ordinului.
Cursul spot este cursul afişat pe fiecare piaţă valutară (la bursa valutară, la bancă sau la casa de schimb) şi
determinat pe principalele valute după metoda cotaţiei încrucişate.
Operaţiunile spot sunt operaţiuni directe prin care se asigură solicitările clienţilor de mijloace de plată în valută
sau ordinele acestora de transformare a unei valute într-o altă valută. Pentru aceste tranzacţii, obţinerea de câştig nu
constituie un scop, însă nu sunt excluse nici operaţiunile speculative: cumpărarea unei valute la vedere în vederea
revânzării sale după creşterea viitoare a cursului sau vânzarea la vedere a unei valute cu intenţia de a o răscumpăra
ulterior la un curs mai scăzut.
Cursul spot este cursul care se formează prin centralizarea ordinelor de cumpărare şi a celor de vânzare adresate
pentru aceeaşi valută şi pe aceeaşi piaţă la un moment dat, centralizare urmată de determinarea unui punct de
echilibru între cerere şi ofertă.
Ordinele de cumpărare/vânzare de valută adresate de clienţi pot fi:
- “ordine la cursul pieţei” (la cel mai bun curs din punct de vedere al intermediarului pe piaţa valutară) la care clientul
cunoaşte cursul existent pe piaţă la momentul adresării ordinului şi este de acord ca tranzacţia sa de
cumpărare/vânzare de valută să se realizeze la acest curs sau la unul apropiat.
În cazul acestor ordine, clientul este interesat în special de realizarea efectivă a tranzacţiei şi mai puţin de cursul
la care aceasta se derulează.
- “ordine la curs limită” la care clientul este interesat ca tranzacţia sa de vânzare/cumpărare de valută să se realizeze
la un anumit curs pe care el îl precizează în ordin sau la un curs mai bun.
Limita precizată de client este o limită minimă la ordinele de vânzare (“doresc sa vând cu cel puţin …”) şi limită
maximă la ordinele de cumpărare (“doresc să cumpăr cu cel mult …”).

Cursul spot este influenţat de o serie de factori, printre care:

 pe termen scurt:
 diferenţa între dobânzile internaţionale: creşterea nivelului dobânzii practicat de către banca centrală are ca efect
sporirea intrărilor de valută în ţara respectivă, determinând întărirea monedei naţionale;
 sporirea volumului tranzacţiilor încheiate de companiile multinaţionale: în cazul în care acestea deţin o pondere
importantă în comerţul ţării pe teritoriul căreia acţionează, urmarea este creşterea intrărilor de valută şi întărirea
monedei naţionale;
 avansurile şi întârzierile în realizarea creanţelor şi plăţilor în valută care nu sunt acoperite de contracte la termen
sau altă modalitate de acoperire împotriva riscului valutar:
 în cazul aprecierii valutei de referinţă, acţiunile în avans ale importatorilor şi acţiunile cu întârziere ale
exportatorilor vor contribui la întărirea valutei de referinţă şi la deprecierea monedei naţionale;
 în cazul deprecierii valutei de referinţă, prin întârziere importatorii reduc cererea de valută, în timp ce
exportatorii desfăşoară acţiuni în avans mărind oferta de valută, urmarea fiind aprecierea monedei
naţionale;
 măsuri politice şi economice: naţionalizări, emisiune suplimentară de monedă, schimbarea guvernului,
echilibrarea balanţei de plăţi etc.
 acţiunile băncii centrale: prin operaţiuni de vânzare/cumpărare de valută se influenţează cursul de schimb al
monedei naţionale.
 pe termen lung:
 ratele relative de inflaţie: cu cât rata inflaţiei într-o ţară este mai mare, cu atât moneda ţării respective se va
deprecia mai mult;
 situaţia balanţei de plăţi: o balanţă cronic deficitară determină slăbirea monedei naţionale.

Din punct de vedere teoretic se pune problema determinării cu anticipaţie a cursului spot. Astfel, el se prezintă ca
un curs previzionat în funcţie de evoluţia probabilă a puterii de cumpărare. Această anticipaţie se bazează pe teoria
parităţii puterilor de cumpărare.
Se consideră că dacă rata dobânzii practicată pe două pieţe ale căror monede se compară este diferită, atunci
cursul de schimb la vedere trebuie să varieze şi el. La baza acestei variaţii stă următorul raţionament:
- se consideră nivelul preţurilor pe pieţele respective;
- se consideră rata inflaţiei pe cele două pieţe (care influenţează direct puterea de cumpărare).
Dacă rata inflaţiei în ţara B este mai mică decât rata inflaţiei în ţara A, va creşte importul în ţara B deoarece în
ţara unde rata inflaţiei este mai mică preţul relativ al bunurilor din import este mai scăzut. Exportul aceleiaşi ţări se
restrânge pentru că produsele ţării în cauză fiind mai scumpe, nu sunt acceptate de partenerii externi. În aceste
condiţii, creşterea importurilor şi scăderea exporturilor determină un deficit al balanţei comerciale a ţării B care
antrenează deprecierea monedei ţării B comparativ cu moneda ţării A.
Pe baza acestei relaţii se ajunge la concluzia că variaţia cursului de schimb la vedere pentru momentul 1 faţă de
momentul 0 este aproximativ egală cu diferenţa dintre modificarea preţurilor în ţările ale căror monede se compară
(cu diferenţa între nivelul ratei inflaţiei în cele două ţări).

5. Tranzacţii la termen pe piaţa valutară

Sunt iniţiate la momentul To (moment iniţial) când se încheie contractul şi se stabileşte cursul de derulare a
tranzacţiei, urmând a fi finalizate la un moment ulterior T n când va avea loc mişcarea efectivă a sumelor
tranzacţionate, la cursul valutar convenit în contract.
Operaţiunile la termen sunt generate de interesele vânzătorilor şi cumpărătorilor de valută care se asigură că la o
dată viitoare:
- vor avea disponibilităţi în valută care să le permită onorarea contractelor comerciale internaţionale sau efectuarea
unor plăţi necomerciale;
- vor putea transforma valuta încasată dintr-o operaţiune comercială sau necomercială în monedă naţională sau o
altă valută, la un curs prestabilit.
În derularea acestor tranzacţii, o importanţă deosebită o prezintă cursul la termen prestabilit. În general, el este
diferit de cursul la vedere. Diferenţa între cele două cursuri este dată de creşterea (report sau premium) sau scăderea
(deport sau discount) cursului la termen faţă de cursul la vedere. În situaţia în care cursul la termen este egal cu cursul
la vedere cele două cursuri sunt la paritate.
Indicatorii report/deport rezultă din:
- modificările previzionate de intermediar în legătură cu evoluţia cursului valutar între momentul T o şi Tn (dacă el
va aştepta momentul Tn pentru a face rost de moneda solicitată);
- diferenţele de dobândă înregistrate la fondurile exprimate în monedele tranzacţionate (atunci când intermediarul
procură imediat moneda solicitată, folosindu-şi disponibilităţile în altă monedă şi utilizează moneda achiziţionată
pentru acordarea unui credit în perioada de aşteptare To – Tn).
Diferenţa între cele două cursuri este dată de numărul de puncte (PIPS, puncte forward - FWDS).
- Dacă BID FWDS < ASK FWDS (punctele sunt în ordine crescătoare)  moneda de bază face la termen REPORT (iar
moneda cotantă face deport);
- Dacă BID FWDS > ASK FWDS (punctele sunt în ordine descrescătoare)  moneda de bază face la termen DEPORT
(iar moneda cotantă face report).
REPORT:
- BID FWD = BID SPOT + BID FWDS (cifra mai mică)
- ASK FWD = ASK SPOT + ASK FWDS (cifra mai mare)

DEPORT:
- BID FWD = BID SPOT – BID FWDS (cifra mai mare)
- ASK FWD = ASK SPOT – ASK FWDS (cifra mai mică)

Indicatorii report/deport se pot exprima :

- cu semne algebrice (“-” pentru deport şi “+” pentru report);
- prin cursuri (deport dacă FWD<SPOT şi report dacă FWD>SPOT) ;
- în procente (prin rata de report/deport)

FWD - SPOT luni

Rata report/deport    100
SPOT 12

Cunoscând cursul la vedere şi cursul la termen, se poate determina rata de report/deport pentru perioada
respectivă. Această rată arată cu cât s-au apreciat/depreciat valutele implicate în cursul de schimb pe intervalul pentru
care este determinat cursul la termen.

În practica internaţională numărul de puncte la termen (FWDS) se calculează astfel:

BIDSPOT x
BID FWDS x 

y  RDD y  RDÎ x  luni 
y 12  100  RDÎ x  luni


ASK SPOT x  RDÎ y  RDD x  luni
y

ASK FWDS x 
y 12  100  RDD x  luni

RDD = rata dobânzii la depozite

RDÎ = rata dobânzii la împrumuturi

În cazul în care FWD > SPOT, vânzătorul la termen al valutei de bază va beneficia de report (va vinde valuta de
bază la termen la un curs mai mare decât cursul la vedere), iar cumpărătorul la termen al valutei de bază va suporta
reportul (va cumpăra valuta de bază la termen la un curs mai mare decât cursul la vedere).
În cazul în care FWD < SPOT, vânzătorul la termen al valutei de bază va suporta deportul (va vinde valuta de
bază la termen la un curs mai mic decât cursul la vedere), iar cumpărătorul la termen al valutei de bază va beneficia
de deport (va cumpăra la termen valuta de bază la un curs mai mic decât cursul la vedere).
Ecartul la termen între cursul la vânzare şi cursul la cumpărare este mai mare decât acelaşi ecart între cursurile la
vedere deoarece la termen ecartul include pe de o parte diferenţa între cursurile la vedere şi pe de altă parte diferenţa
între ratele de dobândă la monedele care sunt implicate în stabilirea cursului de schimb la termen.
În ceea ce priveşte cotarea la termen a monedelor există mai multe situaţii:
- pentru scadenţe cuprinse între 3 - 6 luni se stabilesc cotaţii la termen pentru majoritatea valutelor;
- pentru scadenţe cuprinse între 12 - 24 luni se stabilesc cotaţii la termen doar pentru monede importante;
- pentru scadenţe mai mari de 2 ani se stabilesc ocazional cotaţii la termen doar pentru monedele: USD, EUR,
CHF, JPY, GBP.

În cazul în care în schimbul valutar la termen sunt implicate mai multe valute, cursul de schimb se determină prin
metoda încrucişată (cross-rate) pe baza următoarelor relaţii:
  în cazul monedelor care cotează direct

BID FWD moneda comuna moneda cotanta

BID FWD moneda cotanta 
moneda cotata
ASK FWD moneda comuna moneda cotata
ASK FWD moneda comuna
moneda cotanta 
moneda cotanta
ASK FWD moneda cotata
BID FWD moneda comuna
moneda cotata

 în cazul monedelor care cotează indirect

BID FWD moneda cotata

moneda cotanta

 BID FWD moneda cotata

moneda comuna  BID FWD moneda comuna
moneda cotanta

ASK FWD moneda cotata

moneda cotanta

 ASK FWD moneda cotata

moneda comuna  ASK FWD moneda comuna
moneda cotanta

5.1. Tranzacţii la termen ferm

Sunt tranzacţii la termen care se încheie la un anumit moment şi urmează a fi executate în mod obligatoriu după o
anumită perioadă de timp prestabilită în contractul încheiat între cele două părţi. Scopul acestor tranzacţii este de
modificare a structurii unui portofoliu de valute la o dată viitoare prin intermediul unor operaţiuni iniţiate anterior la
un curs prestabilit.
Datorită lichidării tranzacţiei la o dată viitoare, se pot creea avantaje suplimentare pentru operatori (cumpărarea la
termen ferm poate fi urmată de revânzarea valutei respective la un curs mai mare sau vânzarea la termen ferm poate fi
urmată de răscumpărarea valutei respective la un curs mai mic, ambele situaţii aducând profit operatorului).
Un alt scop al acestor tranzacţii derivă din faptul că băncile comerciale centralizează ordinele de cumpărare şi de
vânzare primite de la clienţi pentru aceeaşi valută şi cu aceeaşi scadenţă, stabilind un sold debitor/creditor. Tranzacţia
fermă se va derula pe piaţa valutară numai pentru soldul operaţiunilor (pentru a procura valuta necesară sau pentru a
fructifica disponibilul).

5.2. Tranzacţii swap

Sunt operaţiuni care rezultă din combinarea unei tranzacţii spot cu o tranzacţie forward, ambele având aceeaşi
scadenţă sau o combinare între două tranzacţii forward, având scadenţe diferite. Scopul acestor tranzacţii vizează
protecţia împotriva riscului valutar, permiţând operatorilor să beneficieze atât de fluctuaţia ratelor de dobândă
practicate pe cele două pieţe, cât şi de fluctuaţia cursului valutar.
Costul tranzacţiei este dat de diferenţa de rată a dobânzii la valutele implicate în operaţiune pe un interval de timp
egal cu scadenţa operaţiunii la termen.
Tranzacţia swap se bazează pe o succesiune de operaţii efectuate la decizia băncii care le iniţiază urmărind o
combinare a tranzacţiilor de pe piaţa valutară cu cele de pe piaţa creditului astfel încât în
momentul iniţierii lor să se poată estima rezultatul tranzacţiei pe baza cursului predeterminat de la tranzacţiile
forward.

5.3. Tranzacţii de arbitraj valutar

Se efectuează de către bănci pentru sume mari. Aceste operaţiuni urmăresc să valorifice diferenţele de curs
valutar sau de dobândă, fără ca arbitrajistul să îşi asume obligaţia pentru preţul valutei. El cumpără pentru a vinde
beneficiind doar de diferenţele de curs valutar sau de dobândă.
Arbitrajul valutar are ca scop fructificarea soldurilor conturilor de disponibil existente la bănci. Arbitrajul valutar
prin operaţiuni forward se bazează pe diferenţele ce ar putea să existe între ratele de dobândă, pe de o parte, şi
diferenţele între cursul la termen şi cursul spot practicate pe aceeaşi piaţă, pe de altă parte.
 Operaţiunea de arbitraj constă în cumpărarea unei valute pe o piaţă unde cursul de schimb este mai scăzut şi
revânzarea sa ulterioară (aproape simultan) pe o piaţă unde cursul de schimb al respectivei valute este mai ridicat (sau
invers, vânzare urmată de răscumpărare).
Arbitrajul este considerat ca fiind o operaţiune fără risc la care operatorul se poate mulţumi şi cu câştiguri mici.
Operaţiunea se bazează pe cursuri cunoscute şi nu pe previziuni şi astfel nu se poate solda în principiu decât cu câştig.
Înainte de efectuarea unui arbitraj trebuie atent studiaţi, pe lângă cursurile valutare, o serie de factori (cheltuielile
de tranzacţionare, comisioanele intermediarilor, cheltuielile de asigurare etc.) care ar putea anihila câştigul aşteptat
dat de diferenţele certe de curs.
Viteza de derulare a unui arbitraj trebuie să fie foarte mare, cu ordine de sens contrar date aproape concomitent
deoarece în alte condiţii ordinele de vânzare şi de cumpărare ce apar pe piaţă vor influenţa raportul cerere/ofertă,
conducând la egalizarea cursurilor într-un interval de timp scurt.
Arbitrajul vizează un volum important al disponibilului. Rezultatul tranzacţiei de arbitraj este însă influenţat de
condiţiile pieţei monetare, prin faptul că rata dobânzii pe aceeaşi piaţă nu este fixă. În condiţiile în care acordarea de
credite se efectuează la dobânda pieţei, rezultatul scontat al tranzacţiei de arbitraj este influenţat, favorabil sau
nefavorabil, de modificarea dobânzii pieţei.
Arbitrajul prin operaţiuni la termen comportă un grad de risc mai ridicat decât cel prin operaţiuni la vedere.
În cazul arbitrajului la vedere, se compară cursuri pe pieţe diferite şi se încearcă a se beneficia de diferenţa
favorabilă pentru arbitrajist.
În cazul în care este un arbitraj ce ia în considerare cotaţiile între două valute, condiţia ca arbitrajul să poată fi
realizat cu rezultat favorabil este: cotaţia ask de pe o piaţă să fie mai mică decât cotaţia bid de pe cealaltă piaţă.
ASK intermediar 1 < BID intermediar 2

Arbitrajele prin operaţiunile la termen combină diferenţele de rată a dobânzii înregistrate pe cele două pieţe cu
diferenţele între cursul la termen şi cursul la vedere. Se compară situaţia de pe piaţa monetară a celor două ţări cu
situaţia de pe piaţa valutară.
Decizia în tranzacţia de arbitraj este influenţată de rezultatul în valoare absolută al comparaţiei între rata de
report/deport şi diferenţa de rată a dobânzii pe cele două pieţe ale căror monede intră în mecanismul cursului de
schimb.

