Jeanna Sava

Jeanna Sava
BUNICII MELE, RESPECT
VOLUMUL I
REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ (1907 – 1916)
PARTEA NEPROFESIONALǍ
(Literatură, Medicină, Igienă, Educaţie, Morală, Hazuri, etc.)
Prin grija şi cu complectări istorice şi adnotări ale

d-lui dr. Alexandru Lindner
Editura Sfântul Ierarh Nicolae

2015
2
ISBN 978-606-30-0174-1
Editura Sfântul Ierarh Nicolae
2015
3
CUPRINS
Câteva informaţii istorice despre unele publicaţii legate de serviciile telegrafice, telefonice şi
poştale din România. ................................................................................................................................................. 14
„Revista Societăţei Corpului Telegrafo-Poştal” ................................................................................ 14
„Jurnalul Telegrafic“ ........................................................................................................................... 14
„Revista Telegrafică, Telefonică şi Poştală” ..................................................................................... 15
CE VOIM? ........................................................................................................................................... 15
„Revista Poştelor, Telegrafelor şi Telefoanelor“ ............................................................................. 16
CINE A FOST JEANNA SAVA ? .......................................................................................................... 18
DECRET nr. 92 din 19 aprilie 1950 pentru naţionalizarea unor imobile .................................... 18
BIOGRAFIE ........................................................................................................................................ 19
STUDII .................................................................................................................................................. 20
ACTIVITATEA PROFESIONALĂ ................................................................................................ 21
CAPITOLUL 1, Anul I, Octombrie 1907― Septembrie 1908 ........................................................... 23
HAZURI .............................................................................................................................................. 23
HAZURI .............................................................................................................................................. 23
DIN MIZERIILE SLUJBAŞILOR .................................................................................................. 24
DIVERSE ............................................................................................................................................. 27
CURIOZITĂŢI ................................................................................................................................... 28
DE TOATE ......................................................................................................................................... 28
SURUGIUL ......................................................................................................................................... 29
O IDILĂ LA TELEFON .................................................................................................................. 31
POŞTAŞUL .......................................................................................................................................... 33
HAZURI .............................................................................................................................................. 35
CAPITOLUL 2, Anul II, Octombrie 1908― Septembrie 1909 .......................................................... 36
MAXIME ŞI CUGETĂRI ................................................................................................................ 36
NOTE VESELE ................................................................................................................................. 37
FRUMUSEŢILE REGLEMENTELOR ........................................................................................ 38
LOGODNICA DIN DEPĂRTARE ............................................................................................... 40
DE TOATE ......................................................................................................................................... 42
MAXIME, CUGETARI, SFATURI ................................................................................................ 42
MAXIME ............................................................................................................................................. 42
NOTE VESELE ................................................................................................................................. 43
SUPRANUMERARUL ...................................................................................................................... 44
DIN ALE MEDICINII ..................................................................................................................... 46
DESPRE CONVERSAŢIE ............................................................................................................. 47
4
MAXIME, CUGETǍRI, ................................................................................................................... 49
DESPRE TEMPERAMENTE ŞI REGIMUL POTRIVIT FIECĂRUIA ............................... 50
FTIZICII .............................................................................................................................................. 52
MAXIME, ŞI CUGETĂRI ............................................................................................................... 53
MAXIME ŞI CUGETĂRI ............................................................................................................... 54
SĂ NU DEZNĂDĂJDUIM ............................................................................................................. 54
DELICTUL DE LENEVIE ÎN NORVEGIA ............................................................................ 56
NOTE VESELE ................................................................................................................................. 57
CUM TREBUIE SA DORMIM? ..................................................................................................... 57
CUM JUDECAM? .............................................................................................................................. 60
DIN HIGIENA ALIMENTARA .................................................................................................... 61
CARE FEMEI SUNT ÎNDREPTĂŢITE SĂ LUCREZE ÎN AFARĂ. .................................... 63
Din viaţa telegrafiştilor/ INSPECŢIA GENERALĂ ................................................................... 65
NOTE VESELE ................................................................................................................................. 73
CURIOZITĂŢI, .................................................................................................................................. 74
D-ALE HIGIENEI/ PIELEA ŞI TRANSPIRAŢIA ................................................................. 76
REŢETE CASNICE .......................................................................................................................... 77
CUNOAŞTEM MAI BINE O FIINŢĂ ASCULTÂNDU-O, DECÂT PRIVINDU-O. ........ 77
LUPTA DUPĂ MODĂ ..................................................................................................................... 78
D-ALE MEDICINII. ......................................................................................................................... 81
DE PRETUTINDENI ŞI DE TOATE .......................................................................................... 83
ANECDOTE ...................................................................................................................................... 84
MAXIME ŞI CUGETǍRI ................................................................................................................ 84
DE TOATE ŞI DE PRETUTINDENI, ......................................................................................... 88
NOTE VESELE. ................................................................................................................................ 90
CAPITOLUL 3, Anul III, Octombrie 1909― Septembrie 1910 ........................................................ 91
PORNIRI URÂTE. ............................................................................................................................ 91
NOTE VESELE ................................................................................................................................. 93
REŢETE FOLOSITOARE, ............................................................................................................. 93
BIBLIOGRAFIE ............................................................................................................................... 93
5
CEVA DESPRE PRIETENIE ........................................................................................................ 94
NOTE VESELE ................................................................................................................................. 96
REŢETE PRACTICE ........................................................................................................................ 98
CELE 13 VIRTUŢI ALE LUI FRANKLIN. ................................................................................. 98
REVELIONUL DIN AUSTERLITZ ............................................................................................ 99
MIROSUL GURII ŞI BOLILE DE STOMAC ........................................................................... 100
MAXIME ŞI CUGETĂRI .............................................................................................................. 103
CELE 7 SFATURI IGIENICE CA SĂ NU ÎMBĂTRÂNIM CURÂND ............................... 103
DIAMANTUL ................................................................................................................................... 103
REŢETE PRACTICE ...................................................................................................................... 104
DIN VIAŢA POETULUI HENRI HEINE ............................................................................... 104
DIN ALE MEDICINII ................................................................................................................. 108
REŢETE PRACTICE ...................................................................................................................... 110
CĂRBUNELE MAŞINII UMANE ............................................................................................... 110
MAXIME SI CUGETARI .............................................................................................................. 112
FILOSOFIA DURERII ................................................................................................................... 112
REŢETE PRACTICE ...................................................................................................................... 114
VIOLETELE .................................................................................................................................... 115
PĂRERI ASUPRA FERICIRII , ..................................................................................................... 118
DIN HIGIENA ALIMENTARA .................................................................................................. 119
ARTA DE A TRĂI (Longevitatea) ................................................................................................ 120
RUGĂCIUNEA UNEI INIMI BUNE. ........................................................................................ 121
O STEA .............................................................................................................................................. 122
ANECDOTE ISTORICE ............................................................................................................... 122
REŢETE FOLOSITOARE ............................................................................................................ 124
REŢETE FOLOSITOARE, ........................................................................................................... 125
DESPRE ANTIPATIE .................................................................................................................... 126
UN PLAN DE VIAŢĂ .................................................................................................................... 127
DIN ALE MEDICINII/ DIETETICA BOLAVILOR ............................................................. 128
INSULA SĂLBATICĂ ..................................................................................................................... 130
6
VARIETĂŢI ...................................................................................................................................... 132
MAXIME ŞI CUGETĂRI, ............................................................................................................. 133
NOTE VESELE ............................................................................................................................... 134
VIAŢA IGIENICA .......................................................................................................................... 134
BINEFACERILE VLEGIATUREI .............................................................................................. 135
AEROPLANELE, GARANŢIA PACII ....................................................................................... 137
MAXIME Şl CUGETĂRI, .............................................................................................................. 140
CAPITOLUL 4, Anul IV, Octombrie 1910― Septembrie 1911 ....................................................... 142
SFATURI IGIENICE ...................................................................................................................... 142
MAXIME ........................................................................................................................................... 142
UN ACCIDENT DE CALE FERATĂ. ....................................................................................... 143
DIN CELE ŞTIUTE DE PUŢINI ................................................................................................ 144
PILDE DE IMITAT ........................................................................................................................ 145
DIN LUNEA INTREAGĂ. ........................................................................................................... 145
ACTUALITĂŢI ............................................................................................................................... 146
DIN ŢARĂ ....................................................................................................................................... 146
HAZURI ........................................................................................................................................... 147
REŢETE FOLOSITOARE ........................................................................................................... 147
FARSĂ DE BIROU. ......................................................................................................................... 148
SFATURI IGIENICE ...................................................................................................................... 150
CURIOZITĂŢI ................................................................................................................................. 150
HAZURI ........................................................................................................................................... 151
CLEVETIREA .................................................................................................................................. 151
MEDICII ............................................................................................................................................ 152
DIN ALE MEDICINII ................................................................................................................... 154
AH! ACEŞTI FUNCŢIONARI P.T.T. ....................................................................................... 156
SPOVEDANIA UNEI URNE ELECTORALE ........................................................................ 157
DIN VIAŢA SLUJBAŞILOR ......................................................................................................... 160
HAZURI, ........................................................................................................................................... 161
DIN CELE ŞTIUTE DE PUŢINI ............................................................................................... 161
FELURIMI ......................................................................................................................................... 162
BUCHETUL DE VIOLETE . ........................................................................................................ 163
D-NUL X … PRIM-MINISTRU. .................................................................................................. 165
7
FELURIMI ......................................................................................................................................... 167
MAXIME SI CUGETĂRI, ............................................................................................................. 168
BUNĂTATEA .................................................................................................................................. 168
FEMEIA FĂRĂ RELIGIE ............................................................................................................. 170
DE-ALE TELEGRAFIŞTILOR , ................................................................................................. 170
REŢETE PRACTICE. ..................................................................................................................... 174
HAZURI ............................................................................................................................................ 174
DREPTATE! ..................................................................................................................................... 175
O LEGĂTURĂ ................................................................................................................................. 177
CARACTER FERICIT .................................................................................................................... 179
MAXIME ŞI CUGETĂRI ............................................................................................................. 180
„SUFLAREA FRATERNITĂŢEI“ ............................................................................................... 180
POLIŢA ............................................................................................................................................. 182
FACULTĂŢI ASCUNSE LA ANIMALE .................................................................................... 185
NOTE HAZLII ................................................................................................................................ 187
SACRIFICIUL ................................................................................................................................... 188
MAXIME Şl CUGETĂRI ............................................................................................................... 190
DE TOATE ...................................................................................................................................... 190
DEVOTAMENTUL ........................................................................................................................ 191
LA GHIŞEUL DE MANDATE, ................................................................................................... 194
ARTA D-A ÎMBĂTRÂNI .............................................................................................................. 195
NOTE HAZLII ............................................................................................................................... 197
CURIOZITĂŢI. ................................................................................................................................ 198
CAPITOLUL 5, Anul V, Octombrie 1911― Septembrie 1912......................................................... 200
LOZUL BLESTEMAT. ................................................................................................................... 200
PUBLICUL ŞI FUNCŢIONARII ................................................................................................. 201
ÎN ŢARA DUMINICII. .................................................................................................................. 202
UN EROU DE 12 ANI ................................................................................................................... 204
CURIOZITĂŢI. ................................................................................................................................ 206
NOTE HAZLII ................................................................................................................................ 209
SFATURI PRACTICE ..................................................................................................................... 210
BUCATA DE PÂINE, ..................................................................................................................... 211
8
REFLECŢIILE UNUI CEASORNIC .......................................................................................... 214
UN MARE INVENTATOR UITAT ............................................................................................ 215
ANECDOTE DIN VIAŢA LUI NAPOLEON ......................................................................... 216
MAXIME ŞI CUGETĂRI. ............................................................................................................. 217
NOTE HAZLII ................................................................................................................................ 218
JUCĂRIA CEA FRUMOASĂ ........................................................................................................ 220
MARGARETA MORUS ................................................................................................................. 222
CELE DOUA DEŞTEPTĂRI ........................................................................................................ 224
SUFLETE ALESE ........................................................................................................................... 225
FEMENISMUL ................................................................................................................................ 228
PRIN FIR SPECIAL, ....................................................................................................................... 230
PETIŢIE FĂRĂ TIMBRU .............................................................................................................. 232
NOTE VESELE ............................................................................................................................... 235
GLUME .............................................................................................................................................. 237
REVERIE .......................................................................................................................................... 237
ÎNTR-UN BIROU DE POŞTă ...................................................................................................... 238
O REŢETĂ PE LUNĂ ................................................................................................................... 240
NOTE VESELE ............................................................................................................................... 241
TRAGEDIA SCUFUNDĂREI „TITANICULUI“. ................................................................... 245
PRIMA IPOTECA. .......................................................................................................................... 251
CURIOZITĂŢI ................................................................................................................................. 254
NOTE VESELE ............................................................................................................................... 254
LA JUDECĂTORUL DE INSTRUCŢIE .................................................................................... 255
CURIOZITĂŢI PERSONALE ..................................................................................................... 259
COLINA ............................................................................................................................................ 263
NOTE VESELE ............................................................................................................................... 266
CURIOZITĂŢI ................................................................................................................................. 267
MAXIME Şl CUGETĂRI .............................................................................................................. 268
NOTE VESELE ............................................................................................................................... 268
9
SECRETUL LOGODNICULUI ................................................................................................... 269
VIAŢA SIMPLĂ ............................................................................................................................... 273
AMABILITATEA ............................................................................................................................. 274
PLANTELE DE PRADĂ ............................................................................................................... 276
ÎN INFINIT ...................................................................................................................................... 278
LUCRURILE CARE VORBESC ................................................................................................... 280
CUM DEVINE CINEVA MILIONAR ....................................................................................... 281
CURIOZITĂŢI ................................................................................................................................. 283
CAPITOLUL 6, Anul VI, Octombrie 1912― Septembrie 1913 ...................................................... 285
AMBIŢIUNEA ................................................................................................................................. 285
NOTE VESELE ............................................................................................................................... 286
CURIOZITĂŢI ................................................................................................................................ 286
NOTE VESELE ............................................................................................................................... 288
CAUZE MICI, EFECTE MARI ................................................................................................... 288
SĂ FIM MILOŞI CU SĂRACII ..................................................................................................... 290
NOTE VESELE ............................................................................................................................... 292
O CĂSNICIE MODERNĂ .......................................................................................................... 292
PRIMA JUCĂRIE ............................................................................................................................. 296
CU UN SFERT DE CEAS MAI DEVREME ............................................................................ 299
COPILUL FĂRĂ MAMĂ ............................................................................................................... 301
OMUL CARE PLÂNGE ............................................................................................................... 304
CURIOZITĂŢI ................................................................................................................................ 306
NOTE VESELE. .............................................................................................................................. 306
CECUL ............................................................................................................................................... 307
LINGUŞITORUL ........................................................................................................................... 308
MAXIME ŞI CUGETĂRI. ............................................................................................................. 309
ODĂ LA „PRESTANŢǍ” .............................................................................................................. 310
CAPITOLUL 7 Anul VII, Octombrie 1913 Septembrie 1914 ......................................................... 311
PĂDUREA ........................................................................................................................................ 311
CURIOZITĂŢI ................................................................................................................................ 312
NOTE VESELE ............................................................................................................................... 314
10
REŢETE PRACTICE ..................................................................................................................... 315
LA LICEU .......................................................................................................................................... 315
MIROSITUL LA DISTANŢA ...................................................................................................... 319
NOTE VESELE ............................................................................................................................... 320
MAXIME ŞI CUGETĂRI. .............................................................................................................. 322
AJUNUL ANULUI NOU .............................................................................................................. 323
FRUMOASELE CADOURI .......................................................................................................... 324
ÎN NAZARETH .............................................................................................................................. 327
CELE DOUA DEŞTEPTĂRI ......................................................................................................... 328
CÂTEVA REGULI DE VIAŢǍ (culegeri) .................................................................................. 329
MAXIMELE BARONULUI DE ROTHSCHILD .................................................................... 330
CURIOZITǍŢI ................................................................................................................................. 331
NOTE VESELE. .............................................................................................................................. 332
UN SUFLET ..................................................................................................................................... 333
ALEXANDRU CEL MARE ÎN AFRICA ................................................................................... 335
AFORISME ....................................................................................................................................... 336
CURIOZITAŢI ................................................................................................................................ 337
NOTE VESELE, .............................................................................................................................. 338
CUNOŞTIINŢE FOLOSITOARE .............................................................................................. 339
NOTE VESELE ............................................................................................................................... 340
CURIOZITĂŢI ................................................................................................................................ 340
REŢETE FOLOSITOARE ........................................................................................................... 341
ISTORIOARE CU TÂLC ............................................................................................................... 342
TIMPURI BUNE, TIMPURI RELE ............................................................................................. 343
CELE ZECE PORUNCI ALE HIGIENEI AFIŞATE ÎN ŞCOLILE DIN SUEDIA ...... 344
CURIOZITĂŢI ................................................................................................................................. 344
NOTE VESELE ............................................................................................................................... 345
CEIACE NU SE ŞTIE DE TOTI ................................................................................................. 346
NOTE VESELE ............................................................................................................................... 346
DESPRE AMINTIRI ....................................................................................................................... 349
„MONSTRII DE BĂRBAŢI“ ........................................................................................................ 350
CURENŢII GÂNDIRII .................................................................................................................. 351
11
CURIOZITĂŢI ................................................................................................................................. 353
NOTE VESELE ............................................................................................................................... 354
PAGINI REGĂSITE ....................................................................................................................... 355
ŞARJA MORŢILOR ........................................................................................................................ 358
REGELE ŞI ŢARA .......................................................................................................................... 360
CURIOZITĂŢI ................................................................................................................................. 361
NOTE VESELE ............................................................................................................................... 362
BIBLIOGRAFIE .............................................................................................................................. 362
TOAMNA .......................................................................................................................................... 363
NOTE VESELE ............................................................................................................................... 365
CUNOŞTINŢE FOLOSITOARE ................................................................................................ 365
CAPITOLUL 8 Anul VIII, Octombrie 1914 Septembrie 1915 ....................................................... 366
VOCEA PATRIEI ............................................................................................................................ 366
NOTE VESELE .............................................................................................................................. 367
COMPLICE? ..................................................................................................................................... 367
FAPTE DIN RĂZBOIUL ACTUAL ........................................................................................... 369
SURPRIZA INFAILIBILULUI TEUTON ................................................................................. 372
FAPTE DIN RĂZBOIUL ACTUAL ............................................................................................ 374
SINGURĂTATEA ........................................................................................................................... 376
ÎNTRE IUBIRE ŞI DATORIE. ..................................................................................................... 377
EXCURSIE ÎN LUMEA MĂRII .................................................................................................. 379
NOTE VESELE, .............................................................................................................................. 381
CURIOZITĂŢI ................................................................................................................................. 382
UMBRELE TREC ............................................................................................................................ 382
EDUCAŢIUNEA COPIILOR ...................................................................................................... 384
NOTE VESELE ............................................................................................................................... 386
CURIOZITĂŢI, ................................................................................................................................ 388
ELOGIUL AMBIŢIEI .................................................................................................................... 388
HAZURI ............................................................................................................................................ 390
VARIETĂŢI ...................................................................................................................................... 392
12
MEDALIA ......................................................................................................................................... 393
DIN ALE MEDICINEI .................................................................................................................. 395
VARIETĂŢI ...................................................................................................................................... 396
NOTE VESELE ............................................................................................................................... 397
NOTE VESELE .............................................................................................................................. 399
NOTE VESELE ............................................................................................................................... 400
ÎNCERCAREA ................................................................................................................................. 401
MAXIME ........................................................................................................................................... 405
CURIOZITĂŢI ................................................................................................................................. 405
CAPITOLUL 09 Anul IX, Octombrie 1915 ― August 1916 ........................................................... 406
CURIOZITĂŢI ................................................................................................................................. 406
NOTE VESELE ............................................................................................................................... 407
CURIOZITĂŢI ................................................................................................................................. 408
NOTE VESELE ............................................................................................................................... 409
NOAPTEA CRĂCIUNULUI ......................................................................................................... 409
O SALUTARE PLANETEI MARTE! .......................................................................................... 411
EDUCAŢIA PRIN FAPTE NU PRIN VORBE ........................................................................ 412
DIN ALE MEDICINEI .................................................................................................................. 413
MENIREA FEMEII ........................................................................................................................ 415
NOTE VESELE ............................................................................................................................... 416
SUFLETUL MARINARULUI ....................................................................................................... 418
NOTE VESELE ............................................................................................................................... 422
AMINTIRI ......................................................................................................................................... 423
SCRISOAREA UNUI COPIL ........................................................................................................ 425
13
NOTE VESELE ............................................................................................................................... 427
CURIOZITĂŢI ................................................................................................................................. 429
PATRIA .............................................................................................................................................. 430
CREDINŢA FEMEIASCĂ ............................................................................................................ 432
CURIOZITĂŢI ................................................................................................................................. 433
NOTE VESELE ............................................................................................................................... 433
ÎNCREDEREA ÎN SINE ............................................................................................................... 434
O POVESTE COMPLICATĂ ŞI TRISTĂ .................................................................................. 435
LEGENDA CLOPOTELOR DIN LORETTE ......................................................................... 437
CULEGERI BOTANICE/ PLANTELE DE PRADĂ, .......................................................... 438
14
Câteva informaţii istorice despre unele publicaţii legate de serviciile

telegrafice, telefonice şi poştale din România.
Dr. Alexandru Lindner
Funcţionarii serviciilor poştale, de telegrafie şi telefonie din România au simţit nevoia unor
publicaţii, care să le pună la dispoziţie informaţii actualizate atât despre dezvoltarea tehnică la nivel
mondial şi naţional din aceste domenii, cât şi despre administraţie şi legislaţie, despre drepturile,
condiţia şi calificarea personalului. Pentru a evita o privire prea anostă asupra domeniului a fost
introdusă şi o parte neprofesională, care să facă lectura mai plăcută şi totodată mai instructivă, ridicând
totodată şi nivelul cultural al funcţionarilor.
Astfel în decursul anilor au apărut succesiv sau concomitent mai multe publicaţii.
„REVISTA SOCIETĂŢEI CORPULUI TELEGRAFO-

POŞTAL”
Una dintre primele a fost „Revista Societăţii Corpului
Telegrafo-Poştal‖ al cărui prim număr a apărut în Octombrie 1898
la Bucureşti. Si-au adus contribuţii N. Crăciunescu, Vasile Sava,
Phebus, Geantă, I. Manea.
„JURNALUL TELEGRAFIC“ 1
A urmat apoi „Jurnalul Telegrafic― , o revistă bilunară din
România tipărită tot în Bucureşti între 1900 şi 1906. Era gândită ca
un organ ştiinţific profesional al funcţionarilor poştali, tratând
probleme privitoare la telegrafie, telefonie şi poştă. A funcţionat în
paralel cu Revista Societăţii Corpului Telegrafo-Poştal. Din
comitetul de redacţie făceau parte G.M. Radacovici, Vasile Sava şi
D. Marinescu din serviciul tehnic al Direcţiei Generale a
Telegrafelor, Telefoanelor şi Poştelor. în cadrul revistei a fost
publicat în fascicule de 4-8 pagini un «Curs complet teoretic şi
practic de construcţii de linii» de: I. Mântulescu (Dirigintele
Oficiului Telegrafic Craiova), Vasile Sava şi D. Marinescu.
Revista a fost editată de «Institutul de Arte Grafice şi Editura
Minerva» din Bucureşti.
1 Revista poate fi studiată la Biblioteca Academiei Române la codul P I 1504

15
„REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ” 2

Revista Telegrafică, Telefonică şi Poştală era şi ea un organ de cultură profesională şi
generală a funcţionarilor serviciilor poştale, de telegrafie şi telefonie din România. Revista a fost
editată între anii 1907 şi 1916 când din cauza ocupaţiei germane
publicarea nu a mai fost posibilă, administraţia română fiind
mutată în Moldova şi Basarabia.
Revista a fost condusă administrativ şi redacţional de
Vasile Sava.
În cadrul revistei se publica şi ''Buletinul Telegrafo-
Poştal'' ce cuprindea rezumatul circularelor şi instrucţiunilor
Direcţiei Generale a Poştelor, Telegrafelor şi Telefoanelor
Revista a fost tipărită în primii ani la Ploieşti de Editura
«Institutul de Arte Grafice Progresul». Din 15 mai 1911
administraţia şi redacţia se mută la Craiova.
Din punct de vedere redacţional, revista apărea lunar,
conţinând prima parte profesională sub conducerea d-lui Vasile
Sava şi o a doua parte neprofesională de care răspundea d-na
Jeanna Sava. În plus, au fost editate suplimente pentru uz
profesional ca un „Curs complet de cunoştinţe profesionale‖ şi
„Istoricul Telegrafelor şi Poştelor În România‖, având ca autori pe Bratu Ionescu, N.N. Şoimescu, G.
Gabrielescu, P. Dumitrescu şi Vasile Sava. Din cauza volumului apreciabil, acestea au fost tipărite
secţionat, în numere succesive ale revistei, având paginaţia separată, pentru a putea fi extrase şi legate
eventual împreună..
Un număr conţinea între 40 şi 50 de pagini. Un an cuprindea 12 numere ajungând la ca. 450
de pagini. Primul număr al fiecărui an apărea pe 15 octombrie.
Din Comitetul de redacţie făceau parte Vasile Sava, Florian Becescu, Bolintineanu Chr.,
Marinescu Dim., Craioveanu E., Antoneanu G. Crăciunescu N., Matei H., Jeanna Sava, Andreescu
Toma, Stoicovici Al., Marini A., Apostolescu Gh., Tibacu Gh., dr. Petru I. Nicolescu şi alţii.
Preţul unui număr era în 1910 de 2,50 lei pentru particulari, 2 lei pentru oficianţi şi 1,50 lei
pentru elevi şi funcţionari auxiliari, fiind astfel pusă la dispoziţie atât funcţionarilor P.T.T. cât şi
marelui public.
Crezul revistei a fost formulat astfel de Vasile Sava în primul număr apărut pe 15 Octombrie
1907:
CE VOIM? 3
Se împlinesc 7 ani de când parte din noi, ştiind rolul covârşitor ce îl au revistele în răspândirea
cunoştinţelor profesionale, ne am constituit în comitet de redacţiune, pentru a face să apară revista
„Jurnalul telegrafic―.
Această revistă însă, din împrejurări independente de voinţa noastră, a trebuit ca şi „Revista
Societăţii Corpului Telegrafo-Poştal― să-şi înceteze apariţiunea, tocmai când se recunoscuse mai mult
foloasele lor şi se dezvoltase în noi gustul cititului.
2 Exemplare cuprinzând 12 numere, legate într-un volum anual, pot fi studiate la Biblioteca Academiei Române din
Bucureşti şi la Biblioteca Univesitară din Iaşi..
3 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖ 1907, Anul I, p. 5
16
Reapărem cu aceleaşi idei şi cu acelaşi dor de muncă, vom face să apară „Revista telegrafică,
telefonică şi poştală―.
E indiscutabil că prin şcoală, plecând de la necunoscut, studiind treptat principiile apoi teoriile
şi în urmă aplicaţiunile practice, cineva îşi formează educaţiunea profesională şi devine factor de
progres în ramura sa de activitate. Atât însă nu e de ajuns.
El trebuie să ambiţioneze a cunoaşte perfecţionările aduse, inovaţiunile de introdus şi să
studieze orice propunere care ar putea completa sau modifica vederile sale, în diferitele chestiuni ce
privesc profesiunea sa.
„Revista telegrafică, telefonică şi poştală― îşi propune să urmărească progresele ce se
realizează zilnic în domeniul telegrafiei şi telefoniei practice, să înregistreze în coloanele lui
inovaţiunile ce se introduc în serviciile noastre, fie în partea tehnică, fie în a exploatării, a le studia şi
opina asupra-le, să justifice şi să documenteze nevoia de a se adopta un anumit sistem, metodă sau
dispoziţiune, care ar prezenta avantaje şi s-ar găsi aplicabile în practica curentă a serviciului, în un
cuvânt, să trateze ori ce chestiune care ar interesa serviciul ce executăm, sau pe noi înşine, ca
funcţionari în Instituţie.
O atenţiune specială va fi dată acelora cari neavând prilejul de a urma o şcoală de telegrafie
cât de elementară sau neposedând cursuri secundare, se găsesc încă după ani de zile, fără cele dintâi şi
mai elementare noţiuni absolut necesare pentru înţelegerea raţională a părţii ştiinţifice şi de exploatare
a serviciului ce execută.
Organul nostru va apare deocamdată o singură dată pe lună cu 32 pagini de text.
Coloanele lui se pun la dispoziţia ori cărui coleg, pentru scrieri care nu s-ar depărta de
vederile noastre, însă sub rezerva cenzurii din partea comitetului.
În numele Comitetului de redacţie
V. SAVA
„REVISTA POŞTELOR, TELEGRAFELOR ŞI

TELEFOANELOR“ 4
Revista Poştelor, Telegrafelor şi Telefoanelor a fost de
asemenea un organ oficial al funcţionarilor Departamentului de
Poştă, Telegraf şi Telefon, un organ de cultură profesională şi
generală de limbă română şi a fost editată după război, între anii
1926 şi 1938. Ea reprezintă de fapt o continuare a revistei
antebelice cu denumirea Revista Telegrafică, Telefonică şi
Poştală Intre cele două perioade a mai apărut pentru o perioadă
scurtă şi ''Revista Societăţii Corpului'' 5. Revista a fost condusă
administrativ şi redacţional în perioada 1926-1930 de către Vasile
Sava până la decesul acestuia.
Revista a fost tipărită la Bucureştii de Tipografia
''Reforma Socială''. Din punct de vedere redacţional, revista
apărea periodic cu frecvenţă lunară, conţinând prima parte
profesională şi o a doua parte neprofesională, plus eventuale
suplimente.
În primul număr se propune ţelul revistei , formulat după cum urmează:
4 Exemplare cuprinzând 12 numere, legate într-un volum anual pot fi studiate la Biblioteca Academiei Române din
Bucureşti, unde poate fi găsită la Periodice sub cota P.I.8300.
5 „REVISTA POŞTELOR, TELEGRAFELOR ŞI TELEFOANELOR‖, Anul I, No. 1 , Bucureşti,1926 Ianuarie, pagina
2.
17
''Revista Poştelor, Telegrafelor şi Telefoanelor, îşi propune să urmărească progresele ce se
realizează zilnic în domeniul telegrafiei şi telefoniei cu şi fără fir; să explice inovaţiile introduse sau a
se introduce în practica curentă a serviciilor noastre de tehnică sau de exploatare; să documenteze
nevoia de a se adopta un anumit sistem sau o anumită legislaţie de specialitate; într-un cuvânt să se
ocupe de orice chestiune care ar interesa vreunul din serviciile Instituţiei noastre şi de care publicul să
profite.
Plecând de la principiul că acest public care întreţine cu banul său Instituţia, trebuie să fie
servit, aşa ca interesele lui să fie înlesnite, ne vom grăbi să învederăm nevoile lui şi să semnalăm
neajunsurile vreunei dispoziţiuni care-l nemulţumeşte.
Revista se va ocupa apoi de situaţiunea personalului faţă de legea ce-1 cârmuieşte şi faţă de
vremea în care se găseşte şi va supune cunoştinţei mai marilor Instituţiei, neajunsurile sau
imperfecţiunile care ar dăuna personalului, în afară de orice tendinţe de critică; căci noi cei dintâi vom
lucra pentru întărirea prestigiului si respectului autorităţii superioare. Considerăm disciplina, ca baza
progresului şi a bunei orânduieli în ori ce domeniu de activitate publică.''
Astfel începând cu nr. 3, s-a publicat în fascicole lunare. „Cursul de cunoştinţe profesionale―
cerute la concursurile de oficianţi superiori, inferiori si impiegaţi, redactat conform programelor atunci
în vigoare, funcţionarii neavând la îndemână scoli sau cursuri scrise în acest scop. (cum ar fi acest curs
complet de cunoştinţe profesionale, tipărit secţionat).
Un număr conţinea între 40 şi 50 de pagini. Un an cuprindea 12 numere ajungând la circa 450
de pagini. Primul număr al fiecărui an apărea pe 15 ianuarie.
Din Comitetul de redacţie făceau parte Vasile Sava, Samoil George, Roşca M., Manea I.,
Constantinescu I., Mihail D. Ion, Alevra C., Ştefănescu M., Ştefănescu P., Crăciunescu O., Pâslaru V.,
Costacea O., Dumitrescu Marin, Ionescu Bratu, Măneanu Ilariu, Tufeanu M., Apostolescu Virgil,
Calapod C., Cojocaru N., Janini Eliseu, Stănescu D.
Colaboratori interni: funcţionari P.T.T: Banu, Beceanu Const. P., Bogdan Ion, Cojocaru M.,
C. Sergiu, Constantinescu M., Drăguşanu V., Erenyi Adam, Georgescu M. Nic., Ionescu Bratu, Janini
Elizeu, Manea Ion, Măneanu Ilariu, Mihail D. Ioan, Rădulescu Virg., Sava Jeanna, Stela Sava (Cella),
Sava Vasile, dr. med. Sava Valentin, Dr. jur. Aurel Sava.
Colaboratori externi: Buchman Al., Cerna P., Creangă Ion, Delamarina Vlad-Victor,
Gheorghiu Gh., Ioanne Ath. Vasile., Iorga Nicolae, Morărescu Partenie , Nichifor Crainic, Nicoleanu
N., Oroveanu George, Petrescu C. , Roşca M. , Spiridon I. , Vulcan St., Vasiliu D. Bacău.
Abonamentele costau în 1926: 30 lei trimestrial pentru funcţionarii P.T.T. şi 300 lei anual
pentru particulari .
18
CINE A FOST JEANNA SAVA ?

Dr. Alexandru Lindner
Jeanna (Ioana) Sava născută Gheorghe-Mărăcine a fost o jurnalistă care a publicat articole,
traduceri şi culegeri timp de ca. 30 de ani domeniul educaţiei, moralei şi a condiţiei femeii în societate.
Aceste materiale au fost publicate în „Partea neprofesională‖ din „REVISTA TELEGRAFICĂ,
TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖ între 1907 şi 1916, şi apoi în partea similară din „REVISTA
POŞTELOR, TELEGRAFELOR ŞI TELEFOANELOR‖ între 1926 şi 1930 .
Întâi de toate trebuie să spun, că am nutrit în privinţa bunicii mele materne un deosebit respect
şi dragoste şi că îi datorez o mare parte a educaţiei mele din perioada copilăriei. Am petrecut multe zile
plăcute şi instructive lângă dânsa, în casa sa din Aleea Alexandru şi după ce a fost evacuată forţat într-
o locuinţă pe Calea Griviţei vis-a vis de vechiul pod pietonal Basarab. Îmi mai aduc aminte foarte bine,
după 65 de ani, cum îmi pregătea nişte gogoşi foarte gustoase pe un primus instalat în closetul
locuinţei, deoarece aceasta nu avea bucătărie.
Aşa a putut să-şi bată joc proaspăt instalatul regim comunist, de un om de presă, atunci o
femeie în vârstă de 79 de ani, o pensionară fără apărare. Îmi mai aduc aminte, că multe din amintirile
sale aduse de la Paris, între care multe cărţi de valoare, s-au deteriorat depozitate într-un garaj, acestea
ne mai având loc în „noua‖ locuinţă.
Imobilul expropriat în baza Decretului Nr. 92 din 20 aprilie 1950 apare în Anexa din 19
aprilie 1950 la nr. 7361, a ajuns pe mâna Gospodăriei P.C.R. fără nici o despăgubire. Îmi permit să
redau textul acestui decret abject şi ruşinos:
DECRET NR. 92 DIN 19 APRILIE 1950 PENTRU NAŢIONALIZAREA UNOR

IMOBILE
Publicat in BULETINUL OFICIAL nr. 36 din 20 aprilie 1950
ART. 1
Pentru întărirea şi dezvoltarea sectorului socialist in economia R.P.R;
Pentru asigurarea unei bune gospodăriri a fondului de locuinţe supuse degradării din cauza
sabotajului marii burghezii si a exploatatorilor care deţin un mare număr de imobile;
Pentru a lua din mâna exploatatorilor un important mijloc de exploatare;
Se naţionalizează imobilele prevăzute în listele anexe, înregistrate la Cancelaria Consiliului
de Miniştri sub Nr. 543 din 14 Aprilie 1950, care fac parte integrantă din prezentul decret şi la a căror
alcătuire s-a ţinut seama de următoarele criterii:
1. Imobilele clădite care aparţin foştilor industriaşi, foştilor moşieri, foştilor bancheri,
foştilor mari comercianţi şi celorlalte elemente ale marii burghezii.
2. Imobilele clădite care sunt deţinute de exploatatorii de locuinţe.
3. Hotelurile cu întreg inventarul lor.
4. Imobilele în construcţie, clădite în scop de exploatare, care au fost abandonate de
proprietarii lor, precum şi materialele de construcţie aferente oriunde s-ar afla depozitate.
5. Imobilele avariate sau distruse de pe urma cutremurului sau a războiului, clădite în scop
de exploatare şi ai căror proprietari nu s-au îngrijit de repararea sau reconstrucţia lor.
ART. 2
Nu intra in prevederile decretului de faţă şi nu se naţionalizează imobilele proprietatea
muncitorilor, funcţionarilor, micilor meseriaşi, intelectualilor profesionişti şi pensionarilor.
ART. 3
Imobilele naţionalizate trec in proprietatea Statului ca bunuri ale întregului popor, fără nici o
despăgubire şi libere de orice sarcini sau drepturi reale de orice fel.
19
ART. 4
Prin imobile in sensul prezentului decret se înţeleg atât terenul cu construcţiunile, cit şi
instalaţiile aferente, cu întreg utilajul existent pentru întreţinerea imobilului.
ART. 5
Imobilele proprietatea soţului, soţiei sau copiilor minori se considera ca aparţinând unui
singur proprietar în ce priveşte aplicaţiunea prezentului decret.
ART. 6
Prin efectul prezentului decret, Statul se substituie in toate drepturile foştilor proprietari.
Locatarii cu orice titlu ai imobilelor naţionalizate, inclusiv foştii proprietari care locuiesc in
aceste imobile, devin din momentul naţionalizării, chiriaşii Statului.
ART. 7
Imobilele naţionalizate prin efectul prezentului decret trec in administrarea Comitetului
Provizoriu al Sfatului Popular al comunei pe al cârei teritoriu se află.
ART. 8
Se pedepsesc cu 5-10 ani muncă silnică şi cu confiscarea averii, cei care vor vătăma, distruge
sau înstrăina, prin orice mijloace, bunuri sau instalaţiuni supuse naţionalizării, precum şi cei care vor
zădărnici sau vor încerca să zădărnicească naţionalizarea prevăzută de prezentul decret.
ART. 9
Infracţiunile la prezentul decret se constată, se urmăresc şi se judecă potrivit decretului Nr.
183 din 30 Aprilie 1949, pentru sancţionarea infracţiunilor economice.
ART. 10
Comitetele Provizorii ale Sfaturilor Populare vor îngriji ca drepturile Statului izvorând din
prezentul decret, să fie înscrise in formele prevăzute de lege.
ART. 11
Cu aplicarea prezentului decret se însărcinează Comisia de Stat pentru Aplicarea Legii
Sfaturilor Populare.
ART. 12
Prezentul decret intră în vigoare pe data publicării lui.
Dat in Bucureşti la 19 Aprilie 1950.
După cum se vede din lectura acestui decret, introducerea acestui imobil în lista din anexa
decretului a fost efectuată chiar în pofida reglementărilor clare stipulate în art. 1 şi 2. Atât Vasile Sava,
bunicul meu, ca fost funcţionar superior al Poştei Române şi director al revistelor prezentate anterior
(decedat încă din 1930), cât şi Ioana Sava, bunica mea, ca jurnalistă la aceleaşi publicaţii nu au făcut
parte din categoriile de persoane ale „marii burghezii‖ prevăzute la art. 1. În plus bunica mea făcea
parte din categoria persoanelor prevăzute în art. 2 ca fiind exceptate de la naţionalizare, pentru
calităţile sale de fostă jurnalistă profesionistă şi în 1950 pensionară de mai mult timp. Nu mai puţin,
imobilul nu era degradat şi nu fusese afectat de cutremur sau război (art. 1-5). Astfel naţionalizarea
acestui imobil nu a avut absolut nici un temei legal, reprezentând o tâlhărie oficială.
Aceste nedreptăţi au provocat decesul Ioanei Sava, survenit trei ani mai târziu, reprezentând
în fapt şi o crimă cu premeditare. Astfel s-a sfârşit un om care toată viaţa s-a luptat pentru propagarea
moralei şi bunului simţ în societate, percepte de viaţă dispărute cu desăvârşire în perioada comunistă,
din păcate până în ziua de azi.
BIOGRAFIE
Jeanna (Ioana) Sava, născută ca Gheorghe-Mărăcine pe 4 iunie 1871 în Bucureşti, ca una din
cele patru fiice a lui Ion Gheorghe-Mărăcine (n.1826) de profesie comerciant şi a d-nei Florea
Gheorghe (n. 1838).
S-a căsătorit pe 2 iulie 1894 cu Vasile Sava. Şi-a urmat soţul acolo unde profesiunea îl obliga.
Astfel au locuit la Calafat (1900), Ploieşti (1904) şi Craiova (1911) unde Vasile Sava fusese numit
diriginte al poştei locale. În 1912 familia Sava locuieşte la Bucureşti, Vasile Sava fiind însărcinat cu
20
conducerea Diviziei Exploatării Telegrafice şi Poştale şi a altor funcţii de vârf din Direcţia Generală a
Poştelor; Telegrafelor şi Telefoanelor, Divizia Personalului Superior. În 1914 Vasile Sava este din nou
la Craiova fiind însărcinat cu conducerea inspectoratului P.T.T. din regiunea I din Craiova. În 1916
este mutat pe un post similar la Focşani.
În perioada primului război mondial Vasile Sava este însărcinat din 1917 cu organizarea şi
conducerea serviciului P.T.T la Cherson în vederea funcţionării serviciului de legătură cu ţara. După
sfârşitul războiului, reîntors din evacuarea din Rusia primeşte însărcinarea conducerii Inspectoratului
P.T.T. Reg. VI. Iaşi şi apoi după plecarea trupelor de ocupaţie, revine în 1918 la Craiova ca Inspector
al Reg. I.
Din 1919 familia se mută la Bucureşti, unde Vasile Sava este însărcinat cu conducerea
contabilităţii generale a Poştelor în calitate de Inspector General. În 1920 devine Inspector General al
serviciului Administrativ P.T.T. şi apoi este însărcinat cu conducerea Serviciului de Exploatare P.T.T.
din Direcţia Generală. După pensionarea din 1921 familia rămâne în Bucureşti. unde începând cu anul
1926 editează din nou o revistă a poştei sub titulatura de „Revista Poştelor, Telegrafelor şi
Telefoanelor‖.
Din căsătorie au rezultat trei copii: dr. med. Valentin Sava, dr. jur. Aurel Sava şi muzicolog
Silvia Stela Sava. Ioana Sava a rămas văduvă în 1930, ne mai căsătorindu-se. A decedat pe 20
septembrie 1953 la Bucureşti, după ce, după cum am relatat anterior, casa i-a fost naţionalizată în 1950
în dispreţul legilor în vigoare şi ea evacuată forţat la vârsta de 79 de ani.
STUDII
Din păcate nu am găsit date exacte despre studiile sale. Se pare că a terminat şcoala secundară
în 1891 în Bucureşti la un liceu de fete.
Detaliu din fotografia de despărţire la sfârşitul liceului
Cunoştea foarte bine limba franceză. A vizitat Franţa de multe ori, între care şi în timpul
Expoziţiei Mondiale din anul 1900. A studiat artele între care şi pictura. Un exemplu poate fi vizualizat
aici. Este vorba de un tablou pictat la Paris reprezentând un peisaj pe malul Senei. Atât perspectiva cât
şi coloritul arată o cunoaştere perfectă a tehnicilor picturale.
21
PENTRU ŞAPTE ANI „PLOEŞTEANCĂ”

Odată cu preluarea în mai 1904 a conducerii Oficiului Poştal Ploieşti în calitate de Diriginte
de către soţul său Vasile Sava, familia Sava se mută la Ploieşti. Aici locuieşte în strada Poştei din
suburbia Sf. Vineri.
Tot la Ploieşti se naşte şi cel de al treilea copil al familiei, Silvia Stela Sava pe 12 Iunie1907
cu câteva luni înainte de apariţia pentru prima oară a ―REVISTEI TELEGRAFICE, TELEFONICE ŞI
POŞTALE‖ pe 15 Octombrie 1907.
Familia Sava rămâne în Ploieşti până în luna Aprilie 1911, când Vasile Sava este mutat la
Craiova ca Diriginte al Oficiului Poştal local.
Jeanna Sava s-a ocupat la Ploieşti pe lângă creşterea şi educarea celor trei copii, de redactarea
―Părţii neprofesionale‖ a revistei după cum se relatează mai departe.
ACTIVITATEA PROFESIONALĂ
Până la căsătorie a fost de profesie telegrafistă. Se pare deci,
că era o femeie cu interese foarte vaste, plecând de la arte, literatură şi
limbi străine până la tehnică, telegrafia fiind la acea dată una din
branşele dintre cele mai actuale.
După căsătorie, din cauza obligaţiilor creşterii şi educaţiei
celor trei copii, nu a mai putut lucra cu angajament, însă pe toată
durata editării „Revistei Telegrafice, Telefonice şi Poştale‖
(administrată şi condusă de soţul său Vasile Sava) s-a ocupat aproape
exclusiv ca jurnalistă de „Partea neprofesională‖ a revistei. După cum
rezultă din alegerea materialului publicat în decursul timpului, ca om
având o cultură vastă şi interese în domeniile cele mai diferite,
interesul său se extindea şi asupra ştiinţelor naturii, filozofiei, istoriei,
practic asupra tuturor activităţile umane, cunoştinţe şi informaţii pe care le transmitea cititorilor săi.., a
publicat în acest cadru, în fiecare număr al revistei între 1907 şi 1916 multe contribuţii proprii,
traduceri în special din literatura franceză, şi culegeri de texte din surse foarte diferite, pe care le
considera adecvate scopului revistei, hazuri şi note hazlii, maxime şi cugetări ale unor oameni celebri.
După cum spune şi subtitlul revistei, articolele se refereau la educaţie, morală, higienă, sfaturi
medicale, pagini vesele. Soţul său a publicat şi dânsul multe contribuţii privind partea ―profesională‖
sub numele propriu de Vasile Sava sau sub pseudonimul Delaiaşi.
22
S-a ocupat de asemenea de situaţia femeii într-o societate, care la timpul respectiv încă nu
acorda dreptul de vot femeilor. În cadrul acestor teme a căutat şi tradus multe articole sau fragmente
din texte străine. Astfel au fost publicate în această revistă , în traducerea ei, foarte multe capitole din
cartea „Pour faire son chemin dans la vie― (Pentru a reuşi în viaţă) de Sylvain Roudin, „Comment
Réussir Dans la Vie‖ de Jules Fiaux / Editura H. Daragon (Paris)/ 1908/ şi „Scrisori către o tânără
fată‖ după Colette Yver 6
Alături de dânsa au publicat în secţiunea „Partea neprofesională‖ şi Florian I. Becescu, dr. P.
I. Nicolescu din Ploieşti şi alţii.
SCRISOARE DE FELICITARE. 7
Această scrisoare de felicitare a fost adresată jurnalistei Jeanna Sava de către domnul
Constatin Chiru 8 9 10, din Bucureşti, str. Calea Dorobanţilor nr. 77, un cititor atent al „Revistei
Telegrafice, Telefonice şi Poştale‖ şi fost director general al Direcţiei Poştelor şi Telegrafelor.
Scrisoarea, publicată în facsimil, are textul următor :
„Constantin Chiru roagă pe D-nul V. Sava, se bine voiască a transmite din partemi, Doamnei
Jeanna Sava, o dată cu omagiu, felicitările mele, pentru cugetarea ― „Sa nu desnedăjduim‖,
publicată în Revista Telegr. – Poştală, cu nr. 6.
Cugetare, pe cât de înălţătoare, pe atât de bine tratată în scurta expunere, stil literar .-
Cu sentimente prieteneşti.― 6 Martie 1909.‖
6 Colette Yver a fost o cunoscută scriitoare feministă catolică franceză, născută Antoinette de Bergevin pe 28 iulie 1874 la
Segré şi decedată pe 17 martie 1953 la Rouen. A primit titlul de cavaler al Legiunii de Onoare pe data de 11 august
1931). Intre 1913 şi 1951 a fost decanul juriului care acorda premiul „Femina―, premiu pe care l-a primit şi ea în 1907
pentru lucrarea feministă „Princesse de science‖, care evoca dificultăţile femeilor în concilierea vieţii familiale cu
cariera ştiinţifică. (Sursa: (http://fr.wikipedia.org/wiki/Colette_Yver).).
7 „REVISTA TELEGRAFELOR, TELEFOANELOR ŞI POŞTELOR‖ Anul I, Octombrie 1907 - Septembrie 1908, p. 29
8 Constantin Chiru a fost un inginer de avangardă, care în anul1893 a publicat lucrarea „Canalisarea Rîurilor şi
Irigaţiuni‖, lucrare premiată de Academia Română şi închinată Regelui Carol I. Lucrarea este compusă din trei părţi :
Canalisarea Rîurilor/ Irigaţiuni/ Măsuri legiuitoare.
9 Constantin Chiru (1848-1933) a prezentat în 1898 la Societatea Geografică Română o conferinţă intitulată―O
călătorie în Statele Unite ale Americii‖. Observaţiile sale se datorează unei plecări în Statele Unite, în 1897, la
Congresul Internaţional al Poştelor şi Telefoniei, la care a participat ca reprezentant al României, în calitate de director
general al Direcţiei Poştelor şi Telegrafelor. (Bianca Burtă, Călatorii extraordinare, CD Press, Bucureşti, 2001). In
aprilie 1889 Constantin Chiru se retrage din funcţia de Director General, fiind urmat din 27 aprilie 1889 până pe 14
februarie 1901 de Mihai Ghica.
10 MINISTERUL AGRICULTUREI, INDUSTRIEI COMERCIULUI, SI DOMENIELOR/ Prin decretul regal cu No.
1.997 din 2 Iulie 1884, după propunerea fácută de D. ministru secretar de Stat la Departamentul Agriculturii, Industriei,
Comerciului şi Domeniilor. D. Constantin Chiru, inginer de la scóla politechnicá din Stuttgart şi actual inginer -Sef
clasa II in corpul tehnic, s-a numit membru in Consiliul superior de pe lângă acel minister. (MONITORUL OFICIAL
AL ROMANIEI No. 74, 6 (18) Iulie 1884.)
23
CAPITOLUL 1, Anul I, Octombrie 1907― Septembrie 1908
HAZURI 11
LA EXAMENUL DE ARITMETICĂ
Profesorul: Care sunt factorii cei mai principali într-o împărţire?
Elevul (băiatul unui factor) : Tata şi cu nenea Ghiţă.
LA POSTE-RESTANTE
O domnişoară se apropie timidă de ghişetul poste-restante.
— Vă rog, domnule, o scrisoare X. 100. Amploiatul, un băiat glumeţ, întreabă :
— De dragoste sau de interes? Domnişoara (roşindu-se) de interes. Amploiatul nu aveţi nimic.
Domnişoara (revenind după puţin timp)
Vă rog domnule căutaţi şi la cele de dragoste.
HAZURI 12
DE-ALE TELEFONULUI
Un abonat cere să fie pus în comunicaţie cu medicul său:
Abonatul.—Nevastă-mă se plânge de o mare durere la ceafă şi de un fel de greutate la stomac.
Medicul.—Trebuie să fie malarie.
Abonatul.—Ce să facă?
În momentul acesta domnişoara de la telefon schimbă din greşeală legătura şi bietul bărbat
primeşte răspunsul unui mecanic care dădea raport proprietarului unei mori cu aburi.
Mecanicul — Cred că e acoperită pe dinăuntru cu escoriaţii de câţiva centimetri grosime.
Lasă-o să se răcească peste noapte şi dimineaţa, înainte de a o încălzi, ciocăneşte-o bine cu un ciocan.
Spal-o pe urmă zdravăn, pe dinăuntru cu o pompă.
Spre marea lui mirare, doctorul nu şi-a mai revăzut clientul.
LA CURTEA CU JURI
Prezidentul.-—Nu mai ai nimic de adăugat ?
Acuzatul.—Nimic.
11 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ SI POŞTALĂ‖, Anul I, 1907-8, p. 083

12 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖, Anul I, 1907-8, p. 156
24
Prezidentul.—Tribunalul te osândeşte, pentru delictul de crimă cu premeditare, să ceri şi să

obţii două-spre-zece comunicaţii telefonice cu Iaşii...
Mişcare de oroare în public.
DIN MIZERIILE SLUJBAŞILOR 13

În lungul scării ce duce la „Divizia― mea întâlnii dimineaţa trecută peste douăzeci de tineri
între 18 si 19 ani, având unii un sul de hârtie în mână, alţii o carte sub subţioară. După îmbrăcămintea
lor curată, după aerul provincial şi după mina lor neliniştită şi smerită, recunoscui pe candidaţii
supranumerari cari fuseseră examinaţi.
Sărmani băieţi! Tot privindu-i defilând cu teamă în penumbra coridoarelor, citeam în figura
lor tânără insomniile nopţilor ce preced examenul, neliniştea aşteptării, frică de nereuşită, puternica
dorinţă de a ieşi de la examen cu o notă bună care să le asigure un loc în administraţie. Şi toate acestea,
îmi zisei, pentru a avea dreptul să facă un stagiu gratuit de doi sau trei ani de practică şi pentru a-şi
petrece apoi cei mai frumoşi ani ai tinereţii în fundul cine ştie cărei provincii.
Defilarea melancolică a acestor funcţionari m-a făcut să-mi amintesc timpurile de acum două-
zeci de ani în urmă şi să revăd întocmai un episod din debuturile mele în cariera administrativă.
Terminasem anii de supra-numerar şi mă numise amploiat cu leafă. Sub impresia încă a
îmbrăţişărilor şi sfaturilor familiei, mă urcai în trenul care se îndrepta spre reşedinţa şefului de serviciu
care trebuia să-mi arate atribuţiunile mele. Sosit în C...., alergai la acest funcţionar superior pe care îl
găsii plimbându-se în cabinetul său. El nu-mi dete timp să salut:
— În fine iată-te! spuse el. Te aşteptam cu nerăbdare. Predecesorul D-tale a fost surprins
furând din casă, trebuie cât mai curând să îi legăm mâinile. Am trimis înainte un inspector care te va
instala.
Ia o trăsură, du-te în cel mai scurt timp la V. Şi mai cu seama D-le, nu imita deplorabilul
exemplu al aceluia pe care îl vei succeda!
Aceste zise, mă concedie. Mă aruncai cu puţinul meu bagaj într-o gabrioletă trasă de o
mârţoagă şi mână birjar! Plecarăm traversând câmpii întinse, întretăiate de păduri ce se îndeseau cu cât
înaintam. Tot mergând, mă gândeam la isprava predecesorului meu şi căutam să mi-l închipui cam ce
fel de băiat putea să fie acest coleg atât de îndrăzneţ spre a se atinge de venitul Statului. Fără îndoială
un băiat răsfăţat căruia îi place să cheltuiască şi dornic de plăceri pe care nu le poate satisface cu
slabele sale mijloace. Mi-l prezentam îndrăzneţ, tânăr, sprinten, iubitor de sporturi, vânător pasionat,
ducând viaţa celor bogaţi şi fără grijă şi mă întrebam ce figură voi face eu, în faţa acestui fecior de bani
gata. Pe când mă adâncisem în reflexiunile mele, înserase şi ne apropiasem de sfârşitul drumului; la
marginea unei păduri, vizitiul îmi arătă cu vârful biciului, fumul câtor-va cocioabe ce se zăreau printre
rărişurile pădurii, ca ouăle în fundul unui cuib si-mi zise: Iată V….. Mă îngrozii! Chiar în cele mai
pesimiste închipuiri ce-mi făceam asupra viitorului meu, n-am prevăzut posibilitatea d-a fi năpustit
într-o aşa văgăună. Holbai ochii pentru a examina pe cât puteam prin întuneric, acest mizerabil sătuc,
unde, eram condamnat să trăiesc. Distinsei clopotniţa unei biserici, două sau trei ferme apoi câte-va
case mai mari al căror acoperiş de olane roşii se distingea în mijlocul învelişurilor cenuşii a vre-o 30
colibe joase şi dărâmate, care d-abia se zăreau de sub acoperişul de trestie. La cine mergem? întrebă
13 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖, Anul I, 1907-8, p. 268-270; articol republicat în

„REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖, Anul V, 1911-12, p. 472; şi în „REVISTA POŞTELOR,
TELEGRAFELOR ŞI TELEFOANELOR‖, Anul I, 1926, p. 288.
25
vizitiul. Ii dădui numele predecesorului meu, dar nu îl cunoştea. Să coborâm la han, zise el: nu e de cât
unul; toţi funcţionari trebuie să fie la masă.
Hanul „Leului de aur― avea aerul puţin ospitalier. În bucătăria în care intrarăm după ce
coborârăm din gabrioletă, câţi-va căruţaşi beau zgomotos la capătul unei mese lungi, a cărei
extremitate era încărcată cu farfurii murdare. Soba unde o oală fierbea pe un foc de buturugi, se găsea
în faţa patului unde dormeau stăpânii casei.
În fundul unei săli alăturate, se auzea din când în când zgomotul care îl făcea cu frământatul
pâinii, căci stăpânul cumula funcţiunea de hangiu cu cea de brutar. În bucătăria rar măturată, te izbea
un miros amestecat de rachiu, ceapă şi tutun ordinar. O servitoare scurtă, groasă, destul de tânără,
roşcodană cu părul zbârlit, cu o bonetă mototolită, alergă târându-şi sorţul în picioare, pe când eu
întrebam pe hangioaică dacă inspectorul a tras la han.
Da, Domnule, chiar acum a început să mănânce; mă duc să-1 chem, zise ea, deschizând o uşă
prin a căror geamuri se vedea o odaie alăturată, destul de sărăcăcios luminată. Inspectorul veni şi îi
spusei cine sunt.
A! D-v. sunteţi noul titular, murmură el cu vocea joasă, aruncându-mi o privire cercetătoare
şi compătimitoare în acelaşi timp. Predecesorul D-tale este la masă, nu i-am anunţat încă suspendarea
aşa că nu bănuieşte nimic. Cum găsesc de prisos a-l întrista în faţa comesenilor săi, ar fi bine să rămâi
necunoscut până după masă. Această delicată atenţiune a acestui superior pentru subalternul său în
dizgraţie, mă mişcă, judecai că aveam a face cu un om de inimă.
Intrarăm în sala în care hangioaica îmi aşezase tacâmul meu şi unde încă alţi trei domni îşi
terminau supa: notarul satului, un maestru de fierărie şi predecesorul meu. La vederea celui din urmă
căzui ca din cer atât de puţin semăna cu fiinţa pe care mi-o imaginasem. Era un om mic, slab, stângaci
şi tăcut, cu obrajii gălbejiţi şi raşi, cu privirea stinsă sub pleoapele înroşite, cu părul blond şi rar. Era
îmbrăcat ca un seminarist, vorbea puţin şi din când în când lua dintr-o tabacheră, câte o priză de tabac
pe care o trăgea încet.
I s-ar fi putut da trei-zeci si cinci de ani deşi nu avea decât două-zeci şi şase, şi părea complet
consumat. După terminarea desertului şi după ce toţi părăsiră sala, inspectorul adresându-i-se şi în
acelaşi timp arătându-mă îi zise:
— Domnule Fischer, cu regret te vestesc că eşti suspendat din slujbă; iată succesorul D-tale.
Mă aşteptam la o lovitură de teatru. Nu fu nimic. Fischer deschise tabachera, trase o priză şi
răspunse flegmatic:
— Mă aşteptam.
Ne suirăm în birou, care era chiar în han. pentru a proceda la redactarea procesului verbal de
predare. Hârtiile erau în cea mai mare dezordine şi cu mare greutate ne puturăm orienta. Inspectorul
trăsnea şi fulgera. Chiar el era compromis întru cât-va prin marea încredere ce acordase acestui trist
coleg, d-aceia era furios. Cellalt rămăsese nepăsător, ne răspunzând celor mai aspre observaţiuni, de
cât plecându-şi capul, şi înfundându-şi nasul cu tabac. Obosiţi, neputând nimic afla de la el, stabilirăm
cum puturăm casa şi ne duserăm la culcare.
A doua zi de dimineaţă, eu şi inspectorul aşezaţi la gura sobei, ne întreţineam de acest curios
caz, întrebându-ne ce misterioasă împrejurare a putut în această înfundătură, să determine pe Fischer la
lipsă, ca să se decidă a pune mâna în banii Statului. Hangioaica intră în vârful picioarelor. Era o femeie
sprintenă, slabă trecută de patru-zeci de ani, uscată ca o scândură, dar având ochiul viu, expresia
inteligentă şi limba dezlegată.
— E adevărat, zise ea, că sărmanul D-l Fischer şi-a pierdut slujba?
Şeful meu răspunse afirmativ, întrebând la rândul său pe hangioaică despre viaţa ce ducea
funcţionarul şi origina cheltuielilor sale.
26
— A! Domnule, el nu vedea pe nimeni şi nu ieşea nici-odată; sta ceasuri întregi pe un scaun
mic la gura sobei din bucătărie şi nu zicea nici pis, scuipa în cenuşă şi-şi trosnea degetele ca
un copil.
— Dar atunci unde intrau banii? Hangioaica luând un aer discret.
— Ei! iată! O să vă confiez aceasta fiind-că sunteţi şeful său. Adevărul adevărat este că D-l
Fischer avea o prietenă bună.
— Dar spui că nu ieşea?
— El n-avea trebuinţă să iasă, fiind-că ea locuieşte aci: este servitoarea noastră.
— Fata asta groasă şi roşie?
— Tocmai, s-a prostit, n-avea ochii decât pentru ea, adause hangioaica cu un ton ascuţit unde
se întrevedea un pic de gelozie, ba îi scria şi scrisori, din acestea-am putut descoperi
dragostea lor; am găsit corespondenţa sa în rufele murdare ale Rosaliei, şi citindu-le am
aflat totul….. Nu, de când sunt n-am citit asemenea prostii!
Apoi scoase din buzunar un pachet cu bucăţi de hârtie, acoperite cu un scris-grăbit şi mi le
lăsă recomandându-ne tăcere.
Citirăm foaie cu foaie corespondenţa nenorocitului Fischer. Era în adevăr de ce să se mire
hangioaica şi noi chiar ramaserăm înmărmuriţi. Închipuiţi-vă scrisori redactate în stilul lui Werther, la
adresa unei servitoare. Era o explozie de sentimente naive, de lirism german. Sărmanul băiat analiza
cele mai mici incidente ale pasiunii sale eroice şi grotescă în acelaşi timp; a împins nebunia până a
scrie mai multe din bilete cu sângele din înţepăturile ce-şi făcea la deget, şi se vedea pe hârtia înnegrită
urmele gălbui ale acestui sânge limfatic şi sărăcăcios. Dulcineea nu părea de altfel că apreciază decât
mediocru aceste sentimente delicate; acestea se ghicea, după tandrele reproşuri şi plângerile naive cu
care Fischer întretăia efuziunile sale platonice.
— Nenorocitul devenise cu totul nebun, îmi zise inspectorul aruncând pachetul cu scrisori în
foc; această creatură îi sustrăgea banii!
Puţin după aceia văzurăm pe servitoare intrând în sală, o găsii şi mai necioplită şi mai
degustătoare ca în ajun. Părul său negru încurcat era aspru şi gros ca câlţii, carnea grămădită peste
măsură, făcea să plesnească ştofa unsuroasă de flanelă a rochii cu care era îmbrăcată. Fălcile şi fruntea
ei strimtă îi da o expresie bestială, totuşi dinţii ei albi, ochii d-un frumos albastru şi obrajii ei rumeni,
au putut la rigoare să impresioneze pe un nenorocit băiat slab de spirit, aruncat departe de lumea
civilizată, fără ocupaţie serioasă şi însetat de iubire.
— Aceasta să-ţi serve de lecţie, tinere! îmi zise inspectorul când furăm din nou singuri.
Iată pericolul la care administraţia expune fără să se gândească pe tinerii amploiaţi aruncându-
i la vârsta cea mai fragedă în aceste înfundături de provincie; luându-i de la oraşe, unde ei trăiau într-
un mediu relativ cult şi inteligent, îi transplantează fără tranziţie într-un orăşel, adese-ori într-un sat,
unde nu este adesea nici o carte de citit, nici o persoană cultă cu care să se întreţină mai intim.
Înstreinat printre oameni pe care nu îi înţelege, cu ale căror obiceiuri nu se-poate acomoda, având ca
tovarăşi de ocazie, negustori ambulanţi sau comisionari de cea din urmă categorie şi puţin absorbiţi de
atribuţiunile serviciului lor, ei cad toţi într-o abrutizare covârşitoare. Dacă nu ştiu să-şi creeze o
ocupaţie capabilă să-i smulgă de sub influenta acestui mediu otrăvitor, ei sunt pierduţi. Trândăvia îi
târăşte încetul cu încetul spre plăcerile ce pot găsi la îndemână. Unii devin jucători, alţii ca Fischer se
înamorează, de cine ştie ce lepădătură a societăţii şi termină prin a o lua în căsătorie; iar alţii şi mai rău
încă, se dedau cu totul beţiei petrecându-şi tot timpul la cârciumă şi bând, până la abrutizare.
O viaţă zdrobită, o familie în desperare, un caracter de om nimicit, iată rezultatul. Pentru
aceasta, de la început îmi permit a-ţi spune: „Păzeşte-te!‖ Nu lăsa plictiseala să te cuprindă, găseşte o
ocupaţie care să te absoarbă şi să te silească a ieşi din viaţa obicinuită, fă excursii, învârteşte sfârleze,
colecţionează timbre, insecte, flori, fă chiar versuri dacă inima îţi dictează, dar ocupă-ţi corpul şi
spiritul, dacă nu, aşteaptă-te la ravagiile decăderii morale şi intelectuale!
27
Situaţia lui Fischer între şeful care îl suspendase şi amploiatul care îl înlocuise era în acelaşi
timp şi falsă şi penibilă. Cu toate că deprimarea-i morală l-ar fi adus în stare de completă nesimţire şi
cu toate că grasa Rosalie exersa mereu asupra lui aceleaşi seducţii, el sfârşi prin a înţelege că poziţia
lui era ridiculă şi se decise a pleca.
Într-o dimineaţă auzirăm clopoţeii diligentei cu care trebuia să plece! Pe când noi îl
petreceam, şi i se aşeza cufărul pe capră, îngălata servitoare era în prag, ocupată cu curăţatul unor
cizme. El se apropie de ea, îi şopti câteva cuvinte foarte încet, şi apoi cum prezenţa noastră îl intimida,
îi alunecă în mână ultima sa piesă de cinci franci şi se sui în trăsură, aruncând acestei sirene de han, o
ultimă privire zăpăcită şi tandră. Conductorul dădu bici cailor, care porniră. Rosalia şi-a ridicat capul,
ochii ei albaştri şi dinţii albi străluceau la soare: privi un moment conductorul prăfuit ce pornise la
drum şi apoi cu un aer indiferent începu să perie, din nou cişmele, pe când clopoţeii diligenţei se
auzeau tot mai încet în depărtare.
Rămas singur, urmai povaţa inspectorului şi ca ocupaţie în timpul liber, îmi alesei: botanica.
Pădurea din V... era foarte bogată în plante şi flori şi avui ocupaţie pentru multă vreme. Cu
toate acestea....
— Cu toate acestea? întrerupse un camarad căruia îi povesteam într-o zi aceasta istorie, nu
cum-va ai încercat aceleaşi tentaţii ca şi Fischer?
Nu tocmai.... dar făcându-se transferuri, administraţia mă mută şi pe mine din V… Era şi
timpul.... începusem să găsesc că nevasta hangiului avea ochi frumoşi şi deşi slabă, dar.... totuşi
interesantă.
(NUVELĂ, traducere de Jeanna Sava după André Theuriet 14)
DIVERSE 15
INSTALAŢIUNI DE BĂI ÎN LOCALURILE POŞTALE GERMANE

Administraţiunea poştelor germane care în deosebi se interesează d-aproape în ceea-ce
priveşte higiena localurilor şi starea sanitară a personalului, a făcut să se instaleze de câţi-va ani şi
camere de băi în noile localuri de poştă ce anual clădeşte. În acest moment 41 de localuri din 28
localităţi diferite sunt înzestrate cu instalaţiuni de băi, iar altele sunt în construcţie. Taxa unei băi
variază între 10 si 20 bani.
CONGRESUL AMPLOIAŢILOR P.T.T DIN FRANŢA

Amploiaţii Administraţiei Poştelor, Telegrafelor şi Telefoanelor din Franţa au ţinut congresul
lor anul acesta la
Lyon în zilele de 23-27 Aprilie trecut. În afară de chestiuni care priveau organizaţia lor ca
asociaţiuni; între altele Congresul a admis dezideratul, ca amploiaţii care au satisfăcut serviciul militar
după intrarea în Administraţie, să fie trataţi la eliberarea din armată, pe acelaşi picior de egalitate ca şi
camarazii lor de promoţie.
Congresul a emis apoi dorinţa, ca toţi funcţionarii P. T. T. să beneficieze de retragerea la
pensiune la vârsta de 55 ani şi ca toţi care au mai mult ca 60 ani să fie scoşi la pensiune din oficiu etc.
14 Claude-André-Adhemar Theuriet, n. la Marly-le-Roi pe 8 octombrie 1833 şi d. în Bourg-la-Reine pe 23 aprilie 1907,

la vârsta de 73 de ani, este un poet, romancier şi dramaturg francez. (Sursa: http://fr.wikipedia.org/wiki/André_Theuriet)
15 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ―, Anul I, 1907-8, p. 275
28
În ultima zi a congresului, la deschiderea sediului fu o manifestare de simpatie franco-
bulgară, provocată de apariţiunea la tribună a delegatului poştaşilor din Bulgaria D. Athanasoff. În
urma cuvântării acestuia, s-a însărcinat Comitetul Asociaţiunii ca să se înţeleagă cu organizaţiunile
străine pentru a pune baza unei organizaţiuni internaţionale.
TELEFONISTĂ CURIOASĂ
S-a remarcat că regele Victor Emanuel, în timpul pe când se găsea la Veneţia era rău dispus şi
se atribuise această iritaţiune timpului urât. Acum abia se cunoaşte cauza care a supărat pe rege: un fir
telefonic se stabilise între iahtul Împăratului Germaniei care vizita Italia acum două luni şi palatul
regelui Italiei. Se crede că domnişoara de la telefon ar fi întrerupt comunicaţia, voind sa dea să asculte
persoane străine, convorbirea între cei doi suverani.
Domnişoara a fost suspendată din serviciu.
CURIOZITĂŢI 16
TELEFONUL LA TEHERAN.
Noul şah al Persiei, ca să devie accesibil supuşilor săi, fără însă a-l expune acţiunii boambelor
de dinamită şi altor distrugătoare de aceiaşi specie, ar fi imaginat un riguros experiment, ar fi cerut să
se înţeleagă 17 între palatul său şi piaţa publică principală din Teheran, o comunicaţiune telefonică. În
acest mod, orice persoană ce ar avea ceva pe inimă, poate spune ce-l doare direct suveranului.
DE TOATE 18
UN COLET POŞTAL
Şi administraţiunii poştelor britanice ca şi celelalte administraţiuni se pot aduce ori câte
reproşuri. Nu i se poate însă aduce învinuirea că ar fi rutinară şi puţin amabilă !
Iată un exemplu care dovedeşte că poşta cel puţin în Birmingham nu se dă în lături dinaintea
oricărei inovaţiuni pentru a satisface clientele.
Un lucrător din Birmingham făcuse o plimbare din împrejurimile oraşului cu copilul său de 3
ani.
Întârziind prea mult, nu ar' fi ajuns în. timp la atelier, dacă ar fi condus pe copil până acasă.
Ce să facă ? Să lase copilul singur? Era primejdios. Să-l încredinţeze unui străin. Mai
primejdios încă. Intră în biroul poştal din 1ocalitatea unde se găsea şi ceru să expedieze copilul ca colet
poştal. Amploiatul consulta regulamentul şi văzu că se transportă prin poştă. „animale vii―.