│Rata report/deport│? │∆Rata dobânzii│

 Dacă │∆Rata dobânzii│< │Rata report/deport│

→ plasamentul trebuie efectuat pe piaţa unde rata dobânzii este mai scăzută.

 Dacă │∆Rata dobânzii│> │Rata report/deport│

→ plasamentul trebuie efectuat pe piaţa unde rata dobânzii este mai ridicată.

5.4. Tranzacţii speculative

Au ca scop obţinerea de câştig din diferenţa de curs între momentul încheierii tranzacţiei şi scadenţa acesteia,
chiar în condiţiile în care operatorul nu dispune de suma tranzacţionată iniţial. Principiul care stă la baza tranzacţiilor
speculative este « cumpără ieftin şi vinde scump ».
Aceste tranzacţii se caracterizează prin posibilitatea obţinerii de profituri de către speculator ca urmare a asumării
unui risc în cunoştinţă de cauză. Riscul derivă din faptul că evoluţia cursului nu poate fi preconizată cu certitudine de
către speculator.
Categoriile de speculatori care operează pe piaţa valutară au în vedere diferenţele de curs valutar de la o zi la alta,
fluctuaţiile de curs valutar faţă de media înregistrată pe o anumită perioadă sau variaţiile de curs valutar înregistrate
pe perioade mai mari de timp (luni).
Sensul operaţiunii (vânzare/cumpărare) este determinat de previziunile operatorului cu privire la fluctuaţia
cursului la o scadenţă viitoare:
- speculaţii pe creştere (fr. “a la hausse”, engl. “bull”)  pentru o valută care se consideră că se va aprecia la
termen, tranzacţia speculativă constă în cumpărarea valutei pe baza cursului la termen prestabilit şi vânzarea spot a
valutei la scadenţa operaţiunii;
- speculaţii pe scădere (fr. “a la baisse”, engl. “bear”)  pentru o valută la care se prevede deprecierea, tranzacţia
speculativă constă în vânzarea la termen a valutei respective la un curs la termen predeterminat, curs mai mare decât
cursul spot ce se speră că se va înregistra la scadenţa tranzacţiei.
Într-o tranzacţie speculativă operatorul îşi defineşte de la început poziţia de cumpărător sau vânzător la termen.
 În cazul în care tranzacţia speculativă se iniţiază fără a exista un disponibil, finalizarea operaţiunii presupune două
soluţii:
- existenţa acceptului partenerului de amânare a plăţii cu 24 ore, timp în care operatorul iniţial derulează o
tranzacţie de sens invers prin care îşi procură mijloacele de plată necesare;
- apelarea la un credit pe termen foarte scurt (1 zi), în cazul în care partenerul nu acceptă amânarea plăţii.
În cazul în care evoluţia cursului este inversă faţă de cea anticipată de operator, acesta se confruntă cu pierdere,
tranzacţiile speculative având cel mai ridicat grad de risc.
Intervenţiile speculatorilor atenuează oscilaţiile cursurilor valutare şi datorită lor investitorii interesaţi în
plasamente sau vânzări de valute au posibilitatea de a găsi mai uşor contrapartida. Speculaţia este considerată etică
deoarece profitul realizat de speculator nu este gratuit, ci este rezultatul riscurilor pe care acesta şi le-a asumat.

5.5. Tranzacţii pe bază de opţiuni

Opţiunea pe cursul de schimb este un contract la termen standardizat care dă dreptul cumpărătorului său, dar nu şi
obligaţia de a cumpăra (opţiune de cumpărare – CALL) sau de a vinde (opţiune de vânzare - PUT) o anumită
cantitate de valută la un preţ prestabilit (preţ de exercitare) în schimbul plăţii unei prime.
În funcţie de momentul exercitării opţiunii, ele pot fi:
 opţiuni de tip american  deţinătorul opţiunii îşi poate exercita dreptul de a vinde sau de a cumpăra valuta suport
în orice moment pe durata de viaţă a opţiunii, între momentul încheierii contractului şi scadenţa sa;
 opţiuni de tip european  deţinătorul său îşi poate exercita dreptul de vânzare/ cumpărare a valutei suport numai
la scadenţă (data de expirare a contractului).

O opţiune clasică pe cursul de schimb se caracterizează prin următoarele elemente:

 mărimea opţiunii: este standardizată fiind predeterminată în mod ferm la data încheierii contractului când se
decide cu privire la tranzacţionarea unei opţiuni sau a mai multor opţiuni şi se precizează unitatea de tranzacţionare
pentru fiecare opţiune în parte;
 durata opţiunii: este dată de perioada de timp în care opţiunea poate fi exercitată;
 preţul de exercitare (PE): este predeterminat în momentul încheierii contractului fiind preţul la care cumpărătorul
opţiunii are dreptul să efectueze tranzacţia (să cumpere sau să vândă valuta suport). Este un preţ ferm în raport de
care se va stabili şi rezultatul tranzacţiei.
 preţul opţiunii: este reprezentat de prima achitată de cumpărătorul opţiunii către vânzătorul acesteia în momentul
încheierii contractului. Preţul opţiunii este variabil şi se stabileşte la bursă în funcţie de raportul cerere/ofertă pentru
opţiunile având la bază aceeaşi valută suport şi cu aceeaşi scadenţă.
Opţiunile asupra cursului de schimb presupun următoarele variante:
 opţiuni standardizate (bursiere) negociate în cadrul pieţelor organizate;
 opţiuni negociate pe piaţa interbancară (OTC – over the counter) care sunt opţiuni schimbate ocazional, la
înţelegere între două bănci sau o bancă şi un agent economic.

Paralela între aceste două tipuri de opţiuni evidenţiază:

Negociate la
OTC
bursă
Condiţiile Standardizate Stabilite prin înţelegere între
tranzacţiei părţi (nu sunt condiţii fixe)
Scadenţa Standardizată Determinată în funcţie de
dorinţa clientului
Metoda de Specifică bursei De la bancă la client sau de la
tranzacţionare bancă la bancă
Piaţa Continuă Fără piaţă secundară
secundară
Comisioane Negociabile Negociabile, incluse de regulă
în nivelul primei
Participanţi Membrii bursei Bănci, societăţi comerciale,
şi clienţii instituţii financiare
 Tranzacţionarea opţiunilor aduce o serie de avantaje, printre care:
 managementul riscului: opţiunile Put oferă posibilitatea protecţiei împotriva scăderii cursului valutei suport putând
fi considerate o poliţă de asigurare împotriva scăderilor de curs valutar. Şi opţiunile Call oferă posibilitatea
hedgingului (chiar dacă în cazul lor eficienţa este limitată).
 speculaţia: reflectă posibilitatea de a tranzacţiona opţiuni intrând şi ieşind din poziţii fără a avea intenţia de
exercitare, ceea ce face ca acest tip de produse să fie foarte atractive pentru operatori. Dacă se aşteaptă creşterea
cursului valutei suport, se poate decide achiziţionarea de opţiuni Call, iar în caz contrar achiziţionarea de opţiuni Put.
În ambele cazuri, se poate ieşi cu uşurinţă din poziţii, marcând un profit sau limitând pierderea la nivelul primei
plătite.
 efectul de levier: oferă posibilitatea de a obţine un câştig mare dintr-o investiţie iniţială mai mică, însă implică şi
un risc mai mare în cazul în care evoluţia cursului valutar nu este cea prognozată de operator. Tranzacţionarea
opţiunilor oferă posibilitatea de a beneficia de mişcările de curs valutar fără a plăti integral valoarea contractului de
opţiune.
 diversificarea: se poate realiza prin achiziţionarea de opţiuni pe diverse valute astfel încât să se construiască un
portofoliu variat în care riscurile pot fi diversificate, managementul portofoliului de valute fiind astfel mai eficient.

Operaţiunile simple pe bază de opţiuni ce se pot derula pe piaţa valutară sunt:

 CALL

To Plăteşte
Cumpărător Vânzător
prima
opţiune opţiune

Primeşte valuta la PE

Tn
Cumpărător opţiune = Vânzător opţiune =
cumpărător valută suport vânzător valută suport

Efectuează plata la PE

CALL DREPTURI OBLIGAŢII

De a cumpăra valuta
CUMPĂRĂTOR
suport la preţ de De a plăti prima
opţiune
exercitare prestabilit
De a vinde valuta suport
VÂNZĂTOR De a încasa prima la preţ de exercitare
opţiune
prestabilit
Cumpărare de CALL

PE PM Curs

Punctul PM este cunoscut ca “punct mort” (= PE + prima) fiind acel nivel al cursului în care operatorul nu are
nici câştig, nici pierdere (înregistrează un rezultat nul).
În cazul în care cursul pe piaţă < Preţ de Exercitare, contractul de opţiune se abandonează, rezultatul tranzacţiei
fiind o pierdere egală cu prima plătită de către cumpărătorul opţiunii.
În cazul în care cursul pe piaţă > Preţ de Exercitare, contractul de opţiune se exercită astfel: se cumpără valuta
suport la Preţ de Exercitare, se plăteşte prima şi se compară cu cursul pieţei la care valuta suport ar putea fi vândută.
Rezultat = - PE - prima + CURS
Până în preţul de exercitare operatorul înregistrează o pierdere maximă, apoi între preţul de exercitare şi punctul
mort rezultatul său este tot pierdere (dar în scădere), iar după ce cursul de piaţă depăşeşte punctul mort, rezultatul va
fi profit.
Operatorul aflat în poziţie de cumpărător de call anticipează creşterea viitoare a cursului valutei suport. Riscul său
este limitat la mărimea primei plătite (aceasta fiind pierderea maximă). Câştigul poate fi teoretic nelimitat pe măsură
ce cursul de piaţă creşte peste punctul mort.

Vânzare de CALL

PE PM Curs
-

Punctul mort este suma între preţul de exercitare şi primă (= PE + prima).

În cazul în care cursul pe piaţă < Preţ de Exercitare, contractul de opţiune se abandonează, rezultatul tranzacţiei
fiind un câştig egal cu prima încasată de către vânzătorul opţiunii.
În cazul în care cursul pe piaţă > Preţ de Exercitare, contractul de opţiune se exercită astfel: se vinde valuta
suport la Preţ de Exercitare, se încasează prima şi se compară cu cursul pieţei la care valuta suport ar putea fi
cumpărată.
Rezultat = PE + prima - CURS
Până în preţul de exercitare operatorul înregistrează un profit maxim, apoi între preţul de exercitare şi punctul
mort rezultatul său este tot profit (dar în scădere), iar după ce cursul de piaţă depăşeşte punctul mort, rezultatul va fi
pierdere.
Operatorul aflat în poziţie de vânzător de call anticipează scăderea viitoare a cursului valutei suport. Câştigul său
este limitat la mărimea primei încasate şi se obţine în cazul în care cumpărătorul contractului nu execută opţiunea de
a cumpăra valuta suport. Riscul este teoretic nelimitat, pierderea înregistrată fiind cu atât mai mare cu cât cursul de
piaţă creşte peste punctul mort.
 PUT

Plăteşte prima
To Cumpărător opţiune Vânzător opţiune

Livrează valuta la PE
Cumpărător opţiune = Vânzător opţiune =
Tn vânzător valută suport cumpărător valută suport
Încasează PE

PUT DREPTURI OBLIGATII

CUMPĂRĂTOR De a vinde valuta suport la preţ de
De a plăti prima
opţiune exercitare prestabilit
VÂNZĂTOR De a cumpăra valuta suport la preţ de
De a încasa prima
opţiune exercitare prestabilit

Cumpărare de PUT

PM PE Curs

Punctul mort (acel nivel al cursului în care operatorul are un rezultat nul) se calculează ca diferenţă între preţul de
exercitare şi primă (= PE - prima).
În cazul în care cursul pe piaţă < Preţ de Exercitare, contractul de opţiune se exercită astfel: se vinde valuta
suport la preţ de exercitare, se plăteşte prima şi se compară cu cursul pieţei la care valuta suport ar putea fi cumpărată.
Rezultat = PE - prima - CURS
În cazul în care cursul pe piaţă > Preţ de Exercitare, opţiunea se abandonează, pierderea fiind egală cu prima
plătită.
Până în punctul mort operatorul înregistrează un profit, apoi între punctul mort şi preţul de exercitare rezultatul
său este o pierdere, iar după ce cursul de piaţă depăşeşte preţul de exercitare pierderea înregistrată este maximă.
Operatorul aflat în poziţie de cumpărător de put anticipează scăderea cursului de piaţă al valutei suport, pierderea
sa fiind limitată la mărimea primei plătite. Câştigul este ridicat, dar nu nelimitat pe măsură ce cursul de piaţă scade
sub punctul mort.
Vânzare de PUT

PM PE Curs

Punctul mort se calculează ca diferenţă între preţul de exercitare şi primă (= PE - prima).

În cazul în care cursul pe piaţă < Preţ de Exercitare, contractul de opţiune se exercită astfel: se cumpără valuta
suport la preţ de exercitare, se încasează prima şi se compară cu cursul pieţei la care valuta suport ar putea fi vândută.
Rezultat = - PE + prima + CURS
În cazul în care cursul pe piaţă > Preţ de Exercitare, opţiunea se abandonează, câştigul fiind egal cu prima
încasată.
Până în punctul mort operatorul înregistrează o pierdere, apoi între punctul mort şi preţul de exercitare rezultatul
său este un câştig, iar după ce cursul de piaţă depăşeşte preţul de exercitare câştigul înregistrat este maxim.
Operatorul aflat în poziţie de vânzător de put doreşte creşterea cursului de piaţă al valutei suport, având un câştig
limitat la prima încasată. Pierderea sa este importantă, dar nu nelimitată şi se înregistrează o dată cu scăderea cursului
de piaţă al valutei suport sub punctul mort.
Pentru o mai bună adaptare la necesităţile de acoperire au fost concepute instrumente noi – opţiuni de generaţia a
doua - care modifică una sau mai multe caracteristici aparţinând opţiunilor clasice. Printre noile tipuri de opţiuni
negociate pe pieţele specifice se numără:
 opţiuni “look-back”- spre deosebire de opţiunile clasice, acestea modifică preţul de exercitare. Acesta va fi fixat la
scadenţă (şi nu în momentul vânzării/cumpărării opţiunii ca în cazul celor clasice), fiind egal cu valoarea cea mai
scăzută sau cea mai ridicată înregistrată de opţiune pe toată durata sa.
Prin acest tip de opţiune, cumpărătorul de CALL se asigură că va obţine valuta suport la cursul cel mai scăzut
posibil, iar cumpărătorul de PUT este asigurat că va vinde valuta la cel mai bun (mare) curs posibil.
Aceste opţiuni sunt foarte avantajoase, dar şi foarte scumpe, ceea ce motivează faptul că sunt destul de puţin
utilizate.
 opţiuni asiatice - în cazul opţiunilor clasice, cursul la scadenţă va indica dacă opţiunea va fi exercitată sau nu. În
cazul opţiunilor asiatice, preţul de exercitare se determină printr-o medie a cursurilor înregistrate pe piaţă pe durata
unei perioade determinate. Este cazul unei opţiuni asiatice cu preţul de exercitare fix.
Există şi opţiuni asiatice cu preţ de exercitare flotant, la care valoarea medie a cursului se determină în baza
cursurilor zilnice sau în baza cursurilor stabilite periodic (săptămânal sau lunar).
 opţiuni asupra unui coş de valute - se caracterizează prin simplitate, cost redus şi posibilitatea de acoperire (printr-
o singură tranzacţie) contra mai multor riscuri.
Opţiunea are drept suport un indice reprezentativ al riscului de curs suportat de operator. Prima plătită de
cumpărătorul opţiunii este în funcţie de volatilitatea acestui indice şi nu în funcţie de valutele care compun indicele.
Compensarea parţială a fluctuaţiilor de curs între mai multe valute are ca rezultat faptul că volatilitatea indicelui va fi
mereu inferioară volatilităţii atinse de valutele care compun indicele.
Avantajele oferite de acest tip de opţiune vizează:
- reducerea volatilităţii indicelui, comparată cu cea a valutelor componente ale coşului, are drept consecinţă
scăderea sensibilă a preţului opţiunii;
- costul şi procedura de gestionare a riscului de schimb se simplifică (se operează asupra celor “n” valute şi nu
asupra a “n” opţiuni);
- datorită flexibilităţii acestui instrument, părţile vor colabora pentru elaborarea unui indice specific, personalizat,
care să corespundă cel mai bine necesităţilor proprii de acoperire.

6. Contractele futures şi forward

Ambele sunt contracte la termen dar care prezintă particularităţi proprii:

 CARACTERISTICĂ FUTURES FORWARD

Localizare Burse (piaţa contractelor la termen) Bănci şi alţi operatori (piaţă delocalizată)

Realizarea tranzacţiilor Afişaj electronic Telefon / Telex

Dimensiunea
contractului Standardizată La înţelegere cu clientul
Scadenţa/data livrării Standardizată La înţelegere cu clientul

Contrapartida Casa de Compensaţie Banca respectivă sau alt operator

Riscul de credit Casa de Compensaţie Contrapartida individuală
Pentru sume mici comisioanele sunt fixe; Comisioane prestabilite pentru sume mici
Comisioane pentru sume mai mari sunt negociabile. sau negociabile pentru sume mari.
Garanţii Depozitul în marjă Stabilite de bancă

Lichiditate Asigurată de depozitele în marjă Asigurată prin limitele de credit

Reglementare Prin Casa de Compensaţie În baza aranjamentelor bancare

Contractele forward sunt contracte nestandardizate (încheiate prin negociere între părţi) care prevăd
cumpărarea/vânzarea unei valute suport la un anumit termen la un curs prestabilit şi nu pot fi executate decât la
scadenţă. Rezultatul contractului se determină comparând cursul prestabilit cu cursul existent pe piaţă la data
scadenţei contractului.
Contractele futures sunt contracte standardizate de cumpărare/vânzare a unei valute suport la un anumit termen la
un curs prestabilit care pot fi executate oricând până la scadenţă deoarece preţul contractului variază zilnic în funcţie
de raportul cerere/ofertă pentru contractul respectiv pe piaţă. Contractele futures pe piaţa valutară nu se pot încheia
pentru orice fel de valută, ci numai pentru anumite valute selecţionate de bursa la care sunt tranzacţionate (valute
considerate a fi cel mai intens tranzacţionate şi pentru care există un volum suficient de mare de ordine de
cumpărare/vânzare).

FINANŢAREA ŞI CREDITAREA INTERNAŢIONALĂ

1. Operaţiuni de finanţare şi creditare a investiţiilor internaţionale

Evoluţiile şi tendinţele ce se manifestă în prezent pe plan mondial sunt strâns legate de fenomenul investiţional.
Adâncirea interdependenţelor între economiile naţionale este accentuată de expansiunea deosebită a investiţiilor
internaţionale sub multiplele forme pe care le îmbracă.
Investiţia reprezintă orice utilizare a unui activ în calitate de capital, în scopul obţinerii de profit într-o perioadă
viitoare. În cazul în care părţile participante la realizarea investiţiei sunt din alte ţări decât ţara în care se realizează
investiţia, aceasta capătă caracterul unei investiţii internaţionale (investiţie străină).
Investiţia presupune existenţa a cel puţin doi agenţi economici: emitentul şi receptorul investiţiei.
În funcţie de raportul stabilit între emitent şi receptor, există două tipuri de investiţii străine: investiţii directe şi
investiţii financiare.

 investiţiile directe presupun transferarea către agentul emitent a posibilităţii de control şi decizie asupra activităţii
agentului receptor. Ele se pot clasifica după mai multe criterii, printre care:
 din punct de vedere al destinaţiei
 investiţii reale - proprietăţi, maşini, utilaje, instalaţii etc.
 investiţii colaterale - materiale, servicii, utilităţi;
 conexe - obţinerea de materii prime, energie, servicii;
 din punct de vedere al rezultatului lor
 investiţii productive - au ca efect realizarea de produse materiale;
 investiţii neproductive - au ca efect obţinerea de utilităţi;
 din punct de vedere al caracterului lucrărilor
  investiţii noi - concretizate în obiective noi de producţie sau de prestări servicii;
 modernizări şi retehnologizări - concretizate în creşterea nivelului dotărilor, proceselor tehnologice la
obiective deja existente etc.

Investiţiile noi sunt întâlnite mai frecvent în literatura de specialitate sub denumirea de “green field investments”,
iar investiţiile realizate pentru modernizări şi retehnologizări pot fi regăsite ca “brown field investments”.

 investiţiile financiare reprezintă întotdeauna un plasament pur financiar care nu presupune stabilirea unui raport
direct între emitent şi receptor. Ele constau în achiziţionarea de valori (hârtii de valoare, opere de artă, crearea unor
depozite bancare) care să aducă un anumit profit. Cea mai importantă formă a investiţiilor financiare o reprezintă
investiţiile de portofoliu. Ele constau în achiziţionarea de acţiuni, obligaţiuni, certificate de depozit etc.
Atunci când participarea investitorului străin este majoritară şi are ca obiect o investiţie în unităţi de producţie
importante prin aportul lor la produsul intern brut şi prin calitatea acestui aport, investitorul respectiv poate fi
considerat investitor strategic. El este interesat de preluarea controlului asupra unui obiectiv economic de importanţă
strategică şi de implementarea propriului concept managerial.
Spre deosebire de investitorul direct şi mai ales de cel strategic, investitorul de portofoliu este numai un
participant la o anumită investiţie, scopul său fiind în principal plasarea capitalului în titluri aducătoare de profit.
Realizarea investiţiilor de portofoliu necesită anumite condiţii prealabile:
- existenţa unei pieţe de capital bine organizate;
- deţinerea de lichidităţi ce trebuie puse în mişcare;
- libera convertibilitate a monedei folosite;
- temeiul legal al repatrierii profitului;
- existenţa unui tratament fiscal adecvat etc.
Investiţiile internaţionale pot îmbrăca următoarele forme:
- cumpărarea de acţiuni şi/sau obligaţiuni de pe o piaţă externă sau emise de o firmă din altă ţară;
- constituirea unei societăţi noi sau deschiderea unei filiale în altă ţară;
- acordarea unui credit financiar unui agent economic dintr-o altă ţară sau unui agent economic străin ce operează
pe propria piaţă;
- achiziţionarea sau fuzionarea cu o firmă străină;
- participarea cu capital investiţional la constituirea de societăţi mixte.

Activitatea economică de realizare a investiţiilor în context internaţional are în vedere construirea sau dezvoltarea
de întreprinderi, obiective sociale, culturale şi administrative, instalaţii militare, prospecţiuni geologice etc.
Obiectivele construite în cazul unei investiţii internaţionale directe rămân definitiv sau pentru o anumită perioadă de
timp în proprietatea investitorului străin.
Ţara beneficiară a investiţiei, prin agenţii economici rezidenţi, poate:
- să participe la realizarea obiectivului finanţat în context internaţional într-o proporţie stabilită prin negociere şi în
conformitate cu legislaţia din ţara respectivă  este cazul unei societăţi mixte;
- să nu participe  firma rezultată este în totalitate în proprietatea investitorului străin.

Avantajele economice ale unei investiţii străine vizează:

 pentru investitorul străin:
- cucerirea unui segment de piaţă în ţara în care se realizează investiţia evitând barierele tarifare şi netarifare;
- folosirea unor materii prime, a forţei de muncă şi a altor resurse existente în ţara beneficiară a investiţiei fără a
face cheltuieli suplimentare de transport, pregătirea forţei de muncă etc.
- intrarea cu produse finite pe piaţa limitrofă ţării unde se face investiţia, cu cheltuieli reduse de transport şi service.
 pentru agentul economic local:
- introducerea în firma existentă sau în firma nouă a unor utilaje, soluţii tehnologice şi organizatorice de vârf, cu
efecte favorabile pentru întreaga economie naţională;
- amplificarea folosirii capacităţilor de producţie existente prin lărgirea pieţei, noile produse putând fi exportate sub
noua marcă, mai cunoscută pe piaţa internaţională;
- valorificarea unor resurse locale (materiale, forţă de muncă, construcţii în domeniul transportului,
telecomunicaţiilor etc.)

Avantajele financiar-monetare ale investiţiei străine au în vedere:

 pentru investitorul străin:
- avantaje financiare sub forma dividendelor pe care le poate repatria în totalitate sau în anumite proporţii, conform
legislaţiei din ţara primitoare a investiţiei;
- avantaje fiscale sub forma reducerilor şi scutirilor de impozite, taxe vamale etc.
- avantaje monetare în privinţa schimbului valutar, serviciilor bancare etc.
 pentru ţara beneficiară a investiţiei:
- creşterea profitului la firmele realizate prin investiţia străină;
- posibilitatea încasării de impozite imediat (TVA, impozit pe salarii, pe terenuri etc.) sau în perspectivă după
scurgerea perioadei de scutire (impozit pe profit).

În multe cazuri motivaţia realizării unei investiţii străine are ca scop principal dorinţa investitorului de a penetra
într-o zonă de interese strategice (de ordin politic, militar) pentru ţara sa. La rândul său, primitorul investiţiei
contează pe rolul social al investiţiei (creşterea locurilor de muncă), dar şi pe schimbarea raporturilor de forţe în plan
regional.

Garanţiile solicitate în realizarea unei investiţii străine se referă la:

 pentru investitor:
- asigurarea că obiectivele construite nu vor fi naţionalizate, expropriate sau rechiziţionate;
- asigurarea unor despăgubiri reale în cazurile în care, din motive excepţionale, se face un transfer de proprietate;
- asigurarea posibilităţii de transfer în străinătate a dividendelor, a sumelor rezultate din vânzarea de acţiuni şi din
lichidarea investiţiei;
- asigurarea unui regim fiscal care să prevadă facilităţi în primii ani de funcţionare şi pe parcurs;
- existenţa unui regim juridic clar şi ferm, cu prevederi care sunt în concordanţă cu dreptul internaţional etc.
 pentru beneficiar:
- asigurarea în privinţa situaţiei financiare a investitorului;
- asigurarea funcţionării obiectivului pentru o perioadă care să fie mai mare decât perioada de scutire de impozite;
- dorinţa investitorului de a reinvesti în ţara respectivă o parte din profit;
- respectarea angajamentelor care pot să aducă avantajele economice, financiare, sociale promise etc.

În practica internaţională, sursele de finanţare a investiţiilor străine sunt reprezentate de:

- rezultatele financiare ale firmei investitoare;
- resursele unor bănci care pot acorda credite pe termen mediu şi lung;
- resursele pieţei de capital mobilizabile prin plasamentul de acţiuni şi obligaţiuni;
- fonduri guvernamentale;
- fonduri individuale etc.

Pentru investitor alegerea sursei de finanţare reprezintă o opţiune complexă, fundamentată, în principal, pe costul
acesteia (dobânzi, comisioane, dividende) şi pe condiţiile de acces, de utilizare şi de rambursare. El va trebui să
cerceteze piaţa financiară, de capital şi de credit pentru a obţine fondurile financiare necesare la un cost cât mai redus.

Etapele realizării unei investiţii străine sunt:

 etapa pregătitoare: furnizorul de fonduri financiare este preocupat de cunoaşterea beneficiarului investiţiei şi a ţării
acestuia, fiind luate în considerare aspecte de natură economică, financiară, fiscală, monetară, socială, politică etc.
Această etapă se încheie cu un acord internaţional de investiţii în care sunt prevăzute drepturile şi obligaţiile
părţilor, clauzele de apărare a investiţiei contra diverselor riscuri.
 etapa de proiectare a obiectivului de investiţie: se bazează de studiul de fezabilitate, document tehnico-economic
solicitat pentru orice investiţie prin care investitorul străin îşi conturează efortul financiar, dar şi avantajele
economice şi financiare ale viitoarei investiţii.
 etapa realizării deciziei de investiţie: cuprinde operaţiuni de proiectare şi evaluare a obiectivului conturat în studiul
de fezabilitate, stabilindu-se şi preţul investiţiei.
 etapa de exploatare a investiţiei internaţionale: presupune funcţionarea efectivă a obiectivului construit, evaluarea
costurilor şi profiturilor, ţinerea evidenţei contabile, realizarea de plăţi şi transferuri internaţionale, determinarea
dividendelor cuvenite participanţilor la constituirea capitalului social etc.
 etapa lichidării investiţiei internaţionale: poate avea loc în situaţii deosebite sau la dorinţa investitorului străin care
solicită transferul de proprietate spre partenerii locali sau spre statul care beneficiază de investiţia respectivă.
2. Piaţa internaţională de capital

Intrarea pe piaţa financiară internaţională se realizează şi sub forma plasamentului de titluri (hârtii de valoare) în
cadrul pieţei de capital. Plasamentul pe piaţa internaţională de capital are la bază lipsa (insuficienţa) de fonduri pe
piaţa naţională şi/sau necesitatea formării unei părţi din capitalul de lucru în monedă convertibilă.

Participanţii la tranzacţiile derulate pe piaţa de capital sunt:

 investitorii: sunt cei care formează oferta de fonduri (persoane fizice, bănci, instituţii de asigurări, societăţi de
investiţii pentru fonduri mutuale, fonduri de pensii etc.);
 intermediarii financiari: pot fi de tip bancar (care atrag active pentru a crea titluri proprii - bănci, fonduri de
investiţii, societăţi financiare) sau de tip bursier (care redistribuie titlurile emise de alţi emitenţi - bursa, bănci etc.);

 emitenţii de titluri: constituie cererea de fonduri (agenţi economici, bănci, instituţii financiar-monetare etc.)
Structura pieţei de capital are în vedere împărţirea sa în:
- piaţă primară pe care se vând şi se cumpără titluri nou emise;
- piaţă secundară unde se tranzacţionează titlurile deja emise şi existente în circulaţie.
Produsele tranzacţionate în principal pe piaţa de capital sunt:
- acţiunile: titluri de valoare emise în formă materială sau dematerializată (prin înscrisuri în cont) care certifică
deţinătorului calitatea de coproprietar asupra societăţii emitente şi care dau dreptul la obţinerea unor venituri variabile
(dividende) în funcţie de rezultatele societăţii emitente;
- obligaţiunile: titluri de valoare ca parte dintr-un împrumut contractat de societatea emitentă care atestă
deţinătorului calitatea de creditor şi dau dreptul la obţinerea unor venituri fixe (dobânzi).

Paralela între acţiuni şi obligaţiuni evidenţiază următoarele deosebiri:

 din punct de vedere al veniturilor obţinute: acţiunile sunt titluri cu venit variabil care depinde de rezultatul obţinut
de societatea emitentă; obligaţiunile sunt titluri cu venit fix reprezentat de dobânda care se plăteşte indiferent de
rezultatul activităţii emitentului;
 din punct de vedere al duratei de viaţă: acţiunile au durata de viaţă nelimitată; obligaţiunile au durata de viaţă
limitată până la scadenţă;
 din punct de vedere al modului de definire: acţiunile reprezintă fracţiuni ale capitalului social; obligaţiunile
reprezintă fracţiuni ale unui împrumut;
 din punct de vedere al poziţiei investitorului: acţiunile oferă calitatea de coproprietar, deţinătorul lor având rol de
decizie în cadrul societăţii emitente; obligaţiunile oferă calitatea de creditor, fără imixtiunea acestuia în activitatea
emitentului;
 din punct de vedere al riscurilor generate: acţiunile au un risc mai mare (neîncasarea dividendelor, pierderea
investiţiei în cazul falimentului societăţii emitente); obligaţiunile prezintă un risc redus (dobânzile se plătesc, iar în
caz de faliment creditorii sunt plătiţi cu prioritate).