17 „să se instaleze‖
29
Admise copilul la expediere, percepu 90 centime şi eliberă chitanţa de primire. Copilul fu în
acest fel expediat şi remis acasă. prin îngrijirea serviciului poştal.
LISTA ABONAŢILOR_DIN PARIS.

nu conţine mai puţin de 1150 pagini şi cântăreşte 1940 grame. Pentru transportul tuturor
exemplarelor aduse din provincie, unde au fost. imprimate, la Paris, a fost nevoie de un tren de marfă
format din15 vagoane încărcate la maximum de 10 tone.
SCĂPAŢI PRIN TELEGRAFIA FĂRĂ FIR

Se comunică În New-York ziarului „Daily News― următoarele : Vaporul ,,Providence― care
naviga din Fall Rivers (Massachusetts) la New-York prin canalul Long Island cum şi numeroşii săi
pasageri din Boston au fost scăpaţi ieri seara (l7 Martie) de un incendiu îngrozitor mulţumind
telegrafiei fără fir.
Căpitanul constatând la revărsatul zilei că pe bord s-a ivit un foc, transmise imediat în toate
direcţiunile telegrame prin telegraful fără fir. Vaporul „RichardPeek― navigând la trei mile d-acolo,
răspunse la apel după puţin timp şi vine să ajute vaporului cuprins de foc.
„Providence― opri şi putu să transporte pasagerii pe „Richard-Peek―. Cu toate scenele de
dezordine care se produseră cu această o ocaziune, căci se găseau peste 600 pasageri între care femei şi
copii în disperare nu s-a pierdut nici o viaţă şi chiar vaporul a fost salvat.
SURUGIUL 19
Pe drumul între Bastia şi Ajaccio, diligenţa mergea cu greutate în tropotul mare al celor trei
cai, în zgomotul clopotelor, al roţilor şi al geamurilor, ridicând în această zi caldă de vară, praful gros
alb din drum.
Plecasem de dimineaţă, pe răcoare, dar în curând răcoarea ne părăsi, şi continuarăm călătoria
închişi în acea cutie galbenă zdruncinaţi la fiecare piatră din cale, plini de năduşeală, enervaţi de
nemişcare, fără altă distracţie decât a privi prin micele ferestrui, prăfuite, sărmani nostru cai plini de
spumă, şi înaintea noastră cât vezi cu ochii, scăldat de soare cu o lumină orbitoare, nesfârşitul drum.
Satele sunt rare între Bastia şi Ajaccio şi afară de staţiile unde coborâm un moment spre a ne
dezmorţi picioarele, nimic nu întrerupea monotonia călătoriei decât doar din când în când salutul
vreunui plugar, care îşi întrerupea lucrul. pentru a ne privi trecând, sau la scurtele staţiuni ale
diligenţei, spre a lua în drum coşuri, provizii, mici colete, marfă, câteodată păstrăvi sau alţi peşti pe
care ţăranii cătunelor învecinate le trimeteau la oraş. De obicei, monotonia acestei lungi călătorii era
turburată de vocea guturală a surugiului, fredonând acolo sus, pe capră, vreunul din melancolicele
melodii corsicane. Nu rar se întâmpla că refrenul era cântat în cor de toţi călătorii de pe imperială, şi
aceasta era în plictiseala drumului, un fel de distracţie pentru spirit, această muzică în plin aer,
întreruptă mereu de „hi!― şi „di!― al conductorului.
În acea zi surugiul nu cânta. Surprins de acest fapt şi întrebând, mi se spuse că sărmanul om
era trist.
Primise, dimineaţa la plecare, o veste rea printr-o telegramă: băiatul său, mic de tot, singurul
pe care îl avea, trăgea să moară de angină, la Venaco, satul în care trebuia s-ajungem noaptea.
Telegrama nedând nici o speranţă, el nu ştia de-1 va mai găsi în viaţă. Şi numai când ne oprirăm la o
staţie, observai figura dezolată a sărmanului tată.
19 REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ Anul I, 1907-8, p. 312

30
Era unul dintre cei mai vechi surugii ai acestei linii, numit Jean-Paul. El se însurase cam
târziu, şi acest micuţ era fructul bătrâneţii sale.
Pe când se schimbau caii, îl chemai şi îi dădui ceva de băut. El citi în ochii mei că ştiam, şi
lacrămi mari alunecară pe obrazul său zbârcit.
Ne suirăm în diligentă. Seara se apropia, şi în aerul încă cald, adierea vântului începea a
răspândi pătrunzătorul miros al pământului corsican ; soarele apusese după dealuri, respiram.
Dar, în diligenţă toată lumea ştia acum de nenorocirea surugiului, şi nimeni nu se arăta grăbit
s-ajungă. Casele albe din Venaco ce se zăreau în depărtare, aurite prin apunerea soarelui, ne făceau
aproape frică; încercam ca un fel de cutremur când auzeam strigătul grăbit al nenorocitului, la cai, şi
pocniturile biciului, nervos, sacadat, care păreau a manifesta tristeţea sa! Cu cât ne apropiam de sat, cu
atât ne întâlneam mai des cu grupuri mici de plugari, ce se reîntorceau de la lucru, în comunele
învecinate.
De două-trei ori, Jean-Paul voi să-i întrebe, dar fără îndoială întrebarea se oprise pe buze, căci
nu putu să le spună decât un:
— Bună seara! Bună seara!
— Bună seara….răspunseră ceilalţi.
În sfârşit, când nu mai aveam de făcut decât vre-o 200 metri, nu mai putu să se stăpânească şi
întâlnind un ţăran pe cărare, îl întrebă zgomotos, făcând să trosnească sfârcul biciului cu un aer furios
şi îngroşându-şi vocea spre a o întări.
— Hei! prietene, nimic nou la Venaco ?
— Nimic zise cellalt…. A! da…. un copil mort!....
— …..
Copilul murise, în adevăr. El se stinsese liniştit în dimineaţa acelei zile şi cosciugul alb
împodobit cu flori de câmp, se odihnea în coliba dezolată, aşteptând pe tată pentru înmormântare.
Diligenţa se opri înaintea porţii. Jean-Paul se coborî cu mâinile şi picioarele tremurânde, şi mulţimea
rudelor şi prietenilor îi făcu escortă. Noi îl urmăream asemenea, mişcaţi ca şi el, şi fu o scenă
sfâşietoare intrarea în această colibă, unde într-o dezordine mizerabilă, de jur împrejurul cosciugului,
luminat de slaba lumină a două sfeşnice, femei îngenunchiate boceau după moda corsicană pe micuţul
mort, cu nişte voci lugubre şi plângătoare, al căror accent sfâşia sufletul!
Când intrarăm, una din ele se ridică. Era mama, sărmana ţărancă deja îmbătrânită, care căzu în
braţele lui Jean-Paul. Gâtul său zbârcit se ridica în lungi suspine.
— L-am pierdut! L-am pierdut!
Şi celelalte, apoi, umplură casa cu strigătul lor disperat, această casă plină de fum, unde se
vedea încă în colţuri, un mic bici, o trompetă, umilele jucării ale copilului mort, care şi ele de
asemenea, păreau a vorbi de el. Tatăl înnebunit nu zicea nimic, privea peste tot cu ochii stinşi ca într-
un vis, cu inima zdrobită de durere. Atât ne lovesc de dureros în aşa momente cele mai mici detalii
încât lacrămile lui Jean-Paul nu porniră să curgă decât când văzu pe una din călătoarele din diligenţă, o
bună bătrână, venind să depună pe cosciug, un mare buchet de romaniţe şi de maci a cărui frumuseţe
ne atrăsese privirea pe drum.
Aceste flori, fuseseră culese una câte una pentru nepotul său, la care se ducea să-1 vază în
liceul din Ajaccio.
Preotul sosind, pornirăm spre cimitir. Pare că văd încă, în satul ce începuse să dispară în
noapte, pe drumul luminat de primele raze ale lunii, acest mişcător convoi: bătrânul Jean-Paul, înalt şi
încovoiat ca o umbră mare neagră în urma micului cosciug alb, femeile în groase mantale de doliu,
părinţii, prietenii, simplii spectatori, totdeauna numeroşi în aceste ţări, unde respectul de morţi e atât de
mare, şi împrăştiaţi în mulţime cu genţile după gât, plini de praful din cale, călătorii diligenţei, un preot
gras care d-abia putea să se ţină de convoi, doi soldaţi, un ţăran cu fiul său, şi buna bunică cu florile,
31
care şi ea d-asemenea mergea legănându-se, negândindu-se de loc, sărmana bătrână! că e ora cinci, şi
că va trebui ca şi noi toţi, şi ea să se lipsească în această seară!
Cimitirul e departe de sat. Când sosirăm se înnoptase dea binele.
De pe colină, se zăreau, ca nişte licurici în vale, cele câteva lumini din Venaco, şi pe drum,
înaintea poştei, felinarul scânteietor al diligenţei. Ceremonia nu fu nici lungă, nici tocmai solemnă, dar
nici odată nu o voi uita. Când fiecare, unul după altul aruncarăm asupra cosciugului ţărână, cum
bătrânul Jean-Paul rămăsese pe marginea mormântului zdrobit de durere, pierdut, conductorul, ai cărui
ochi erau roşii de plâns se apropie şi atingându-1 uşor pe umeri, cu vorbe dulci prieteneşti :
— Aide, .Jean-Paul, aide-ţi zise el…..
Şi cu vocea, slabă, şoptindu-i la ureche:
— Vezi tu, sărmanul meu prieten, ceasurile sunt deja nouă.
— Ah! Dumnezeul meu!.... nouă ceasuri! Şi diligenţa!.... rosti sărmanul om.
Şi întorcându-se spre noi, cerându-şi iertăciune, şi grăbindu-şi pasul:
— Iertaţi-mă, zicea el, iertaţi-mă!.... V-am întârziat. Dar nu e vina mea, a-ţi´văzut!
Şi plângea nenorocitul! Şi cred că şi noi plângeam ca şi el. Când ne reluarăm locurile, porni
caii cu o lovitură de bici disperată, şi din nou diligenţa porni la drum, în zgomotul clopotelor, al roţilor
şi al geamurilor. Dar, din când în când auzeam d-asupra capetelor noastre, ca nişte gemete de animal
rănit, lungi vaete, pătrunzătoare, asemenea unor urlete de câine pierdut, în noaptea neagră ! ...
/Traducere de Jeanna Sava.)
O IDILĂ LA TELEFON 20
După o lungă discuţie ajunsesem la concluzia că omul are conştiinţă de motivele care fac să
nască amorul, în inima sa: frumuseţe, nevinovăţie, virtute, curaj, inteligenţă, bunătate şi că cu cât
aceste motive sunt mai numeroase şi mai înalte, cu atât amorul e mai profund şi durabil....
Da în general, este adevărat, pentru fiinţele sănătoase de spirit şi de corp, şi aflate în
împrejurările obicinuite ale vieţii, zise prietenul Henryot, care căzuse în reverie de câteva clipe, dar
mărturiseşte că adesea, între aceste motive care fac să nască iubirea în inima sa şi de care omul crede
că are conştiinţă, prima şi câte odată singura, este iluzia!...
Ştiţi cu toţii, cel puţin din auzite, ce este viaţa funcţionarilor la ţară. Supravegheaţi în
relaţiunile lor, obligaţi de aşi cântări toate cuvintele, sunt reduşi cea mai mare parte din vreme, a
rămâne acasă ne având nici o cunoştinţă mai bună care să,ţi facă viaţa de provincie mai plăcută...
Această penibilă existenţă pentru funcţionarul căsătorit, e şi mai nesuferită din punctul meu de vedere,
pentru celibatari. Spuneţi drept căruia dintre voi i-ar conveni să se înmormânteze într-un sătuc de
câteva sute de suflete, şi şi,ar putea face iluzii că ar găsi un alt confident de cât pitorescul peisagiu.
Această viaţă o ducea un vechi camarad al meu de scoală: Louis Burlet, un tânăr de treizeci şi
cinci de ani, bine făcut, vechi subofiţer de dragoni, foarte inteligent, dar căruia lipsindu-i energia,
pierduse toate examenele, fusese câtva timp diriginte de poştă într-un orăşel: Valboise. Celibatar, îşi
petrecea tot timpul liber , puţin de altfel în administraţia poştelor , cu perceptorul, care ca şi el se
plictisea de moarte... Locuia de aproape un an în Valboise21 când se instală telefon intre biroul lui şi
20 „REVISTA POŞTELOR; TELEGRAFELOR ŞI TELEFOANELOR― Anul I, 1907-8, p.344-346

21 Probabil greşeală de ortografie. Trebuie să fie vorba de Valbois, care este o comună din departamentul „Meuse‖ din
Lorena, aflată în nord-estul Franţei. (Sursa: http://en.wikipedia.org/wiki/Valbois).
32
comuna vecina Frecol. Din această zi, caracterul şi felul d-a trăi al lui Louis Burlet se schimbă cu
desăvârşire.
Dragul meu prieten, îi zise perceptorul, nu te mai recunosc. La biliard pierzi mereu, şi la cărţi
şansa nu mai ai de loc !... În locul veselului tovarăş de care eram încântat că-l găsisem în tine, nu mai
am decât un visător posomorât şi lipsit de atenţie!... În adevăr, dacă femeile d-aci ar fi mai de seamă te-
aş crede îndrăgostit de vreuna.
Burlet da comunicaţia telefonică la biroul din Frecol. În ziua înfiinţării circuitului telefonic,
cheamă pe colega sa pe care nu o cunoştea şi prezentându-i omagiile sale, i se puse la dispoziţie pentru
toate explicaţiile necesare la începutul unui serviciu nou pentru ea şi după fiecare comunicaţie luase
obiceiul d-a sta de vorba.... Încetul cu încetul, o mare intimitate se stabili intre ei, şi în curând chiar se
chemau fără motiv, numai spre a sta numai de palavre! Din zi în zi simţeau trebuinţa mai mare de a-şi
vorbi, de a-şi face confidenţă...
El îi istorisi viaţa şi decepţiile lui. După destul de bune studii, s,a .preparat pentru Saint-Cyr
dar a căzut; atunci s,a angajat ca voluntar dar nenorocul urmărindu-1 mereu, nu i,a mers nici la
Saumur.... Părinţii săi fiind morţi, el singur în lume se plictiseşte teribil!... Ea, Germaine Radin, îi
spuse că orfană, a fost crescută de o mătuşă a ei aspră, cicălitoare şi că după o copilărie bolnăvicioasă
pe care nici o tandreţă n-a încălzit-o, ea trăia acum singură, fără speranţă şi fără bucurie!... Ea spuse
aceasta simplu, sincer, cu o voce înceată, foarte dulce, şi el fu profund mişcat...
Când vorbim la telefon cu un necunoscut, mai cu seama cu unul mai des, ni-l imaginăm cu o
figură oarecare ce reapare totdeauna aceiaşi şi din ce în ce mai clară la fiecare comunicaţie... Louis
Burlet, îşi închipuia pe prietena lui mai mult mică, bine făcută, brună, figura fermecătoare cu frumoşi
ochi negrii, cu păr mult, cu o gură mică, cu buzele roşii ca o fructă coaptă. O vedea surâzând, îi vedea
ochii voalându-se şi figura de obicei palidă, o vedea roşind când el îi vorbea mai afectuos. În aceste
momente, vocea ei dulce, mişcată, îi părea o muzică legănătoare. Şi amorul, un amor cast şi profund,
se mărea în inima lui. El, Burlet plictisitul, regăsea candoarea şi emoţiunea anilor de copilărie,
redevenea timid ca un adolescent, gratie iluziei născută de singurătate şi de o imaginaţie vie! Într-o zi
de iarnă zise amicei sale:
Iată în curând frumosul timp de primăvară, dacă îmi daţi voie am să vin să vă fac o mică vizită
într-o duminică cu bicicleta ?
La ce bun ? răspunse ea, puţin tristă. Ne iubim de la distanţă şi voi avea frica că această vizită
să nu stingă amorul nostru, atât de frumos ! I se păru că remarca puţină nelinişte în dulcea voce
mângâietoare a Germainei Radin, şi nu mai insistă.
În Mai, cu toate acestea Burlet, nerăbdător, voi cel puţin să zărească pe prietena sa; şi într-o
Duminică după prânz, se duse în Frecol. Un vânt uşor tempera căldura Soarelui şi sărmanul înamorat
pedala cu toata viteza traversând câmpii înverzite sub pomii înfloriţi... Era vesel. Un singur lucru îl
preocupa: să se prezinte prietenei sale, sau se va întoarce mulţumindu-se că a zărit,o?... Mii, de
proiecte nebune îi treceau prin minte. Sosit în Frecol, găsi uşor oficiul poştal a cărei faţadă cenuşie era
înveselită de persiene verzi şi o tablă cu litere negre pe fond alb, şi mai cu seamă de o mică grădiniţă
aşa de dulce ochiului cu liliac alb, zambile şi lalele cu culorile vii şi variate... Îşi închipuia pe prietena
lui în acest decor încântător, şi inima sa de îndrăgostit bătea cu putere !
Se duse şi se aşeză sub bolta acoperită cu hamei la cafeneaua din faţa oficiului şi aşteaptă, dus
în reverie, înaintea unei băuturi răcoritoare. Era aproape o ora de când sta aci, când văzu venind o
femeie de vârstă nehotărâtă —trei zeci şi cinci... patru zeci de ani , şchiopătând puţin, slabă, cocoşată,
îmbrăcată cam bizar dacă nu ridicol, urmată de o javră de câine care lătra oribil. Când fuse la câţiva
paşi lângă el, o văzu bine şi la figura ciupită de vărsat, ochii trişti ca de câine bătut, nasul prea mare şi
gura puţin strâmbă...
Femeia împinse portiţa grădiniţei, trecu fără a privi pe sub liliacul alb, prin mijlocul lalelelor
şi zambilelor...apoi trăgând o cheie mare din buzunar, deschise uşa biroului...
Având un chinuitor presentiment, Burlet întreabă pe cafegiu cu o voce tremurătoare:
33
Aceasta nu e diriginta de poştă care a intrat în birou în acest moment ?
Da Domnule, ea este!... O foarte buna Domnişoară!... Nu e frumoasă, zise râzând, dar gentilă
şi serviabilă cum nu se mai găseşte alta.
Zdrobit de trista şi brutala realitate care îi şterse cea mai dulce iluzie din viaţa sa, Burlet,
palid, cu ochii plini de lacrămi, aruncă, o piesă de doi franci cafegiului, şi fără un cuvânt, încălecând pe
bicicletă, porni spre Valboise.
(Traducere din franceză de J. Sava)
POŞTAŞUL 22
În acea dimineaţă, zăpada fină şi deasă cuprinsese atmosfera. Poştaşul dând perdelele într-o
parte, începu să tremure; dar la gândul că acea dimineaţă era ultima dimineaţă a existenţei sale poştale
prinse curaj, şi după ce sfărâmă stratul de gheaţă ce acoperea apa din cană, începu să se spele.
— În sfârşit s-a făcut, îşi zise el, tot clătindu-şi faţa în apa îngheţată. Sunt pensionar!
Acest „sunt pensionar!― răsuna în inima lui ca o fanfară veselă, cum sună trompetele unui
lagăr salutând dimineaţa unei victorii sigure. Ei! E ceva să cheltuieşti trei mărci pe zi, fără să mai
munceşti! Şi Arne Sachnussem, poştaşul, cu gândul la noua sa situaţiune, nu mai simţea frigul din acea
dimineaţă.
Bunul Dumnezeu, care a făcut omul după chipu-i, făcuse pe acest om mic de tot, şi fără nici
un fel de îngrijire: braţe foarte lungi, picioare foarte scurte, o frunte îngustă, ochi fără lumină, o piele
unsuroasă, forma un ansamblu de care el părea a fi mândru Afară de aceste defecte fizice uşoare, era
un bun slujbaş, în-toată accepţiunea cuvântului. Intrat la 15 ani în administraţia Poştelor, câştigase
încetul cu încetul stima, şefilor săi, care comptau pe riguroasa sa punctualitate şi pe absenţa sa totală de
iniţiativă...
Începuse cu cartarea. Timp de cinci ani, el cartă; cinci ani, de şase ori pe zi, el făcuse de două
până la trei sute ori aceiaşi mişcare: să arunce într-un ochi ad-hoc scrisorile destinate pentru aceiaşi
circumscripţie. El nu se plânsese nici o dată şi nici o dată nu dorise un alt serviciu.
Masa sa era patria sa şi patria sa era de o ordine atât de riguroasă, atât de meticulos împărţită,
că cea mai mică deplasare a unui obiect, echivala pentru el cu o revoluţie; ceara, sfoara, foarfecele,
lampa şi ştampilele, erau aranjate metodic că şi , prin întuneric le-ar fi putut găsi cu cea mai mare
înlesnire. Aşezat pe scaunul său. Arne Sachnussem n-avea de cât să întindă mâna pentru a lua
foarfecele, crac ! sfoară era tăiată şi trosc! foarfecele ca şi cum si-ar fi dat seamă de noţiunea distanţei
şi a armoniei, recădeau drept la locul lor, între ceară şi sfoară, fără ca o depărtare de un milimetru în
plus sau în minus, să le apropie mai mult de una decât de cealaltă, ceia ce făcea orgoliul lui
Sachnussem şi mirarea personalului. Amicul nostru avea două cuie: într-unul atârna pălăria, în celălalt
vesta sa, nici o dată nu le-a schimbat locul; la dreapta scaunului său, avea scuipătoarea şi timp de
patru-zeci de ani, ridica uşor cotul drept spre a scuipa, fără ca vre-o dată să fi făcut altfel.
Totul mergea bine în această sărmană omenire, şi Sachnussem trăia într-o stare ce nu era nici
fericirea nici beatitudine, dar care nu era nici ambiţiune, orgoliu sau invidie, când şeful îl chema în
cabinet. Sachnussem era sigur de el, nu avea nimic să-şi reproşeze, totuşi încercă o oare care frică,
având presimţirea unei întâmplări neplăcute.
În adevăr el ieşi din cabinetul directorului posomorât ca şi cum „i s-ar fi înecat corăbiile.―
22 REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ SI POŞTALĂ Anul I, 1907-8, p. 376

34
Îi dăduse alt serviciu!,
Deprinderile lui serioase contribuiseră să i se dea un post de încredere. Era trecu în gară.
Acolo trebuia să se ducă la patru ore dimineaţa, să carteze ca şi în trecut şi să facă post-pachete cu
marea răspundere de a le eticheta exact.
Un enorm degust îi umplu sufletul, mai mult de o lună, apoi se obicinui ca în urmă să uite
totul. Sachnussem luându-şi alte deprinderi, absolut asemănătoare celor dintâi, deveni iarăşi mulţumit.
Ar fi fost chiar foarte fericit dacă tolănit pe scaunul său, ar fi putut rămâne cele zece ore de lucru fără a
coborî; da această administraţie, prevăzătoare ca o mamă, cerea ca amploiaţii săi să petreacă un sfert de
ceas, în aer liber, căci atmosfera biroului devenind insuportabilă, ameninţa sănătatea personalului şi
prin urmare compromitea şi budgetul administraţiei! Sachnussem ca toată lumea, trebui să se supună.
El se ridica după scaunul său, şi se ducea să se aşeze pe o bancă de pe peronul gării; patru-zeci de
minute el contempla cu o privire vrăjmaşe si înfricoşată, mulţimea de şine încrucişate pe pământ,
luminile ce fugeau în depărtare şi se adunau în linii paralel din ce în ce mai apropiate, semnalele de
toate culorile care din verde deveneau violete, din violete roşii, din roşii albe, fără a înţelege absolut
nimic. Cu toate acestea în curând el dobândi oarecare cunoştinţe şi putea să, şi zică: voi număra până la
cinci, când voi zice cinci, felinarul roşu d-acolo va deveni verde şi cu o precizie matematică, felinarul
se transforma aşa după cum Sachnussem învăţase pe de rost. Aceasta îl amuza mult şi se simţi prea
mulţumit când; ajunse să cunoască toate felinarele.
Atât cât vederea sa putea să cuprindă, Sachnussem le observa pe toate şi prevedea diversele
lor evoluţiuni. Cât pentru a şti de ce acest joc amuzant de a face să treacă toate aceste semnale prin
toate combinaţiile prismei solare, lui Sachnussem puţin îi păsa căci, aceasta nu privea serviciul său.
După treizeci de ani de muncă, banca unde venea să şadă era lustruită ca o oglindă; masa sa era tot
astfel în dreptul coatelor. Cât despre scaunul său, era atât de lucios în cât o, muscă nu putea să s-aşeze
fără să alunece! Sachnussem era deci fericit, dar se simţea obosit; munca era aspră şi el dorea odihnă,
dorea să vadă ziua fericită în care să trăiască numai pentru el, în fundul unei grădiniţe aşezată în lungul
unei căi ferate, cu veselia desăvârşită d-a putea să zică de o sută treizeci şi opt de ori pe zi la trenurile
ce vor trece pe dinaintea casei sale—căci vor trece o sută trei zeci şi opt: „du-te unde vrei, nu mai am
nimic cu tine!―
Dar această zi era încă departe şi cu toate acestea Sachnussem ar fi aşteptat-o încă cu răbdare,
daca un nepoftit n-ar fi venit să se aşeze în calea sa.
I se dăduse un ajutor, un supranumerar, un posac, care din primele zile se arătă un adversar
îndărătnic: ceara, guma-arabică, sfoara, foarfecele valsau în cele patru colţuri ale mesei ba uneori călca
şi în scuipătoare!
Sachnussem nu făcea altceva de cât să pună toate la locul lor. Scrise rapoarte peste rapoarte
zicând fără înconjur şefilor săi, că numai ordinea şi deprinderile erau garanţiile sigure ale unui serviciu
bun şi durabil, că faptul d-a aduce o turburare în o neînsemnată alcătuire, va atrage după sine o
turburare fără remediu a tuturor ideilor fundamentale ale unui sistem.
Dar şefii — creaturi nepăsătoare — aruncau rapoartele la coş şi Sachnussem n-avea altă
consolaţie de cât a-şi zice: „Şi cu toate acestea de n-aşi fi eu aci, ce s-ar întâmpla?― După o lungă
trecere de vreme cot la cot a acestor doi oameni fără aproape să-şi vorbească, Sachnussem fu anunţat
că dreptul său la pensie i se acordase. Sufletul său fu încântat mai întâi, dar în curând fu cuprins de
amărăciune-şi de oroare când aflase că succesorul său era tocmai supranumerarul, fără ordine, fără
deprindere, fără sistem! Sachnussem ridică umerii şi murmură un: „vom vedea― care din fericire pentru
liniştea sa, administraţia nu auzi.
În seara zilei în care l-am surprins spălându-se, Sachnussem se culcă făcându-şi proiecte
pentru viitor. „Mâine, îşi zise el, poate să ningă, să plouă, alţii vor vedea, căci eu voi dormi până la
zece cel puţin. Fiecare la rândul său îşi făcuse patul cu plăcere, întinzând cearceafurile, bătând pernele,
potrivind cuverturile. Când totul fu terminat, se culcă, propunându-şi să citească, dar nu avea
deprinderea şi deprinderea făcu să adoarmă imediat ce se culcase....
La trei ore fix, cu toate că nimeni nu luase .osteneala d-a -1 deştepta, se sculă repede:
35
„Am întârziat!―gândi el îngrijat; dar amintindu-şi că . d-aci înainte nu mai risca de a fi
pedepsit când va întârzia, era să se culce din nou, când o idee îi trecu prin minte: „Pentru că m-am
deşteptat, de ce nu m-aş scula, să mă duc să văd ce face cellalt!‖
Şi se sculă.
Cellalt lucra destul de bine, dar Sachnussem era satisfăcut că remarcase câteva mici ezitaţii în
ceia ce privea locul precis al gumei-arabice şi al etichetelor. .,Voi vedea şi mâine― îşi zise el, şi a doua
zi se sculă, se duse la birou, având mereu aceiaşi speranţă.
Anii treceau, Sachnussem nu dezarmă până muri. S-a găsit la el un ultim raport în care proba
că succesorul său în trei ani numai, costase pe Stat o sută de franci mai mult de cât el, Sachnussem,
aceasta numai din cauza modului cum tăia sfoara, pierzând multe căpătâie.
„A tăia sfoara unde trebuie — scrisese el, a nu întrebuinţa guma-arabică decât absolută
necesară, sunt principii serioase. Ele fac deprinderile de ordine şi constituie cu alte calităţi analoage,
bazele fundamentale ale serviciului administrativ.‖
Acestea fură ultimele manifestaţiuni ale lui Arne Sachnussem înainte de a muri, survenită trei
ani numai după retragerea sa la pensie.
HAZURI 23
O INVENŢIUNE MIRACULOASĂ.
Pentru a satisface numeroasele reclamaţiuni ale abonaţilor, Direcţiunea va introduce în curând
un mic aparat box-strămutător de măsele patent S.G.D.G.
Aparatul acesta este destinat ca să pună capăt nenumăratelor insulte de care se fac vinovaţi
unii abonaţi faţă de corespondenţii lor.
El se va instala numai la posturile de abonaţi, nu şi la centrale.
Alăturatele schiţe ne lămuresc asupra mecanismului acestui aparat.
23 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ SI POŞTALĂ‖, Anul I, 1907-8, p. 424.

36
CAPITOLUL 2, Anul II, Octombrie 1908― Septembrie 1909
MAXIME ŞI CUGETĂRI 24
 Economia izvorul bogăţiei.
 Lumea se împarte în două clase: acei ce au economisit şi cei ce au cheltuit. Toate operele mari
care au făcut civilizaţia si fericirea umanităţii, sunt opera celor ce au economisit pe când cei
ce au risipit, au fost sclavii lor (Cobden).
 A economisi pentru a aduna ban lângă ban e un lucru nebunesc; a economisi pentru a-ţi păstra
independenţa, e lucru înţelept. (John Lubbock).
 Economia, este izvorul independenţei şi a libertăţii (Mme Geoffrin)..
REGULILE ECONOMIEI.
 Pentru a avea totdeauna bani în pungă ajunge să se păzească două reguli simple:
 1-a. Cinstea şi munca să-ţi fie tovarăşi nedespărţiţi;
 2-a. Să cheltuieşti zilnic un zece bani mai puţin de cât beneficiu tău net.
 În acest chip, punga ta la început turtită va începe să. se umfle si nu te vei teme de urmărirea
cămătarilor şi a mizeriei (B. Franklin).
 Să ai un carnet de cheltuieli şi să treci regulat în el. Nu e nevoie să treci cele mai neînsemnate
cheltuieli, dar să ştii totdeauna pe ce cheltuieşti banii câţi ai şi cât te-a costat fiecare lucru. Cel
ce ştie totdeauna ce are în pungă şi preţul lucrurilor ce cumpără, nu va face nici odată
cheltuieli fără rost (John Lubbock).
CELE 10 PORUNCI ALE LUI JEFFERSON.