3. Plasamentul internaţional de titluri şi pe piaţa euroemisiunii

Plasamentul internaţional de titluri

Plasamentul pe piaţa altei ţări presupune parcurgerea următoarelor operaţiuni:

- pregătirea pieţei unde se doreşte efectuarea plasamentului de titluri;
- alegerea intermediarului pentru plasare;
- stabilirea perioadei de plasare şi subscriere;
- organizarea plăţii dividendelor şi a dobânzilor;
- amortizarea împrumutului.

Etapele plasamentului internaţional se referă la:

 etapa pregătitoare care include:
- cunoaşterea pieţei de capital (din punct de vedere economic, financiar, monetar, fiscal, politic, social) din ţara unde
emitentul de titluri doreşte să efectueze plasamentul;
- pregătirea publicului investitor în legătură cu garanţiile, avantajele şi caracteristicile împrumutului;
- alegerea intermediarilor financiari de pe piaţa primară (societăţi financiare, bănci comerciale) sau de pe piaţa
secundară (bursa).
 etapa plasării efective a titlurilor
- plasamentul pe piaţa primară este, de regulă, limitat în timp. El poate dura câteva zile după care titlurile nevândute
plus emisiunile suplimentare viitoare sunt îndreptate spre piaţa secundară (bursa) care va realiza un plasament
continuu.
Rolul bursei este de a procura fonduri pentru capitalul de lucru al emitenţilor şi reprezintă un barometru al
economiei, redând prin instrumente specifice, mersul firmelor şi al economiei.

Plasarea de titluri pe piaţa euroemisiunii

Creşterea solicitării de fonduri în monede convertibile a determinat la nivel internaţional un flux financiar din ce
în ce mai mare, ceea ce a impus necesitatea adoptării unor măsuri restrictive din partea autorităţilor monetare şi
financiare naţionale din ţările ce dispun de monede convertibile pentru restrângerea ieşirilor de fonduri financiare
spre exterior, încercându-se astfel reducerea deficitului balanţei de plăţi. În aceste condiţii se pun bazele unei pieţe
noi în context internaţional care va prelua plasamentul de titluri efectuat până atunci pe pieţele de capital naţionale.
Aceasta este piaţa euroemisiunii.
Organizarea acestei pieţe revine sistemelor bancare naţionale, prin filialele lor din străinătate. Plasamentul de
titluri este organizat de consorţii bancare care includ banca coordonatoare, grupul de subscriere şi grupul de
plasament. Fiecare grup îşi asumă responsabilităţi legate de pregătirea plasamentului, realizarea subscrierii,
strângerea şi dirijarea fondurilor, garantarea împrumutului, plata dividendelor şi dobânzilor, amortizarea
împrumutului.
Interesul emitentului de titluri este ca grupurile de bănci care organizează împrumutul să fie cât mai dispersate din
punct de vedere geografic pentru a cuprinde principalele pieţe financiare, garanţie pentru realizarea rapidă a
plasamentului şi pentru un cost de plasare rezonabil.
Pe piaţa euroemisiunii sunt puse în vânzare, cu prioritate, obligaţiuni. Peste 50% din aceste titluri sunt emise de
guverne, instituţii publice, organisme internaţionale, piaţa euroemisiunii de titluri fiind rezervată unor persoane
juridice importante ca activitate economică şi financiară.
Piaţa secundară a euroemisiunilor oferă posibilitatea redistribuirii titlurilor vândute pe piaţa primară, precum şi
distribuirii titlurilor rămase nevândute în prima fază.

4. Creditarea comerţului exterior

Activitatea de comerţ exterior cuprinde operaţiunile de export/import de bunuri şi servicii sau într-o altă
accepţiune comerţul vizibil (cu bunuri) şi comerţul invizibil (cu servicii).
Principalele surse de creditare a comerţului exterior sunt:
- pe plan internaţional à sursele gestionate de instituţiile financiar-monetare internaţionale (Fondul Monetar
Internaţional, Banca Mondială, Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, bănci regionale etc.)
- pe plan naţional à rezerve de creditare gestionate de băncile comerciale, de guverne şi resurse proprii ale
importatorilor/exportatorilor.

Resursele de creditare pe plan internaţional

Resursele instituţiilor financiar-monetare internaţionale se formează în principal din cotele-părţi de participare

ale ţărilor membre la care se adaugă şi alte resurse, fondurile respective fiind alocate sub formă de credite pentru
echilibrarea balanţelor de plăţi externe şi credite pentru proiecte de dezvoltare economică şi socială.
Resursele pieţei eurovalutare au devenit o importantă sursă de alimentare a solicitărilor de credite pe termen scurt
şi mediu în special pentru derularea schimburilor internaţionale. Anual, peste 150 mld. USD sunt contractate pe
această piaţă, montarea creditelor realizându-se prin intermediul unor grupuri de bănci reunite într-un consorţiu
bancar.
Creditele pe termen scurt sunt destinate finanţării capitalului de lucru al firmelor, creditării comerţului exterior, în
timp ce creditele pe termen mediu sunt utilizate pentru finanţarea investiţiilor noi şi creşterea capacităţilor de
producţie existente.

Resursele de creditare pe plan naţional

Rezerva valutară a ţării, deşi există în cadrul oricărei economii naţionale, poate fi utilizată numai ca ultimă
posibilitate de creditare (după ce au fost epuizate celelalte modalităţi).
 Pasivele băncilor comerciale se formează prin depunerea şi păstrarea de valute în conturi bancare de către agenţi
economici, persoane fizice, guvern, precum şi din cumpărarea de valute de către bănci de pe piaţa valutară. Aceste
fonduri stau la baza acordării de credite pentru realizarea operaţiunilor de import/export.
Autofinanţarea presupune utilizarea de către agenţii economici a propriilor disponibilităţi.
Fondurile guvernamentale pot fi utilizate ca sursă de creditare a comerţului exterior direct sau prin intermediul
băncilor specializate în garantarea şi asigurarea creditelor pentru comerţ exterior.
Pentru contractarea unui credit bancar legat de realizarea exportului sau importului, precum şi pentru plata
serviciilor aferente operaţiunilor de export/import, solicitatorul se poate adresa unei bănci comerciale. La baza acestei
operaţiuni se află fundamentarea deciziei de creditare.
Procesul decizional pentru creditarea în valută cuprinde următoarele etape principale:
- analiza managerială şi economico-financiară a firmei solicitatoare de credit;
- analiza efectivă a creditului solicitat;
- analiza resurselor de creditare ale băncii şi adoptarea deciziei de creditare;
- analiza periodică a calităţii portofoliului de credite în funcţie de utilizarea şi rambursarea la timp a creditelor.
O dată cu fundamentarea dimensiunii creditului şi a monedei de exprimare, banca identifică sursele de
rambursare a creditului solicitat. Se studiază:
- bugetul de venituri şi cheltuieli;
- planul de trezorerie;
- bugetul de încasări şi plăţi în valută;
- situaţia creanţelor şi obligaţiilor în valută etc.

O atenţie deosebită se acordă identificării garanţiilor pentru creditul solicitat. Sunt considerate garanţii:
- depozitele bancare;
- bunurile procurate din credit;
- valori mobiliare şi imobiliare;
- creanţele deţinute de debitor faţă de alte firme;
- scrisori de garanţie bancară etc.
Aprobarea acordării creditului bancar presupune stabilirea elementelor contractului de credit internaţional
precum:
- suma totală a creditului;
- obiectul creditat;
- modalitatea de efectuare a plăţilor din credit;
- eşalonarea acordării sumei totale;
- dobânda (şi eventualele indexări pe parcurs), precum şi comisioanele percepute;
- termenele şi ratele de rambursare;
- alte drepturi şi obligaţii, sancţiuni.

5. Finanţarea comerţului exterior

Se referă la operaţiuni de preluare de către o bancă sau instituţie specializată a creditului comercial prin scontare,
forfetare, factoring, precum şi realizarea de către o firmă intermediară a operaţiunii de leasing. Prin aceste operaţiuni
activitatea de comerţ exterior este accelerată:
- prin recuperarea contravalorii mărfurilor exportate înainte de ajungerea la scadenţă a creditului comercial;
- prin intrarea în exploatare a unor bunuri cu valori ridicate, chiar dacă importatorul nu dispune de sumele necesare
plăţii integrale a acestora.

Scontarea

Reprezintă forma tradiţională de mobilizare a creditelor pe termen scurt prin cedarea drepturilor de creanţă
încorporate în titlurile de credit, în special în cambii. Este o operaţiune efectuată de către o bancă comercială şi
presupune cumpărarea unor documente care atestă îndeplinirea obligaţiilor contractuale ale exportatorului privind
livrarea mărfurilor şi asumarea obligaţiei de plată a mărfurilor de către importator la o dată viitoare. Cumpărarea
acestor documente se realizează înainte de scadenţa titlurilor respective.
Scopul operaţiunii de scontare constă în transformarea cambiei în lichidităţi de către beneficiarul său fără ca
acesta să mai aştepte scadenţa. La rândul lor, băncile comerciale au posibilitatea de a apela la refinanţare prin
rescontarea cambiilor în vederea reîntregirii lichidităţilor (băncile comerciale transmit cambiile către banca centrală
care în schimbul unei taxe de rescont plăteşte cambiile respective).
 Scontarea se realizează la o valoare actuală a titlului, ca diferenţă între valoarea nominală şi scontul pe care îl
percepe banca pentru realizarea operaţiunii respective.
Caracteristica principală a operaţiunii de scontare este faptul că banca ce realizează scontarea nu preia de la
vânzător riscul de neplată. Ultimul posesor al titlului negociat rămâne solidar la plata titlului respectiv.

Forfetarea

Presupune transmiterea creanţelor provenite din operaţiunile de comerţ exterior efectuate pe credit, unei instituţii
financiare specializate care le plăteşte imediat, urmând să recupereze contravaloarea acestora la scadenţă, de la
debitorul importator.
Forfetarea constă în cumpărarea de către instituţia specializată a unor creanţe deja emise.
Această tehnică nu dă instituţiei financiare respective drept de recurs asupra vânzătorului creanţelor în cazul în
care există defecţiuni de plată ale debitorului, ceea ce impune necesitatea ca instituţia de forfetare să realizeze o
selecţie prealabilă a creanţelor pe care le preia.
Deşi forfetarea se aplică în principal creanţelor pe termen scurt (sub 1 an), ea vizează finanţarea şi prin preluarea
creanţelor provenite din exporturile pe credit cu scadenţe mijlocii (1-7 ani). Această tehnică stimulează exportul de
instalaţii, maşini, utilaje şi alte produse cu valoare ridicată.
Costul forfetării include o rată fixă a dobânzii la care se adaugă comisioanele instituţiei de finanţare (costul fiind
în funcţie de bonitatea debitorului, avalizarea creanţelor, riscul operaţiunii, modalitatea de plată utilizată etc.).
Între operaţiunile de scontare şi forfetare se poate realiza o paralelă din punctul de vedere al asemănărilor şi
deosebirilor care se manifestă între ele:
 asemănări: ambele permit recuperarea sumelor înainte de scadenţă şi transformă vânzarea pe credit în vânzare la
vedere (din punctul de vedere al exportatorului);
 deosebiri:
 instituţia de forfetare preia toate riscurile de neplată (rezultate din reaua credinţă sau din falimentul
debitorului); în cazul scontării, riscurile sunt preluate de toţi semnatarii cambiei;
 forfetarea se realizează pe pieţele internaţionale de credit de un număr redus de instituţii de forfetare, în
timp ce scontarea se realizează de către băncile comerciale şi instituţii specializate de pe pieţele naţionale;
 scadenţa efectelor comerciale este numai pe termen scurt la scontare, putând fi şi pe termen mijlociu şi
lung la forfetare;
 sursele de finanţare sunt reprezentate de fondurile mobilizate de băncile comerciale pe piaţa naţională şi
prin refinanţare de la banca centrală în cazul scontării, iar la forfetare sunt fonduri mobilizate pe plan
internaţional;
 costurile de bază implicate sunt reprezentate de taxa de scont la scontare, de nivelul dobânzii la eurovaluta
de referinţă în care este exprimată creanţa la forfetare;
 taxa de forfetare este mai ridicată decât taxa scontului deoarece ea implică acoperirea unor riscuri multiple
(comerciale, economice, politice).

Factoringul

Este operaţiunea desfăşurată pe baza contractului încheiat între o societate specializată (factor) şi exportator
(aderent) prin care factorul, în schimbul unui comision, preia în proprietatea sa creanţele aderentului prin plata
facturilor acestuia şi care reprezinta dovada efectuării tranzacţiei (livrarea de bunuri sau prestarea de servicii pe bază
de credit comercial).
Factoringul presupune preluarea şi gestionarea globală a unui portofoliu de creanţe viitoare, nedeterminate încă.
În funcţie de momentul plăţii contravalorii facturilor de către instituţiile de factoring, distingem:
 factoring clasic prin care factorul plăteşte facturile în momentul preluării lor (el oferă un credit aderentului până în
momentul scadenţei creditului acordat de exportator importatorului), reţinând o dobândă;
 factoring la scadenţă în cadrul căruia factorul plăteşte creanţele aderentului în momentul exigibilităţii lor, reţinând
un comision pentru intermedierea operaţiunilor de decontare.
În practică se utilizează plata imediată a 85% din valoarea facturilor clientului, iar diferenţa de 15% (mai puţin
comisioanele şi dobânzile datorate) se plăteşte în momentul în care importatorul achită facturile.
Creanţele care fac obiectul contractului de factoring se materializează în facturi internaţionale care atestă
expedierea mărfurilor. În acest caz, riscul insolvabilităţii debitorilor şi riscul neplăţii la termen sunt în sarcina
factorului, fără posibilitatea ca acesta să se întoarcă prin recurs împotriva aderentului.
Costul operaţiunilor de scontare, forfetare, factoring este determinat de condiţiile pieţei creditului şi are în vedere
dobânda de bază practicată de bancă, marja de risc, comisionul de gestiune a titlurilor de către banca respectivă, la
care se pot adăuga şi alte taxe şi comsioane specifice.
Leasingul

Este o formă de închiriere - realizată de societăţi financiare specializate numite societăţi de leasing - a unor bunuri
către întreprinderi – beneficiari - care nu dispun de fonduri proprii sau împrumutate suficiente pentru cumpărarea
bunurilor dorite de la producători.
Societatea de leasing va încheia cu utilizatorul efectiv al bunurilor un contract de locaţie prin intermediul căruia
se stabilesc condiţiile de închiriere, nivelul chiriei, perioada derulării contractului etc. La expirarea contractului de
leasing, chiriaşul are o triplă opţiune: să renunţe la contract, să prelungească contractul sau să cumpere bunul la o
valoare reziduală.
Obiectul operaţiunilor de leasing îl formează în special echipamente electronice de calcul, aparate şi instrumente
de măsură, mijloace de transport, maşini-unelte, unele bunuri de folosinţă îndelungată etc.
În ultimul timp, leasingul a cuprins şi sectorul imobiliar şi de resurse umane, având ca obiect închirierea de clădiri
cu destinaţii diverse sau de personal specializat în anumite domenii.
Una dintre cele mai întâlnite clasificări ale operaţiunilor de leasing este cea care deosebeşte leasingul financiar de
leasingul operaţional. Astfel:

- leasingul financiar se caracterizează prin aceea că: riscurile şi beneficiile aferente dreptului de proprietate trec
asupra utilizatorului din momentul încheierii contractului de leasing;

 părţile au prevăzut expres ca la expirarea contractului de leasing să se transfere utilizatorului dreptul de

proprietate asupra bunului;
 avansul este obligatoriu ;
 utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului, iar preţul de cumpărare va reprezenta cel mult 50% din
valoarea de intrare (valoarea de piaţă) pe care bunul o are la data la care opţiunea poate fi exprimată;
 perioada de folosire a bunului în sistem de leasing acoperă cel puţin 75% din durata normată de utilizare a
bunului, chiar dacă în final dreptul de proprietate nu este transferat;
 în general o operaţiune de leasing financiar este îndreptată către achiziţia bunului finanţat;
 datorită duratei mari de utilizare sau datorită sumelor mari achitate de utilizator se poate uşor constata că
utilizatorul, la finalul contractului, poate considera practic proprietatea asupra bunului ca fiind asumată;
 valoarea de achiziţie scăzută a bunului la data finalizării contractului, face foarte probabilă exercitarea
opţiunii de cumpărare şi transferarea dreptului de proprietate:
 bunurile ce fac obiectul contractului de leasing se înregistrează ca mijloace fixe în contabilitatea clientului
(utilizatorului) acesta deducând cheltuielile cu amortizarea lui, iar din rata de leasing cheltuielile cu dobânda.

- leasingul operaţional se caracterizează prin:

 presupune folosirea bunului finanţat pe o perioadă limitată de timp;

 folosirea bunului are în vedere, în general, rezolvarea unor activităţi specifice şi se realizează fără asumarea
de riscuri şi beneficii aferente proprietarului;
 utilizatorul este practic decis, încă de la semnarea contractului, asupra returnării bunului finanţat la sfârşitul
perioadei de leasing, urmând ca locatorul să preia riscul de realizare a valorii rămasă neamortizată;
 bunul este înregistrat ca mijloc fix în contabilitatea firmei de leasing, valoarea ratei de leasing fiind în
totalitate cheltuială deductibilă pentru client;
 avansul nu este obligatoriu.

Se pot întâlni şi forme speciale de leasing, cum ar fi:

- contractul de lease-back prin care proprietarul, aflat în nevoie urgentă de fonduri băneşti, îşi vinde utilajul unei
societăţi de leasing şi apoi îl închiriază printr-un contract obişnuit de leasing, scopul fiind de transformare a
fondurilor imobilizate în fonduri disponibile;
- contractul de time-sharing este sistemul închierierilor pe timpi partajaţi, simultan de către mai mulţi beneficiari, în
scopul intensificării utilizării anumitor echipamente (datorită uzurii morale extrem de rapidă) sau din considerente
economice (costuri ridicate);

- contractul de hire şi renting sunt operaţiuni de leasing pe termen scurt şi foarte scurt care constau în închirierea cu
ziua sau cu ora în special a mijloacelor de transport sau a unor utilaje de construcţii.
Prin sistemul de cote de chirie lunară, beneficiarul bunurilor procurate prin contractul de leasing plăteşte o sumă
care depăşeşte preţul de catalog al produselor, dar beneficiază de serviciile integrale ale bunurilor imediat după
închiriere.
- contractul de leasing experimental are în vedere promovarea vânzării unor maşini şi utilaje prin închirierea pe
perioade scurte (câteva luni), în mod experimental.
Scopul său este reprezentat de promovarea vânzărilor. Condiţia este ca după expirarea perioadei experimentale,
aceste bunuri să fie achiziţionate de client (dacă sunt corespunzatoare cerinţelor) sau să fie restituite (dacă prezinta
neajunsuri justificate de către client).

MODALITĂŢI ŞI ACORDURI DE PLATĂ INTERNAŢIONALE

1. Schema de plată

În orice tranzacţie comercială, scopul urmărit de participanţi este diferit în funcţie de interesele lor. Astfel,
vânzătorul va căuta întotdeauna să recupereze rapid şi integral contravaloarea mărfurilor exportate, iar cumpărătorul
să obţină produsele la cele mai avantajoase preţuri şi condiţii de plată. Intenţiile celor doi parteneri în legătură cu
decontarea tranzacţiei se reflectă sintetic în schema de plată.
Prin schemă de plată se înţelege modul în care a fost plasat în timp momentul plăţii în raport cu momentul livrării
mărfii sau efectuării prestaţiei. În principal, plata poate fi realizată în avans, la livrare (imediat) sau pe credit (la
termen). Aceste modalităţi pot fi utilizate individual sau combinat.

Plăţi în avans

A v a n s u l reprezintă o sumă de bani plătită de importator exportatorului înainte de livrarea mărfii sau
efectuarea prestaţiei. Din punct de vedere economic, avansul constituie un credit fără dobândă acordat de cumpărător
vânzătorului.
Avansul poate apare:
 ca o plată integrală a mărfii ce urmează a fi livrată. Acestea sunt cazuri relativ rare care apar pentru achitarea unor
mărfuri care conjunctural au o cerere deosebită (cereale, petrol). Importatorul (care efectuează plata în avans) poate
cere exportatorului, pentru certitudinea efectuării livrării, o garanţie bancară de bună executare a contractului.
 ca o parte din suma pe care cumpărătorul urmează să o plătească vânzătorului. Pentru exportator această formă
reprezintă o modalitate de asigurare a unei părţi din resursele valutare necesare realizării produsului, iar pentru
importator certitudinea în realizarea produsului comandat.
Plata în avans presupune şi precizarea unor elemente:
 procentul plăţii în avans se stabileşte în contract sub forma unei cote procentuale din valoarea întregii mărfi ce
urmează a fi livrată;
 momentul plăţii avansului poate fi stabilit la un anumit termen de la semnarea contractului sau până la o dată
limită, nerespectarea acestui termen atrăgând după sine decalarea celorlalte momente economice ale contractului
(livrarea, punerea în funcţiune etc.);
 modalitatea de acoperire a avansului - în practică se folosesc două metode:
- proporţional cu fiecare livrare până la acoperirea lui integrală (spre exemplu dacă avansul este de 10% din
valoarea întregii mărfi, atunci la fiecare livrare se achită de către importator doar 90% din contravaloarea lotului).
- avansul se socoteşte acoperit cu valoarea primelor livrări, după care celelalte loturi se plătesc de către importator
integral.
 restituirea avansului este obligatorie indiferent din vina cui se reziliază contractul. De aceea, în contract trebuie să
se precizeze dobânda pe care vânzătorul o va plăti cumpărătorului în momentul restituirii avansului. Dobânda se
calculează pe perioada dintre momentul acordării avansului şi cel al restituirii lui. În momentul acordării, avansul nu
este purtător de dobândă.
 garantarea restituirii avansului: pentru creşterea siguranţei, importatorul poate solicita exportatorului o garanţie
bancară de restituire a avansului.
 modalitatea de plată a avansului presupune o formă de decontare simplă şi ieftină (incasso simplu sau ordin de
plată) deoarece importatorul nu are nici un risc în acest moment cu privire la respectarea condiţiilor privitoare la
marfă, iar exportatorul ştie că întârzierea plăţii avansului atrage după sine decalarea tuturor celorlalte obligaţii
contractuale.
O categorie specială de avansuri sunt “plăţile progresive” care nu se restituie decât în situaţia în care rezilierea
contractului are loc din vina exportatorului. Plăţile progresive sunt utilizate în cazul produselor unicat, de valori mari,
comenzi speciale. Pe baza facturilor prezentate de exportator prin care acesta atestă efectuarea unor cheltuieli pentru
produsul comandat, în limita unei sume prestabilite, importatorul plăteşte eşalonat în avans.
Nerestituirea acestui avans în cazul rezilierii contractului din vina importatorului se explică prin faptul că
produsul fiind unicat, comandă specială, exportatorul găseşte mai greu un nou client pentru produsul respectiv.
Plata la livrare (plata imediată)

Constă în stingerea obligaţiei de plată a importatorului faţă de exportator în momentul livrării mărfurilor sau
prestării serviciului. Plata la livrare poate fi făcută singular şi definitiv sau poate constitui un moment într-o schemă
de plata complexă, în care obligaţia de plată a cumpărătorului nu se stinge în totalitate, ci numai parţial, proporţional
cu cota stabilită a fi plătită în acel moment.

Precizările care se fac în contract vizează:

 momentul plăţii: plata la livrare poate fi realizată contra documente sau contra marfă. Cel mai adesea, plata are
loc prin prezentarea documentelor la bancă de către exportator care atestă astfel îndeplinirea obligaţiilor contractuale
şi expedierea mărfurilor sau prestarea serviciului.
 modalitatea de plată: fiecare partener va opta pentru modalitatea care îl avantajează cel mai mult. Având în vedere
garanţiile pe care le prezintă pentru ambele părţi cel mai frecvent este utilizat acreditivul documentar. Dacă se alege
plata prin incasso, exportatorul trebuie să se asigure împotriva riscurilor de neplată pe care le comportă această
modalitate.
 modalitatea de garantare: în cazul în care exportatorul nu are siguranţa încasării contravalorii mărfurilor
exportate, el poate solicita cumpărătorului o scrisoare de garanţie bancară pentru plată sau poate folosi cambii
acceptate şi avalizate de către o bancă corespondentă etc.
Dacă plata la livrare constituie doar un moment în cadrul unei scheme de plată (în cazul exporturilor de maşini şi
utilaje complexe), mai apar două momente de plată ce urmează plăţii la livrare: cota plătibilă la recepţie şi cota
plătibilă la expirarea perioadei de garanţie tehnică.
Cele două cote au rolul de a constitui pentru importator o garanţie suplimentară. Ele nu sunt purtătoare de
dobândă şi de aceea exportatorii vor dori ca ele să fie cât mai mici, iar importatorii vor solicita ca nivelul lor să fie
suficient de mare pentru a acoperi eventualele penalizări de întârziere pentru nepunerea în funcţiune a utilajului.

Plata pe credit (la termen)

Presupune achitarea contravalorii mărfii într-un moment situat după livrarea acesteia. Această modalitate de plată
reprezintă o înlesnire acordată de exportator importatorului al cărei substrat poate fi diferit:
- vânzătorul poate asigura cumpărătorului timpul necesar acumulării fondurilor pentru plata mărfii
sau
- poate constitui o armă concurenţială în scopul pătrunderii sau menţinerii pe o anumită piaţă.

Elementele care se precizează în contract se referă la:

 procentul plăţii pe credit sau plata integrală a contravalorii mărfii pe credit;
 durata creditului presupune stabilirea celor trei intervale de timp care o compun:
- durata totală a creditului = intervalul dintre momentul în care începe să curgă creditul până la achitarea ultimei
rate;
- perioada de graţie = intervalul dintre momentul acordării creditului până la plata primei rate;
- perioada de rambursare = intervalul de la plata primei rate până la achitarea ultimei rate.
 momentul acordării creditului are în vedere stabilirea evenimentului economic în funcţie de care se naşte obligaţia
debitorului de a rambursa creditul. Evenimentul ales poate fi: data semnării contractului, data livrării mărfurilor, data
recepţiei, data expirării perioadei de garanţie tehnică etc.
Eşalonarea creditului şi a momentului din care acesta începe să curgă sunt privite diferit de către cei doi parteneri.
Cumpărătorul va dori ca eşalonarea ratelor să înceapă cât mai târziu astfel încât din valorificarea produsului să îşi
poată acoperi ratele şi dobânda. Exportatorul va dori o recuperare cât mai rapidă a sumelor investite în marfa
exportată.
 dobânda reprezintă remunerarea creditului şi se stabileşte în contract ca procent anual ce se va aplica asupra
mărfii la livrare.
 materializarea ratelor scadente vizează modalitatea de plată aleasă şi instrumentul de garantare utilizat.

Un moment important în desfăşurarea schimburilor internaţionale îl constituie încasarea sau plata mărfurilor
realizate prin intermediul unei modalităţi de plată. Principalele modalităţi de plată utilizate pe plan internaţional sunt
creditul documentar (acreditiv), incasso documentar, ordin de plată.
2. Acreditivul documentar

Este un angajament ferm asumat de o bancă de a asigura plata contravalorii unui export contra documentelor
prezentate de exportator în condiţiile şi termenele stabilite de ordonatorul acreditivului. Derularea operaţiunilor cu
acreditiv documentar este reglementată prin Regulile şi Uzanţele Uniforme privind creditul documentar elaborate de
Camera Internaţională de Comerţ din Paris.

Părţile implicate în derularea acreditivului documentar sunt:

 ordonatorul (importatorul) – este cel care iniţiază relaţia de acreditiv prin instrucţiunile pe care le dă băncii sale de
a efectua plata numai contra documentelor întocmite de beneficiarul acreditivului documentar în strictă concordanţă
cu clauzele acreditivului.
 banca emitentă (banca importatorului) - la solicitarea ordonatorului îşi asumă angajamentul de plată contra
documente în favoarea unei terţe persoane (exportatorul) - beneficiarul acreditivului.
 beneficiarul acreditivului documentar (exportatorul) este cel în favoarea căruia a fost deschis acreditivul şi care
prezentând documentele la banca sa poate încasa contravaloarea mărfii exportate.
 banca exportatorului îl deserveşte pe beneficiarul acreditivului.

Caracteristicile acreditivului vizează:

 formalism: exportatorul nu poate pretinde plata decât pe baza documentelor care atestă îndeplinirea condiţiilor
impuse de acreditiv;
 independenţa faţă de relaţia contractuală de bază, în sensul că obligaţiile asumate de către părţi, chiar dacă au ca
temei un contract comercial, sunt autonome faţă de acesta, iar întinderea lor este precizată în acreditiv;
 fermitatea angajamentului bancar se referă la faptul că banca se angajează să efectueze plata în conformitate cu
instrucţiunile acreditivului;
 adaptabilitatea - prin numeroasele sale forme, acreditivul poate fi adecvat diferitelor operaţiuni de comerţ exterior;
 siguranţa: acreditivul asigură protejarea intereselor tuturor părţilor implicate astfel:
 exportatorul - are siguranţa încasării contravalorii mărfii de la o bancă angajată ferm să facă această plată, în
condiţiile respectării întocmai a obligaţiilor sale contractuale;
 importatorul - are siguranţa că plata mărfii nu se va face decât contra documente care atestă expedierea
acesteia şi îndeplinirea condiţiilor convenite, prin confruntarea documentelor cu instrucţiunile date băncii
emitente;
 banca emitentă - angajată ferm în plata mărfii din ordinul importatorului, are siguranţa operaţiunii prin gajul
asupra documentelor de expediţie, având posibilitatea de a dispune de ele în cazul în care ordonatorul
(importatorul) nu îşi va onora obligaţiile de plată faţă de bancă.

Datorită acestor aspecte ce implică o siguranţă sporită a acestei modalităţi de plată, acreditivul, comparativ cu alte
modalităţi de plată, presupune o derulare relativ mai complicată şi cu costuri ridicate.

Realizarea acreditivelor se poate face prin:

 plata imediată: plata sumei de bani ordonată se face după prezentarea documentelor stipulate în acreditiv. Pentru
operaţiunile de verificare a documentelor şi transfer a valutei, intervalul este de regulă de 4 - 5 zile de la depunerea
documentelor.
 plata diferată: plata se poate face şi la o anumită dată de la vedere, determinabilă conform prevederilor
acreditivului. Este o plată amânată de obicei între 30 - 60 zile de la prezentarea documentelor. Acest acreditiv este
avantajos pentru importator datorită perioadei de graţie de care beneficiază până la plată.
 acceptare: intervine atunci când plata se face în condiţii de credit garantat cu cambii trase asupra băncii emitente,
băncii confirmatoare sau oricărei bănci nominalizate de banca emitentă sau de banca confirmatoare. În loc de bani,
exportatorul (beneficiarul acreditivului) va primi la prezentarea documentelor cambia acceptată de banca plătitoare.
La scadenţă o va prezenta spre încasare băncii respective.
 negociere: este asemănător acreditivului prin acceptare, cu deosebirea că beneficiarul doreşte să încaseze banii
imediat şi ca atare acceptă negocierea (vânzarea) cambiei trasă asupra băncii emitente sau asupra unui terţ agreat de
el. Ca urmare, banca plătitoare reţine cambia şi deduce comisioanele, dobânzile care i se cuvin (pe bază de negociere)
şi plăteşte beneficiarului valoarea actuală a cambiei.