 Nu lăsa pe mâine ceia ce poţi face astăzi.
 Nu dispune nici o dată de banul pe care încă nu l-ai câştigat,
 Nu cumpără nimic din cele de care nu simţi nevoie sub cuvânt că „e ieftin―..
 Nu regreta nici odată că n-ai mâncat. de ajuns.
 Munca făcută cu dragă inimă nu oboseşte nici o dată.
 Nu recurge la alţii să-ţi facă ceva ce tu însuţi poţi face.
 Vanitatea şi orgoliul costă mai scump de cât foamea şi setea.
 Începe lucrurile metodic cu începutul.
 Nu băga în seamă necazurile si obstacolele care nu sunt de cât în închipuirea ta şi care nu
sosesc nici o dată.
 Numără până la zece înainte de a vorbi când eşti nemulţumit, si până la sută când eşti în
mânie.
SFATURILE LUI CARNEGIE.

 Să te naşti fără un ban.
24
―REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICA ŞI PO.ŞTALĂ‖, Anul II,1908-9, p. 41
37
 Să lucrezi fără preget şi să economiseşti de la început.
 Examinează-ţi carnetul cheltuielilor si fă în fiecare seară balanţa conturilor.
 Lucrează iute si cu hotărâre.
 Totdeauna să-ţi dai socoteală de ceea ce faci.
NOTE VESELE 25
(Din „Journal des postes―).
TELEGRAFIA FĂRĂ FIR ÎN JURUL PĂMÂNTULUI.

Dacă e adevărat, că metrul e cum se pretinde în şcolilor elementare ale Parisului, a 10-a
milioana parte din sfertul meridianului pământesc, ar trebui să conchidem că acest meridian e lung de
40 milioane de metri, fie 10 mii kilometri, sau zece mii leghe (cât de mic e pământul !)
*
Doi tineri ingineri din ţara lui Marconi, au inventat un telefon fără fir care le permite să se
înţeleagă peste această distanţă de 40 milioane de metri. Îi văzurăm şi îi auzirăm. Ei comunicau
perfect, fără cea mai mică inducţie.
Ei anunţaseră experienţele pentru o dimineaţă de Duminică în piaţa Santa Lucia din Neapole.
Intrarea 10 bani.
Mulţimea se îmbulzea.
Când reţeta de la Casă le păru suficientă, inginerii făcură un cerc din lumea adunată,
rezervând o trecere spre Nord şi alta spre Sud. Apoi se aşezară în centru, spinare în spinare şi
conversaţiunea începu, unul vorbind spre Nord, altul spre Sud. Nu ştiu dacă vocea urmărea exact
meridianul de Neapole în toată lungimea lui, dar ei se înţelegeau perfect.
Cu toate acestea, nu avură timp să vorbească d-ajuns, căci în afară de reţeta de la Casă, mai
încasară un mare număr de pătlăgele roşii şi sub această ploaie leguminoasă au dispărut. Ei nu scăpară
de cât prin fugă.
MODEL DE RAPORT: OFICIUL X

No. 507. 14/8/908
Domnule Director,
Alăturat am onoarea a vă înainta în original suplica factorului rural de la circ. 19 N. N. prin
care solicită un împrumut de lei 120 spre aşi cumpăra un cal de la Casa de ajutor. O supun D-v.
rugându-vă să bine voiţi ai lua în consideraţiune cererea întru cât ea este justificată după cum afirmă
Agentul special respectiv.
Diriginte, Nusespune.
25 REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICA Şt PO.ŞTALĂ, Anul 1908-9, p. 42

38
***
Era în timpul războiului ruso-turc.
Intr-o zi un obuz cade în plin lagăr rusesc la câţiva metri de cortul lui Skobeleff. Plantonul
care se găsea acolo, se repede, îl ia în braţe şi pleacă de-1 aruncă într-o mlaştină din apropiere.
— Skobeleff observându-1, îi zice :
— Fapta ta merită răsplată. Ce recompensă vrei ? Crucea Sfântului Gheorghe ?
— Aş vrea-o, să trăiţi, Domnule General.
— Sau preferi tu o sută de ruble ? zise Skobeleff râzând. Crucea Sfântului Gheorghe nu face
mai mult de cinci ....
— Atunci, zise timid soldatul, să-mi daţi Crucea Sfântului Gheorghe .... şi 95 de ruble.
Dar bine, ce urcaţi acolo? Eu n-am comandat nici un pian.

Nu domnule, e pălăria cucoanei !
FRUMUSEŢILE REGLEMENTELOR 26
Cele ce urmează, dragi colegi şi colege, nu le-am scris decât să vă arat absurdităţile
reglementelor noastre, şi de a vă dovedi prin câte-va întâmplări, dacă nu adevărate, cel puţin
asemănătoare, cum aceste reglemente tind să ne ridiculizeze şi să ne facă odioşi publicului, câte o dată
vrednic de plâns. Aceste istorioare sunt oneste si dacă una vă va face să surâdeţi, altele prin filozofia
ce se degajează din ele, vă vor înveseli mult.
Încep : Decorul reprezintă un birou de poştă parizian. Pe lângă perete înşirate măsuţe
înzestrate cu călimări fără cerneală şi de tocuri, la unele lipsindu-le maşina, la altele beţişorul. Cinci
ghişee: trei închise, două deschise.
Dar ora soseşte şi cele trei ghişee închise se deschid: încetul cu încetul, publicul începe să
defileze. Să urmărim mulţimea şi să deschidem urechile.
26 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖, Anul II, 1908-9, p. 79

39
La primul ghişeu — Un om bine pus se prezintă :
Iertaţi-mă, domnule, am două cărţi poştale pe care voi să le schimb cu cărţi poştale închise.
Sunt curate ? .
Da, priviţi-le! neatinse, cum le aveţi şi D-voastră…
Atunci nu-mi e permis să le primesc. Administraţia nu schimbă decât cărţile deteriorate sau
scrise, pe care cumpărătorul renunţă să le mai expedieze.
Aşa că trebuie să scriu ceva pe ele, ca să mi le acceptaţi ?
În tocmai!
Clientul nostru surâde, ia după un colţ al mesei, un beţişor de condei şi din alt colţ o maşină,
le adaptează cum crede mai bine şi scrie pe cărţile sale poştale:
„Administraţia e ideală. D. amploiat e un fenomen‖ şi revenind la ghişeu depune cartoanele
sale şi aşteaptă. Poştaşul citeşte, salută şi întinde cele două cărţi poştale închise. Reglementul e salvat!
*
La al doilea ghişeu — Un domn bine făcut purtând uniforma de infanterist cu graţia ce
caracterizează pe teritoriali, prezintă un mandat spre plată.
Domnule, obiectează amploiatul, dacă sunteţi uniformat, presupun că sunteţi soldat. Nu pot să
vă plătesc mandatul. Sergentul major din regimentul D-voastră, singur, poate încasa mandatele.
Scuzaţi-mă, vă rog, replică cellalt, sunt rezervist e adevărat, dar de profesiune comerciant şi
mandatul e adresat comerciantului.
Amploiatul nici nu vrea s-audă. Dar e un bun băiat ori cum, şi îl sfătuieşte:
Puneţi-vă în civil şi reveniţi. Vă voi achita. Militarul pleacă, revine şi încasează.
În dosul dânsului, un alt domn cu un alt mandat.
Aveţi două plicuri de scrisori ? întreabă poştaşul.
Domnul întinde plicurile şi primeşte suma din mandat. Apoi prezintă şi un mandat telegrafic
ce avea de încasat.
Aveţi acte să stabiliţi identitatea ? Domnul prezintă din nou plicurile de scrisori.
Acestea nu sunt acte care să probeze identitatea, declară amploiatul. Aveţi un permis de
vânătoarea―
Eu nu vânez.
Cartea de alegator ?
Nu votez.
Atunci, vă trebuiesc doi martori solvabili. Clientul riscă o timidă observaţie :
Nu sunt 5 minute şi mi-aţi plătit 300 franci numai prezentându-vă plicuri de scrisori. De ce
nu-mi plătiţi tot în acest mod şi mandatul telegrafic, care e numai de 140 franci ?
Pentru că, replica amploiatul, compătimitor, pentru că odinioară era un mandat poştal şi acum
e vorba de unul telegrafic. Dar. cum era bun băiat, o ziserăm si mai-nainte, adaugă:
Rugaţi pe neguţătorul de cărbuni din faţă şi pe cel de fructe d-alături, să vină să atesteze că D-
voastră sunteţi cu drept cuvânt destinatorul....
Dar, dânşii nu mă cunosc.
40
.O ştiu, dar vă asigur că nu o sa vă refuze acest mic serviciu! Şi domnul mulţumind, pleacă să
facă cunoştinţă cu neguţătorii vecini. În toate lucrurile, filosofia e să ştii s-o învârteşti.
Lucru ce ar fi trebuit să o ştie cei trei contribuabili ai biroului meu de poştă.
(traducere din franceză de J. Sava din „Journal des Postes―)
LOGODNICA DIN DEPĂRTARE 27

Era un sat, un sătuc mic de tot, aşezat într-o coamă de munţi. De pe muntele vecin, totul părea
aşa de mic ca nişte jucării de copil. Perspectiva, ea însăşi înşela vederea, căci când intrai în singura
stradă, îţi părea că toate micile căscioare, erau pictate pe o pânză si că era d-ajuns să întinzi mâna,
pentru a le atinge.
Aci, la stânga, este hanul, de a cărui poartă atârnă o tablă legănată veşnic de suflarea vântului
de munte, tablă devenită aproape incoloră, din cauza vechimii şi pe care d-abia se mai distinge conturul
unei capre. Puţin mai sus, este biserica, toată în lemn si vopsită cu verde, un adevărat bibelou de
Nüremberg şi apoi în dosul bisericii, biroul poştal.
Aci, în fundul unei săli încinsă de grilaje, Elsa Müller a văzut veştejindu-se şi căzând una câte
una rozele primăverii sale, între o „Morsă‖ inactivă, şi balanţa pentru cântărit scrisorile, dar care nu
cântărea nici o dată nimic. Părea că se găsea în celula unei închisori, fără speranţa unei evadări
posibile. Şi la umbra muntelui negru şi aplecat, orele bătrânei fete se scurgeau posomorâte şi dezolate,
când într-o zi, o noutate de necrezut, veni s-arunce neliniştea în această existenţă de schimnică.
Un plic oficial o anunţă, că în curând va avea un post telefonic. Telefon! ce să facă cu el ? Cu
cine să vorbească prin telefon ? Câteva săptămâni mai târziu, telefonul se instalase.
Acest mic eveniment avu în existenţa bătrânei fete, o importantă considerabilă. Ea nu mai era
singură în lume, fiindcă putea să „vorbească― cu oraşul vecin, cu Parisul. Cu Parisul!
Singura sa grijă, fu de a găsi, fel de fel de pretexte, pentru a „chema‖ colega sa de la Zürich şi
încetul cu încetul, de la noutăţile zilei, ajunse a-si cere noutăţi despre sănătate; apoi discutară despre
plictiselile serviciului, de greutatea avansărilor etc.
Elsa nu mai era singura; ce voioasă se simţea acum! Cu toate acestea, un lucru o necăjea încă:
nu cunoştea de la „amica― sa decât vocea, o voce plină, gravă, puţin masculină încât într-o zi chiar
spuse colegei sale această impresie. I se răspunse printr-un hohot de râs ! apoi mereu râzând, vocea îi
zise:
„Ei bine, da, scumpa mea colegă, este „un‖! şi nu „o‖ camaradă pe care o ai la capătul firului
D-tale! Sper că această mărturisire, n-o să întrerupă şirul povestirilor .noastre zilnice‖.
„Nu de sigur‖ răspunse Elsa, cu jenă; dar câte-va zile, ea nu mai îndrăzni să cheme pe
„colegul‖ său, decât pentru necesităţile serviciului, şi cât de rare erau necesităţile serviciului la H.....!
Dar colegul, ei, din contra, o rechema mereu, sub fel de fel de pretexte, si părea că simte o
nespusă plăcere de a o tachina cu amabilitate, asupra lungii tăceri, imputându-i că nu vine ca mai
înainte să vorbească la telefon. Vocea sa lua o căldură si atâta dulceaţă uneori, că repede aruncă o
tulburare profundă în inima bătrânei fete.
El se numea Hans, Hans Schweitzer. Avea treizeci şi nouă de ani. Căuta o inimă să-1
înţeleagă. Toată vara, Elsa trăi într-un paradis de vise. Hans o iubea! În primăvara viitoare, se vor
căsători, şi apoi vor demisiona pentru a se duce să se fixeze în Appenzell, la Krenzwiller, unde Hans cu
27 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖, Anul II, 1908-9, p. 81-83

41
economiile lor comune, va cumpăra un han cu un preţ de nimic, de la o rudă foarte bătrână care ţinea la
dânsul mult.
În aşteptare, în toate zilele, prima grijă a Elsei, era de a pune de fiecare parte a telefonului,
două mici vase, de altfel oribile, de sticlă pictate, pe care le umplea cu buchete de flori culese din mica
sa grădiniţă. Florile culese erau pentru Hans.... şi pentru telefonul său ! Nu prin el cunoscuse pe Hans ?
Şi apoi acest aparat care îi aducea, credincios si discret mesager, cuvinte de amor, ea sfârşi prin a-l
considera ca pe o persoană, ca pe un prieten şi adesea, ea îi vorbea de Hans. Ea decisese chiar —si
logodnicul ei se arătase foarte mişcat de această idee— că va cumpăra, când va părăsi administraţia,
scumpul său aparat, şi că îl va lua la căminul lor, cu toate că telefonul nu exista în Krenzwiller !
În felul cum lucrurile mergeau, mai aveau mult până să fie în Krenzwiller ! Bătrânul său unchi
în fiecare zi avea pretenţii noi. Hans puţinele zile de vacanţă ce avea, le petrecea acolo, pentru a
îndupleca pe bătrân. În fine, după multă tocmeală şi răbdare, unchiul lui îi promisese că îi va ceda
hanul, dacă îi va da la început cinci mii de franci si pentru mai târziu, va vedea, vor aranja, cum e mai
bine. El avea două mii de franci la casa de economie, Elsa avea aproape trei mii, tocmai cât le mai
trebuia si înainte de a-si reuni economiile, Hans plecă la Krenzwiller.
A doua zi Elsa, voi să afle noutăţi de la logodnicul său. Ii răspunse o voce străină. Nimic
surprinzător de altfel. Hans se poate să fi fost reţinut la Krenzwiller, pentru a termina şi regula cu
cumpărarea hanului.
Iartă-mă, dragă colegă, zise Elsa, dar vei fi aşa de bună să-mi spui dacă D-l Hans Schweitzer
va veni azi la serviciu ?
D. Hans Schweitzer ?.... Cine e acest D. Schweitzer, Doamnă ?
Dar, colegul D-voastră !
Nu ştiu ce voiţi să ziceţi, Doamnă; de când sunt la biroul din Zürich, nici o dată n-a fost un
bărbat funcţionar la telefon!
Ei bine şi Hans ?
— Dar în fine, Doamnă, când vorbesc de aci la telefon, cine îmi răspunde din Zürich ?
Cine? D-ra Fischer, pe care o înlocuiesc astăzi, pentru că ea se mărită şi părăseşte
administraţia, pentru a se stabili cu bărbatul ei în străinătate, în Italia îmi pare.
Trebuia să recunoască adevărul, ori cât de amar fu.
Elsa fusese victima unei îndrăzneţe şi îndemânatice înşelătorii. Când „Hans― fu chemat
înaintea Tribunalului din Zürich, acesta fu sub înfăţişarea unei femei înalte şi voinice. Elsa, îndurerată
de visul său zdrobit, nici nu o privi măcar, dar când cu vocea sa gravă şi bine timbrată, acuzata începu
a răspunde chestiunilor puse de preşedinte, Elsa se ridică drept în sus. şi cu o voce, ca în vis, cu
privirea pierdută, strigă:
„Să nu-i facă nimic! Îmi retrag plângerea! Pentru amorul lui, o iert !‖
(Nuvelă, traducere de J. Sava)
42
DE TOATE 28
ORDIN DE SERVICIU.
Cum trebuie sa se poarte amploiaţii poştali, prescrie ordinul poştei daneze din 25 Decemvrie
1694, al cărui art. 12 zice:
„Toţi care depun sau ridică scrisori de la poştă, trebuie să se adreseze şefului sau amploiaţilor
de serviciu, cu politeţa care li se cuvine, dacă nu voiesc „să sufere pedeapsa, după cum merită‖.
Nu trebuie să îndrăznească absolut nimeni să facă gălăgie în localul poştei, să pronunţe
cuvinte injurioase şi să fie neastâmpăraţi; întru aceasta, şefii de poştă au autoritatea ca pe astfel de
persoane, să le aresteze şi ca exemplu pentru alţii, să fie pedepsiţi după gravitatea cazului.
Pentru aceasta şi şefii de Poştă, trebuie să ia seama ca fiecăruia să i se dea măsura de politeţă
la care are drept şi acelaşi lucru, trebuie să impună şi amploiaţilor‖.
MAXIME, CUGETARI, SFATURI 29
CELE 10 PORUNCI ALE SĂNĂTĂTII.

1. Scoală-te de dimineaţa, culcă-te devreme şi munceşte toată ziua.
2. Apa si pâinea conserva viata; aerul si lumina soarelui păstrează sănătatea
3. Hrana cumpătată si lipsa beţiei, sunt cel mai bun elixir al vieţii.
4. Curăţenia împiedică rugina. Maşina aceea durează mai mult, care e mai bine întreţinută.
5. Somn în de ajuns întăreşte şi restabileşte corpul; prea mult somn, moleşeşte si slăbeşte.
6. A fi bine îmbrăcat, înseamnă a purta astfel de haine, care să nu împiedice mişcările şi să ţie
corpul destul de încălzit, pentru a-1 apăra de o schimbare bruscă de temperatură.
7. casă curată şi veselă, formează un adăpost fericit.
8. Spiritul trebuie înviorat, întărit prin distracţii şi veselie, însă abuzul duce la viciu.
9. Veselia produce dragoste de viaţă şi dragostea de viaţă este jumătate sănătate. Din contra,
tristeţea si descurajarea, grăbesc bătrâneţea.
10. Trăieşti din munca ta intelectuală? Atunci nu lăsa braţele şi picioarele să înţepenească. Trăieşti
din munca braţelor tale? Nn uita atunci să te îngrijeşti si de spirit, si să-ti înmulţeşti
cunoştinţele.
MAXIME 30
 Omul rău se pierde prin partea sa bună, omul bun prin partea sa cea rea.
Fereşte-te de a da sfaturi. Problema e prea grea şi răspunderea mare. Tu dai sfatul după natura
ta. Aceasta însă rareori se potriveşte cu natura celui ce te întreabă.

29 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ SI POŞTALĂ‖, Anul II, 1908-9, p. 86
30 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ SI POŞTALĂ‖, Anul II, 1908-9, p. 86
43
 Altfel spui tu, altfel înţelege el. Sfătuind prudenţă, produce slăbiciune şi unde cereai tărie, se
aplică violenţă. Un element străin s-a introdus în sufletul celuilalt şi el şi-a pierdut măsura.
 Păzeşte-te a doua zi după un succes.
 Păstrează-ţi emoţiunile pentru lucrurile ce le merită.
 Durerea înalţă pe omul de valoare şi coboară pe cel de rând. Nu în orice noapte se arată
stelele, numai în noaptea cea senină.
 Omul trebuie înţeles ca un element de evoluţiune. Să nu ne întrebăm: ce este cineva? Să ne
întrebăm: ce devine? Creşte, stă, sau dă înapoi?
 Imagina nuielei împlântate în apă se frânge şi se abate în altă direcţie. Tot aşa ideea unuia, în
capul celor mai mulţi.
(Din „Critice― de Titu Maiorescu.)
NOTE VESELE 31
V-ar plăcea la Oficiul Central Poştal din Petersburg ? astfel întreabă ziarul „Slawo― pe cititorii
săi,—duceţi-vă acolo şi veţi vedea că majoritatea doamnelor si domnişoarelor impiegate, sunt de o rară
frumuseţe!
Domnişoara Petrowa povesteşte în ziarul „Russ― cum se face această concentrare de
frumuseţe în oficiul poştal. ...
Două din amicele sale care ceruseră să fie numite în Administraţie, după câtva timp,_au fost
avizate cu adrese oficiale, ca pentru moment nu sunt posturi disponibile :si că, probabil, nici în urând,
căci nu se prevăd locuri vacante.
Când domnişoara Petrowa înmâna cele două răspunsuri negative, zări pe colţul petiţiunilor,
câte o notiţă ştearsă cu guma, dar care încă puteau fi descifrate.
Pe una din petiţii citi: „30 ani, puţin prezentabilă, mică, oacheşă―.
Pe cealaltă: „Bătrână, urâtă, lungă şi slabă.
D-şoara copistă, deduse lesne din aceste1 mici notiţe, motivul pentru care cele două
suplicante, prietenele sale, nu au fost numite şi înţelese acum mijlocul ce se întrebuinţa, ca să se
recruteze numai domnişoare frumoase!
Acesta fiind procedeul, am fi curioşi să ştim cum au fost notate norocoasele care au reuşit să
fie pe placul celor mari din administraţia poştală.
Ele vor fi fost cam aşa apreciate.
„Frumoasă brună, va face să crească numărul recomandatelor la ghişeu!― Sau.
„înaltă, vioaie cu doi ochi din cei mai frumoşi, va exercita o putere mare atractivă asupra
publicului, care va cumpăra mai multe timbre, decât are nevoie―.
Sau încă.
„Simpatică blondă, o coafură superbă, poate fi ataşată la ghişeul abonamentelor la ziare.―
În acest chip s-ar comercializa serviciile publice căci — în cazul nostru — veniturile poştale
ar creşte, pe lângă că publicul ar scrie şi citi mai mult, deci s-ar răspândi cultura în masa analfabeţilor!
(Din revista ―Telegrafia e Telefonia―)
31 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ SI POŞTALĂ‖ Anul II , 1908-9, p. 87

44
SUPRANUMERARUL 32
Se numea Clodomir!... Ne sosise într-o bună dimineaţă, caraghios în hainele lui noi de ştofă
ordinară, cu a cravată mare roşie şi cu pantofi cu ţinte în tălpi. Părea intimidat când se văzu în sala cea
mare a telegrafului, de mulţimea de amploiaţi si de zgomotul continuă si monoton al aparatelor.
Nu îndrăznea să înainteze si, ţintuit locului îşi învârtea pălăria de pâslă groasă între degete,
privindu-ne interogativ si sfios în acelaşi timp.
Când surveillantul 33 îl întrebă ce doreşte roşi şi bolborosind răspunse: „Mă numesc
Clodomir, sunt admis în Centrală, şi doresc să văd pe D-na Dirigintă!―.
Pentru:supranumerari, tineri nebuni ce erau, toţi, acest răspuns era candid şi comic în aşa grad,
că trebuit ca şi autorul lui, să devie legendar printre noi si din acea zi glumele nu mai încetau pe
socoteala lui „Clodomir―, micul supranumerar al D-nei Diriginte.
Pare că-1 văd, totdeauna cu aerul său dulce, ochii săi trişti şi resemnaţi, îndurând, fără ca nici
odată să se plângă, batjocurile si palavrele răilor săi camarazi. În adevăr, tineretul n-are inimă, şi
impasibilitatea micului supranumerar, nu făcea de cât să dubleze actele noastre de laşitate faţă de el.
Pentru ce ne purtam noi astfel ? din răutate? Nu, căci nu aveam nimic contra lui. Din
copilărie? Probabil. Era o farsă de făcut, o glumă, sau batjocură, veşnic Clodomir trebuia să fie
amestecat.
Dar, aceste glume se reînnoiau aşa de des si într-un mod atât de revoltător uneori, că mă
hotărâi de a nu mai mă amesteca, şi de a lăsa în pace cel puţin eu, pe micul supranumerar.
Nu pot de cât să mă felicit pentru liniştea actuală a conştiinţei mele şi pentru delicioasele
momente ce am petrecut în intimitatea lui Clodomir, când mai În urmă, furăm cei mai buni prieteni.
Era în adevăr o natură de elită, un suflet aşa de nobil cum cu greu se poate întâlni de două ori
în viaţă. Era Roussilonez de naştere şi toată copilăria si-o petrecuse într-un sătuleţ de lângă Cangon,
până când fu numit în B.. Lipsit de afecţiunea părinţilor pe care nu i-a cunoscut nici odată, el a fost
crescut de bătrâna sa bunică care îl răsfăţa, îl îngrijea şi care îşi pusese toate speranţele în micul său
„Cloclo―. Directorul şcolii din sat, găsindu-1 inteligent, îl îndemnă să meargă la oraş.
Bunica sa fericită şi mândră d-al putea face un „domn―, nu făcu nici o obiecţiune, şi astfel la
nouăsprezece ani Clodomir pentru prima dată debarca într-un oraş mare, departe de satul lui, pentru a
îndeplini funcţiunea de supranumerar.
Despărţirea fu crudă, şi câte lacrimi fură vărsate înainte ca micul Cloclo să poată să se desfacă
de îmbrăţişările bunicei, profesorului şi Nanettei, sora sa de lapte, şi promisa sa în acelaşi timp, căruia
îi jura că nici odată nu o va uita.
Iată-1 pe Clodomir singur aruncat în vârtejul vieţii. Cât trebuie să fi suferit înaintea tuturor
vexaţiunilor îndurate!.. Sub un exterior greoi datorit inexperienţei de lume, el ascundea un suflet bun şi
iubitor a cărui timiditate, naturală nu excludea agerimea, apoi el îşi da foarte bine seama că e bătaia de
joc a camarazilor. Tinereţea e făcută astfel, pentru că haina face pe călugăr şi puţin îi pasă de cine o
poartă, cu nepăsarea şi nesocotinţa celor două-zeci de ani ai ei, ea se gândeşte înainte de toate a-şi
procura plăceri. Cu toate acestea, Clodomir nu era lipsit de inteligenţă şi ca ştiinţă ne ar fi făcut pe toţi
să roşim. El îşi făcea slujba în mod ireproşabil, şi chiar, făcu progrese aşa de repezi, că şefii săi rămase
surprinşi.
Cu toate aceste, acest băiat nu era fericit, să vedea că suferă fiziceşte şi moraliceşte. Deşi
ţăran, sănătatea lui era debilă, sărmană floare ofilită căreia singur, aerul ţării natale ar fi putut să-i dea
toată strălucirea sa. Această natură sensibilă şi nervoasă suporta cu greutate suferinţa morală, şi fiecare
lovitură, îi făcea o adâncă rană. Nu puteam să alung tristeţea ce natural mă cuprindea, când priveam pe
32 REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ Anul 1908-9, p. 120

33 „Surveillant‖: termen preluat din franceză, actualmente „supraveghetor‖
45
Clodomir. Ochii săi mari albaştri foarte trişti, păreau a se pierde în nepătrunsul infinit, visând de sigur
la bunica şi la Nanetta sa, în fine de ţara în care şi-a lăsat toată veselia, unde a gustat si el puţină
fericire. Obrajii săi palizi ce se scofâlceau pe fiece zi, ţinuta sa resemnată şi obosită, totul la el denota
spleenul34 mediului în care trăia.
Într-o bună zi Clodomir nu veni la birou. Mii de idei ne trecură prin minte despre cauzele
acestei anomalii, când ne sosi o notă, prin care ne anunţa că micul supranumerar foarte slab n-a putut
să se ridice din pat. După prânz primii eu însumi o scrisoare prin care mă ruga să trec pe la el să-1 văd.
Cum ieşii de la slujbă, mă grăbii să-i fac pe plac şi o pornii spre casa lui. Locuia la al treilea etaj într-o
casă de aparenţă modestă în Str. „Vechiului. Turn―. O scară de o curăţenie îndoielnică, întunecoasă şi
umedă, conducea la camera sa.
Îl găsii ghemuit sub plapumă, mai palid încă ca de obicei, cuprins de friguri, absorbit de
gânduri. Venirea mea păru a-i face plăcere şi îl învioră puţin. Obrajii săi se colorară uşor şi ridicându-
se puţin, îmi arătă un scaun. Ghicii că are să-mi vorbească şi mă apropiai. Îmi vorbi mult, foarte mult,
de satul său, de dealurile sale, de cascadele sale, de podurile sale, de şcoala sa atât de frumoasă în
simplicitatea ei, de mica sa căscioară cu curtea mare, unde ciorchinii de struguri trebuiau să fie copţi
sub acţiunea Soarelui de Septembrie, de fiinţele scumpe inimii sale ce le-a lăsat acolo. Îl ascultai fără
plictiseală, cu plăcere chiar, timp de o oră.
În toate zilele, cum scăpăm de la birou, mă duceam să-l văd. Sănătatea sa nu se ameliora, din
contra, se stingea văzând cu ochii. Aş voi mult să am îngrijirea de acasă, dragul meu Maurice, îmi zice
el, dar trebuie să aştept să mă fac bine, ca să pot să rezist neajunsurilor călătoriei. Pe de altă parte, nu
voi să neliniştesc pe bunica şi să o fac să vină, căci e săracă, tu ştii, şi nu voi să facă cheltuieli
nefolositoare. Pentru a linişti lungimea aşteptării, mă punea să-i scriu scrisori lungi şi mişcătoare, prin
care căuta pe cât putea, să asigure pe ai săi că e mai bine, lăsându-i să spere că se va duce să-i vază
imediat ce se va face bine, ceia ce nu va întârzia, si scrisorile ce-i veneau d-acasă, cum erau ele de bine
venite! Cum le citea si le recitea aceste scumpe scrisori, trimise de profesorul de la şcoală sau de
Jeanna sa.
Dar sănătatea lui Clodomir nu se mai ameliora, şi primele zile ale toamnei, din contra, nu făcu
de cât să o agraveze.
Într-o seară, ducându-mă să-i fac vizita obişnuită, fui dureros surprins de gravitatea extremă a
stării lui, , respiraţia sa penibilă şi sacadată. Fără a asculta obiecţiunile, ce-mi făcu, cu o voce slabă,
alergai după un doctor care îl ascultă, îl examina mult, si apoi cu figura deznădăjduită, plecă făcându-
mi semn să ies după el. „Ai curaj, îmi zise doctorul, căci amicul D-tale e pierdut. Nu va duce până la
ziuă, si e prea târziu pentru a-i aduce vre-o ameliorare suferinţei sale; e o candelă ce se stinge, lipsindu-
i untdelemnul, o floare care moare din cauza lipsei de aer si de Soare, anemia şi plictiseala şi-a
îndeplinit opera de destrucţie.
Mulţumii doctorului si palid şi agitat, mă întorsei, lângă el. Văzându-mă se ridică cu mari
sforţări si îmi zise cu o voce d-abia perceptibilă:
„Zadarnic să-mi ascunzi, amicul meu Maurice, ştiu că sunt pierdut, şi simt că minutele mele
sunt numărate, aşa că voi să-ţi fac, pe cât puterile mă va ajuta, ultimele mele rugăciuni―. Cu inima
plină de suspine, cu ochii înecaţi în lacrimi, n-avusei puterea să protestez şi cu capul plecat aşteptai:
„Mai întâi, zise el, vei duce ultimul adio colegilor şi le vei spune că uneori m-au făcut să sufăr mult,
foarte mult, dar că îi iert.
Trase apoi. da sub perna sa două mici fotografii, reprezentând pe bunica şi Nanetta sa. Le
acoperi cu sărutări şi cu lacrimi şi îmi zise, dându-mi-le: „Trimite-le lor, Mauriciu si nu uita mai cu
seamă a le spune în scrisoarea ta, că ultimul meu gând la ele a fost.... Apoi întorcând spre mine privirea
străbătută de o lumină fugitivă de profundă prietenie. „Şi pentru tine, murmură el...― Sleit de aceste din
urmă sforţări, el recăzu pe pernă şi nu mai pronunţă nici un cuvânt. Suflarea slăbi, inima sa rări
cadenţa, şi într-un minut, într-un singur suspin, sufletul micului supranumerar îşi luă zborul.
34
spleen = splin = stare de plictiseală, de dezgust faţă de orice. Sursa : DEX 1975
46
Depusei o sărutare pe fruntea micuţului şi dădui curs liber suspinului, ce mă înăbuşea.
Povestii acest trist sfârşit camarazilor din Administraţie, raportându-le ultimele cuvinte ale
micului supranumerar! De atunci, numele său nici odată n-a mai fost pronunţat printre noi.
(Nuvelă, traducere din franceză de J. Sava)
DIN ALE MEDICINII 35
DIGESTIA STOMACALǍ
Scopul funcţiunilor digestive este de a dizolva alimentele si de a le transforma în aşa fel, ca să
poată trece în economia animală şi să fie absorbite. Alimentele asimilabile, pe care le introducem în
organism, reînnoiesc organele noastre si repară pierderile continue ale organismului. Foamea şi setea,
nu sunt decât semnalele de alarmă care ne înştiinţează de slăbirea organismului.
Digestia se rezumă la două acte principale: o reacţiune chimică, care se petrece în toată
lungimea tubului digestiv şi o acţiune mecanică, de mai mică importanţă ca întâia.
Materiile alimentare introduse în cavitatea bucală, sunt divizate de către dinţi (masticaţia) apoi
sunt duse către laringe, apucate de el şi împinse în stomac prin esofag (deglutiţiunea). Stomacul e o
pungă destinată să ofere un azil de o lungă durată alimentelor; acestea stau acolo cu atât mai mult timp,
cu cât sunt mai greu de asimilat adică sunt mai greu de atacat. Unele nu fac decât să traverseze
cavitatea stomacală; aşa sunt, lichidele care să adună în intestin; acelea care nu pot fi modificate de
către sucurile digestive, rămân acolo cât mai mult timp posibil. Durata digestiei stomacale depinde deci
de gradul de digestibilitate a substanţelor înghiţite. Fibrina sângelui pare a fi una din cele digerabile
mai iute; din contră, albumina coagulată a oului nu se dizolvă decât cu o estremă încetineală, celuloza,
ţesăturile elastice şi tari rezistă acţiuni sucului gastric. Dar sunt atâtea variaţiuni individuale în
repeziciunea digestiei, în cât nu s-ar putea alcătui un tablou comparativ a digestibilitaţii alimentelor.
Digestia, după cum zisei, e înainte de toate un act chimic a cărui agent, sucul gastric, e în
stomac; acesta e secretat de către glandele sau tuburile mucoasei stomacale; e un lichid limpede, fără
culoare, de o reacţiune foarte acidă. El conţine ca elemente active:
1) o substanţă coagulabilă, (pepsina) ferment solubil care are de efect să facă asimilabile
albuminele transformându-le în peptone,
2) un acid, acidul clorhidric, a cărui prezenţă e necesară acţiunii pepsinei.
Pentru ca toate părţile masei alimentare, să fie puse în contact cu sucul gastric, pereţii
stomacului sunt mereu în mişcare, mişcări care au de efect amestecarea alimentelor. Aceste mişcări, se
datorează constituţiei însăşi a stomacului a cărui îmbrăcăminte conţine fibre musculare dispuse în toate
direcţiunile. Contracţiunile stomacului sunt încete, si nu dezvoltă decât puţină putere. În rezumat,
digestia stomacală se compune din două acţiuni:
1) acţiunea chimică, produsă de către sucul gastric, care nu numai că îmbibă alimentele si le
reduce în o fiertură mai mult ori mai puţin groasă, dar încă lichefiază substanţele albuminoide, le
transformă în peptone si le face apte să treacă în circulaţiune
2) acţiunea mecanică, care prin contracţiunea pereţilor provocă amestecul intim al masei
alimentare cu sucul gastric si uşurează digestia.
35
„REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖, Anul II, 1908-9, p. 123
47
Principalele tulburări ale digestiei stomacale, vor trebui să fie căutate sau asupra procesului
chimic sau asupra mişcării.
Tulburările asupra procesului chimic sunt provocate de alteraţiunile secreţiunii de suc gastric
si în deosebi prin creşterea sau slăbirea acidităţii lui.
Tulburările în mişcările stomacului vor proveni fie din pierderea elasticităţii ţesăturilor
musculare ale stomacului, şi a dilataţiunii acestui organ, fie de contracţiunile anormale care expulzează
alimentele şi produc vărsăturile.
Din stomac, materiile alimentare deja asimilate de către sucul gastric, trec în intestin unde au
loc fenomenele cele mai importante ale digestiei şi unde se face absorbţiunea.
(Culegere de Jeanna Sava)
36
DESPRE CONVERSAŢIE
Deşi ani sunt la mijloc, n-am uitat încă si nici azi nu mă lasă rece, amintirea anilor de şcoală.
Sunt lucruri, sunt fapte, din vremile acele, de care-mi amintesc cu atâta drag; sunt poveţe de ale
profesorilor pe care le am aşa de bine întipărite în inimă şi minte, că îmi pare că mai ieri fuse date.
Printre profesoare, una mai cu seamă, atât de mult ştiuse să se facă iubită de noi, prin felul ei de-a
vorbi si prin sfaturile ce nici odată nu pregeta a ne da, ori de câte ori se ivea ocazie, că nu era elevă
care să lipsească de la ora ei, ori cât de bolnavă ar fi fost. Prefera să ia chiar notă rea, când se întâmpla
să nu ştie lecţia, de cât să se priveze de plăcerea d-a o auzi vorbind. Era deliciu pentru noi, ora ei. Avea
disertaţii atât de frumoase, atât ca fond cât si ca formă, că am fi tot ascultat-o fără a simţi cum trecea
vremea. Si vocea ei era aşa de dulce, că o ascultam ca pe o muzică. Sunt sigură că fostele mele colege
m-au înţeles de cine vorbesc şi ca şi mine îşi vor reaminti de cele ce voi spune. Şi nu numai nouă
elevelor ne era drag s-o ascultăm, ci chiar profesoarele celelalte care o iubeau ca pe o soră mai mare,
sau chiar ca pe o mamă, fiind cea mai vârstnică printre ele şi la ale cărei sfaturi, recurgeau si ele, în
toate împrejurările mai grele.
La sfârşitul clasei a cincia s-a dat o serbare la a cărei preparative : decorarea clasei cu covoare,
tablouri, lanţuri de hârtie, buchete etc. au luat parte mai toate profesoarele şi elevele clasei. Spre a trece
timpul mai pe nesimţite, profesoarele rugară pe sfătoasa noastră profesoară, să povestească ceva. Ea
povesti ceva frumos, mişcător, aşa cum numai ea ştia să povestească. Când termină una din profesoare
îi zise:
Ferice de tine! Tu ai darul cel mai frumos, cel mai rar. Tu farmeci ori pe cine te aude vorbind.
Şi doară tu nu spui palavre, din contra, tu vorbeşti puţin, dar vorbeşti aşa de bine, că nu ne mai saturăm
ascultându-te. Multe invidioase trebuie să fi întâlnit în calea ta!
Ea zâmbind cu fineţe, replică.
Poate fiindcă mai tuturor femeilor le place să vorbească ? Ei atunci, să studieze şi ele această
ştiinţă, căreia nimic nu-i e mai opus ca palavrele. Eu am învăţat de la mama mea, continuă ea reluându-
şi gravitatea obişnuită, şi uite preceptele sale. „Conversaţia este un schimb de idei între două sau mai
multe persoane; ori înainte de a-ţi arăta altora ideile, trebuie să-ţi dai cont ţie însuţi de ele: învaţă deci
mai întâi a gândi sănătos, adică a pune ordine în ideile tale, şi atunci şi în vorbire vei avea ordine―.
Un zâmbet ce zări pe buzele uneia din profesoare o făcu să se oprească de o dată.
Voi nu mă ascultaţi, zise ameninţând cu degetul ; nu mai e trebuinţă atunci să bat câmpii, căci
a predica în pustiu nu are farmec pentru mine.
36 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖ Anul II, 1908-9, p. 124

48
— Din contra,, draga mea, tocmai fiindcă te ascultam, am zâmbit, spusele tale amintindu-mi.
ceva.
Spune-mi, te rog, ce ? zise ea la rându-i, îmi datorezi, drept pedeapsă!
Uite. îi zise acesta, executându-se cât putu mai bine. Un domn pe care îl cunosc, se duse mai
zilele trecute să viziteze pe o doamnă, prietenă comună a noastră, sărmană femeie ce pierduse pe mama
ei de curând, o mamă pe care o adora şi pe care a îngrijit-o admirabil În tot timpul lungii maladii ce o
chinuise doi ani înainte de a o doborî. Domnul de care spusei, e tot aşa de distrat în vorbire, ca si în
gândire de sigur, căci după ce zise lucrurile cele mai mişcătoare asupra morţii mamei celeia cu care
vorbea, voi probabil să schimbe conversaţia, si în acest scop, luând un aer surâzător, întrebă pe
sărmana femeie, „Ce mai face mama D-v ?― frază ce o repeta de doi ani, si care îi reveni pe buze după
o lungă deprindere, fără să gândească că această mamă despre care voia noutăţi, era tocmai aceia
despre a cărei moarte vorbise până atunci. Închipuiţi-vă efectul produs bietei femei, şi figura lui, când
observă greşeala; dar răul era făcut, nu-i mai rămânea de cât un lucru să facă: să salute şi să plece, ceia
ce nu întârzie. .Si bine a făcut, întrerupse profesoara, acest domn a probat că e un egoist, un om fără
inimă. Când te interesezi puţin de cineva. nu numai buzele să vorbească, ci acestea să fie reflectul
inimii; acesta nu vorbise de cât din buze, fără să simtă nimic; apoi cum educaţia caută cel puţin a
ascunde defectele, când nu reuşeşte a le corija, acest domn d-ar fi ştiut să converseze, ar li fost cruţat
de o asemenea urâtă întâmplare.
Voi. continua, de ţineţi, lecţiile mamei mele.
Cum sunt mai multe ordine de idei, e natural ca şi conversaţia să fie de mai multe feluri. Trei
mai eu seamă putem să le considerăm ca deosebite între ele : conversaţia uşoară, conversaţia intimă si
conversaţia gravă.
Conversaţia uşoară e aceia care are de obiect toate nimicurile, de care lumea se ocupa si mai
cu seamă cei lipsiţi de ocupaţii mai serioase, căci aceştia dau o mai mare atenţie plăcerilor,
distracţiilor, şi satisfacerii curiozităţilor, de cât cei cu griji, necazuri şi cu multe ocupaţii. Astfel vom
clasa în conversaţia uşoară: literatura, muzica, moda, micile cronicii ale societăţii. si toate acele mici
nimicuri cu care lumea îşi trece vremea prin saloane, având bine înţeles, grija d-a exclude clevetirile pe
contul persoanelor absente, căci aceasta nu se împacă nici odată cu o bună educaţie. În această
conversaţie uşoară, ştiinţa ar fi deplasată, căci ar fi considerată ca pedantism.
Conversaţia intimă nu este altceva de cât comunicaţiunile familiare ale gândirii, e ceia ce se
numeşte, a mai sta de vorbă, a-şi vărsa focul. Dulce lucru, trecere de vreme încântătoare, care nu numai
că face să treacă timpul pe nesimţite, dar ne uşurează suferinţa, durerea, îndoieşte veselia inimii, alină
durerile amare, îndulceşte regretele, linişteşte temerile, înviorează curajul si înfrumuseţează fericirea,
În fine, această conversaţie a două inimi ce se iubesc, în care ştiinţa şi spiritul cedează sentimentelor
şi confidenţei.
Conversaţia gravă este aceia în care se vorbeşte de lucruri serioase, precum ştiinţă, artă,
literatura înaltă, şi la care nu ori cine poate lua parte, cerându-se mai mult ştiinţă de cât spirit.
„Dar independent de calităţile indicate ca specialitate necesară fiecărui gen de conversaţie,
sunt calităţi generale care lipsindu-ne, nu e uşor a lua parte la ori si care din aceste feluri de convorbire.
Aceste din urmă sunt: bunul simt, judecata si buna voinţă. Judecata şi bunul simţ ne spun că nu trebuie
să vorbim decât când trebuie, şi numai de lucruri bine cunoscute, ne căutând a impune opiniunile
noastre, celor eu care vorbim. Si apoi a nu vorbi numai tu continuu; căci oricât de bune ar fi lucrurile
de care vorbeşti, dar nu, vei plictisi. şi nu vei obosi mai puţin pe cei ce ascultă, dacă aceasta durează
prea mult. Cunoaşteţi ceva mai nesuferit de cât acei palavragii, care nu pun nici punct nici virgule, nici
odată în discursurile lor? Aceştia sunt o pacoste pentru saloane şi plictisitori pentru toată lumea.
„Parler peu et bien, est la marque d’un bon esprit― a zis La Bruyère. Şi nu ştiu care alt moralist a zis că,
înainte d-a vorbi ceva, să întorci limba de şapte ori în gură. Urmează deci totdeauna aceste poveţe şi
vei fi totdeauna mulţumită.
Iată aproape tot ce mă sfătuia mama, zise profesoara mea, şi vedeţi că sunt bune, fiindcă
căznindu-mă să le urmez, am căpătat şi laudele voastre, dragele mele. În toate împrejurările vieţii, m-
49
am simţit foarte bine, zise ea; de câte ori nu eşti foarte supărată, fiind-că te-ai antrenat a vorbi prea
mult, pe când nici odată n-ai avut nici cel mai mic regret, pentru că ai ştiut să taci; d-aci şi dictonul:
„Tăcerea e ca mierea―. Ei bine, în multe ocazii deprinderea ce am luat din copilărie ajutându-mi, am
ştiut să tac consultându-mi judecata înainte d-a răspunde, şi îmi fac un mare merit din ceia ce numeşti
îndemânarea mea; aceasta nu e decât o probă de educaţia bună pe care am primit-o, ca copil. Cuvintele
noastre ne fac adesea mulţi duşmani, pe când tăcerea din contra, ne atrage simpatie. „Cuvântul e de
argint, dar tăcerea e de aur―, zic Arabii şi Arabii au dreptate la ei, numai că la noi, acest aur adesea
trece drept aramă.
Şi nu te temi şi tu, draga mea, că uneori tăcerea să nu fie luată drept aramă, adică să nu o
atribuie mândriei sau dispreţului ? o întrerupse o alta.
De acord, dacă tăcerea nu e ceea ce trebuie să fie, la o tânără fată mai ales, adică modestia şi
atenţia, zise ea, căci după cum tonul face muzica, ţinuta face pe femeie în ochii lumii, căci după ţinută,
se judecă.
Modestia, buna voinţă şi politeţea trebuie să fie bazele fundamentale ale conversaţiei, în care
trebuie să înţelegeţi arta de a vorbi şi aceea d-a tăcea. La Bruyère a mai zis încă „că la finele unei
conversaţii, trebuie să căutăm ca lumea să rămână mulţumită de noi, după cum şi noi suntem
mulţumite de ea― Şi suntem noi mulţumite unele de altele, dacă am petrecut pe contul aproapelui sau
am căutat a ne reliefa pe noi în detrimentul celor ce ne ascultă?
În fine judecata, bunul simţ, buna voinţă, fără aceste, vă repet, nu poate să placă conversaţia,
fie savantă sau spirituală; şi putem să conchidem că în ceea ce priveşte conversaţia, ca şi în ceea ce
priveşte celelalte acţiuni ale noastre, nu poate să fie în adevăr plăcut, interesant, decât ceea ce este
pornit din inimă, ce este bun, ce este moral.
Vorbele tale sunt de aur, draga noastră, vorbeşti ca din carte.
Poate, dar vorbii cam mult ceea ce e contra preceptelor mele, zise râzând ; şi ca să mă
pedepsesc, plec zise ea, strângându-şi lanţurile la care lucrase, căci ţin să nu fiu aşteptată acasă.
Adio, îi ziseră celelalte.
Nu adio, la revedere, zise ea repede: căci adio e totdeauna trist, pe când speranţa de a ne
revedea, e aşa de dulce!
(Jeanna Sava)
MAXIME, CUGETǍRI, 37
 Prostia şi vanitatea sunt două surori care nu prea să părăsesc.
 Ascultând bine ceea ce vorbesc alţii, înveţi să cunoşti valoarea tăcerii.
 A vorbi de rău, fără scop, e prostie; a vorbi de rău, cu scop, e răutate. Deci cei ce vorbesc de
rău sunt sau răi sau proşti.
 Plictiseala a intrat în lume prin lenevie.
 Răbdarea e amară, dar poate da roade dulci.
 Nu întreprinde nimic, fără a fi reflectat bine; dar când ai luat o hotărâre, execut-o cu rigoare.
 Frumuseţea exterioară e o scrisoare de recomandaţie scrisă cu cerneală spălăcită, pe care
timpul o şterge.
37
50
 Mai mulţi prieteni pierde omul prin binefaceri, decât câştigă prin recunoştinţă.
 Un suflet mare este mai presus de insultă, de nedreptate şi de durere. Pretutindeni
decepţiunile sunt monedele cu care se plăteşte încrederea.
DESPRE TEMPERAMENTE ŞI REGIMUL POTRIVIT FIECĂRUIA 38

Nu trebuie să confundăm temperamentele cu veselia sau tristeţea. Poate să fie cineva trist, tară
a avea temperament melancolic, şi vice-versa un om cu aşa numit temperament melancolic, să fie de
obicei vesel.
Se numeşte temperament unele deosebiri fizice si morale ce prezintă oamenii în stare de
sănătate, şi care depinde de proporţie, de raportul părţilor si energia mai mare a unora din organe.
Temperamentul atârnă de relaţia între acţiunea si reacţiunea mai mare sau mai mică ă nervilor sensibili
şi motorii.
Nervii sunt ca nişte fire conductoare ce duc impresiile din afară la o celulă centrală: de la
această celulă, porneşte un alt fir care duce impresia de la celula centrală, în afară. Nervii care duc
senzaţiile din afară către centru, se numesc centripetali. Transmiterea se numeşte acţiune reflexă, când
e făcută fără intenţie.
Temperamentul sanguin are o sensibilitate foarte dezvoltată a impresii nervoase centripetale,
fie că această sensibilitate, e provocată de o acţiune chimică sau mecanică. Dar imediat ce impresia e
primită, celulele centrale o transmit fără rezistenţă. de gândire în afară.
Temperamentul nervos are o mare impresionabilitate nervoasă din. afară spre celula centrală,
— dar impresia primită nu e transmisă îndată prin acţiunea reflexă, ci e înmagazinată într-un fel de arc
de reflexiune: acolo e cumpănită? îndreptată şi pe urmă dată afară sau păstrată, fără a li de loc
manifestată.
Dacă îşi apropie cineva degetul de ochiul meu, nervii optici îmi transmit impresiunea la celula
centrală şi acţiunea reflexă poate consta în închiderea involuntară a pleoapelor; dar dacă mi-am propus
a nu închide pleoapele, atunci opresc impresia în arcul de reflexiune, împiedec mişcarea involuntară a
nervilor motouri pentru închiderea pleoapelor şi dacă totuşi mai târziu se închid, cu voinţa mea, atunci
fac o faptă pornită propriu de la mine si nu o acţiune reflexă. Aşa dar acţiunea reflexă e în opoziţie cu
acţiunea prin reitexiune. Oamenii cu temperament sanguinic prin marea impresionabilitate din partea
împrejurărilor schimbătoare, sunt foarte schimbători, trăiesc sub impresiunile momentului, sunt
oamenii prezentului. Nervoşii sau colericii din contra, nu se supun impresiunilor de cât după ce la-a
mistuit cu reflexiune; ei le prefac în acţiuni pornite din propria lor iniţiativă, combinând impresiunile
primite spre a le întrebuinţa la vreme. Aceştia sunt oamenii viitorului.
Temperamentul melancolic pentru care e mai bine să întrebuinţăm numirea de sentimental,
are o impresionabilitate mică, dar acţiunea proprie în arcul reflexiunii, e mare. Persoanele cu acest
temperament, nu primesc impresiuni exterioare, trăiesc în ei însăşi sunt dar mai statornici în acţiunile
lor, ei se pot numi oamenii trecutului.
Temperamentul flegmatic are puţină impresionabilitate si puţină acţiune. Ei trec în viaţă fără a
lucra puternic şi fără a primi impresii puternice din afară. Ei nu sunt nici ai prezentului, nici ai
viitorului si nici ai trecutului.
Temperamentele se pot recunoaşte şi prin unele mişcări involuntare precum e râsul de ex:
râsul sanguinicului e de obicei argintiu, vesel, scurt, si schimbăcios: al nervosului e adânc şi adesea cu
38
51
hohot, al sentimentalului e în ochii: e mai mult strălucire de cât râs. Flegmaticul nu râde, zâmbeşte.
Sanguinicul e uşor, nervosul puternic, sentimentalul adânc, flegmaticul indiferent.
Sanguinicul e presto, nervosul allegro, melancolicul andante, flegmaticul adagio-lento.
Fabulistul La Fontaine 39 pare a fi fost sanguinic. El trecea iute de la o gândire la alta şi. era
foarte distrat, poeziile şi le scria sub impresia momentului.
Nervos era Napoleon I 40. El era într-o continuă agitare internă, faptele se. fixau în capul său
şi din prezent trăgea urmări pentru viitor; în Egipt cugeta la Franţa, în Franţa se gândea la Rusia şi în
Rusia la India. Chiar pe când se afla la St. Elena în exil, se ocupa mai ales de faptele altora, de Iuliu
Cezar, pe care îl compara cu el.
Chateaubriand 41 e sentimental: prezentul nu-i surâde, trecutul e domeniul lui. Adevăratul
flegmatic e Ludovic XVI. Revoluţia franceză cea mare, zbuciuma omenirea, dar el nu vede şi nici
simte mult din ea. Nu prin viaţa sa a fost însemnat, ci mai mult prin moartea sa pe eşafod.
Persoanele din societate sărind de la o petrecere la alta sunt de temperament sanguinic;
oamenii de acţiune vecinic întreprinzători sunt de temperament nervos. Cei retraşi din lume,
intelectuali zgârciţi sunt temperament melancolic, cei nepăsători sunt temperament flegmatic.
Prin exces sanguinicii devin uşuratici, nervoşii violenţi, melancolicii cu idei fixe şi flegmaticii
adormiţi.
Un copil sanguinic trebuie păzit de prea multe impresiuni schimbătoare şi din contra supus la
o lucrare statornică. Copii nervoşi trebuiesc înfrânaţi, căci acţiunile lor proprii sunt prea violente. Cei
melancolici trebuiesc distraţi, scoşi din viaţa lor interioară şi supuşi la impresii felurite ale lumii
externe. Flegmaticii au trebuinţă de dezvoltarea impresionabilităţii si îndemnare la acţiune.
Temperamentul sanguinic, caracterizat printr-o mare activitate de mişcări supuşi la hemoragii,
la inflamaţii, cere alimente puţin nutritoare, răcoritoare, care să ajute la fluiditatea sângelui mai mult,
de cât să-l înmulţească şi să-l îmbogăţească. Făinoasele şi carnea suculentă trebuiesc luate în mici
cantităţi dacă nu excluse, din contra se vor prefera alimentele care conţin puţine materii nutritive,
legumele verzi şi fructe în general, fiind răcoritoare.
Printre persoanele cu acest temperament, se găsesc indivizi, care au dobândit prin exerciţiu o
dezvoltare foarte mare a sistemului muscular, legumele şi fructele nu le-ar conveni, decât numai dacă
ar voi să scadă aceste predispoziţii, să modereze acest exces de putere, căci dacă voim să întreţinem şi
să mărim această forţă musculară, trebuie să îi dăm alimente substanţiale şi întăritoare. Se spune că
atletul Milon de Crotone omora un bou cu o singură lovitură de pumn şi că el singur îl mânca într-o zi.
Se zice de asemenea că dezrădăcina pomi cu o uşurinţă nemaipomenită, dar de fructe nu se atingea să
le mănânce, căci ele nu i-ar fi putut potoli foamea si nici da putere şi vigoare.
În temperamentul nervos în care sensibilitatea e exagerată, susceptibilitatea nervoasă foarte
mare, şi unde forţele lipsesc, se cere un regim calmant dar si nutritor. În acest temperament se va evita
cu îngrijire toate excitantele, şi chiar alimentele toxice se vor lua cu oarecare rezervă. Dar nu trebuie,
în scopul de a le feri de rele efecte ale alimentelor ce dau prea multă căldură, să se uzeze numai de
substanţe puţin nutritoare, nici să piardă din vedere că persoanele nervoase sunt slabe, şi că, de se
nutresc numai cu legume si fructe, riscă, anemiindu-se, de a accentua susceptibilitatea nervoasă.
39 Jean de La Fontaine (n. 8 Iulie 1621, Château-Thierry, Franţa - d. 13 aprilie 1695, Paris) a fost un poet, dramaturg şi
prozator francez. A rămas cunoscut în istoria literaturii îndeosebi pentru fabulele sale. Jean de La Fontaine a fost
membru al Academiei Franceze. Sursa : http://ro.wikipedia.org/wiki/Jean_de_La_Fontaine
40 Napoleon Bonaparte (în franceză: Napoléon Bonaparte; n. 15 august 1769, Ajaccio, Corsica - d. 5 mai 1821, în insula
Sfânta Elena), cunoscut mai târziu ca Napoleon I şi iniţial ca Napoleone di Buonaparte, a fost un împărat, lider politic şi
militar al Franţei, ale cărui acţiuni au influenţat puternic politica europeană de la începutul secolului al XIX-lea.
41 François-René de Chateaubriand (n. 4 septembrie 1768 - d. 4 iulie 1848) a fost un scriitor francez, politician şi
diplomat. Este considerat fondatorul romantismului în literatura franceză. Principala sa lucrare este „Geniul
creştinismului sau Frumuseţea religiei creştine― (1802), publicată ulterior în numeroase ediţii. A fost ales membru al
Academiei Franceze în 1811.
52
Temperamentul limfatic cere alimentele cele mai nutritive, carne friptă cu sânge, substanţe
excitante şi aromatice.
În temperamentul melancolic din cauza iritaţiei organelor digestive, bila are trebuinţă de a fi
combătută prin mijlocul unui regim uşor şi răcoritor. Prin urmare se va uza de legume verzi, fructe
acidulate, măcriş, carne uşoară, şi chiar făinoase; din contra se va evita tot ce încălzeşte, prăjiturile,
dulceţurile, excitantele, acestea mărind secreţiunea bilei.
(Culegere de J. Sava)
FTIZICII 42
Aţi cunoscut vre-o dată ftizici, care să ştie că sunt ? Aţi remarcat cum, pentru ei, viaţa are
aspecte necunoscute celor ce au o viaţă mai lungă de parcurs? Ochii lor, cărora, prin presimţirea morţii,
Dumnezeu le arată deja o parte din eternitatea sa, privesc fiinţele si lucrurile sub un aspect cu totul
particular poetizându-le. Ei văd mai mult cu sufletul de cât cu corpul; la ei senzaţiunile au o
instantaneitate electrică. Lucrurile ce alţii nu le văd de cât prin deducţie ei le înţeleg la prima vedere. S-
ar zice că sufletul, prea înăbuşit în pieptul lor, tinde continuu să se înalţe, şi că din înălţimile unde
ajunge, el distinge ceea ce scapă din vedere celorlalţi. Sufletul lor e mai presus decât corpul, ceia ce
explică moartea lor uşoară, căci, când ora supremă soseşte, partea imaterială a fiinţei lor fiind deja
separată de mult de învelişul corporal, se desparte fără sforţări, fără dureri, întocmai ca de un vestmânt
prea greu.
Cum am spus deja, având mai puţin de trăit, ei au facultatea d-a trăi mai repede. Dintre toate
maladiile ce D-zeu a dat tovărăşie omului si care ne ia din forţe la fie care pas ce facem, cea mai
poetică, cea mai dulce, cea mai simpatică este ftizia. Aceasta fiind singura care are influenţă directă
asupra sufletului, celelalte ne fiind de cât decrepitudini materiale, aceasta este o probă de
imaterialitatea sufletului.
Ftizia a făcut poeţi. Acei ce sunt atinşi au ca bolnavul lui Millevoye 43—care nu este de cât
Millevoye însuşi — o neîncetată trebuinţă d-a se apropia de natură, această primă sursă a viţei. Pentru
ei, arborii au o umbră particulară, păsările au un cântec ce numai ei singuri înţeleg, soarele o căldură
necunoscută celor l-alţi muritori. Ei văd o binefacere, a lui Dumnezeu, acolo unde ceilalţi nu văd de cât
ceva natural. Figura lor sfârşeşte prin a se voala de poezia melancolică a sufletului lor. Ei sunt
indulgenţi, şi iartă totdeauna, pentru că sunt aproape de Dumnezeu. Dacă natura le-a dat facultatea d-a
reproduce fizic senzaţiunile ce viaţa deşteaptă în ei, talentul lor, devine de odată geniu. Ascultaţi pe
Bellini 44 , citiţi pe Millevoye, si veţi regăsi în muzica unuia si în versurile celuilalt, acest indefinit
sentiment plângător şi melodios ce a fost toată viaţa lor. Cum ei simt că viitorul le este interzis, vorbesc
continuă de trecutul lor. Raza ce le. luminează calea, străluceşte până în timpul, când judecata lor nu
era încă descinsă pentru a primi cela ce vedea si a se face mai târziu suveniruri. Ei îşi amintesc de toate
fără voia lor, si aceasta pentru că amintirea vine din inimă la ei. Poezia ce se ataşează suferinţei lor,
este atât de desăvârşită şi aşa de acceptată că, atunci când mor si când aflăm, ideea morţii sinistre şi
descărnate, nu ne vine în minte. Când auzim zicând: „această fiinţă a murit de ftizie― ne o reprezentăm
42 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖ Anul II, 1908-9, p. 169

43 Charles-Hubert Millevoye este un poet francez născut în Abbeville (Somme) 24 decembrie 1782 şi a murit la Paris 26
august 1816.
Sursa: http://fr.wikipedia.org/wiki/Charles-Hubert_Millevoye
44 Vincenzo Bellini (n. 3 noiembrie 1801, Catania, Sicilia — d. 23 septembrie 1835, Puteaux,[1] Paris) a fost compozitor
italian de operă. Operele lui se remarcă prin reliefarea personajelor feminine, neîndreptăţite de destin (Somnambula,
Norma, Beatrice di Tenda, Puritanii). Îşi numeşte lucrările „melodrame‖ sau „tragedii lirice‖. Cea mai cunoscută arie a
sa este „Casta Diva‖, din opera Norma. Alături de Gaetano Donizetti şi Gioacchino Rossini, Bellini a fost unul din
compozitorii de frunte ai operei bel canto. A fost înmormântat iniţial (1835) în cimitirul parizian Père-Lachaise, lângă
mormântul lui Frédéric Chopin. În 1876 a fost exhumat, îmbălsămat şi transferat în Domul din Catania (Sicilia). Opera
din Catania poartă numele compozitorului. Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Vincenzo_Bellini
53
rece dar mai mult în atitudinea unei fiinţe ce doarme de cât în imobilitatea morţii. Imaginea nu se
desfigurează în mintea noastră: privilegiu miraculos al tinereţii care trăieşte si după moarte. Cei vechi
aveau un respect profund pentru cei ce mureau tineri. Ei ziceau că aceştia sunt iubiţi de Dumnezeu.
Aceste tinere fantome traversau spiritul lor fără a-i turbura, ca acei nori albi ce aleargă fără a
întuneca azurul cerului de vară. Noi am moştenit aceasta de la cei vechi, si când gândim la amicii
dispăruţi, ne reamintim mai întâi de cei pe care moartea ia răpit fără a aştepta bătrâneţea lor, acest prim
linţoliu, pe care memoria noastră se repauzează mai în tihnă. Lacrimile ce vărsăm pentru dânşii sunt
tinere ca şi ei şi foarte rar ca un om ce a trecut vârsta de patru zeci de ani, şi care plânge un prieten de
două zeci de ani, să nu zică într-o zi gândind la mizeriile ce însoţeşte pe cei ce rămân. „Fericit acela
care a murit în leagănul iluziilor sale―.
În fine, si acesta e cel mai mare dar pe care D-zeu Ie-a dat, ftizicii ştiu să iubească.
Ori care ar fi obiectul iubirii lor, ei îl vor iubi mai bine decât ori care altul. Ei găsesc în
femeie, ceia ce poeţii caută şi ceia ce D-zeu a pus. Amorul lor este amestecat de contemplaţiune si de
recunoştinţă. El poate muri cu ei, dar nu se va învechi. Natura le-a dat pentru a iubi, o energie
neobişnuită şi care le grăbeşte adesea moartea. Focul fiind prea mare pentru cămin, îl consumă. Sursa
la care aleargă, îi îneacă. Dar până ce îi seceră moartea, ei nu încetează d-a iubi fiinţa aleasă. Ei iubesc
în fine aşa, cum toate femeile ar voi să fie iubite. Iubirea lor va fi o amintire eternă, căci nu va avea
timpul să se răcească si nu vor vedea epoca în care omul poate să privească cu indiferenţă, femeia ce o
adora odinioară. Ei părăsesc această lume, crezând că totdeauna ar fi putut să iubească astfel. Ei vor
adormi într-un vis al sufletului lor si se vor stinge ca o frumoasă zi de primăvară, în cântece, între flori,
în dulcea lor legănare, fără a vedea căzând micile lor petale şi nici murind parfumul lor la suflarea rece
a iernii.
(După „Dumas-fiul‖ 45 de Jeanna Sava)
MAXIME, ŞI CUGETĂRI 46
 Cine nu se bucură de norocul prietenilor, cine nu varsă lacrimi pentru lacrimile prietenului, nu
merită a purta numele de prieten.
 Stima, iubirea si încrederea sunt baza prieteniei.
 În toate alege ce e mai nou, dar între prieteni preferă pe cel mai vechi.
 Cine caută prieteni fără cusur, rămâne fără nici unul.
 Suflet nu capeţi, fără să dai si tu sufletul tău.
 Mai bine să te muşte un prieten, decât să te sărute un duşman.
 Prietenia e de sticlă, s-a spart, nu o poţi cârpi.
 0 carte bună e un prieten adevărat: o laşi, nu se supără; o crezi, nu te înşeală.
 Când neîncrederea se iveşte, prietenia piere.
 La rău te cobori pe nesimţite, la bine te ridici prin sforţări.
 Ştim totul despre un om, când cunoaştem pe cine a iubit si pe cine iubeşte.
 Păzeşte-te de omul căruia i-ai făcut bine.
 Dacă ţii să te îneci, cazi măcar în apă curată !
45 Alexandre Dumas (zis şi Dumas-fils, „fiul―) (n. 27 iulie, 1824, Paris - d. 27 noiembrie 1895, Marly-le-Roi) a fost un
romancier şi dramaturg francez, fiul lui Alexandre Dumas. Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandre_Dumas_fiul
46 REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ Anul 1908-9, p. 171
54
47
MAXIME ŞI CUGETĂRI
 Ingratitudinea este un viciu contra naturii, chiar şi animalele sunt recunoscătoare.
 Slăbiciunea nu este viciu, dar ea conduce la viciu; omul rău comite răul, cel slab lasă să se
comită.
 Când fac cuiva vre-un serviciu, zicea un înţelept, nu socotesc că fac favoare, ci că plătesc o
datorie.
 Este trist si stupid a nu se iubi decât pe sine, cine nu face bine semenilor săi, nu poate aştepta
de la ei nici recunoştinţă, nici amiciţie, nici ajutor.
 A nu fi bun de cât pentru tine, înseamnă a nu fi bun de nimic.
 Ştiinţa arătată neînvăţaţilor e cercel de mărgăritar în urechea măgarului.
 Orice nenorocire e o învăţătură.
 Bine pentru bine dă si măgarul, rău pentru rău şi câinele, bine pentru rău omul, rău pentru
bine, ticălosul.
 Averile prietenilor se amestecă, ale fraţilor se deosebesc.
 Cine moare de sabia duşmanului moare numai odată, dar moare de o mie de ori, cine moare
de sabia prietenului.
 Să curgă fântâni de argint la uşa oricui şi tot ar avea nevoie un om de cellalt
SĂ NU DEZNĂDĂJDUIM 48
Aţi încercat vre-o dată dezgustul de a trai ? Nu mă îndoiesc că da, toţi muritorii trec p-aci.
Un fel de oboseală ne cuprinde, voinţa ni se slăbeşte, un chin s-abate pe sufletul nostru. O
indiferenţă morală şi fizică vecină atoniei ne separă de tot ce e în jurul nostru. Căutând cauza comună a
tuturor acestor accese e uşor de găsit: ea provine totdeauna din cauza unei deziluzii. Prin deziluzie
înţeleg oprirea involuntară a activităţii noastre, nu importă în ce parte: afecţiune, ambiţie, autoritate,
muncă, stimă etc.
Când urmărim un scop de orice natură ar fi, suferim ori de câte ori suntem jenaţi în drumul
nostru, nereuşita ne descurajează; şi când depăşeşte oare care limite de intensitate, atunci rămânem
zdrobiţi si dezgustul d-a trăi ne cuprinde.
Să observăm copii ce se joacă, emulaţia le dă o puternică ardoare; dar dacă unul din ei se vede
prea departe de ceilalţi, dacă simte că sforţările-i vor fi zadarnice şi că ori cât ar încerca, nu-i mai e
posibil să întreacă sau s-ajungă pe ceilalţi, ce face el? Se opreşte si declară: „Nu mai mă joc―.
La noi cei mari, dezamăgirile vieţii le exprimăm prin „nu mai pot―, întocmai ca şi copii: „nu
mă mai joc--. E mărturisirea neputinţei d-a mai lupta, e renunţarea la concurenţa activă, e declaraţia
pasivităţii voite.
Este un dezgust absolut ?
Să reluăm observaţia cu jocul copiilor, pentru a răspunde acestei chestiuni. Copilul care s-a
oprit din joc şi a strigat: „nu mă mai joc!― este el incapabil d-a alerga încă? Nu !
Dacă micii săi camarazi se apropie de el si îi propun din nou d-a începe jocul, el deşi
declarase că se retrage din joc, atunci când nu mai spera să îi ajungă, acum va relua jocul cu plăcere.