Mecanismul derulării unui acreditiv documentar irevocabil domiciliat în ţara exportatorului implică parcurgerea
următoarelor etape:
 Importator
Exportator (ordonator acreditiv)
(beneficiar acreditiv)

Banca exportatorului Banca importatorului

(banca plătitoare) (banca emitentă)

1 = încheierea contractului internaţional de vânzare/cumpărare şi stabilirea modalităţii de plată prin acreditiv

documentar irevocabil;
2 = importatorul - ordonator dă dispoziţie băncii sale pentru deschiderea acreditivului (pe baza disponibilului
său din cont sau a unui credit contractat pentru acest scop);
3 = deschiderea acreditivului şi înştiinţarea băncii exportatorului;
4 = avizarea exportatorului cu privire la deschiderea acreditivului;
5 = confirmarea de către exportator a concordanţei datelor din acreditiv cu clauzele contractului încheiat şi cu
alte clauze indicate de importator;
6 = livrarea mărfurilor;
7 = remiterea de către exportator la banca sa a documentelor care dovedesc expedierea mărfurilor;
8 = plata contravalorii mărfurilor pe baza documentelor;
9 = remiterea documentelor de la banca exportatorului la banca importatorului;
10 = efectuarea plăţii de către banca importatorului către banca exportatorului pe baza documentelor primite;
11 = transmiterea documentelor de la banca importatorului către importator pentru ca acesta să intre, pe baza lor,
în posesia mărfurilor.

Derularea acreditivului, ca modalitate complexă de plată, presupune o multitudine de forme care se pot adapta
numeroaselor cerinţe ale partenerilor într-o tranzacţie comercială internaţională. Astfel, putem vorbi de acreditiv:
 domiciliat în ţara exportatorului: este avantajos pentru exportator deoarece plata documentelor de către bancă se
efectuează imediat după depunerea şi verificarea lor;
 domiciliat în ţara importatorului: plata se va efectua de către o bancă din ţara importatorului, ceea ce presupune un
interval de timp mai mare datorită circuitului şi verificării documentelor;
 domiciliat într-o terţă ţară: plata contravalorii documentelor se va efectua de către o bancă cu domiciliul în altă
ţară decât cea a importatorului sau exportatorului. Acest tip de acreditiv se utilizează în cazul în care situaţia
economică, politică, legislativă, socială etc. din cele două ţări (importatoare şi exportatoare) prezintă un grad ridicat
de risc.
 irevocabil: presupune confirmarea acreditivului de către o altă bancă decât cea emitentă, ca o garanţie
suplimentară pentru exportator;
 revocabil: acreditivul poate fi modificat sau anulat unilateral deoarece nu conţine menţiunea expresă ”irevocabil”;
 transmisibil: vânzătorul (exportatorul), în calitate de beneficiar al acreditivului, doreşte să transmită dreptul său de
creanţă altei persoane fizice sau juridice şi autorizează banca să efectueze plata persoanei al cărei nume se
menţionează în acreditiv. Transferul se poate face o singură dată, iar cheltuielile de transfer sunt suportate de către
exportator (beneficiarul iniţial).
 netransmisibil: în acreditiv se menţionează numai numele exportatorului;
 divizibil: suma de încasat se împarte între beneficiar şi alte persoane indicate de acesta;
 indivizibil: suma prevăzută în acreditiv poate fi încasată numai de către exportator;
 utilizabil total sau parţial: sumele prevăzute în acreditiv pot fi încasate de către exportator într-o singură tragere
sau în mai multe trageri; o variantă pentru livrarea în tranşe a mărfurilor este acreditivul revolving care se deschide
iniţial pentru o singură tranşă a livrării, urmând ca banca să îl reîncarce (reîntregească) automat pentru fiecare nouă
tranşă de livrări;
 cu clauză roşie: este utilizat în cazul unor tranzacţii care presupun acordarea unui avans de către importator ca
parte din încasările ulterioare totale ale exportatorului, avans necesar pentru procurarea materiilor prime, materialelor,
angajarea forţei de muncă etc. Reprezintă o formă de finanţare pentru care importatorul poate solicita exportatorului o
anumită garanţie până la livrarea mărfurilor şi depunerea documentelor respective.
 back-to-back: acreditivul deschis de către unul dintre parteneri, în calitate de importator, se bazează pe un alt
acreditiv deschis în favoarea sa, în calitate de exportator. Se utilizează în tranzacţiile comerciale duble (importuri
pentru reexport).

3. Incasso-ul documentar

Reprezintă modalitatea prin care transmiterea plăţii de la cumpărător (importator) la vânzător (exportator) se
realizează numai după ce cumpărătorul este anunţat de banca sa în legătură cu sosirea documentelor care atestă
expedierea mărfurilor de către vânzător. Derularea operaţiunilor pe bază de incasso documentar se realizează conform
prevederilor Camerei Internaţionale de Comerţ din Paris.
Incasso-ul documentar este o modalitate de plată simplă şi puţin costisitoare. Serviciile prestate de băncile
implicate sunt ieftine deoarece nu angajează răspunderea lor, iar importatorul nu este în situaţia de a-şi imobiliza
mijloace băneşti (ca în cazul acreditivului).
Părţile implicate în derularea unui incasso documentar sunt:
- exportatorul care este emitentul ordinului de încasare sau remitentul documentelor;
- banca exportatorului (bancă remitentă);
- banca importatorului care realizează plata la prezentarea documentelor;
- importatorul (trasul).

Mecanismul derulării unui incasso documentar presupune parcurgerea următoarelor etape:

Exportator
Importator

Banca exportatorului Banca importatorului

(banca remitentă) (banca plătitoare)

1 = încheierea contractului internaţional de vânzare/cumpărare cu plata prin incasso;

2 = expedierea mărfii;
3 = remiterea documentelor de către exportator la banca sa şi a ordinului de încasare;
4 = remiterea documentelor la banca importatorului;
5 = notificarea importatorului cu privire la sosirea documentelor;
6 = avizarea plăţii de către importator;
7 = remiterea documentelor către importator şi ridicarea mărfii de către importator;
8 = efectuarea plăţii din contul importatorului în contul exportatorului;
9 = avizarea exportatorului de către banca sa cu privire la încasarea documentelor.

Formele incasso-ului sunt:

- incasso simplu: este un incasso de documente financiare neînsoţite de documente comerciale;

- incasso documentar: este un incasso de documente comerciale însoţite sau nu de documente financiare.

Documentele financiare includ cambii, bilete la ordin, cecuri, chitanţe etc., iar documentele comerciale sunt
reprezentate de facturi, documente de transport, de proprietate etc.

Dezavantajele pe care acreditivul le prezintă pentru exportator sunt:

- marfa este livrată de către vânzător (exportator) pe adresa cumpărătorului (importatorului) fără nici o garanţie de
plată. Totuşi, importatorul nu va putea intra în posesia mărfii fără să achite contravaloarea acesteia. Însă, dezavantajul
pentru exportator apare în caz de neplată a mărfii deoarece aceasta trebuie returnată sau depozitată în vederea găsirii
unui alt client (ceea ce determină cheltuieli suplimentare pentru exportator).
- întârzierea încasării valutei cu timpul necesar circuitului bancar al documentelor datorită faptului că întotdeauna
incasso-ul documentar este domiciliat în ţara cumpărătorului. În această perioadă, deşi exportatorul a livrat marfa, nu
poate încasa preţul ei şi se poate considera că exportatorul a acordat importatorului un credit gratuit. Trebuie remarcat
faptul că exportatorul încasează preţul mărfii vândute cu o anumită întârziere de la data expedierii, faţă de
posibilitatea oferită de acreditivul documentar (de a încasa preţul la scurt timp de la expediere).
- băncile nu răspund de întârzierile sau pierderile care pot apare în timpul transmiterii mesajelor sau documentelor;
- costul protestului în instanţă şi al altor acţiuni de judecată poate fi foarte ridicat;
- riscul pierderii mărfurilor;
- riscul diminuării încasării ca urmare a deprecierii mărfurilor în perioada de întârziere, apariţia unor cheltuieli
suplimentare (pentru manipulare, staţionare, protejare marfă, redirecţionare) sau deprecierea valutei în care are loc
încasarea exportului.
Totuşi, incasso-ul documentar îi asigură vânzătorului o protecţie net superioară celei date de o simplă factură, dar
mai slabă decât cea asigurată de acreditivul documentar.

Avantajele exportatorului la utilizarea incasso-ului se referă la:

- decontarea este mai sigură decât plata din cont deschis sau prin ordin de plată;
- finanţarea operaţiunii de export poate fi obţinută prin utilizarea de cambii;
- în caz de neplată a mărfurilor exportate, exportatorul poate protesta în instanţă;
- băncile pot acorda reduceri pentru comisioane şi dobânzi ce sunt aplicate asupra valorii facturate;
- exportatorul are un anumit grad de siguranţă deoarece documentele sunt transmise prin canal bancar.

Exportatorul recurge la folosirea acestei modalităţi de plată în următoarele situaţii:

 există încredere în bonitatea importatorului care este recunoscută pe plan mondial, iar importatorul, pentru
economisirea cheltuielilor bancare, insistă pentru decontarea contractului în acest fel;
 marfa este greu vandabilă, se valorifică la preţuri mici, cu profit scăzut, al cărui nivel s-ar reduce şi mai mult dacă
ar interveni costuri bancare ridicate;
 situaţia politică, economică, monetară a ţării cumpărătorului este stabilă;
 mărfurile pot fi uşor vândute pe teritoriul ţării importatorului, în cazul în care acesta le refuză.

Măsurile de evitare / atenuare a riscurilor implicate de utilizarea incasso-ului ca modalitate de plată de către
exportator au în vedere:
- includerea în contract a unor clauze de garantare a plăţii (scrisori de garanţie bancară);
- apelarea la operaţiunea de vinculare (expedierea mărfurilor pe numele unui tranzitor care o va elibera către
importator numai dacă acesta face dovada plăţii ei);
- utilizarea incasso-ului numai în relaţiile cu parteneri cunoscuţi, siguri şi cu bonitate ridicată;
- mărfurile să fie bine cotate pe piaţă, cu preţuri competitive care să sporească interesul importatorului;
- includerea în preţul mărfii a unei marje acoperitoare echivalentă cu dobânda pe perioada estimată întârzierii la
plată;
- derularea în paralel de contracte comerciale cu mărfuri similare pe aceeaşi piaţă.

În ceea ce îl priveşte pe importator, utilizarea incasso-ului documentar ca modalitate de plată generează o serie de
avantaje, printre care:

- este mai puţin costisitor (comparativ de exemplu cu acreditivul documentar);

- importatorul este scutit de plata eventualelor comisioane bancare (ele sunt suportate de către exportator);
- nu este obligat să imobilizeze fonduri pentru plata mărfurilor;
- are posibilitatea de amânare a plăţii până la sosirea mărfurilor.

Însă, şi pentru importator pot apare dezavantaje la utilizarea incasso-ului. Astfel, el:
- nu are garanţia că mărfurile vor sosi la timp;
- plăteşte marfa fără garanţia că aceasta corespunde cantitativ şi calitativ clauzelor contractuale.

4. Ordinul de plată

Reprezintă dispoziţia dată de o persoană (ordonator) unei bănci de a plăti o sumă determinată în favoarea unei alte
persoane (beneficiar) în vederea stingerii unei obligaţii băneşti provenind dintr-o relaţie directă între ordonator şi
beneficiar. Plata se realizează prin transfer bancar care poate fi:
- remitere de valută efectivă de la banca emitentă la banca corespondent;
- (cel mai adesea) virament interbancar ce constă în trecerea unei sume de bani din contul unui ordonator în contul
unei persoane beneficiare. Aceste operaţiuni se pot face între conturi existente la aceeaşi bancă sau la bănci
diferite, economisindu-se astfel timp în derularea operaţiunilor de plată/încasare.
În relaţiile comerciale internaţionale utilizarea ordinului de plată este foarte rar întâlnita fiind, de regulă, evitată ca
urmare a riscului de revocare pe care îl prezintă. Această modalitate se întâlneşte mai frecvent în operaţiunile
necomerciale (achitarea cheltuielilor de transport, a taxelor vamale etc.), iar în cazul operaţiunilor comerciale se
utilizează mai ales pentru plata avansurilor şi a ratelor.

Părţile implicate în derularea ordinului de plată sunt:

 ordonatorul: este cel care iniţiază operaţiunea şi efectuează plata, stabileşte condiţiile plăţii, constituie un
provizion bancar în vederea plăţii şi poate în orice moment să revoce plata până în momentul efectuării ei;
 beneficiarul: este cel în favoarea căruia se face plata şi care trebuie să se conformeze condiţiilor prevăzute în
ordinul de plată (până în momentul plăţii el nu are certitudinea încasării sumei);
 băncile care intervin în derularea operaţiunii.

Mecanismul derulării plăţii prin OP:

Beneficiar Ordonator

Banca plătitoare Banca ordonatoare

1 = existenţa unei obligaţii de plată;

2 = emiterea ordinului de plată;
3 = instrucţiuni privind efectuarea plăţii prin ordin de plată;
4 = notificarea beneficiarului cu privire la încasarea prin ordin de plată;
5, 6 = prezentarea documentelor de către beneficiar şi efectuarea plăţii către acesta de către banca plătitoare;
7, 8 = transmiterea documentelor către banca ordonatoare şi efectuarea de către aceasta a plăţii prin ordin de plată;
9, 10 = remiterea documentelor către ordonator şi plata acestora către banca ordonatoare.

Pentru creşterea garanţiei de plată în cazul utilizării ordinului de plată, exportatorul poate:
 pretinde o scrisoare de garanţie bancară;
 trimite documentele însoţite de o cambie la vedere, echivalentă cu valoarea datoriei cumpărătorului;

 expedia marfa pe adresa unei bănci agreate de banca exportatorului (după obţinerea acordului acesteia) sau a unui
depozit de mărfuri din staţia de destinaţie, cu indicaţia ca marfa să fie eliberată numai contra dovezii de efectuare a
plăţii (procedeu cunoscut ca operaţiune de vinculaţie);
 solicita importatorului plata unui avans din care să poată acoperi eventualele cheltuieli de rambursare sau
depozitare a mărfii.

5. Scrisoarea de credit

Este o modalitate tehnică de plată şi o garanţie de plată, emisă de o bancă, din dispoziţia şi pe contul
ordonatorului (în multe cazuri acesta fiind cumpărătorul). Plata se face numai contra documentelor stipulate în
scrisoarea de credit. Scrisoarea de credit poate fi la ordin sau la purtător, ceea ce îi dă dreptul beneficiarului să o
transfere unui terţ.
În practica internaţională scrisoarea de credit poate fi:
- simplă atunci când este emisă de o bancă şi adresată unei alte bănci;
- circulară în situaţia în care este adresată mai multor bănci, cu menţiunea că prezentatorul scrisorii poate încasa, în
calitate de beneficiar, în întregime sau în tranşe suma specificată în schimbul unei chitanţe.
 Faţă de acreditiv, scrisoarea de credit prezintă următoarele particularităţi:
 scrisoarea de credit nu cade integral sub incidenţa regulilor şi uzanţelor instituite de Camera de Comerţ şi
Industrie din Paris (cum este cazul acreditivului);
 este trimisă direct de banca emitentă beneficiarului;
 dacă beneficiarul doreşte să fie convins de notorietatea băncii emitente şi de autenticitatea semnăturilor, se va
adresa unei bănci cunoscute;
 beneficiarul se poate adresa oricărei bănci din ţara sa dacă banca emitentă este o bancă de prim rang.

Procedura de realizare a plăţii prin scrisoare de credit cuprinde etapele:

Ordonator Beneficiar
(cumpărător) (vânzător)

Banca Banca corespondentă

ordonatorului (banca plătitoare)

1 = existenţa unei relaţii de comerţ exterior între cele două părţi;

2 = ordonatorul dă băncii sale dispoziţie de deschidere a unei scrisori de credit comercial în favoarea
vânzătorului;
3 = emiterea scrisorii şi expedierea sa de către banca ordonatorului către beneficiar (însoţită de o cambie şi cu
menţionarea documentelor care trebuie prezentate pentru încasarea mărfii expediate);
4 = expedierea mărfii;
5 = remiterea de către vânzător a cambiei trasă asupra băncii emitente şi a documentelor necesare unei bănci
corespondente;
6 = plata vânzătorului;
7 = remiterea documentelor de către banca plătitoare către banca emitentă;
8 = expedierea documentelor de la banca emitentă către cumpărător;
9 = efectuarea plăţii documentelor de către cumpărător.
Plata prin scrisoare de credit comercială are la bază o tehnică mai suplă decât tehnica de realizare a acreditivului.
Totuşi, dacă beneficiarul doreşte să obţină garanţii cu privire la autenticitatea semnăturilor şi notorietatea băncii
emitente, supleţea dispare şi tehnica scrisorii de credit se apropie de tehnica acreditivului.