48 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖, Anul II, 1908-9, p. 243. Articol republicat în
„REVISTA POŞTELOR, TELEGRAFELOR SI TELEFOANELOR‖, Anul I, 1926, p. 437
55
Dar pentru aceasta a trebuit ca toţi să reînceapă adică să fie în condiţi-uni egale de luptă, toţi să aibă
şanse egale de câştig.
Noi ceşti-l-alţi, mari copii, încercăm descurajarea în condiţiuni analoage; vedem că ne scapă
ceia ce doream mai mult, ceia ce era scopul principal al activităţii noastre. Obiectul strălucitor spre
care întindem braţele, se depărtează, şi imposibilitatea d-al prinde, în atât ne stăpâneşte în cât renunţăm
d-al mai urmări. — Remediul disperării noastre constă în a căuta să uităm pe cât posibil ceea ce ne-a
dat de suferit, si să ne îndreptăm privirea, spre celelalte scopuri, sau datorii din viată căci dacă unul ne
scapă, celelalte ne rămân, şi deci trebuie să luptăm mereu.
Când avem în vedere mai multe ţinte, dacă suntem oameni înţelepţi, drepţi, bine echilibraţi,
împărţim ardoarea urmăririi fiecăreia dintre ele, în proporţia importanţei ce trebuie să le atribuim fie-
căreia; dar de nu ţinem cont de măsură, de bun simţ, dacă n-avem judecată, se produce un fenomen de
fascinaţie anormală. Obiectul ce se depărtează, ni se pare singurul dorit şi toate celelalte ce ne mai
rămân, pierd tot farmecul în ochii noştri. Iată această tânără pe care o părăseşte acela pe care îl iubea,
ea plânge, se dezolează, ar voi să moară; un imens dezgust de viaţă o cuprinde. Nimic nu o mai
interesează! întoarce capul de la tot ce o distra, o captiva odinioară.
Cu toate acestea ea iubeşte pe părinţii săi, pe prietenii săi, ar suferi mult dacă i-ar pierde.....
Dar pe aceştia îi are lângă ea, ei nu îi lipsesc, o înconjoară cu tandreţe dar ea nu apreciază nici una din
aceste comori! Na valorează nimic din tot co îi rămâne. Nu are nici tăria d-a judeca, după cum merită,
pe acela care odată i-a arătat iubire si acum se poartă atâta de rău cu ea. Şi câte alte exemple de acest
fel, în care ne lăsăm a fi cuprinşi de disperare, pentru fiinţe ce nu merită sau pentru iluzii, sau ambiţii
deşarte.
Dacă judecăm puţin, vedem că în toate deziluziile în toate dezgusturile noaste, rezoluţia d-a
termina cu viaţa, e din cauză că dând prea mare importanţă la unul din idealurile sau ţintele vieţii
noastre, nesocotim pe toate celelalte ce mai avem. Studiaţi-vă cu sânge rece, când un asemenea dezgust
vă cuprinde, veţi recunoaşte atunci că înainte-vă sunt bunuri egale sau chiar superioare, cărora trebuie
cu înţelepciune să atribuim importanţă egală, aşa că durerea d-a pierde una din iluziile noastre să fie
compensată prin bucuria d-a păstra o alta care echivalează dacă nu îi e superioară.
Curaj ! Cei mai nenorociţi au încă multe cărări pe care pot afla mulţumirea; să consimtă
numai a le recunoaşte.
(Jeanna Sava)
 Amintirea e singurul paradis din care nu putem fi izgoniţi.
 Dacă iubeşti viaţa, nu prăpădi timpul, căci acesta e stofa din care e făcută viaţa.
 Omul care întrebuinţează minciuni în loc de adevăruri, este tot aşa de culpabil ca şi cel ce
întrebuinţează monedă falsă în loc de cea bună.
 Sunt atâtea moduri de a citi o carte, ca şi de a vedea o privelişte. Sentimentul spectatorului
face interesul spectacolului.
 Vremea e prietena prieteniei, şi vrăjmaşa iubirii.
 Facerea de bine este un lanţ delicat ce ne leagă inima.
 Când cineva se mulţumeşte cu un lucru mic, dovedeşte că are întrânsul ceva mare.
 Scrie supărările în nisip şi binefacerile în marmoră.

56
 Prosperitatea scoate la iveală viciile, iar nenorocirea virtuţile.
 Orele de nevoi uită-le; ceea ce te-au învăţat, nu uita nici odată.
 Sărăcia e singura povară care devine cu atât mai grea, cu cât o duc mai mulţi.
 Frumuseţea omului nu stă în fizionomie, ci şi în faptele sale bune, căci frumuseţea fără
bunătate, se aseamănă lunii care străluceşte, dar care nu încălzeşte.
 Templul favorii este foarte înalt, dar poarta sa e atât de jos încât pentru a intra printrânsa,
trebuie să mergi târându-te.
DELICTUL DE LENEVIE ÎN NORVEGIA 50

Autorităţile norvegiene au pus din nou în vigoare vechea lege contra lenei. Activitatea
tradiţională a rasei, se regăseşte în legislaţia sa.
În Norvegia, lenea e un delict. Legile o pedepsesc prin impunerea forţată la muncă.
Dar cum să se recunoască delicvenţii ?
Inspectori ai muncii se plimbă pe străzile oraşelor şi pe drumurile orăşelelor. Când întâlnesc
oameni care nu au aparenţa d-a fi ocupaţi, ei îi chestionează asupra identităţii lor, despre domiciliul lor,
despre mijloacele lor de existenţă.
Când un inspector al muncii are un caracter gâlcevitor, de multe ori tachinează şi persoane
bine puse care se plimbă. El îi abordează astfel : Pardon, Domnule, ce faceţi D-voastră ?
După cum vezi . .. mă plimb.
Văd foarte bine, si tocmai asta nu-mi place.
As vrea să ştiu ... cu ce drept?
Cu ce drept vă întreb, nu-i aşa? Vă voi spune îndată. Sunt inspector al muncii, observ că nu
faceţi nimic si as voi să-mi spuneţi dacă credeţi că e bine şi frumos să pierdeţi vremea, nefăcând nimic.
Asta mă priveşte.
De loc! Asta ;mă priveşte si pe mine. Îmi veţi spune numele, îmi veţi da adresa D-voastră, şi
eu voi face o anchetă; să mă asigur, dacă aveţi mijloace de existenţă care să vă permită să faceţi pe
rentierul. Când un individ este de toată lumea cunoscut, că nu are atâta avere ca să trăiască în lenevie,
este condus într-o casă de muncă.
Aceste stabilimente de muncă se găsesc în partea septentrională a Norvegiei. Acolo pădurile
imense necesită o groază de pădurari tăietori.
E nevoie să se doboare la pământ brazi seculari spre a-i preface în scânduri cu care să se-
încarce puternicele vapoare şi corăbii să le ducă în ţările temperate.
Leneşii sunt condamnaţi la muncă în pădure. E de altfel cea mai sănătoasă muncă ce convine
unui om.
Condamnaţii pentru delictul de lenevie, sunt reţinuţi 18 luni în stabilimente de muncă, apoi li
se dă drumul.
Dacă din nou greşesc, din nou sunt închişi; însă de astă dată pentru 3 ani, aşa că timpul
pedepsei creşte cu cât individul cade în recidivă.
Aceşti pădurari-tăietori... fără voie, au vecini foarte interesanţi dar puţin cam primejdioşi: urşii
care sunt numeroşi în acele păduri.
50 REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALA Anul 1908-9, p. 250

57
Mulţi din aceşti deţinuţi cu timpul se pasionează pentru aceasta viaţă aspră şi chiar îşi clădesc
locuinţe în aceste pustietăţi. Alţii au luat drumul gheţurilor polare, ocupându-se cu vânătoarea de urşi.
În aceste stabilimente de muncă, era mare severitate.
Unul dintre aceştia se furişă într-o zi, iar peste noaptea reveni acoperit de o blană de urs şi
sugrumă pe răutăciosul gardian. Dispare apoi pentru totdeauna, se refugiază în pădurile întunecoase şi
neexploatate. Încă se luptă contra fiarelor, sălbatice si poate chiar că a murit în ghearele lor, voind să se
sustragă de la o muncă!
(Traducere de J. Sava)
NOTE VESELE 51
MODELE DE RAPOARTE
NO. 1687, 17.11.08.
Domnule Inspector, Cu onoare vă rog să bine voiţi ca de urgenţă să se trimită o cariolă mai
uşoară si de mărimea pe care o are D. Delegat Zahărescu .
Diriginte, Nusespune.
*
NO. 761, 8.11.07.

Domnule Director, Am onoare a înainta suma de lei 21 rata pe luna Septemvrie, pentru
revolverele confecţionate cu ordinul No. 47296 din 10/9, după cum se specifică mai jos
Diriginte, X.
*
NO. 87. 15.5.08.

Domnule Diriginte, Am onoare a vă refera că subsemnatul, prin graţia lui D-zeu, am dobândit
an copil de sex masculin, acesta e al 4-lea, toţi în linie bărbătească.
Diriginte, Y
CUM TREBUIE SA DORMIM? 52 53

Pe partea dreaptă ?
Pe partea stângă ?
Sau pe spinare ?
51 REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALA Anul 1908-9, p. 250

52 REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ, Anul. II, 1908-9, p. 286
53 Articol republicat şi în REVISTA POŞTELOR, TELEGRAFELOR ŞI TELEFOANELOR, Anul I, 1926, p.586
58
Noi dormim aproape o treime din viaţa noastră. În şaizeci de ani ai existenţei sale, un om care
doarme în mijlocie şapte ore pe zi, va fi stat cu Morfeu în braţe mai mult de 153.000 ore, fie 17 ani şi
182 zile. Somnul deci ocupă o buna parte din viaţa noastră. Putini oameni însă ştiu «cum trebuie sa
dormim». În lume, părerile sunt împărţite. Unii dorm perfect pe partea dreapta, sau pe cea stânga, cu
capul ridicat, într-o camera încălzită. Alţii, din contra, nu pot dormi decât cu faţa în jos sau pe spinare,
cu capul jos, cu fereastra deschisă. Alţii pretind chiar, că orientarea corpului poate avea o influenta
asupra repausului şi că direcţiunea cea mai favorabilă pentru dormit e cea mai sudică, cea mai
defavorabilă fiind cea est-vestică. Am crezut interesant de a face o ancheta pe lângă savanţi, medici,
fiziologişti şi igienişti, în aceasta chestiune de a şti cum să dormim.
Ce spune D. Delorme. Cum trebuie sa dormim ? Aceasta e indiferent, de ajuns e ca să
dormim, ne răspunde râzând d. Delorme, care în calitatea sa de doctor inspector general al armatei, are
sub controlul său sănătatea şi somnul a mii de tineri.
Nu văd nici un neajuns dacă cineva se culcă pe partea dreaptă; dar poziţiunea normală a
omului sănătos trebuie să fie pe spinare, în timpul somnului. De altfel e poziţiunea obişnuită. Cu
fereastra deschisă, de preferinţă într-o cameră alăturată, continuă d. Delorme, şi o medie de 7 ore de
somn.
Ce spune D. Landouzy. Eminentul decan al facultăţii de medicină, nu pare a avea o părere
bine hotărâtă.
De dormim pe partea dreaptă sau pe cea stângă — ne zice dânsul nu are aproape nici o
importanţă. Fiecare doarme, după cum s-a deprins. Dar pentru a dormi bine, nu trebuie mai ales să-şi
schimbe obişnuinţa.
Asupra acestei chestiuni s-ar putea mult discuta. Cred, cu toate acestea, că e preferabil să
dormim pe partea dreaptă.
Ce spune D. Dr. Letulle. «Pe partea dreaptă», acesta e răspunsul doctorului Letulle de la
Academia de medicină. E rar, ne spune savantul doctor al spitalului Boucicaut, ca după dineu digestia
să nu fie întru câtva împiedicată, chiar la un om cu totul sănătos. Dacă se culcă pe partea stângă,
înainte ca digestia să se fi terminat complet, ficatul, care e în plină activitate va apăsa pe stomac, care
la rându-i va presa asupra inimii. De aci provine somnul agitat si adesea chiar visele urâte. Dacă cel ce
doarme schimbă partea, somnul redevine liniştit. Trebuie deci să obişnuim copii să doarmă pe partea
dreaptă.
Cât priveşte de a şti dacă trebuie să lăsăm deschisă sau închisă fereastra odăii de culcare, nu
putem da chestiunii vre-o însemnătate.
Dacă camera e spaţioasă, fereastra închisă sau deschisă, nu prezintă nici un neajuns».
Ce zice D. Debove. Cum trebuie să dormim ? ne spune profesorul Debove. Iată răspunsul meu
în două articole:
Art. 1. Să ne culcăm pe spinare sau pe partea dreaptă.
Art. 2. Să lăsăm fereastra întredeschisă sau deschisă într-o cameră de alăturea, aşa ca să nu
creăm curenţi de aer.
Putem lăsa fereastra deschisă, vara ca şi iarna, chiar dacă temperatura este destul de joasă cu
condiţia, bineînţeles, ca să fim acoperiţi. Se ştie că tuberculoşii, în sanatorii, se culcă cu toate ferestrele
deschise. Mai mult încă ar fi prielnic pentru cei ce sunt sănătoşi.
Am auzit vorbindu-se, conchide D. Debove, de chestiunea orientării magnetice, dar nu cred
nimic de ea.
Ce spune D. Huchard. Opiniunea savantului specialist în bolile de inimă, e foarte interesantă
de reţinut.
59
Eu mă culc totdeauna pe partea stângă; cred deci că poate cineva dormi bine, indiferent pe
care parte se aşează. Credinţa că cineva suferă de o afecţiune a inimii când nu poate dormi pe partea
stângă, îmi pare cu totul eronată.
Ce spune doctorul Davendière. Trebuie să ne culcăm pe spinare ca să lăsăm plămânii şi inima
să funcţioneze libere, ne spune d. dr. Davendière, profesor de higienă la şcoala naţională din Grignon.
Culcându-ne pe spinare, vom evita încă presiunea unui braţ, ceea ce poate produce o amorţire sau chiar
— aceasta s-a văzut — oarecare cazuri de paralizie radială.
Cei micuţi nu trebuie însă să doarmă pe spinare. Trebuie să-i aşezăm când pe dreapta, când pe
stânga, aceasta pentru a evita vomitările si să împiedicăm pătrunderea lichidelor în căile respiratorii.
Bătrânii şi în general artero-scleroticii, astmaticii, emfisematoşii, trebuie de asemenea să se culce pe
spinare, dar şi să aibă toraxul bine ridicat cu perne tari. Pernele moi de pene, favorizează congestiile.
Cei ce suferă de o afecţiune pulmonară, trebuie să se culce pe partea opusă leziunii lor, ca să se lase
oxigenul să intre cât mai neîmpiedicat în jurul leziunii, în tot timpul nopţii.
(Jeanna Sava)
 Modestia este podoaba meritului ; ea-i dă forţa şi relief.
 Bucuria sufletului întreţine sănătatea corpului.
 Plăcerile sunt florile crescute printre mărăcinii vieţii.
 Omul vine pe lume cu lacrimi, trăieşte cu speranţe şi moare cu regrete.
 Din lipsa averii intelectuale, mulţi ţin mai mult la cea materială.
 Onorează adevărul si virtutea, ori si cum s-ar prezenta,
 Iubeşte ce e bun la inamic; dispreţuieşte ce e rău la amic; apară nevinovăţia contra
linguşitorilor; nu linguşi pe nimeni, mai puţin pe linguşitor; caută a te însoţi cu oameni
înţelepţi; caută societatea celor buni şi nobilii!
 Încearcă de a-ţi răspunde zilnic la întrebările:
 Ce mă linişteşte şi ce mă nelinişteşte ?
 Ce mă_face mai nobil şi ce mă înjoseşte ?
 Ce-mi întuneca mintea şi ce-mi înveseleşte inima?
 A cugeta şi a simţi, este a trăi îndoit.
 Dacă ne întâlnim cu cineva care ne datorează recunoştinţă, îndată ne aducem aminte de
aceasta. De câte ori nu ne întâlnim cu aceia cărora le datorăm recunoştinţă, fără nici să ne mai
gândim !
 Înţeleptul uită injuriile, după cum ingratul uită binefacerile.
54 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICA ŞI POŞTALĂ‖, Anul II, 1908-9, p. 290

60
CUM JUDECAM? 55
Care dintre noi n-a spus cuvintele: „Lasă, d-acuma m-am învăţat minte, d-acum ştiu cum să
mă port, sau ce să fac―, ş. ne fălim că profitând de experienţele zilnice, am dobândit maturitatea
gândirii. Zicem, dar de la zis la faptă, e ca de la cer la pământ, ca de la vierme la astru, căci cu toate
pretenţiile noastre de fini observatori, a toate ştiutori, ne înşelăm la fiecare pas, şi de lecţiile primite în
viaţă, nu ştim să ne folosim decât foarte rar şi atunci, cine ştie graţie căror împrejurări sau căror stări
sufleteşti!
Cu câtă ironie nu privim uneori tineretul uşuratic, nesocotit, înălţând din umeri la greşelile lor
provenite din lipsa judecatei sau a prevederii; dar oare noi cei cu pretenţii, de câte ori nu ne apropiem
de copilăriile lor, cu toată filosofia banală şi rutina obligatoare a anilor zburaţi!
La treizeci de ani avem oarecare experienţă, avem o mulţime de observaţiuni, destule decepţii,
la care nici gândeam când eram de 20 ani; la patruzeci, suntem şi mai bogaţi, capitalul de experienţe,
de învăţături folositoare e şi mai mărit; să mai vorbim oare de deziluzii!? Şi cu toate acestea, rămânem
aproape aceiaşi, supuşi greşelilor, neştiind să profităm de observaţiunile dobândite, şi ne-căutând să
tragem morala cuprinsă în ele. Astfel omul rămâne copil chiar când părul începe a-i cărunţi, vârsta
nereuşind totdeauna să înlăture imprudenţele copilăreşti.
Ajunşi la vârsta matură, suntem încă neprevăzători, n-avem voinţă, mergem orbeşte la rău fără
să ne oprim, sau să ne gândim la consecinţe, ci numai îndrumaţi de patimile noastre si nu mai avem
nici măcar scuza tinereţii neştiutoare!
Întocmai ca şi şcolarii ce urmează regulat la şcoală, dar care nu ascultă şi nici nu caută a
înţelege explicaţiile profesorului, privim şi noi la şcoala vieţii fără a ne pătrunde de lecţiile ei, neştiind
şi nici voind a ni le asimila.
Intre greşelile copilăriei este şi neîndemânarea d-a lega efectul de cauză, ori de câte ori efectul
nu vine imediat. Copilul are o muzicuţă cu manivelă; ori de câte ori întoarce manivela, muzica cântă, el
îşi dă seamă perfect, e pătruns de relaţia strânsă, şi directă dintre învârtirea manivelei şi cântecul
muzicuţei.
Sparge un pahar, mama îi dă peste mână, el îşi. dă seamă iarăşi, că e legătură între pedeapsă şi
fapta lui, fiind dată pedeapsa imediat.
Când actului urmează imediat consecinţele, fără interval, copilul înlănţuieşte uşor efectul de
cauză, dar imediat ce e o soluţiune de continuitate, facultatea sa de observaţie s-a dus, el îşi pierde
cumpătul; nu-şi mai da seamă de legătura care uneşte cele două fapte, considerându-le ca izolate, ca
independente una de alta. El nu ştie să le pună în legătură, pentru că el nu reflectează, pentru că nu
observă schimbările ce se fac mereu în juru-i şi care ar putea să îndrume judecata lui prin analogie.
Oare de câte ori şi noi cei mari, nu suntem ca copii incapabili de a stabili relaţiunile între acte
si consecinţe! Insă, dacă copiilor li se iartă, nouă nu, fiindcă ei nu-s în stare să judece, pe când noi cei
mari trebuie să ne deprindem a reflecta, a deosebi binele de rău, a ne impune voinţă şi energie la timp.
Când punem sămânţă în pământ, multă vreme, germinaţia nu o putem vedea. Cu toate acestea
fenomenele complicate a căror succesiune vor produce frunzele, florile, spicele, etc., se înlănţuiesc în
mod fatal şi dacă experienţa seculară nu ne-ar fi instruit, n-am fi în stare să legăm rezultatul final,
cauzei iniţiale.
Ei bine, în cursul existenţei noastre de câte ori nu pierdem seria regulată şi logică a faptelor ce
leagă un act iniţial, de un rezultat final! De câte ori nu ne înşelăm, luând piatra ordinară drept diamant,
considerând virtutea drept prostie, şi ridicând în slava cerului pe omul egoist, pe omul laş!
Printre exemplele mai la îndemână, să luăm pe acela al unui om virtuos, şi un om egoist.
55 „REVISTA TELEGRAFICǍ; TELEFONICǍ ŞI POŞTALǍ‖, Anul II, 1908-9, p. 322. Articol republicat în Anul VIII,
1914-15, p. 100 şi în „REVISTA POŞTELOR, TELEGRAFELOR ŞI TELEFOANELOR‖, Anul I, 1926, p. 385.
61
Primul e bun, generos, mulţumirea lui sufletească cea mai de seamă e de a face bine şi numai
bine, ori de câte ori i se prezintă ocazie şi poate. Cu toate frumoasele lui calităţi sufleteşti, trece prin
lume neobservat, ca ceva fără valoare, ba de multe ori e bănuit de şiretenie şi deci dându-i şi de suferit.
Cel din urmă, nu se gândeşte decât la el. minciună, laşitate, nimic nu îl opreşte, când e vorba
de satisfacţia sa personală, şi cum se face, nu ştiu, dar lumea i se închină, viciul lui e favorizat, nimeni
nu-l dispreţuieşte si de aci se trage concluzia obişnuită şi nejudecată: că egoişti ce trec prin viaţă
negândind şi netrăind decât pentru ei, reuşesc mai sigur, mai iute decât cei buni.
Ici, un biet om. cinstit, muncitor, făcând sforţări uimitoare spre a lega două într-un tei, dar
nereuşind decât să nu moară de foame; alături un viclean, intrigant, un leneş, fără caracter, exploatează
naivitatea unora, bunătatea altora şi îşi face avere. Iute tragem concluzia, şi judecata noastră pripită
fiind greşită, opinia noastră fiind formată, după fapte rău observate, şi judecata, va fi falşă. Reuşita
omului egoist nu e consecinţa faptelor sale, ea precede consecinţele, pe care n-avem răbdarea şi
înţelepciunea de a le aştepta; dar să-l urmărim în viaţă, să-l vedem ce va deveni cu vremea, golul ce se
va forma în jurul lui, neîncrederea ce va inspira, şi vom fi edificaţi asupra valorii productive a actelor
sale.
Omul bun, cinstit, curajos, n-are încă încrederea altuia, nu vede prosperând afacerile sale?
Aşteptaţi, înceata lucrare a germinaţiei se împlineşte; aveţi răbdare numai, că deocamdată nu o vedeţi,
şi trecând luni, între semănat şi cules, vă îndoiţi.
Nu fiţi nerăbdători ca copiii, priviţi evenimentele fără grabă, lăsaţi să se producă infailibilele
efecte şi căutaţi a şti să citiţi în marea carte a vieţii, deschisă tuturor. Când veţi şti să descurcaţi în mod
înţelept rezultatele respective ale fiecărui act, veţi avea experienţa adevărată, liniştită, care poate să
îndrume, să conducă pe alţii, învăţându-i sa suporte nedreptăţile aparente pe care timpul le repară
totdeauna.
Orice faptă are răsplată. Bine faci, bine găseşti; rău faci, rău găseşti.
(Jeanna Sava)
DIN HIGIENA ALIMENTARA 56

Regimul carnivor căruia în general am fost supuşi, ne-a deprins să considerăm carnea, peştele
şi ouăle ca singurele alimente substanţiale, pe când din contra, dăm o importanţă secundară, legumelor
şi fructelor. Să sperăm că de această mare greşeală, toţi îşi vor da seamă în curând. E ştiut, că omul
adult, are nevoie de 20 grame de azot pe zi, pentru care trebuie să consume 120 grame de materii
azotate.
Dar oare azotul nu se găseşte decât în carne, ouă şi peşte? De loc. Legumele, fructele, pastele
făinoase, conţin în cantitate suficientă, iar abuzul de materii azotate, este un pericol pentru organism.
Doctorul Montenuis 57 ne aminteşte că „azotul este mai mult un aliment de reparaţie, un aliment ce nu
serveşte decât să întreţină elementele constitutive ale corpului nostru; în maşina umană, el este ceea ce
fierul este la locomotivă, dar nici de cum cărbunele pe care îl arde―.
Or, tot ce nu e utilizat, trebuie să fie eliminat; omul uzează relativ puţin şi prisosul de azot
produce artritism si intoxicaţia centrelor nervoase,
56 REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ, Anul 1908-9, p. 324

57 Albert Montenuis: Abdominales méconnues. Les déséquilibres du ventre, 1903. (Bailliére et fils); „Curdled Milk, a Natural
Key to Health and Long Life‖ (Lapte covăsit, o cheie naturală pentru sănătate şi viaţă lungă), A.C. Fifield, 1906 -59
pagini,
62
A doua greşeală e de a considera carnea, ca factor de energie, ceea ce se contestă fructelor şi
legumelor. Aceasta însemnează, a lua aparenţa, drept realitate. În adevăr, încercăm mâncând carne, ca
şi bând vin, cafea, ceai, chiar şi alcool în mică cantitate, o impresie de forţă, o supracreştere de
activitate ; această energie nu e însă reală, această forţă e factice. Bine înţeles, va fi greu persoanelor
deprinse cu regimul carnivor, să treacă brusc la cel vegetarian, căci aceştia vor simţi senzaţia aceia de
slăbiciune, ce o simţim cu toţi, în zilele de post. Deprinderea trebuie să vină treptat, fără a suprima
carnea cu desăvârşire. Diminuând întrebuinţarea ei, şi mărind cantitatea legumelor şi fructelor, atunci
veţi simţi un echilibru de forţe mult mai real.
Carnea este un aliment mai mult excitant de cât nutritor, ea este pentru organism şi pentru
centrii nervoşi, o cauză de pierdere şi doctorul Huchard a mers până a spune: „Nutrimentul animal de
care uzăm, si abuzăm, din ce în ce mai mult, nu e o hrană, ci o otravă repetată şi continuă??
Ce e mai rău, cum zice Michelet, e că noi impunem această hrană şi copiilor noştri. Şi tot el
adaugă : „E un spectacol straniu, d-a vedea o mamă dând fiicei sale pe care ieri încă o alăpta, această
dezgustătoare alimentaţie de carne sângerândă, şi excitante periculoase: vinul exaltaţia însăşi, şi
cafea...., şi ea se miră d-a o vedea fantastică, pasionată. Pe ea trebuie să se acuze,... Departe d-a o
fortifica, o agită, o slăbeşte, o enervează.―
Şi fiziologiştii de astăzi simt unanimi de a interzice să se dea copiilor până la vârsta de 4—5
ani carne, si chiar d-aci înainte, decât la dejun, şi atunci în prea mică cantitate, prescriind copiilor
excelentul regim anglo-saxon: supe uşoare compuse din lapte, făină şi pâine prăjită. Acesta e regimul
normal pentru micii copilaşi, şi trebuie să recunoaştem că generaţia ce îl urmează, e foarte frumoasă,
mult mai înţeleaptă şi mai puţin nervoasă decât aceia ce a precedat-o şi care era supus regimului
excitant. Grimond de la Regnière, Berchoux si Brillat-Savarin, mai târziu baronul Brisse, consacrară
talentul lor literar, a predica lăcomia şi în acest sens fură nefaşti patriei lor, căci poporul după exemplul
burghezimii, prinse poftă pentru excitante. Clasele inferioare adoptară mai întâi carnea de porc, apoi de
vacă si în fine de berbec.
Omul resimţi imediat efectele acestui regim „încălzitor― după expresia populară şi contractă
deprinderea d-a bea pentru a se răcori. Abuzul de carne fu deci o cauză indirectă a alcoolismului. Cu
toate acestea în ţările din nord, întrebuinţarea rezonabilă a cărnii, luată pe cât posibil la dejun, e
folositoare organismului. Aceasta e un stimulent, dar nu trebuie să se abuzeze, şi e bine să se studieze
diferitele calităţi do alimente carnivore. Aceste alimente cu deosebire vara, când fermentaţia e foarte
activă, pot deveni periculoase prin toxinele (otrăvuri) ce conţin.
Cu cât o carne e consumată mai aproape de momentul când animalul a fost tăiat, cu atât e mai
de preferat. Acest principiu e uşor de aplica pasărilor de curte: pui, găini, porumbei, raţe etc.
mâncându-se repede, după ce au fost tăiate. Viţelul e fraged şi chiar plăcut mâncat proaspăt, mielul
asemenea: acestea sunt alimente ce se pot mânca şi vara chiar, dacă avem convingerea că sunt
proaspete, căci sunt şi furnizori puţini conştiincioşi ce-ţi vând ca proaspătă carne tăiată cine ştie de câte
zile.
 Încăpăţânarea este o slăbiciune absurdă. Dacă ai dreptate, ea îţi micşorează triumful; dacă n-ai
dreptate, te mai face şi de ruşine. (Sterne).
 Omul de spirit şi cu judecată e ferm; dar prostul nu e decât încăpăţânat. (M-me Gilbert).
 Spiritul încăpăţânatului e strâmt: cu greu îi intră în cap o idee nouă, şi cu greu îi iese o idee
veche. (Valtour).