6. Plata în cont deschis

Se realizează prin trimiterea de către vânzător a mărfurilor către cumpărător împreună cu factura de plată. Dacă
există documente de proprietate asupra mărfii, aceste documente sunt şi ele trimise direct importatorului. Vânzătorul
lucrează pe bază de încredere, el pierzând controlul asupra încasării preţului imediat ce realizează expedierea
mărfurilor deoarece mărfurile intră în posesia cumpărătorului şi plata lor devine incertă.
Cu tot acest mare risc, condiţia “cont deschis” se utilizează pe scară largă în comerţul dintre firmele cu relaţii
tradiţionale şi cele cu reputaţie internaţională. Este sistemul cel mai puţin costisitor deoarece documentele sunt
transmise direct de la exportator la importator fără a se mai folosi serviciile bancare.
Procedura desfăşurării unei relaţii prin efectuarea plăţii în cont deschis presupune etapele:
 Exportator Importator

Expeditor
internaţional

1 = existenţa unei relaţii de import/export între cele două părţi;

2 = încheierea unui contract de expediţie cu o firmă specializată urmată de remiterea mărfii de către exportator;
3 = înmânarea documentelor de transport (conosament) exportatorului;
4 = trimiterea către importator a documentelor de transport şi a altor documente prevăzute în contract în vederea
încasării mărfii;
5 = expeditorul internaţional îl notifică pe importator cu privire la sosirea mărfurilor;
6 = eliberarea mărfii în schimbul documentului de transport original (conosament);
7 = efectuarea plăţii mărfii de către importator.

Riscurile exportatorului în cadrul acestei modalităţi de plată sunt:

 riscul la cumpărător: se mai numeşte şi riscul creditului şi este generat de insolvabilitatea sau reaua voinţă a
cumpărătorului în efectuarea plăţii;
 riscul de ţară: guvernul ţării importatorului poate introduce legi care să împiedice efectuarea plăţilor în valută;
 riscul de tranzit: este posibil ca mărfurile să se deterioreze pe parcursul transportului internaţional când acesta se
efectuează pe distanţe mari.

Reducerea riscurilor exportatorului se poate face prin:

 în cazul riscului la cumpărător: se pot solicita rapoarte asupra bonităţii cumpărătorului sau vânzătorul poate
încheia o operaţiune de asigurare împotriva riscului de neplată ce poate proveni de la cumpărător;
 în cazul riscului de ţară: se poate face apel la rapoartele băncilor sau instituţiilor specializate cu privire la starea
economico-financiară a ţării respective şi la solvabilitatea firmelor cumpărătoare potenţiale. Calea cea mai sigură este
asigurarea împotriva riscului determinat de restricţii valutare la companii guvernamentale create special pentru acest
domeniu sau la companii particulare.
 în cazul riscului de tranzit: reducerea riscului se poate realiza prin încheierea unui contract de asigurare la
companiile specializate atunci când condiţia de livrare îl obligă pe exportator să suporte riscul de transport până la
punctul în care riscul trece asupra importatorului.

7. Compensaţiile şi acordurile de barter

Compensaţiile reprezintă schimburi de mărfuri şi prestaţii de servicii între doi sau mai mulţi agenţi economici din
ţări diferite pe baza relaţiei marfă pentru marfă, serviciu pentru serviciu, fără folosirea monedei ca mijloc de plată.
Compensaţiile se practică pe scară largă în perioadele de criză internaţională, în condiţiile unei lipse de lichiditate
internaţională, ca urmare a recesiunii economice marcată de o criză mondială generalizată. Statele care practică de
obicei aceste compensaţii sunt ţări slab dezvoltate, duc lipsă de lichiditate internaţională, au monede neconvertibile
sau cu convertibilitate limitată, au datorii valutare ridicate etc.
Barterul (trocul) reprezintă forma cea mai veche a compensaţiilor existând dinaintea apariţiei banilor. Apare sub
forma unei compensaţii globale realizată la nivel de grupe de agenţi economici aparţinând uneia sau mai multor
ramuri economice. De regulă, barterul se realizează pe baza unor acorduri încheiate între instituţii specializate şi la
nivel interguvernamental derulându-se de obicei, pe termene scurte (sub 1 an).
Barterul se mai numeşte şi cliring pe termen scurt şi reprezintă o tranzacţie comercială care constă în schimbarea
de bunuri şi servicii de valoare egală fără utilizarea mijloacelor de plată şi de credit şi fără antrenarea în relaţie a
sistemului bancar.
 Compensaţiile pot fi clasificate după mai multe criterii, însă cele mai întâlnite forme au în vedere împărţirea în
compensaţii particulare (individuale) şi compensaţii globale.
 Compensaţiile particulare pot fi simple şi progresive (care la rândul lor sunt bilateral lărgite, triunghiulare,
multiple)
 Compensaţiile globale le întâlnim sub formă de barter şi cliring (bilateral sau multilateral).
Compensaţiile particulare sunt tranzacţii încheiate între firme individuale din ţări diferite, tranzacţii care privesc
schimburile de mărfuri şi/sau servicii.
Compensaţiile simple apar ca tranzacţii între agenţi economici din două ţări, fiecare acţionând atât în calitate de
exportator, cât şi de importator. Valorile celor două livrări de mărfuri sunt egale, compensându-se reciproc.
Compensaţiile progresive bilateral lărgite presupun participarea a doi sau mai mulţi parteneri din fiecare ţară, ca
parteneri de export şi de import.
Marfa circulă între cele două ţări, iar decontările se fac în interiorul fiecăreia dintre acestea, între parteneriii care apar
în calitate de vânzători şi cumpărători atât în relaţiile externe, cât şi în cele interne.
Exportatorul dintr-o ţară va primi contravaloarea mărfii exportate de el de la importatorul din propria ţară, în
monedă naţională, nefiind necesară circulaţia valutară între cele două ţări.
Compensaţiile triunghiulare şi în lanţ presupun participarea unor agenţi economici din trei sau mai multe ţări,
livrarea mărfii între participanţi luând forma unui circuit închis. La fel are loc şi stingerea obligaţiilor de plată,
evitându-se decontările valutare externe.
Compensaţiile progresive sunt mai elastice decât cele simple deoarece în condiţiile participării mai multor agenţi
economici din aceeaşi ţară sau din alte ţări se poate realiza mai uşor consensul partenerilor asupra mărfurilor care
urmează să facă obiectul operaţiunilor.
Compensaţii globale sub forma operaţiunii de barter prezintă următoarele particularităţi:
- schimbul de mărfuri se realizează pe baza unui singur contract care conţine prevederi referitoare la ambele fluxuri
de mărfuri (export şi import);
- mărfurile care fac obiectul schimburilor nu se facturează în valute convertibile, deci nu are loc un transfer valutar;
- schimbul de mărfuri are loc simultan sau la intervale foarte scurte de timp.
Alături de barter, cliringul reprezintă acorduri între două sau mai multe ţări pentru o compensare globală de
servicii reciproce cu excluderea parţială, cel mai adesea totală, a transferului valutar pe o perioadă determinată de
timp, de obicei 1 an.
La baza compensaţiilor globale prin cliring se află în mod obligatoriu un acord interguvernamental în care se
stipulează:
- data intrării în vigoare a acordului de cliring;
- perioada de valabilitate;
- instituţiile care se ocupă în fiecare ţară de îndeplinirea obligaţiilor respective;
- plăţile admise a fi efectuate prin cliring (comerciale, necomerciale, accesorii);
- deschiderea conturilor de cliring etc.

Compensaţiile, ca modalitate de plată, prezintă o serie de avantaje printre care:

- sprijinirea comerţului exterior în cazul lipsei de lichiditate valutară;
- contribuţia la echilibrarea balanţei de plăţi externe;
- promovarea exportului de produse indigene, insuficient solicitate pe piaţa externă;
- desfacerea la export a unei părţi din producţia investiţiilor realizate în cooperare cu firmele străine etc.

Însă, alături de avantaje, compensaţiile implică şi anumite dezavantaje, astfel:

- influenţarea negativă a nivelului calitativ al producţiei deoarece partenerii îşi fac concesii reciproce de calitate şi
nivel tehnic;
- izolarea monedei naţionale de monedele ţărilor dezvoltate, ceea ce duce la imposibilitatea comparării reale a
preţurilor interne cu cele mondiale, rezultate ca urmare a confruntării cererii cu oferta;
- influenţarea negativă a preocupărilor pentru creşterea productivităţii muncii datorită faptului că părţile
contractante consimt în mod tacit să îşi subvenţioneze reciproc, prin preţurile practicate, costurile determinate de o
productivitate a muncii scăzută în raport cu productivitatea muncii medii pe scară mondială etc.
 BALANŢA DE PLĂŢI EXTERNE

1. Fundamentarea echilibrului valutar cu ajutorul Balanţei de plăţi externe

Activitatea financiar-valutară a unei ţări determină numeroase operaţiuni care influenţează mărimea venitului
naţional (în sens de creştere sau de scădere). Orice ţară este interesată în menţinerea unui echilibru economic general
prin urmărirea celor trei laturi componente ale sale şi anume:
- echilibrul financiar
- echilibrul monetar
- echilibrul valutar

 Echilibrul financiar reflectă egalitatea existentă între resursele financiare necesare pentru realizarea unor obiective
stabilite şi posibilităţile efective de procurare a acestor resurse;
 Echilibrul monetar se realizează prin existenţa unui raport optim între masa monetară în circulaţie şi nevoile
băneşti ale circulaţiei pentru efectuarea normală a tuturor operaţiunilor în cadrul echilibrului economic general;
 Echilibrul valutar constă în egalitatea dintre încasările şi plăţile în valută ale unei ţări, pe o anumită perioadă.
Acest echilibru rezultă din echilibrul economic intern fiind influenţat de calitatea şi volumul producţiei, de evoluţia
preţurilor interne şi externe, de fluctuaţiile valutelor implicate, de volumul creditelor primite şi al celor acordate.

Echilibrul valutar poate fi:

- parţial - pentru o anumită categorie de operaţiuni sau raportat numai la două sau un grup de ţări;
- total - ca egalitate generală a încasărilor şi plăţilor în valută.
Calitatea echilibrului valutar constă în realizarea lui prin cât mai puţine credite primite. Trebuie realizat astfel
încât să permită importul de materii prime, servicii etc. fără un consum prea mare de valută sau produs social.
La nivelul economiei naţionale, decizia financiar-monetară se realizează sub forma balanţei de plăţi externe.
Aceasta reprezintă (potrivit definiţiei Fondului Monetar Internaţional) un tablou statistic sub formă contabilă care
înregistrează sistematic ansamblul fluxurilor reale, financiare şi monetare intervenite între rezidenţii unei economii şi
restul lumii, în cursul unei perioade de timp, de regulă un an.
Balanţa de plăţi externe lucrează cu fluxuri şi stocuri, urmărind evenimentele economice pe parcursul unei
perioade de referinţă şi nu cu solduri economice existente la un moment dat.
În relaţiile economice internaţionale, situaţia Balanţei de plăţi externe este factorul de orientare a politicii externe
a statului respectiv, precum şi a politicilor celorlalte state faţă de acest stat. Balanţa de plăţi oglindeşte forţa
economică a ţării respective, starea şi amploarea tranzacţiilor sale economice cu celelalte ţări, sănătatea economiei
naţionale, credibilitatea acelei ţări faţă de alte ţări.

2. Clasificarea balanţelor de plăţi

Printre cele mai utilizate tipuri de balanţe de plăţi sunt de menţionat:

- balanţa de plăţi globală a unei ţări cu restul lumii;

- balanţa de plăţi regională a unei ţări cu un grup de ţări sau o zonă valutară;
- balanţa de plăţi bilaterală a unei ţări cu o altă ţară;
- balanţa de plăţi program, ca balanţă de tip previzional în care se înregistrează anual sursele şi necesităţile de valută
pe care se pot baza autorităţile valutare în politica lor comercială curentă şi de perspectivă anuală.
În cadrul balanţei de plăţi program se calculează necesităţile anuale previzionate pentru investiţii şi pentru
consum, precum şi disponibilităţile prevăzute a se realiza din surse cu caracter regulat (export, investiţii străine).
Diferenţa dintre disponibilităţi şi necesităţi urmează a se acoperi din credite externe.
- balanţa de piaţă cuprinde numai tranzacţiile în legătură cu piaţa valutară pe perioade mai scurte, de regulă, pe
trimestre.
În activul său se înscriu ofertele de mijloace de plată străine corespunzătoare cererilor de mărfuri şi servicii la
export, precum şi previziunile de încasări din donaţii străine, acţiuni etc. (tranzacţii autonome care vor genera încasări
efective în valută în perioada respectivă).
În pasiv se înscriu cererile de valută prezentate de importatori, cererile de valută ale investitorilor, donatorilor etc.
(tranzacţii autonome ce vor necesita plăţi efective în valută).
- balanţa de conturi cuprinde totalitatea operaţiunilor de decontări internaţionale ale unei ţări efectuate sau de efectuat
într-o anumită perioadă. Ea poate fi:
 balanţă de conturi dinamică: se întocmeşte pe perioade de până la un an şi cuprinde totalitatea creanţelor şi
obligaţiilor de plată rezultate din schimbul comercial, din prestaţii de servicii şi din alte relaţii economice cu
străinătatea, născute în perioada respectivă, inclusiv cele restante din perioade anterioare exigibile în perioada
curentă, plătite până la data întocmirii balanţei;
 balanţă de conturi statică: cuprinde toate creanţele şi obligaţiile internaţionale de plată determinate la un moment
dat, indiferent de data exigibilităţii lor.
În timp ce balanţa de conturi dinamică se suprapune cu balanţa de plăţi externe dintr-o perioadă expirată, balanţa
de conturi statică ilustrează toate creanţele şi obligaţiile de plată în relaţiile cu străinătatea, nestinse, constatate la un
moment dat, indiferent de termenul la care urmează a fi plătite.

3. Structura Balanţei de plăţi externe

Balanţa de plăţi operează cu o serie de noţiuni specifice:

 Tranzacţiile evidenţiate în balanţa de plăţi externe sunt:

 schimburi: presupun furnizarea de către un partener a unei valori economice contra unei valori echivalente
(operaţiuni cu mărfuri, servicii, venituri, profituri, dobânzi etc.);
 transferuri: presupun furnizarea de către un partener a unei valori economice fără a primi o valoare echivalentă
(ajutoare, moşteniri, donaţii etc.);
 migrări: mutări de persoane dintr-o economie în alta împreună cu tot activul şi pasivul de care dispun;
 tranzacţii estimate: nu au la bază fluxuri reale.
 Teritoriul economic al unei ţări în care au loc tranzacţiile nu corespunde exact cu teritoriul din interiorul graniţelor
statului. Pot exista porţiuni de teritoriu economic în afara graniţelor statului, dar şi zone economice străine în
interiorul lor (exemplu: zonele libere - zonele în care instituţii, companii din alte ţări primesc autorizaţia de a
funcţiona cu anumite facilităţi vamale şi fiscale).
 Conceptul de rezident face distincţia, din punct de vedere valutar, între diferitele persoane fizice şi juridice. Acest
concept include persoanele fizice cetăţeni ai ţării respective, precum şi persoanele juridice înregistrate sau autorizate
să funcţioneze în ţara respectivă.
Acest concept este necesar deoarece operaţiunile valutare permise de băncile centrale ale fiecărei ţări şi luate în
considerare la întocmirea balanţei de plăţi externe sunt numai acelea care au loc între un rezident şi un nerezident.
 Conceptul evaluării şi al momentului de înregistrare
 evaluarea fluxurilor înregistrate în balanţa de plăţi externe se face la preţul pieţei, respectiv sub forma unei sume
de bani pe care un potenţial cumpărător ar fi dispus să o plătească pentru a achiziţiona ceva de la un eventual
vânzător, când ambele părţi sunt independente şi nu există alte consideraţii decât cele comerciale;
 momentul înregistrării tranzacţiilor este cel al schimbului de proprietate şi nu cel al plăţii.
 Sistemul dublei înregistrări: la întocmirea balanţei de plăţi externe fiecare tranzacţie este evidenţiată prin două
fluxuri de sens contrar ce au aceeaşi valoare. Astfel, suma intrărilor pozitive este identică cu suma intrărilor negative
(ieşiri), soldul net al balanţei de plăţi externe fiind întotdeauna zero.

Prin posturile înscrise în balanţa de plăţi se evidenţiază nivelul valoric al următoarelor tipuri de activităţi
financiar-valutare pe plan internaţional:
- activitatea economică (import/export de bunuri şi servicii);
- activitatea financiară (mişcări de capitaluri pe termen lung sau definitive);
- activitatea de creditare (mişcări de capitaluri pe termen scurt sau restituibile);
- activitatea monetară (mişcări de sume în devize sau valute).
Balanţa de plăţi externe este întotdeauna echilibrată prin participarea celor patru tipuri de activităţi. Starea de
balanţă activă sau pasivă rezultă din modul în care se face echilibrarea.
Balanţa este activă atunci când veniturile (încasările) depăşesc cheltuielile şi pasivă când veniturile sunt mai mici
decât cheltuielile. În primul caz, balanţa se încheie cu un surplus, iar în al doilea caz cu un deficit. Dezechilibrul cel
mai mare al unei balanţe de plăţi provine din dezechilibrul schimburilor comerciale.

În scopul asigurării compatibilităţii internaţionale, structura simplificată a balanţei de plăţi externe are în vedere
următoarele componente:
I) Contul curent (A+B+C)
A. Bunuri şi servicii
- bunuri FOB (export/import)
- servicii
B. Venituri
 C. Transferuri curente
II) Contul de capital şi financiar (A+B)
A. Contul de capital
B. Contul financiar
- investiţii directe
- investiţii de portofoliu
- alte investiţii de capital
- rezerva oficială
- conturi în tranzit
- conturi de cliring (barter)
- active de rezervă
III) Erori şi omisiuni

Bunuri = încasări/plăţi pentru exportul/importul de diferite

bunuri
= plăţi pentru bunuri trimise/primite din/în străinătate
= tranzacţii cu aur între rezidenţi şi nerezidenţi
Servicii = încasări/plăţi pentru servicii de transport, turism,
asigurări, comunicaţii, construcţii, servicii financiare,
informatice, sport, cultură etc.
Venituri = salarii, indemnizaţii pentru munca depusă în
străinătate, venituri din investiţii directe, dividende,
profituri, dobânzi cuvenite
Transferuri = subvenţii primite sau acordate pentru susţinerea
curente bugetului
= taxe, impozite, burse şcolare, pensii, donaţii,
moşteniri, premii literare, artistice etc.
Contul de capital = alocaţii pentru investiţii destinate formării unui
capital în ţara beneficiară
= transferuri de creanţe şi angajamente
= achiziţionarea de brevete, mărci de fabrică etc.
Investiţii directe = investiţii directe ale rezidenţilor în străinătate
= investiţii directe ale nerezidenţilor în ţara respectivă
Investiţii de = creanţe deţinute de rezidenţi asupra nerezidenţilor
portofoliu = angajamente ale rezidenţilor faţă de nerezidenţi
Alte investiţii de = documente de export/import în curs de decontare
capital = împrumuturi şi credite
= numerar, depozite, cecuri, alte pasive şi active pe
termen scurt, mediu şi lung
= credite şi împrumuturi de la Fondul Monetar
Internaţional
Rezerva oficială = aur, valute convertibile, disponibilităţi în DST,
mijloace de plată cu circulaţie internaţională şi titluri
uşor transformabile în valută
Conturi în tranzit = sume a căror provenienţă sau destinaţie este în curs
de stabilire
Conturi de = operaţiuni de cliring, barter, compensaţii, cooperări
cliring/barter
Erori şi omisiuni = modificări de creanţe şi angajamente active sau
pasive care nu se regăsesc în alte capitole

Nevoia de finanţare la nivelul unei economii se determină ţinând cont de deficitul de resurse generat de
desfăşurarea activităţii persoanelor juridice sau persoanelor fizice din ţara respectivă. În momentul în care o
economie consumă mai mult decât obţine sub formă de venituri, economiseşte mai puţin decât investeşte sau statul
cheltuieşte mai mult decât încasează sub forma impozitelor şi taxelor, apare deficitul. Acesta poate fi acoperit prin
emisiune monetară (este o politică inflaţionistă) sau poate fi finanţat apelându-se la pieţele externe.
Echilibrul valutar este evidenţiat de soldul balanţei de plăţi externe şi de modul de echilibrare al acesteia. Soldul
balanţei de plăţi externe este cel mai puternic influenţat de situaţia balanţei comerciale, componentă a balanţei de
plăţi externe care pune în evidenţă aportul economiei reale la asigurarea echilibrului valutar. Balanţa comercială care
intră în structura contului curent al balanţei de plăţi externe reflectă încasările şi plăţile din exporturi şi respectiv
importurile de mărfuri aferente perioadei pentru care se întocmeşte balanţa.

4. Evaluarea activităţii de import / export

Operaţiile evidenţiate de balanţa comercială se bazează pe evaluarea exporturilor şi importurilor, pe decontarea

acestora şi pun în lumină eficienţa activităţii de import/export la data pentru care se întocmeşte balanţa.
Principalele caracteristici ale evaluării operaţiunilor de export/import reflectate de balanţa comercială sunt:

I EXPORT

1) evaluarea operaţiunilor : internă şi externă

 evaluare internă măsoară rezultatul producerii bunului destinat exportului şi comercializarea acestuia către
partenerul extern. Are la bază preţul intern complet de export care include preţul producătorului, cheltuieli speciale de
export, asigurarea bunurilor exportate, comisioane, cheltuieli de transport până la graniţă (dacă este export FOB).
 evalurea externă se bazează pe preţul extern exprimat în valută şi înscris în contractul internaţional. Preţul extern
poate fi preţ de negociere, preţ de bursă, preţ de deviz, preţ de licitaţie etc.
Pentru asigurarea echilibrului valutar este important ca preţul extern transformat în monedă naţională la cursul
zilei de la data efectuării plăţii să fie acoperitor pentru preţul intern complet de export.
2) modalităţile de decontare a exportului: acestea trebuie să confere siguranţa încasării de valută la export şi să
comporte costuri cât mai mici de utilizare a lor. Din acest punct de vedere, o importanţă deosebită prezintă poziţia
partenerilor în momentul încheierii contractului şi măsura în care ei reuşesc să impună partenerului modalităţile de
plată cele mai convenabile.
3) eficienţa exportului (cel mai important element) este reflectată de raportul efort/efect, respectiv raportul între preţul
intern complet de export şi preţul extern în valută.
Eficienţa exportului este reflectată de numărul de unităţi de monedă naţională ce revin la o unitate de valută.
Indicatorii de eficienţă vor fi comparaţi cu cursul de schimb al monedei naţionale faţă de valuta în care se încasează
exportul.
În general, eficienţa exportului este urmărită şi apreciată prin intermediul indicatorilor:
- cursul de revenire la export

Pret intern complet de export

CR export 
Pret extern

- aportul valutar

AV = Preţ extern în valută – M

Preţul în valută al materiilor prime, materialelor,
forţei de muncă,
combustibililor, încorporate în bunurile destinate
- rata aportului valutar

Pret extern - M
Rav  * 100
Pret extern
Un export este cu atât mai eficient cu cât cursul de revenire la export este mai mic, iar aportul valutar şi rata
aportului valutar sunt mai mari.
- cursul de revenire al aportului valutar

Pret inten complet de export (moneda nationala) - M(moneda nationala)

CRav 
Pret extern (valuta) - M(valuta)

Importanţa acestui indicator decurge din faptul că reflectă eficienţa muncii vii încorporată în produsul exportat şi
măsura în care aceasta este recunoscută prin preţ pe plan internaţional. Exportul este cu atât mai eficient, cu cât CRav
este mai mic.
II IMPORT

1) evaluarea operaţiunilor: externă şi internă

 evaluarea externă se referă la determinarea preţului de import (în valută) înscris în contractul comercial
internaţional;
 evaluarea internă vizează preţul de valorificare pe piaţa internă a produsului importat. Acest preţ este influenţat
de cursul de schimb al monedei naţionale, precum şi de gradul de fiscalitate deoarece în preţul de vânzare pe piaţa
internă se includ impozite indirecte (taxe vamale, accize, TVA).
2) decontarea importului trebuie să se realizeze prin intermediul unor modalităţi de plată cât mai puţin costisitoare şi
care să nu presupună imobilizări importante şi de lungă durată pentru importator.
Din punctul de vedere al importatorului, cea mai preferată modalitate de plată este incasso-ul, dar acesta nu este
acceptat de obicei de către exportator datorită riscurilor pe care le poate presupune. Folosirea modalităţilor de plată
costisitoare dar sigure (acreditiv documentar) influenţează în mod indirect echilibrul valutar.
3) eficienţa la import se determină prin raportul invers între efectul obţinut şi efortul depus - se compară preţul de
valorificare pe piaţa internă a produsului importat cu preţul în valută plătit partenerului extern.
În general, eficienţa importului se apreciază în principal cu ajutorul indicatorului:
- curs de revenire la import

Pret intern de vanzare (moneda nationala)

CR import 
Pret extern (valuta)

Un curs de revenire la import mai mare decât cursul de schimb al monedei naţionale faţă de valuta considerată
reflectă un import eficient. Această interpretare este relativă deoarece preţul de valorificare la intern este puternic
influenţat de comisioanele practicate de o multitudine de intermediari, de adaosul comercial şi de gradul de
fiscalitate.

5. Echilibrul valutar

Într-o accepţiune generală, echilibrul valutar desemnează situaţia de egalitate între încasările şi plăţile în valută,
aferente unei anumite perioade. Într-o accepţiune macroeconomică, echilibrul valutar reprezintă o componentă a
echilibrului economic general, alături de echilibrul bugetar, echilibrul aferent economiei reale, echilibrul monetar. În
viziunea macroeconomică, echilibrul valutar poate fi pus în evidenţă de următoarea relaţie:

Y+M=C+I+X

Y = Produsul Intern Brut

M = Import
C = Consum intern
I = Investiţii
X = Export

Dacă Produsul Intern Brut asigură consumul intern şi investiţiile pe o perioadă de timp determinată, atunci
importul se acoperă integral pe seama exportului.

Dacă: Y=C+I 

M=X RELAŢIA DE ECHILIBRU VALUTAR

Această situaţie este aproape imposibil de atins în practică. Stările de dezechilibru sunt cele mai frecvente.
Dacă Produsul Intern Brut nu acoperă consumul şi investiţiile, se apelează la import care depăşeşte exportul:

Dacă: Y<C+I

M>X DEFICIT DE VALUTĂ

 Această situaţie are consecinţe asupra modalităţii de realizare a echilibrului, apelându-se fie la credite externe, fie
la consumarea rezervei de valută.

Dacă: Y>C+I

M<X EXCEDENT DE VALUTĂ

În această situaţie, efectele asupra situaţiei valutare sunt favorabile.

Producţia internă poate creea condiţiile necesare creşterii exporturilor şi, deci, a încasării suplimentare de valută.
Acest lucru poate influenţa favorabil şi situaţia rezervelor internaţionale nete: încasările suplimentare din exporturi
pot fi folosite pentru cumpărarea de valută şi creşterea rezervei valutare.
Instrumentul adecvat de analiză a echilibrului relaţiilor internaţionale este balanţa de plăţi. Ea arată, prin excedent
sau deficit, când relaţiile economice externe ale unei ţări sunt sau nu în echilibru. Ea indică sursa dezechilibrului,
natura şi mărimea ajustării necesare pentru restaurarea echilibrului. Dezechilibrul balanţei de plăţi poate fi corectat
prin acţiunea unei serii de factori, printre care cursul de schimb, preţurile interne, rata dobânzii, venitul naţional.

6. Necesitatea echilibrării balanţei de plăţi

Asupra balanţei de plăţi externe pot acţiona o serie de factori – de natură endogenă şi exogenă, care determină
destabilizarea ei.
 factori endogeni
Au un rol preponderent în crearea soldului pasiv al balanţei, cu repercursiuni negative asupra puterii de plată în
valută şi, în general, asupra relaţiilor internaţionale ale unei ţări. Un sold pasiv cronic micşorează bonitatea ţării
respective pe plan internaţional şi îi atacă reputaţia.
Printre factorii endogeni se numără:
- întârzieri în darea în exploatare a unor obiective industriale de însemnătate naţională majoră;
- reducerea exportului determinată de calamităţi naturale sau de evenimente fortuite (revoluţii, războaie, greve,
destabilizări politice etc.);
- creşterea neraţională a importului;
- slăbirea calităţii producţiei pentru export;
- reducerea deliberată a unor exporturi în scopul îndestulării pieţei interne sau în scopuri strategice-militare etc.
 factori exogeni
Au un caracter conjunctural şi o acţiune greu de înlăturat fără intervenţia şi sprijinul statului. Printre aceştia se
numără:
- dereglarea preţurilor mondiale pentru produsele cu pondere mare în structura exportului şi importului (prăbuşirea
preţurilor la export sau creşterea exorbitantă a preţurilor la import dereglează echilibrul balanţei de plăţi în sens
negativ);
- restricţiile cantitative şi creşterea taxelor vamale sau de altă natură în ţările importatoare potenţiale (determină
reducerea sau anularea unor exporturi în aceste ţări);
- micşorarea intrărilor de valută ca urmare a fluctuaţiei cursului de schimb valutar;
- influenţa factorilor psihologici şi a mişcărilor speculative de bursă (afectează situaţia monedei naţionale, fluctuaţia
cotaţiei acesteia şi corelaţia dintre preţurile interne şi externe).
Echilibrarea balanţei de plăţi generale se obţine prin compensarea soldurilor active din relaţia cu unele ţări, cu
soldurile pasive din relaţia cu alte ţări, în cadrul aceleiaşi modalităţi de plată. Stingerea soldului pasiv este una din
preocupările de bază ale oricărui stat. În principal, aceasta se face prin:
 sprijinirea producţiei, cu valorificarea superioară pe piaţa externă, în scopul creşterii preţurilor la export şi a
creşterii veniturilor în valute convertibile;
 sprijinirea politicii de investiţii, prin atragerea de capitaluri străine;
 emisiunea de obligaţiuni pe piaţa externă de capital, amortizabile pe termen lung;
 obţinerea de credite de la organisme financiar-valutare internaţionale;
 primirea de ajutoare financiare sau în mărfuri;
 atragerea de credite guvernamentale;
 amânarea restituirii unor credite;
 vânzări de aur şi metale preţioase din rezerva naţională (ca măsură extremă).

Modul în care balanţa de plăţi a unei ţări se echilibrează reprezintă o informaţie deosebit de sensibilă în privinţa
cursului valutar:
 echilibrarea în condiţii de deficit (când echilibrul final se realizează cu contribuţia finanţărilor externe, a folosirii
rezervelor valutare sau a unei părţi din masa monetară internă) determină o reducere a încrederii posesorilor de
monedă a ţării cu balanţă deficitară deoarece apare teama că ţara respectivă nu va putea onora cu mărfuri sumele
proprii existente în afara ţării şi ca urmare va avea loc o depreciere a cursului monedei naţionale;
 echilibrarea în condiţii de excedent (când echilibrul final se realizează cu contribuţia încasărilor din export)
determină o sporire a încrederii în moneda ţării respective din partea agenţilor economici de pe piaţa externă ceea ce
va avea o influenţă favorabilă asupra cursului de schimb al monedei naţionale.
Contul curent este influenţat atât de competitivitatea produselor care fac obiectul tranzacţiilor internaţionale, cât şi
de fluctuaţiile înregistrate de moneda naţională faţă de alte valute. O monedă naţională apreciată faţă de o valută de
referinţă conduce la o sporire a volumului importurilor pe fondul diminuării exporturilor. În condiţiile în care moneda
naţională are o evoluţie cu tendinţă de depreciere, în planul tranzacţiilor internaţionale se înregistrează încurajarea
exporturilor şi diminuarea importurilor.