63
 Trebuie să te temi mai mult de amorul femeii, decât de ura unui bărbat. (Socrate).
 Cea mai mare parte din femei se dau lui Dumnezeu, când diavolul nu mai are ce face cu ele.
(Sophie Arnoult).
Vocea din telefon:

„Vino cum te găseşti... avem un dineu fără pretenţii...‖
CARE FEMEI SUNT ÎNDREPTĂŢITE SĂ LUCREZE ÎN AFARĂ.59

Această chestiune de economie socială, a pasionat şi pasionează pe toţi cugetătorii şi
legislatorii din toate ţările civilizate, fiind o chestiune destul de importantă, cea mai gravă chestiune a
feminismului; căci feminismul ce e alta, decât lupta pentru existenţă, lupta pentru pâinea zilnică, grija
atâtor femei în ziua de azi.
Bacă toate fetele sau femeile, ar avea posibilitatea să se mărite cu un bărbat potrivit lor, cu un
venit în raport cu trebuinţele situaţiei lor sociale; dacă cele ce nu se pot mărita., ar-avea existenţa
asigurată, fiţi siguri că universităţile, catedrele, telegraful, poliţia, banca naţională, magazinele şi
atelierele unde azi năpădesc femeile, în. curând ar fi plina numai cu bărbaţi, femeile ne mai fiind
piedica fer.
Femei excepţionale, dotate cu o inteligenţă deosebită, au fost şi vor fi totdeauna, care să caute
a-şi dezvolta şi întrebuinţa această inteligenţă în folosul umanităţii, pentru glorie, sau numai pentru
satisfacţia lor de aşi mări valoarea intelectuală, dar nu pentru a câştiga bani, materializând frumoasele
lor aptitudini. Aceste femei, sunt prea puţine însă, faţă de cele ce învaţă sau muncesc de nevoie, de
teama viitorului necunoscut, sau cerinţelor prezentului.
Sunt foarte greşiţi acei ce cred, că femeile şi fetele aleargă la slujbe, spre a se sustrage de la
datoriile lor de mame şi de menajere: dar ce să facă, când fete fără zestre cu greu se pot mărita:
măritate, dar când bărbatul nu câştigă de ajuns, cu leafa ei ar mai acoperi din lipsurile şi nevoile
căsniciei?
Credeţi că munca în afară, e mai puţin plictisitoare decât a femei menajere? Gândiţi-vă. cât de
penibil trebuie să fie pentru femeie, a se duce pe orice timp, Dumnezeu ştie cum, suferindă ori
indispusă la birou, lecţii sau atelier, etc. a suporta şefi dificili şi tovarăşe adesea puţin amabile, fără
caracter, şi cu cine ştie ce apucături perverse; public pretenţios şi adesea lipsit de cea mai elementară
59 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONlCĂ ŞI POŞTALĂ‖, Anul II, 1908-9, p. 354-357

64
noţiune de bun simţ şi maniere; a lupta cu energie să nu piardă locul, sau a fi avansată. Tinerele fete
slujbaşe fiţi siguri, toate visează un bărbat, să le scape de pe drumuri, să stea liniştite la căminul lor şi
câte din cele măritate au sperat acelaşi lucru !
Or fi şi femei sau fete cărora să le placă ocupaţia în afară ; femeia însă e făcută să îngrijească
de casă, şi nu are decât o dorinţă în general : să rămână şi să guverneze în pace micul ei regat, iubită de
soţul şi de copilaşii ei.
Femeile care ar trebui să fie cruţate de toate neajunsurile si mizeriile ce întâmpină ca slujbaşe,
sunt acele al căror soţ câştigă de ajuns, şi au un venit asigurat, netemându-se că ar putea să-şi piardă
acel venit. Apoi femeile, care deşi bărbatul lor nu are o leafă tocmai mare, dar ele având 2-3 copii şi
fiind funcţionare, îi dau la doici şi îi lasă în paza servitoarelor. Şi aceasta fiindcă ea câştigă 3, 4, 5 fr. pe
zi. Ia socotiţi puţin, şi spuneţi vă rog, ce beneficiu poate avea un asemenea menaj ?
Câştigul e egal cu nimic aproape, căci socotiţi doica copilului, risipa din casă când rămâne pe
mâna servitoarei, nu greşesc dacă aş spune cel puţin îndoit, rochi, albituri pentru casă şi pentru ai casei,
date la cusut, ea ne având timp; să mai socotim şi cheltuieli de tramvai, trăsuri, toalete de care ea s-ar
dispensa stând în casă şi ocupându-se cu educaţia copiilor şi ţinerea casei în ordine si economie. Ce
ziceţi ? 100, 120, 150 de fr. pe lună reprezintă într-un menaj de funcţionari, potrivit plătiţi, mai mult
decât lucrul şi economia femeii stând acasă ? Dar sănătatea ei zdruncinată, dar nemulţumirea ta ca soţ
văzând-o muncind pe brânci, când se reîntoarce de la slujbă, ca să facă faţă la atâtea cerinţe ale
gospodăriei, ori cât de modestă ar fi. Şi reuşeşte ea oare ? Casa ei, ori câtă bună voinţă, ori câtă energie
ar avea, imposibil d-a fi aşa cum soţul şi-a făcut iluzii, şi cum ea sărmana ar dori. Are ea posibilitatea
d-a se ocupa de casă, de copii, când de dimineaţă până seara lipseşte? Dimineaţa îmbrăcată în zor,
grăbită să dea ordine servitoarei ce are de făcut în lipsa ei, pleacă la slujbă, uitând poate şi copilaşii să-
şi sărute.
Întoarsă la dejun, plictisită, obosită, pe arşiţa de soare, pe vânt sau ninsoare, vine să ia masa.
Mâncarea prost gătită, vede risipa în toate, copii se plâng de servitoare, servitoarea contra copiilor, d-
aci indispoziţii, reproşuri între soţi, si tabloul fericirii casnice gata, când femeia e slujbaşă !
E locul să mă refer si la acele fete care deşi pot avea un venit sigur, prin faptul absolvirii unei
şcoli profesionale, cedează unor prejudiţii rău înţelese şi preferă a lăsa liniştea ce exerciţiul profesiunii
lor le-ar da, cât si câştigul ce pot realiza, şi se fac funcţionare cu un salar aproape ridicol.
Ele nu sunt, îndreptăţite să caute slujbă, întru cât au o existenţă asigurată, iar măritate au
posibilitatea, de a îngriji de aproape şi de menajul lor.
E datoria bărbatului să muncească, să agonisească pentru trebuinţele familiei ; iar femeia să-şi
păstreze menirea ei de a îngriji de casă si copii. O mamă bună e o capodoperă a naturii a zis Grétry, un
scriitor francez; dar pentru a fi o mamă bună, daţi-i linişte, iubire, si nu o împovăraţi cu griji şi necazuri
ce o doboară, şi o descurajează. Aduceţi voi pâine copiilor, ea are o menire mai înaltă, să îngrijească de
sufletul copiilor voştri dacă voiţi s-aveţi mai târziu mulţumirea, de a vă vedea copii oameni cinstiţi, cu
idei altruiste, folositori vouă şi societăţii, ceia ce cu greu se întâlneşte la copii crescuţi de doici şi
servitoare ! Ori de câte ori menirea femeii se nesocoteşte, suferă şi femeia şi societatea. E datoria
guvernanţilor şi economiştilor de a restabili această ordine, pe care a spulberat-o scumpetea crescândă
a traiului, deprinderii d-a trăi comod, şi mai ales luxul mai presus de situaţiunea sa, par a fi
caracteristică epocii noastre, pacostea familiei moderne. Apoi lefurile crescând foarte cu greu iar
cheltuielile destul de simţitor, gusturile rafinându-se din ce în ce şi tendinţa d-a imita pe avuţi, face ca
funcţionarul veşnic să n-aibă un prisos în casa lui, ori cât de bine ar fi plătit, din cauză că nu ştie să-si
aranjeze bugetul în aşa fel, ca să poată agonisi ceva, cât de puţin şi pe măsură ce leafa-i creşte, să
crească si economiile lui.
Bărbaţii din toate situaţiile dacă n-au averea lor personală, care să le permită a-şi echilibra
bugetul şi a asigura viitorul copiilor, aleargă a cere femeilor ceea ce le lipsesc, în vederea familiei ce
vor să creeze, sau renunţă la căsătorie, ceia ce se întâmplă foarte des.
E destul de trist dar e aşa ! Sau dus vremile acele, în care idealul bărbatului era soţia iubitoare
şi virtuoasă şi mama inteligentă si duioasă pentru copilaşii lui. Azi puţină valoare o au calităţile morale
65
sau intelectuale. Azi pentru bărbaţii virtutea e prostie, iar iubirea o cumpără cu bani, şi tot cu bani se
cresc si copii, cu servitoarele, sau cu guvernante, dacă zestrea a fost mai mare!
Dacă femeia nu are zestre si nici speranţe de moştenire, aceste resurse indispensabile, ele sunt
silite să-şi procure un venit prin munca salariată deşi odată cu salariul ei, intră şi neorânduiala în casă.
Dragoste n-o fi unde e sărăcie, dar nici unde e prea mare lăcomie !
Sunt însă cazuri .în care şi bărbatul e îndreptăţit să nu renunţe uşor la salariul femeii. Sunt
femei care au leafă mai mare ca a bărbatului, sau egală lui; cum ar putea să dea cu piciorul la jumătate
din venitul lor ? Apoi sunt micii funcţionari, lucrători ce nu câştigă de ajuns, care cu greu, ar putea lua
o bună zestre, aşa că aleargă şi ei după o slujbaşe, o lucrătoare etc. şi nu ar primi cu plăcere ca ea să-şi
părăsească ocupaţia salariată, pentru a rămâne să facă pe cea mai expertă menajeră, pe cea mai
desăvârşită mamă de familie. La cea mai mică lipsă, i-ar reproşa. În căsniciile micilor slujbaşi, sau
lucrători atât cât copiii nu pot câştiga, e foarte greu ca numai cu câştigul tatălui să poată face faţă, mai
cu seamă în cazuri de boală si câte alte cazuri neprevăzute. Ş-apoi, ce va deveni o astfel de familie în
cazuri do moarte prematură a tatălui, dacă mama n-ar putea să-1 înlocuiască printr-o muncă asigurată?
Slujbe nu se găsesc uşor, mai ales de e trebuinţă la o vârstă în care poţi continua o ocupaţie obicinuita,
dar nu să faci ceea ce nu eşti deprinsă.
Sunt atâţia slujbaşi nesiguri, care cu căderea guvernului, rămân pe drumuri; apoi sunt o
mulţime de artişti cărora ingrata lor artă, nu le dă nici strictul necesar, lucrători ce nu găsesc de lucru,
funcţionăraşi ce nu-şi fac iluzii sa ajungă a-şi îndoi sau întrei salariul vre-odată, aşa că pe aceştia să nu-
i învinuim dacă caută o femeie de nu cu bani, cel puţin cu o slujbă sau meşteşug.
Apoi mai au dreptate şi acei bărbaţi, care deşi par a câştiga destul de bine, însă acest câştig nu
este venitul unui capital, dar un venit ce poate să dispară dintr-o zi într-alta, dintr-o cauză sau alta,
independentă de voinţa lui.
De asemenea sunt funcţionare a căror lipsă de acasă, nu se prea resimte, având o mamă, o
soră, etc. spre a o înlocui, îngrijind de copilaşi si supraveghind servitoarea, astfel ca va fi la adăpost de
nelinişte şi neplăceri.
Deci bărbaţii care au posibilitatea d-aşi cruţa femeile de neajunsurile slujbei şi nu o fac, nu-şi
înţeleg propriul lor interes, căci salariul ei s-ar câştiga prin economie, prin sănătatea conservată, şi prin
mulţumirea sufletească a amândurora, ea crescându-si în tihnă copii, îngrijind cu drag de casă şi
primindu-şi soţul cu zâmbetul pe buze, nu trântind şi bufnind cum ar face o slujbaşă plictisită si
obosită.
(Jeanna Sava)
DIN VIAŢA TELEGRAFIŞTILOR/ INSPECŢIA GENERALĂ 60

De ieri seară nu se vorbeşte decât de inspecţia generală. Fiecare amploiat îşi prepară micile
discursuri ce are să ţină acestui domn inspector general, plătit cu două-spre-zece mii de franci pe an.
E aici… A intrat cu inspectorul circumscripţiei în cabinetul dirigintelui. Statură înaltă, păr
cărunt, spătos, rozetă la butonieră, pântecele mare, picioare scurte, este tocmai el. În adevăr,
dirigintele, aprins la faţă, cu aerul afectat, iese din cabinetul său şi vine în sala de aparate, anunţând
venirea inspectorului general, şi fiecare amploiat va trebui să vină pe rând în faţa lui. Acum e acum!
60 „Revista Poştelor, Telegrafelor şi Telefoanelor‖ 1908-9, p. 359, 393; articol republicat şi în „Revista Telegrafică, Telefonică
şi Poştală‖ 1927, p. 122, 182
66
Dirigintele s-a întors lângă cei doi inspectori. Înainte de a chema pe amploiaţi, d. inspector
general cere relaţii asupra fiecăruia, spre a-şi uşura însărcinarea şi ia poza pozitivă rolului său şi
cuvântării ce are să ţină.
Un telegrafist e introdus. Înaintează stângaci lângă birou, salută cu stângăcie augusta somitate,
caută să-şi ia o poză convenabilă, fără măcar a-şi ţine echilibrul, caută un punct de reazem de colţul
biroului, trece piciorul drept înaintea celui stâng; nemulţumit de această atitudine, aduce piciorul stâng
la locul lui şi se ţine aşa cu toată greutatea edificiului său tremurător, să cadă pe el; nu ştie ce să facă cu
mâinile, le vâră în buzunar, le retrage repede, îşi şterge fruntea şi-şi trece degetele prin păr.
— Stai jos, îi zise marele funcţionar, pe când cu ochii parcurgea foaia de pe birou în care erau
relaţiile date de diriginte asupra amploiatului.
După o pauză:
— Am citit cazierul d-tale, zise inspectorul general. Sunt foarte mulţumit, şi-ţi fac
complimentele mele, caută pe viitor să fi tot astfel spre a satisface pe şefii d-tale. Când va
veni timpul, administraţia va şti să recunoască sârguinţa d-tale, exactitudinea şi
devotamentul d-tale.
— Sunt foarte mulţumit de laudele şi promisiunile d-voastră,― răspunde cu modestie
amploiatul; dar fiindcă avui fericirea să le merit, cred că veţi recunoaşte că timpul a sosit,
pentru a mă propune să fiu avansat.
Inspectorul general începe a râde. Îndată, cei doi de lângă dânsul îl imită, râzând cu hohot.
— Să te propun! Dar de abia ai doi ani în acest grad.
— Da, domnule inspector general, răspunde amploiatul fâstâcit, dar e drept să fiu propus, dacă
mi-am făcut bine Şi conştiincios serviciul meu.
— Cât despre aceasta, că ţi-ai făcut bine serviciul, tinere, este datoria d-tale; căci altfel, în loc
de laude, ţi-aş fi tras o admonestare. Sunt destui amploiaţi buni pe care Direcţia nu poate
să-i recompenseze cum ar voi. Continuă tot astfel şi la anul vom vedea; poţi să te retragi.
Un altul îi succede. Acesta e mai în vârstă şi pare mai ţanţoş.
— Ah! D-ta eşti? Zise înaltul funcţionar, recunoscându-l. – Noi ne cunoaştem de mult, şi încă
cum? Cel puţin te-ai îndreptat?
— Pot să mă laud că astăzi, ca şi în trecut, mi-am făcut slujba cum puţini şi-o fac.
— Ei! Ei! Dacă nu mă înşel, cazierul d-tale îmi spune că eşti veşnic acelaşi nesupus,
nedisciplinat, deci nimic pentru d-ta.
— Cu toate acestea…
— Haide! Haide! Te cunosc. Eşti un reclamagiu de prima clasă
— Dar e dreptul meu.
— Nu totdeauna e bine să-ţi ceri drepturile. În administraţie, a invoca dreptul său, înseamnă a
fi nemulţumit şi noi preferăm pe cei ce ne mulţumesc.
— Dacă unii din colegii mei, sunt destul de fericiţi, pentru a vă datora mulţumiri, ar fi foarte
blamabilă, de a nu se supune unei obligaţii aşa de plăcute. Acesta nu-i cazul meu. Voi şti să
mulţumesc ca ori care, când îmi veţi da ocaziune; dar sunt două zeci de ani de când fac
slujbă şi de patru ani tot aştept să fiu avansat spre a primi şi eu măcar două mii de franci pe
an. Credeţi că e prea mult pentru a hrăni şase persoane: mamă, nevastă, trei copii şi eu?
Toată comisia tace.
— Îmi place să muncesc pentru a-i creşte, şi pentru a nu muri de foame. După birou, eu nu mă
duc la cerc, nu mă duc la spectacol, mă duc la teatrul de varietăţi…
— Foarte frumos, e moral ? Un tată de familie?
— Fac slujbă la ghişeul teatrului, unde fiecare seară mi se plăteşte cu trei franci, pe care
nevasta mea îi are a doua zi pentru coşniţă.
67
— Purtarea d-tale e revoltătoare. Îţi lipseşte cu desăvârşire demnitatea. Cum voieşti ca
Administraţia să se intereseze de indivizi pe care îi plăteşte şi care fără ruşine se aşează la
ghişeul unui şantan ?
— Să-mi dea cu ce să întreţin familia şi nu mă voi duce să compromit demnitatea mea şi a
Administraţiei în dosul unui ghişeu public.
— Cum se face, d-nule diriginte, că această particularitate nu e trecută în cazierul dumnealui ?
— Dar, d-le inspector general, răspunde dirigintele şoptind, nu… ştiam.
— Cum ! Nu ştiai ? Aceste lucruri nu trebuie să treacă ne ştiute. E de neapărată trebuinţă ca
Administraţia să ştie exact toate faptele, toate mişcările personalului.
— Înţeleg foarte bine această utilitate, dar nu mă duc nici odată la varieteu… Femeia mea iar
nu se duce… altfel credeţi…
— Voi completa această foaie, nu trebuie ca acest lucru să mai lipsească.
— Dirigintele se va grăbi să completeze, zise în sfârşit, şi inspectorul.
— În faţa unei asemenea stranii mărturisiri, reluă inspectorul general, nu pot, înţelegi bine, să
te recomand bunei voinţe a d-lui director general.
— Mă aşteptam. Vedeţi bine că dv. Mă împingeţi să mă întorc la varieteu; eu nu voi fi
dezonorat şi nici copii mei, pentru că am căutat şi am reuşit să îndulcesc soarta fiinţelor ce
iubesc. Ori de unde ar veni, banul e bun, când e câştigat pe cale cinstită.
Se răsuci în călcâie ca un soldat de al lui Frederic cel Mare şi dispăru.
— Încă un nemulţumit, zise înaltul funcţionar. Nu ştiu care deputat a numit zilele acestea, la
Cameră, administraţia telegrafică, administraţia nemulţumiţilor. A avut dreptate. De la
director general, care între noi fie zis, e cel mai nemulţumit, şi cel mai revoltat dintre toţi,
până la cel mai umil factor, n-am găsit pe nimeni care să fie complet mulţumit de soarta sa,
nici chiar eu.
— Să chemăm un alt amploiat, şi dacă acesta va fi mulţumit, îl propun pentru decoraţie.
Mişcări de aprobare în dreapta şi stânga oratorului. Un al treilea intră la rândul lui. Inspectorul
general, care aruncase ochii în cazierul noului venit, îi făcu o primire cam aspră.
— Notele d-tale, zise el, ar putea şi ar trebui să fie mai bune. Serviciul d-tale lasă mult de
dorit. Conduita d-tale privată a provocat mai multe plângeri.
— Aceasta mă miră, replică amploiatul liniştit.
— Cum asta ? Crezi purtarea d-tale ireproşabilă ?
— Nu mă mir de loc că purtarea mea este aşa, cum este; mă mir numai, că cineva a fost aşa de
îndrăzneţ să se plângă.
Funcţionarul superior, nu observă că dirigintele îi face mereu semne.
— Adevărat? Ei bine dragul meu te poftesc să-ţi schimbi felul de a fi şi bagă de seamă; dacă
nu, toate asprimile regulamentelor noastre se vor abate asupra d-tale şi vor fi piedici
viitorului d-tale. Iţi recomand mai mult calm în purtările d-tale cu corespondenţii d tale, mai
puţină mândrie către colegii d-tale, mai multă bună voinţă către public, mai multă
exactitudine, mai multă silinţă...
Dirigintele remarcând că toate semnele ce făcea spre a opri pe inspectorul general, nu erau
zărite, îl trase de mânecă. Tânărul telegrafist zâmbea cu un aer ironic.
— Acesta e un tânăr cu multe protecţii, zise dirigintele la urechea inspectorului general.
Inspectorul se opri. O vie roşeaţă îi coloră faţa, până-n albul ochilor. Deschise tabachera spre
a-şi da timp să poată schimba tonul.
— Tot ce-ţi spusei, dragul meu, este în interesul d-tale. De obicei, noi nu ne batem capul cu
indivizi al căror viitor nu ne preocupă. Dumneata ai toate calităţile esenţiale, care promit
direcţiei un distins element, şi noi îţi vom ajută, crede-ne, din toată puterea noastră, mai cu
68
seamă, dacă singur te vei recomanda prin bunele servicii şi prin conduita d-tale privată.
Sper că vei recunoaşte, că sfaturile mele sunt bine voitoare şi părinteşti şi că vei merită, am
convingerea, cu protecţiunea unui deputat, consilier de stat, sau a unui ministru...
— Oh, am mai mult de cât aceştia!
— Nu ştiam, căci atunci nu mi-aşi fi permis să amestec umila mea personalitate cu aceea a
domnului .... Şi cine e deci această persoană ce te protejează ?
— Ambasadorul Franţei la Constantinopol.
— Ah! îl cunosc. Am avut onoarea să-i fiu prezentat în ultimul său voiaj la Paris. Atunci era
puţin suferind ; sper că acum e complet restabilit.
— Da, fiindcă s-a dus la postul său.
— Puternicul d-tale protector. e omul care îşi jertfeşte sănătatea când e vorba sa aducă foloase
ţării sale ; devotat Imperiului şi Franţei, el e acolo unde îl cheamă datoria. Cauza imperială
îi datorează prea mult, pentru ca noi să nu profităm de toate ocaziile, spre a-i fi plăcuţi.
— El mi-a promis, că voi fi inspector la trei zeci de ani.
— Dar e imposibil! strigară într-un glas cei trei funcţionari.
— Trebuie să fie posibil, de vreme ce vrea el.
— Voi să spun că aproape imposibil, se grăbi să adauge înaltul funcţionar. Lucrează bine şi
vom vedea.
— El nu vrea să-mi fac sânge rău, ci poziţiune. Când voi avea un grad superior, va putea să
mă însoare mai bine.
— Are dreptate. Când îi vei scrie, vei adăuga că noi vom face totul spre a-1 satisface. Iţi voi fi
obligat, în acelaşi timp, de a-i reaminti de mine, şi că v-am propus pentru avansare.
Strânse mâna telegrafistului şi se ridica conducându-1 până la uşă.
— Ce gafă era să fac ! dar şi d ta d-le diriginte, trebuia să mă previi cât preţuieşte fiecare
amploiat ce vine aici, spre al trata după meritul său personal.
— Nu voi mai scăpa din vedere, murmură dirigintele.
— Cine va veni acum ? Cazierul său e voluminos.
— Acesta, zice dirigintele, e un amploiat desăvârşit, instruit, inteligent, punctual, activ, ne
făcând greşeli nici odată şi muncind cât doi. Caracter fericit, vesel, acest tânăr e bun,
generos, serviabil, foarte apreciat de şefii săi, iubit de camarazii săi, pe care îi înveseleşte
prin apropourile sale pline de spirit şi de originalitate.
— Cum se face dar, întrebă inspectorul, că până acum a avansat aşa de greu ?
— Aceasta din cauza ideilor dezordonate în privinţa formei, îmbrăcămintei, etc. Filosof sau
mai bine zis boem, el nu observă sau se face că nu vede, că ghetele-i sunt rupte, ca îi lipsesc
butoni la pantaloni şi că jacheta cere imperios sa fie înlocuită. Un nou Diogene, căruia
degetele îi servesc de pieptene şi se spală la robinetul cişmelei din stradă. Nu-i cunoaştem
domiciliul, el locuieşte unde nimereşte. Dacă n-ar fi poliţia, vara cred c-ar veni la birou în
costumul statuilor din grădina Tuileries. Să vedem, zi să cheme pe acest curios amploiat.
Portretul de mai sus nu e exagerat. Amploiatul are cel mult două zeci şi şase de ani. Barbă
nerasă, părul lung aruncat pe spate în pletele căruia una din mâinile amploiatului albă şi slabă, e veşnic
ascunsă, figura lungă, obosită, palida, ochii vii, frunte inteligentă, fizionomie nobilă şi surâzătoare,
aproape batjocoritoare, dar simpatică, ţinută comică. Astfel e telegrafistul ce se prezintă, şi care salută
funcţionarii în aşa fel, că ar face să bufnească de râs cel mai serios tribunal.
Cu toată mila ce pare a inspiră aspectul acestui nenorocit, cele trei mari capete nu pot să-şi
stăpânească râsul, văzând graţia grotescă a salutului lui, plin de majestate cu toate acestea.
— Dar curioasă îmbrăcăminte ai scumpul meu domn !
69
— Ah ! eu nu sunt un client al lui Dusautoi. Cu toate aceste dacă ar fi o condiţie ca să pot
câştiga bunele dv. graţii, i-aş comanda un costum nou, imediat ce aş putea face ceva
economii.
— Fără a te îmbrăca la primul croitor din Paris, ai putea să găseşti haine gata, foarte ieftine.
— Pentru aceasta trebuie bani, nu-s bani, nu-s haine.
— Cu toate acestea pe fiecare lună primeşti o sută zece frânei aproape.
— E foarte adevărat, dar această fericire e de scurtă durată. Primesc, ce-i drept, la fiecare
sfârşit de lună leafa mea, dar nu fac decât s-o primesc ! Nu târguiesc niciodată de trei la
sută chiar când piaţa e în scădere. Leafa mea nu poate găsi sprijin în buzunarele mele, pare
că ar fi găurite ca Istmul de Suez.
— Ce faci atunci cu leafa?
— Mai întâi plătesc pe băcan, singurul care-mi face credit; restul îl împart între ceilalţi
creditori lacomi.
— Ai datorii ?
— Mă laud.
— Ai şi de ce!
— Aceasta dovedeşte că m-am bucurat sau mă bucur de încredere.
— Şi-ţi plăteşti datoriile V
— Mă căznesc. Eu nu muncesc decât să mulţumesc pe creditorii mei. Tot pentru dânşii, vă
solicit o mică creştere... dacă mai rămâne, căci au fost foarte gentili cu mine şi dreptatea o
cere. În acest scop, cred destul de lăudabil, eu muncesc cât mai bine.
— Dar, pentru D-zeu, pe ceas putea sprijini propunerea mea. Nu văd nici o notă în favoarea d-
tale, zise surâzând inspectorul general, care tot cercetă mereu cazierul.
— Căutaţi bine, veţi găsi 3 sau 4 bune.
— Să le vedem. Asta o fi una ! spuse inspectorul scoţând o foaie care semăna mult cu o
factură... trei sute treizeci şi cinci franci şi şaptezeci şi cinci centime.
— E o sumă bunicică. Aceasta e de la croitorul meu, de la ex-croitorul meu. Mi-a socotit totul
cum a putut mai bine. El mă îmbrăcă admirabil; poate că-mi făcea pantalonii ceva cam
scurţi, dar ce bine cosea nasturii! Parcă se servea de cablu transatlantic, nu de aţă.
— Uite o altă notă pentru două luni de birt.
— A ! da, mi-aduc aminte.
— Total: o sută patruzeci şi şapte de franci şi douăzeci şi cinci centime.
— Totalul e exact, dar însemnările sunt făcute cam în grabă.
— Sper că acum îţi plăteşti masa regulat.
— Aceasta e o datorie privilegiată. Sunt de părere că înaintea tuturor trebuie să plătesc pe
birtaş.
— Te gândeşti foarte bine, complimentele mele.
— Daţi-mi voie, deci domnilor, să mă fac avocatul onorabililor mei creditori, cerând, pentru a
împărţi cu ei o gratificaţie, care să-i motiveze excelentele note cu care ei au îmbogăţit
cazierul meu.
— Retrage-te şi fă aşa ca să ţi reînnoieşti garderoba.
— Aceasta e dorinţa mea cea mai arzătoare, căci iarna s-apropie cu paşi mari şi vântul o
anunţă.
Ieşirea fu tot aşa de comică, ca şi intrarea.
Amploiatul care veni în locu-i, nu seamănă de loc cu cel ce a ieşit. Este un adevărat Adonis,
îmbrăcat elegant. Părul său blond ca grâul, uns şi strălucitor, e buclat şi despărţit în două printr-o
frumoasă cărare. Mustaţa sa ce d-abia a început să mijească, pare a fi obiectul unui cult părintesc.
70
Buzele sale roşii, aproape mereu întredeschise, lasă să se vadă două rânduri de mărgăritare
strălucitoare. Rufăria sa fină, este albă ca zăpada ; gulerul şi manşetele, sunt reţinuto prin butoni do
aur. Cravata sa „à la Collin― e înnodată cu o neglijenţă foarte studiata. Un lanţ puţin pretenţios, atârnă
în jurul gâtului şi se pierde într-un buzunar bombat, de un ceas probabil. O piatră preţioasă poartă la
inelul din index. Mâinile sale sunt albe, unghiile tăiate cu îngrijire şi strălucitoare. Un pince-nez 61 uşor
îşi deschide aripele înaintea ochilor albaştri ai tânărului, reliefând un nas fin şi clasic, ca linie.
În fine, din toată fiinţa sa se exală un parfum delicat, care face să se creadă, apropierea unui
magazin de parfumerie.
Are o predilecţie cunoscută pentru serviciul de taxare şi face ce face ca veşnic să fie la casă. A
spus odăiaşului din sala de aşteptare, d-a îndrepta la ghişetul lui toate doamnele şi domnişoarele tinere
şi drăguţe.
Fâşâitul unei rochii, timbrul cald al unei voci de femeie, îi produce senzaţiunile cele mai
gâdilătoare. Are pentru dame atenţiuni, complezenţele cele mai galante. Cuvântul şi-l modulează pe
game dulci şi melodioase. Dă desluşiri, întreabă, glumeşte, atacă ori ripostează, ştie să râdă şi să facă
să râdă, aruncă ocheade, strângeri de mână; în scurt, este un tânăr periculos care nu se îndoieşte asupra
meritelor şi avantajelor cu care se ştie înzestrat.
Este, cred, inutil de a reproduce interogatorul ce i se face acestui amploiat.
Se ghiceşte, fără osteneală, mai cu seamă dacă voi adăuga, că acest tânăr nu e nici bun, nici
rău amploiat. Avansarea, la care părea a nu ţine mult de altfel, n-a răspuns speranţelor sale de
supranumerar. Norocoasele aventuri de dragoste, îl consolează puţin de reaua sa soartă în administraţie
şi sunt nenumăraţi bărbaţii, victimele sale, pe care îi învinovăţeşte că i-au compromis viitorul, prin
plângerile lor prosteşti.
— Fii bun şi spune să cheme pe cel următor, zise inspectorul general.
Telegrafistul ce se prezintă e drept ca o linie, subţire ca o trestie, gol ca un chibrit; s-ar zice că
e un stâlp de telegraf. Când salută, te temi să nu se rupă. Ţinuta sa e potrivită. Privirea inteligentă, gura
puţin batjocoritoare. Nu aparţine acestei lumi vulgare de salariaţi ai statului, decât prin pofta de
mâncare. Dacă ar putea să renunţe la mâncare, şi-ar da demisia spre a se deda cu totul deliciosului
studia al muzicii, pasiunea sa. El aspiră a vedea într-o zi numele său înscris cu litere de aur în
Panteonul muzical, alături de Mozart, Meyerbeer, Auber. Dintre toate aparatele telegrafice, acela pe
care îl preferă este aparatul Hughes, pentru că are ceva comun cu un piano forte.
— Te ocupi cu muzica, nu e aşa tinere ? îl întreabă înaltul funcţionar.
— Puţin, răspunse artistul.
— Puţin... prea mult, replică inspectorul; slujba d-tale telegrafică suferă şi aceasta se explică
uşor. Toate facultăţile se îndreaptă spre arta d-tale. Iţi consumi forţele cu operele marilor
artişti şi cu propriile d-tale încercări.
— Eu nu mai sunt la încercări. Compoziţiile mele au valoare şi nu ştiu cum să mă mai împart
editorilor, ce mă năpădesc cu vizite şi scrisori. Multe din compoziţiile mele populare, au
fost cântate cu succes în sălile de „café-concert‖ ale mai tuturor capitalelor, în saloanele
celor mai celebre ilustraţiuni, la Tuileries, la Marsilia si în China — da, domnilor, în China.
Numele meu figurează în albumul compozitorilor contemporani, alături de Gounod.
— Mă cam îndoiesc, dar în fine, aşteptând statuile d-tale, Administraţia nu vede cu ochii buni,
cutreierările d-tale pe la baluri, şantanuri şi pe la primadonele teatrelor noastre; sănătatea d-
tale suferă, şi repet, serviciul d-tale asemenea. Eşti notat şi aceasta e mai serios, căci faci
parte dintr-o bandă de pierde-vară de un talent şi de o cinste... literară foarte contestată.
61 Pince-nez: este un stil de ochelari popular în secolul al 19-lea, care erau purtaţi fără braţe, fiind fixaţi pe rădăcina
nasului. Numele vine de la termenii francezi „pincer― (prins), şi „nez‖ (nas). Deşi „pince-nez‖ a fost folosit în Europa
în secolele 15, 16, şi 17, cele moderne au apărut în anii 1840 şi au atins nivelul maxim de popularitate în jurul 1880-
1900. Sursa: http://en.wikipedia.org/wiki/Pince-nez.
71
— Ca telegrafist, faceţi cu mine ce poftiţi; măriţi-mi cazierul cu notele cele mai rele, mă
învoiesc; dar, vă rog! lăsaţi-mi prietenii în pace!
— Aud! Aud! dragul meu. Nu striga aşa tare, căci dacă mi-aşi face datoria mai scrupulos, ar
trebui să raportez D-lui Director General felul d-tale d-a vorbi, şi ar putea foarte bine să te
expedieze în fundul cine ştie cărei pustietăţi.
— Să părăsesc Parisul ? Niciodată. Am totdeauna demisia gata în buzunar, şi în ziua în care aş
primi un ordin de transferare, adio administraţie.
— Nu voi fi răutăcios, linişteşte-te.
— Mulţumesc!
Mai mult decât în oricare alta, administraţia noastră are bunătatea, de a da azil şi ajutor
material la o mulţime de tineri, plini de inteligenţă cari din cauza lipsei de resurse, nu pot s-ajungă la
reputaţie, şi chiar să-şi câştige existenţa, decât cu preţul celor mai oribile mizerii, oboseli imposibile de
descris, de privaţiuni neînchipuite. Ei se reculeg, înainte d-a fi martiri, aceste genii, ce vin s-arunce
iluziile lor pe masa unui birou telegrafic şi să se stingă sub becul de gaz, ce luminează o bandă Morse.
Ei sunt, în general, puţin ambiţioşi. Ei au bătut la uşa noastră, fiindcă le-a fost frig şi foame; ei rămân
cu noi, fiindcă pot să se îmbrace, şi să mănânce. Alţii n-aşteaptă pâinea administraţiei decât temporar.
După ce au făcut telegrafie şapte ore, ei consacră alte şapte ore studiului cunoştinţelor ce le sunt
necesare, pentru a completa vocaţia la care se cred destinaţi. D-aci numeroase dezertări ce înregistrăm
zilnic Pentru acest motiv, am fost obligaţi sa reducem programul de examen, pentru admitere de
supranumerari.
Clasa dezmoşteniţilor de care vă vorbii, mi-a inspirat în totdeauna cea mai vie simpatie; astfel,
neputând obţine pentru ei nici o avansare, pentru că aceasta e apanajul recomandaţilor sau a unor
favorizaţi de întâmplare, împrejurări sau capricii, am căutat să le procur mulţumirea sub altă formă.
— Aşa, dragul meu, voi face totul să te menţină în Paris, dar pentru aceasta nu deveni prea
celebru, sau ascunde-te sub un pseudonim !
— Mulţumesc pentru mine ! mulţumesc pentru fraţii mei, fără noroc! Administraţia mă va
trata cum îi va plăcea, dar nu voi schimba nimic din frontispiciul compoziţiilor mele.
Numele meu deja nu-mi mai aparţine.
— Ai ceva nou ? oare sunt cele din urmi compoziţii, ale d-tale ?
— O baladă populară foarte reuşită intitulată : „Ori cât mi-ar fi de rău‖, o legendă;
„Trandafirii de Crăciun‖, şi un bolero, căruia i-am dat un nume telegrafic: „Zece
Decembrie‖
— Uite, este în adevăr numele acelei superbe nave pe care Directorul General a cumpărat-o
din Anglia şi a echipat-o pentru pozarea cablului submarin.
— Tocmai.
— Directorul General va fi desigur flatat, şi nu va pregeta să-ţi acorde o bună gratificaţie,
măcar pentru curioasa idee d-a celebra scumpa noastră administraţie şi admirabilul vas,
căruia setul nostru suprem, i-a dat numele. Şi care e tema acestui bolero ?
— O alegorie.
— Ah!
— Un Marocan se înamorează de o frumoasă spaniolă din Cadix; din balconul său se uită la
frumoasa europeană cu lornionul, şi şi-ar da ciubucul, pentru o sărutare. Dar strâmtoarea de
Gibraltar se opune. Apare atunci „Zece Decembrie‖ ca să arunce un cablu între proprietatea
Marocanului şi locuinţa vecinei.
— Foarte frumos. Foarte nimerită imaginaţie !
— „Zece Decembrie‖ desface şi întinde cablul său. O fericire! suspinătorii, fără
consimţământul părinţilor, aleargă pe acest strâmt drum, dansând bolerourile cele mai
zvăpăiate. Aproape să se întâlnească când deodată... bum ! crac! cablul se rupe: îndrăgostiţii
noştri erau să facă nunta la Pluton, care ne aşteptându-i, nu le pusese tacâm, dar au înghiţit
72
în schimb, o teribilă băutură! Morala ce se trage din această fabulă, e că nu trebuie
niciodată să se contracteze căsătorii fără consimţimântul familiei, fără care rişti să-ţi rupi
cablul.
Cei trei funcţionari râdeau să se prăpădească.
— Încântător! Admirabil ! Directorul General se va amuză mult.
— Ca muzică, adaogă telegrafistul cu căldură, nu se poate nimic mai reuşit şi mai original. Nu
seamănă în nimic cu muzica de până acum. Astfel, în momentul când cablul se rupe, există
un efect de armonie imitativă, care desfide toată creaţiunea lui Verdi şi Meyerbeer.
Inspectorul General opri pe artist în momentul când deschidea gura pentru a fredona primele
note a motivului său ameţitor, pe când cu braţele, cu picioarele, se căznea să imite pozele coregrafice
ale baletiştilor.
— Ajunge, dragul meu, retrage-te.
Când autorul boleroului ieşi, dirigintele luă cuvântul.
— Amploiatul,.zise el, care va veni, n-a inventat nici comutatorul elveţian, nici cârma
balonului. El compensează neîndemânarea sa profesională, printr-un devotament fără
pereche, ceea ce face să-mi fie foarte preţios. Nu vă puteţi închipui, cât şi cum îmi dă
ocazie să fiu util superiorilor mei, administraţiei şi chiar guvernului. Prin el, cunosc opinia
politică a tuturor subordonaţilor mei; ştiu ce gândesc şi zic de d. Director General, de Dv.,
de mine, de Preşedintele Republicii; dacă se comite o abatere de la regulament, dacă se ţese
vre-o mica răzvrătire, sunt avertizat la timp, şi când pedepsesc, sunt sigur că pedeapsa n-
atinge pe un inocent. Mi-ar plăcea mult dacă acest demn servitor, ar fi încurajat cu o mică
avansare !
— De sigur! Cu plăcere voi da curs propunerii D-voastră ce e inspirată de un sentiment de
dreptate ce vă onorează.
Amploiatul fu introdus. Inspectorul general îi mulţumi de zelul său şi îl angajă a păstra calea
specială ce a adoptat, ca singura ce poate să-l conducă mai sigur la o poziţie mai convenabilă!!.
— Cât despre cel ce va veni acum, zise dirigintele, este un liber cugetător, un defăimător. Se
ocupă cu ştiinţele oculte, comentează foile politice, critică ministerele şi alcătuieşte articole
zgomotoase ce nu sunt niciodată lăudabile pentru persoanele sau faptele care l-au inspirat.
Amploiatul astfel notat, fu destul de rău primit şi repede expediat.
— Acesta, zise dirigintele, e cel mai bun amploiat ce se poate întâlni. Nu pot să fac altfel,
decât să o recunosc. Am crezut de datoria mea si cer o ameliorare a poziţiei lui.
— Si eu îmi fac o datorie, d-a sprijini propunerea Dv.
— Cu toate acestea, mă tem că şi anul acesta nu va avea noroc ca şi altă dată.
Acest amploiat a fost propus şi altădată ?
— Da, eu însumi de şase ani de când îl tot propun, dar în zadar. Victima unei crude fatalităţi,
rămâne tot cel din urmă pe tablou.
— Ei ! atunci trebuie să fie oarecare motive, pe care Dv., nu le cunoaşteţi. Înainte de a face o
propunere, trebuie să fiţi desluşit în toate privinţele. Sunteţi foarte imprudent, d-le diriginte.
Nu va daţi seama de gravitatea acestor atribuţii, altfel că puteţi să mă compromiteţi.
— Credeţi însă că am avut bune intenţii când...
— Bunele d-tale intenţii nu duc totdeauna la un bun sfârşit şi dacă totdeauna m-aş lua după
ele, as risca să-mi pierd locul.
— Cu alta ocazie, voi fi mai atent, zise dirigintele cu umilinţă.
Amploiatul de care se vorbise, intră imediat. Rămâne la uşa, pe care nu îndrăznea să o
închidă, de teamă să nu facă zgomot. Bietul tânăr e palid şi tremură.
— Dacă eşti bun, închide bine uşa, zise inspectorul general. Sărmanul se roşi ca o sfeclă.
73
— Şezi, adaogă înaltul funcţionar şi răspunde. Ce vechime ai în grad?
— Şapte ani, răspunse tânărul între dinţi.
— Şapte ani!! Nu ţi-e ruşine să stai atât într-un grad ?
— Va rog să credeţi că nu sunt de vină eu.
— Atunci eu ? Să vedem ! Ce ai făcut ?
— Nimic, vă jur, absolut nimic. Nu merit dizgraţia şi reaua soartă a cărei victimă eternă sunt.
Pleacă ochii şi nu mai îndrăzneşte să-i mai ridice.
— Uite tinerii noştri ! Niciodată n-au făcut nimic. Toţi sunt ca nişte sfinţi. Atât cât n-au strâns
de gât 2 sau 3 inspectori, n-au nimic să-şi reproşeze. Cu toate acestea orice efect are o
cauză. Trebuie să fie în sarcina D-tale, oarecare nereguli grave.
— Sunt foarte sigur că nu.
— Nu fii aşa de sigur: nu faci decât să-ţi agravezi situaţia. Uite, ştiam bine că voi găsi ceva.
Iată o foaie de pedepse care arată, că ai fost amendat acum zece ani cu cinci franci pentru
absenţa de la birou!
— Ah! domnule inspector general, nu e greşeala mea, căci dacă domnul diriginte mi-ar fi dat
voie să mă explic...
— Ştiu bine, că dacă aş avea timp de pierdut, d-ta nu vei fi niciodată vinovat. Ar fi un
principiu deplorabil. O administraţie nu examinează situaţia, ea o constată.
— Şi ea riscă să se înşele... şi....
— Obrăznicie, nu permit, te rog.
— Dar, avansaţi-mă cel puţin la vechime. De patru ani, toţi colegi mei care erau în urmă, au
fost avansaţi, aşa că am rămas întâiul pe tablou.
— Nimic mai defavorabil pentru d-ta. Aceasta însemnează că eşti incapabil, nesupus,
neexact... mai ştiu eu ce ?
— Cu toate acestea...
— Ce voieşti să-ţi spun ? Nu se iartă unui telegrafist, să fie În capul unui tablou, un număr
atâţia de ani. Poţi să te retragi. Anul viitor, dacă purtarea D-tale se va fi schimbat, vom
vedea dacă meriţi indulgenţa noastră.
Amploiatul ieşi pe uşă, cu lacrimile în ochi.
(Schiţă-traducere de Jeanna Sava)
NOTE VESELE 62
 Telefonul se aseamănă cu femeia : spune tot ce a auzit, dar se deosebeşte întru cât nu
reproduce, decât ceea ce a auzit.
 Telefonul se aseamănă cu indiferentul : ceea ce-i intră pe o ureche, îi iese pe cealaltă.
 Telefonul e un aparat mijlocitor, cu care poţi minţi, fără să roşeşti.
62 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALA‖ Anul II, 1908-09. p. 368

74
DIN AMINTIRILE UNUI DIRIGINTE.

Acum câtva timp, unul din vechii şi hazlii noştri diriginţi, acum pensionar, î-mi istorisea
următoarele : „Eram diriginte la oficiul B.... şi cum se obişnuieşte înaintea anului nou, primesc de la
Direcţiune tradiţionala circulară, prin care mi se punea în vedere să iau măsurile necesare ca liniile să
fie în bună stare, cunoscând că voi rămâne personal, răspunzător pentru orice s-ar întâmpla.
Am luat măsurile necesare, am trimes cantonieri pe linii, dispun în birou totul, gata a primi a
doua zi cu toate onorurile cuvenite, atât pe Sf. Vasile, cât şi pe noul an ; când pe seară în urma unui
viscol ce începuse, văd că tocmai unul din firele de care aveam mai multă nevoie, s-a rupt! Cum însă
lucrurile nu puteau rămâne aci, dau ordin celui mai vechi şi bun cantonier, să-şi ia lucrurile
trebuincioase, să angajeze o sanie şi hai pe linie, unde peste un ceas, a găsit întreruperea, iar sârma, pe
oare care distanţă, furată de oameni.
Ne punem imediat pe lucru, întindem firul şi adăogăm cei vreo 30 metri de sârmă luaţi de
cantonier când colo ce să vezi! Pentru ca să putem face legătură mai lipseau vre-o 50—60 centimetri!
întindem din nou, trage în toate părţile, imposibil să facem ceva !
Viscolul continua, nici un sat în apropiere, noapte se făcuse, iar eu vedeam înaintea ochilor
circulara direcţiei cu cuvintele „veţi rămâne personal răspunzător―.
Văzând că este imposibil a face ceva, pun să lege capetele liniei astfel, spre a nu provoca
atingerea celor alte fire şi după ce mi-am vărsat focul, pe spinarea cantonierului, care nu a luat un
metru mai mult de sârmă, dau ordin de plecare şi cu cât mă apropiam de oraş, cu atât cuvintele din
circulară deveneau mai mari, mai ameninţătoare; iar spinarea cantonierului încasă din ce în ce mai
multe, până când la un moment dat îl auz: Stai, Domnule şef, că am găsit! Ce ai găsit ? Stai că o dreg!
Cu ce mă pârlitule ? Dă ordin să întoarcă că o dreg! Spune cu ce ? Zi să întoarcă şi de n-oi dregi-o să
mă omori!
În fine dau poruncă a întoarce, ajungem la locul întreruperii, desfacem firul şi pe când făceam
socoteala că firul nu s-a mai întins de loc, mă pomenesc cu cantonierul meu în mână cu capătul
căpăstrului care era de lanţ de fier şi pe care îl luase de la unul din caii săniei : în un minut nodurile au
fost făcute, iar a doua zi depeşele au curs din întreaga Moldovă pe capătul căpăstrului de la cal !―.
(Jeanna Sava)
CURIOZITĂŢI, 63
Se pare că din obiectele pierdute sau uitate pe drum, în tramvai, tren, etc., cea mai mare parte
aparţin femeilor, de unde unele persoane au voit să conchidă o lipsă de ordine a sexului slab. Eu cred./,
că mai drept ar fi d-a conchide lipsei..... de buzunare, căci dacă bărbaţii ar fi din acest punct de vedere,
tot aşa de rău prevăzuţi ca tovarăşele lor, Dumnezeu ştie dacă n-ar pierde si mai mult ca ele!
Şi ca probă, umbrelele, — singurul obiect ce nu pot pune în buzunar sub acest raport, ei dau
100 înainte cele mai slabe jumătăţi a genului uman ! Deci conchideţi!
*
De altfel chiar când s-ar proba, că femeile sunt puţin distrate, aceasta n-ar însemna ceva
defavorabil intelectului lor. Nu e constatat că cele mai puternice spirite sunt cele mai înclinate spre
această infirmitate numită „zăpăceală― ?
63 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖ , Anul II, 1908-9, p. 371

75
Frederik Masson, primind la Academie pe noul ales Poincaré, povesteşte cam maliţios unele
din „zăpăcelile― sărbătoritului, care pe când era băieţandru, pierdea aşa de des portmoneul, că mama
sa a trebuit să-i coasă nişte mici clopoţei, ca să-l anunţe când cade.
E adevărat că neatenţia viitorului nemuritor, nu se manifesta totdeauna numai prin pierderi,
pentru că odată aduse în valiză un cearceaf de pat de la hotel, pe care l-a luat drept cămaşa sa de
noapte, si că altă dată în stradă se trezi dintr-o reverie, în mână cu o colivie de trestie, de a cărei
provenienţă nu ştia nimic.
Apoi este Laplace, care întrebă pe un prieten la ieşirea din biserică a unei nunţi „dacă se vor
duce până la cimitir―, apoi Ampère scriind o ecuaţie pe dosul unei trăsuri si urmărind aproape în fugă
acest fugitiv tablou negru.
Newton aruncând ceasul în apă fierbinte contempla cu atenţie oul ce ţinea în mână.
Pasteur explicând micilor săi copilaşi necesitatea d-a spăla fructele, toate acoperite cu microbi
periculoşi si ca concluzie, dând peste cap apa unde operase această spălare!
Deci, dragele mele, dacă uneori suntem distrate, să nu roşim: suntem în bună companie!
 Femeia serioasă şi morală poate să vindece rănile vremii noastre, poate să prefacă educaţiunea
bărbatului şi să dea gustul binelui şi al frumosului. (J. Simon).
 Onoarea unei femei atârnă de bărbatul ei; dezonoarea îi stă însă deasupra capului, când deşi
cinstită de toată lumea, nu este venerată de bărbatul ei. (Saint Fray).
 Omul care fuge de virtute, se depărtează de fericire.
 Sigiliul adevărului e simplicitatea.
 Cei mai mulţi oameni au ca plantele virtuţi ascunse, pe care doar întâmplarea le scoate la
iveală.
 Absenţa micşorează pasiunile mici, şi face să crească cele mari, după cum vântul aprinde
focul şi stinge lumânarea.
 Frumuseţea omului nu stă în fizionomie, ci şi în faptele sale bune, căci frumuseţea fără
bunătate se aseamănă lunii, care străluceşte, dar nu încălzeşte.
 Un suflet fără idei, trebuie să se ruineze în curând, întocmai ca o clădire fără locuitori.
 Există o politeţe superioară aceleia ce o dă uzajul lumii: este politeţea sufletului.
 Nu e nimic mai primejdios, decât a întemeia o formă statornică pe simţiri trecătoare.
 Înţelepciunea porunceşte să ne păzim de impresiuni.

76
D-ALE HIGIENEI/ PIELEA ŞI TRANSPIRAŢIA 65 66

Organismul uman pentru a fi în bună stare de sănătate, are nevoie de o armonie completă a
tuturor organelor sale, a tuturor funcţionarilor lor. Pielea acest acoperiş protector al corpului nostru,
este de asemenea un organ de prima importanţă şi un puternic factor de sănătate. .
Rolul şi funcţiunile pielii sunt foarte întinse. Ea contribuie în mare parte la îndeplinirea
fenomenelor de respiraţie şi de secreţie. În adevăr, toată suprafaţa ei e presărată cu pori, extremităţi
deschise a nenumărate canalicule (două milioane aproape), organe de secreţie ce vin din interior:
foliculele ce secretează o materie grasă şi glandele sebacee, ce produc sudoarea. Materia grasă, servă
pentru a unge epiderma nutrind-o şi făcând-o suplă, pe când năduşeala antrenează afară din organism o
parte din produsele de dezasimilaţie a ţesăturilor şi din distrugerea toxinelor alimentare, produse
improprii şi vătămătoare organismului.
Fără să simţim, corpul nostru transpiră permanent, şi în stare normală eliminăm nu mai puţin
de un litru şi jumătate de sudoare în 24 ore. Cum conţinutul sudoarei, eliminându-se pe suprafaţa
cutanee, este în contact direct cu epiderma, înţelegem uşor toată influenţa ce poate să aibă asupra pielii,
alimentaţia defectuoasă, reaua digestie sau fermentaţiile intestinale.
Un mare număr de erupţii, nu sunt provocate decât de eliminarea prin sudoare a otrăvurilor
sau substanţelor iritante pentru epidermă. Se ştie că în timpul revoluţiei franceze, poporul fiind forţat
să mănânce carne alterată şi alte alimente vechi, s-a văzut o mulţime de lume suferind de piele. Tot
astfel pe timpul asediului Parisului, spitalul Saint-Louis gemea de bolnavi. Mâncărimile chiar ce
încercăm adesea, nu sunt provocate de cât de eliminarea prin sudoare a substanţelor toxice, ce îmbibă
epiderma şi mâncărimea întreţinută de iritaţia şi surexcitarea extremităţilor nervoase, ne forţează să ne
scărpinam.
Aci e rolul higienei şi este destul de lămurit.
În adevăr, să vedem puţin ce se întâmplă când această higienă a pielii lipseşte. Secreţiunile
sudoarei şi ale materiilor grase, se îngrămădesc la suprafaţa sa şi se amestecă la epidermă. O parte
rămâne pe piele, formând un acoperiş gras, care închide ermetic porii şi împiedică astfel funcţionarea
lor. Otrăvurile închise, în loc să fie eliminate, intră din nou în circulaţie, otrăvind sângele, dând naştere
la diferite turburări. Este un fel de constipaţie cutanee, absolut asemănătoare celei intestinale. Apoi
stratul de grăsime râncezita devine acid, excelent mediu de fermentaţie în care se dezvoltă maladiile
pielii.
De starea acestei mari învelitori cutanee, depinde în mare parte şi mirosul natural degajat de
fiecare om.
Am demonstrat astfel în destul, necesitatea absolută a unei bune si raţionale higiene a pielii şi
importanţa sa. Apă, apă, din abundenţă, iată preceptele. Băile simple curăţă bine toată suprafaţa
cutanee. Ele influenţează în acelaşi timp prin temperatura şi presiunea lor. Băile calde curăţă mai bine
pielea de depozite, îi dă supleţea, excită apetitul şi digestia şi procură astfel tendinţa spre un somn
reparator.
Pentru pielea grasă, se adaugă în baie un sfert de litru de cristale de sodă; pentru pielea seacă,
se înlocuieşte cu glicerină. E bine a se face baie caldă odată pe săptămână, iar în celelalte zile, băi
simple reci, ori călduţe. Cea mai bună temperatură pentru băile simple e de 24—28 grade vara şi 28—
32 iarna. Băile zilnice nu trebuiesc prelungite; un sfert de oră ajunge.

66 Articol republicat în „REVISTA POŞTELOR, TELEGRAFELOR ŞI TELEFOANELOR―, Anul I, 1926, p. 233
77
REŢETE CASNICE 67
Pentru întărirea dinţilor se recomandă clătirea lor dimineaţa şi seara, o decocţie de foi de
nuc .
O apă bună de dinţi recomandată mult este: În 500 gr. alcool de 35°, se amestecă 2 gr. sulfat
de chinină, 6 gr. esenţă de mentă, 60 gr. tinctură de coşenilă.
Tot pentru întărirea dinţilor: Iodură de potasiu 1 gr., tinctură de mirt 2 gr., tanin 8 gr., tinctură
de iod 5 gr., apă de roze 200 gr.
*
Pentru calmarea durerilor de măsele se fierb 25 foi de iederă, într-un litru de vin vechi, cu o
linguriţă sare. Se ţine în gură la măseaua bolnavă, până se răceşte, repetându-se până la încetarea
durerii.
*
Camfor şi răşină dizolvate în alcool, sunt remedii universale contra durerilor de măsele. Se
îmbibă vată si se introduce în cavitatea măselei bolnave.
*
Un alt remediu si cel mai eficace contra durerilor de măsele este: Se pune în palmă puţină
cretă pisată cu puţin rom, şi se trage pe nas cât mai bine, apoi se ţin nările strânse puţin. Dacă durerea
persistă, se pune sinapisme de muştar pe obraz, apoi pe gât şi umăr.
*
Se recomandă şi afumarea cu infuzie fierbinte de rădăcini de maci şi nalbă.
(Culese de J. Sava)
CUNOAŞTEM MAI BINE O FIINŢĂ ASCULTÂNDU-O, DECÂT PRIVIND-O 68

Ia închipuiţi-vă că d-abia v-aţi suit într-un tren şi că intrând într-un tunel, toate lămpile se
sting şi trenul se opreşte rămânând astfel în întuneric complet.
Mai închipuiţi-vă că şeful de tren aleargă din vagon în vagon strigând că nu e nimic alarmant,
nici un accident, ci e vorba numai de o oprire momentană, aceasta, ca să puteţi fi liniştiţi şi pentru a
avea sângele rece necesar experienţei ce va urma.
Toţi alergaţi pe culoare, toţi natural, pentru a vă pune în contact cu oamenii, care ca şi voi au
aceiaşi soartă, în acest moment.
Vă învârtiţi unii pe lângă alţii şi după câteva exclamări vagi, câteva remarcări generale,
conversaţia se începe şi se precizează cu tot întunericul.
Insist asupra acestui cuvânt, pentru a vă convinge câtă influenţă are asupra noastră atitudinea,
fizionomia, privirea, toaleta unui interlocutor nou şi rapiditatea cu care facem cunoştinţă.
Aci, toate aceste elemente ne lipsesc deodată, atenţia noastră se concentrează asupra a ce ne
mai rămâne: vocea, eleganţa vorbirii, justeţea ideilor şi nobleţea sentimentelor exprimate.
Gândirea celui ce vorbeşte ne frapează mai bine, fiindcă ea singură nu e la îndemână;
pătrundem mai iute şi mai sigur mentalitatea sa. Graţia unui surâs, ne face adesea foarte indulgenţi

68 ―REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖, Anul II, 1908-9, p. 434-5
78
pentru cuvinte, nu tocmai bine alese, pentru termeni nu tocmai cuviincioşi; dulceaţa unei priviri,
împiedecă în multe cazuri de a observa discordanta între sunetul vocii şi gândirea relevată. În această
noapte nepătrunsă însă, toate aceste cauze de distracţie care fac de ordinar să rătăcească judecata
noastră, sunt suprimate. Nu e aşa că în asemenea împrejurări, învăţăm mai bine a cunoaşte pe cel ce ne
vorbeşte, decât dacă lumina ni l-ar arăta în acelaşi timp sub aspectul său exterior ?
După ce ne-am forţat, printr-o muncă de imaginaţie, de a ne da cont de această excelentă
condiţie, pentru a pătrunde în sufletul unui necunoscut, să căutăm a ne da seama, ce ar fi gândit lumea
de noi înşine, aflându-ne în aceleaşi împrejurări. Când vorbim avem o voce semnificativă? Este
armonie de nobleţe şi de luciditate între gândirea şi cuvintele ce întrebuinţăm?
După felul cum ne relevăm, dăm impresia unei persoane culte, educate, morale?
Să băgăm de seamă; tot prin vorbire se apropie mai mult, prin vorbire se poate asigura cel mai
intim contact între aceste „nepătrunse învelişuri unde misterioasa natură a izolat şi închis pe muritor―
urmărind expresiunea lui Guy de Maupassant: „Niciodată, nimeni, a zis el, n-a putut şi nu va putea să
sfărâme această nevăzută barieră care pune pe fiinţe în viaţă, aşa de departe una de alta, ca stelele de pe
cer―.
Da, fără îndoială, suntem izolaţi unii de alţii, sufletul fiecăruia e într-o închisoare ce îl
înconjoară, doară vorba, apropie inteligenţele şi inimile; ea transmite prin acest procedeu material
indispensabil, substanţa intelectuală de la o fortăreaţă la alta.
Să nu neglijam deci acest singur mijloc ce ne-a dăruit D-zeu, să ne forţăm a alege şi a ne clasa
ideile, apoi a le arăta cu precizie şi claritate.
Expresiile clare, cuvintele la locul lor sunt căi între sufletul celui ce vorbeşte şi celui ce
ascultă. Ele le reunesc.
Conversaţiunea trebuie să fie o serie de elevaţiuni drepte, sau mai bine lipsă.
Când un individ te abordează pentru a-ţi vorbi de timp sau alte nimicuri, spune oare, nu
încerci un fel de singurătate, mai rău decât dacă ai fi singur? Căci singur ai fi putut să reflectezi la ceea
ce alţii au zis, au scris; ai fi putut prin amintire să pătrunzi în sufletele ce încrezându-te în tine, ţi s-au
destăinuit.
Să vorbim după cum se deschide o uşă. Nu zic că trebuie să ne dăm secretele pe faţă oricărei
fiinţe cu care vorbim, vom deschide o uşă sau alta după caz; dar vom descoperi cu siguranţă una sau
mai multe gândiri.
Să ne amintim că vorbirea a fost dată numai omului. Dacă animalele sunt lipsite, e că ele nu
au suflet de apropiat de sufletele fraţilor lor. Dacă ne privăm şi neglijăm acest nobil mijloc de
apropiere, la ce mai ne servă cuvântul?
(de JEANNA SAVA)
LUPTA DUPĂ MODĂ 69

Ştiţi oare, care e preocupaţia principală a tinerilor fete şi femei în ziua de azi, aceia pentru
care ele se condamnă la toate torturile iadului, şi care face din ele, nişte sărmane sclave, candidate la
idei fixe, nişte nebune pe jumătate?... Nu ghiciţi?
Ei bine, vă voi descoperi eu acest mister.... În anul de graţie 1909 ţinerile au decretat că pentru
a fi frumoase, este aproape indispensabil să semene cu o coadă de mătură sau dacă această comparaţie,
puţin galantă, vă displace, cu un fus, cu ceva drept, subţire, slab, bolnăvicios.... Ele au născocit între
69 REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ, Anul 1908-9, p. 436

79
ele, un ideal de estetică luat nu se ştie de unde, după care se modelează cu patimă şi care se rezumă în
acest cuvânt unic ce ele pronunţă dând ochii peste cap : „linia !... linia dreaptă― ca scândura, bine
înţeles, căci încăpăţânarea lor, nu admite nici o rotunjime, nici o proeminenţă, nici una din frumuseţile
naturale ce caracteriza corpul femeiesc şi pe care sculptorii le-au imortalizat. A fi slabă ca un ţâr, este
după ele frumuseţea frumuseţilor, şi pentru a deveni, nu e sacrificiu oricât de mare pe care să nu-l
îndeplinească cu dragă inimă.
Tinerele ce sunt puţin mai pline, cât şi cele ce n-au decât pielea pe os, colecţionează toate
reţetele, puse în circulaţie de eroine experte în arta d-a slăbi, şi le încearcă în ascuns, unele după altele,
dacă nu toate de odată, cu riscul d-aşi pierde viaţa...
O probă de afecţiune neînchipuită din partea unei femei ori fete pentru „prietena sa cea mai
bună― e de a-i oferi sub pecetea secretului, şi cu condiţie să nu mai spună la nimeni „mijlocul―
întrebuinţat de d-na X, care era acum trei luni numai, o ispititoare tânără, bine făcută, de o frescheţă 70
neîntrecută şi care în câteva săptămâni, a pierdut frumuseţea obrajilor plini, rumeni, luându-le locul
paliditatea şi zbârciturile; gâtul ei atât de rotund, acum e ca un fus slab şi numai piei.
„S-o vezi acum ce elegantă e d-na X! Are o linie !― cânta corul pasionatelor după aşa
caraghioslâc.
Ori d-na X, a pierdut d-a binelea toate calităţile particulare ale frumuseţii ei... Tenul său a
devenit bilos, nasul său ce altădată nu se remarca, acum pare îndoit de mare, figura a cărei armonie i-o
da obrazul plin şi rumen, e de necunoscut, mai ales cu capul acela voluminos încărcat cu crepeuri 71 şi
cozi care evocă viziuni neplăcute de hidrocefale şi aceasta cu atât mai mult, că şi din corpul frumoasei
d-nei X nu a mai rămas nimic, sau puţinul ce a mai rămas de carne şi piei, e înăbuşit, comprimat,
apăsat în schingiuitorul corset, ce îi dă un mers de infirmă, cu toată tinereţea ei.
Şi ea se bucură de victoria-i asupra naturii, şi toate prietenele ei, o invidiază şi doresc a ajunge
la acest grad de perfecţie în de-gradaţia corpului!
Dacă toate aceste, n-ar fi îngrijitor, pentru sănătatea femeii moderne nimic mai comic decât s-
asculţi o conversaţie între ele.
― Te asigur Marto, te îngraşi văzând cu ochii; tu nu mai ai frumoasa ta linie. În locul tău, m-
aş îngriji, Marta e zvealtă ca o căprioară, adorabilă ca proporţii, dar şoldurile ei rotunde şi tinere
întunecă plastica admiratorilor de fuse !
Ar trebui, zice una, să nu bei nimic în timpul mesei, şi să nu te atingi, înţelegi tu, nici chiar să
priveşti pâinea; dacă nu, ai să te faci cât un turn, vei semăna cu M-me Y, căreia îi plesneşte corsetul la
masă, şi îi curge năduşeala în farfuria cu supă. Ce vei mai zice tu când te vei pomeni într-o bună zi că
semeni cu acest monstruos boloboc, cu acest elefant al saloanelor? Ia seama, draga mea, aceasta te
aşteaptă.
— Vei face şi mai bine, ripostează alta, să iei la fiecare oră un pahar mare cu apă fierbinte.
Am zis fierbinte; trebuie ca aceasta să-ţi ardă stomacul în trecere. Vei stoarce o lămâie; te vei păzi d-a
pune zahăr cât de puţin, şi apoi o înghiţi... Apa îţi va umflă stomacul şi la masă nu vei mai avea foame.
Vei fi foarte mulţumită când vei vedea că pierzi câte două kilograme pe săptămână.
Ia priveşte-mă puţin, vezi tu cea mai mică abatere de la linia dreaptă? Ei bine! draga mea, n-
am un biftec pe săptămână în stomac. Gust şi eu puţină salată, câteva ridichii, o fructă.... şi mi-e d-
ajuns.
Eu, replică o a treia, am un mijloc mai simplu ca să slăbesc : mănânc cât patru, şi tot ce voi, şi
beau cât îmi place. Ascund însă în fundul unui sertar, pentru ca mama să nu dea peste ea, o sticluţă cu
iod, şi de patru ori pe zi îmi pun câteva picături în apă. Efectul e neînchipuit; grăsimea se topeşte ca la
foc... Te asigur, încearcă şi vei vedea.
70 Termen franţuzit: fraîcheur = prospeţime

71 Termen franţuzit: crêpe = ţesătură uşoară, voal de doliu
80
Eu, vorbeşte o a patra, am inventat alt mijloc; figura mea e convenabilă, braţele nu mă
dezonorează şi am un piept destul de decent care nu e bombat de loc. Ceea ce e urât, de exemplu, sunt
nesuferitele de şolduri, care îmi fac o cocoaşe de cămilă de fiecare parte, (a patra e aşa de slabă că d-
abia bănuieşti prezenţa lucrurilor ce descrie) aşa că seara când mă culc, mă înfăşor cu nişte feşi de
olandă înmuiate în apă sărată şi mă strâng ! că alta în locu-mi ar plesni. înţelegi că noaptea uscându-se,
se strâng şi mă turteşte. Pui d-asupra şi o fâşie de tafta, şi mă culc !... O adevărată binecuvântare. A
doua zi, şoldurile dispar ca prin farmec ! Această baie e neplăcută, ce e drept, prima noapte de
încercare, mai apoi însă, te deprinzi.
Nu spuneţi decât prostii, zice o a cincia. Ne e decât un singur mijloc adevărat, sigur, infailibil:
să nu mănânci !... Eu aşa fac... la început ţipam de foame, după primele experienţe; apoi cu puterea
voinţei, mi-am disciplinat stomacul. Nu mai zice nimic şi se mulţumeşte cu ce-i dau. La dejun, întind
puţin spanac pe farfurie ; sug o anghinare, şi pierd la kilograme, după cum vedeţi.
Aşi putea să continui astfel la infinit, căci imaginaţia acestor neînţelese fiinţe, e fără margini;
dar ceia ce ele nu spun, imprudentele, e că după câteva luni de regimul lor fantezist şi ridicol, nu numai
că frumuseţea lor se vestejeşte, dar sănătatea lor e zdruncinată. Una are inflamaţie de stomac ce
necesită tratamente penibile, alta s-a ales cu o anemie cerebrală, din cauza căreia a pierdut memoria şi
gustul de viaţă. O alta leşină din nimic şi din sincopă în sincopă ajunge la marile crize cardiace. O alta
are un început de tuberculoză, ce din urma în fine e neurastenică, caută singurătăţii, fuge de lumină, de
zgomot şi de tot ce o face bună, evită plăcerile şi multe lucruri după care aleargă tineretul sănătos.
Şi sărmanele Marte, fără apărare, care până aci nu observaseră că sunt nişte fenomene, privesc
graţioasele lor rotunjimi cu groază şi se lasă în voia contagiunii.... Încep şi ele să se gândească la linie !
O linie teribilă... pentru care atâtea fete şi femei fac adevărate nebunii !
Dar oare unde îşi formează ele acest gust, Doamne!? N-au contemplat ele niciodată oare,
nobilele, frumoasele statui antice ? Ele ar fi admirat eleganta acestor modele, armonia proporţiilor lor,
frumuseţea încântătoare a formelor lor. Dar mă prind că nici una măcar, n-a descoperit una măcar
făcută după strania lor lege ! Cărnuri moi, zbârcite înainte de vreme, apanajul femeilor ce au căutat să
slăbească, se pot ascunde sub rochiile şi jachetele largi moderne, dar ia închipuiţi-vi-le pe aceste tinere,
dezbrăcate ! Sunt multe femei în vârstă, sănătoase şi voinice; care respectând voinţa naturii, ar putea să
placă mai bine decât o fată de douăzeci de ani. Tinerele ce luptă şi caută a se tine de modă,
închipuindu-şi că câştigă „linia― pierd pur şi simplu frăgezimea tinereţii, şi e păcat !
(din franţuzeşte de J. Sava)
 Tăria şi slăbiciunea spiritului, nu este, altceva decât buna sau reaua funcţionare a organelor
corpului.
 Cum pretindem la alţii să ne păstreze secretele noastre, dacă noi înşine nu le-am putut păstra.
 Spiritele mari de obicei în puţine vorbe, ne fac să înţelegem lucruri multe, pe când cele mici
din contră au darul de a vorbi mult şi a nu spune nimic.
 Sunt oameni care ne displac cu calităţile lor şi alţii care ne plac cu defectele lor.
 Pentru a aprecia gloria oamenilor mari trebuie să ţinem seamă de mijloacele de care s-au
servit pentru a o căpăta.
 Virtuţile se pierd în interes ca fluviile în mare.
 Spiritele mediocre condamnă de obicei, tot ceea ce, întrece puterea lor.

81
 Un om cărui nu-i place nimeni este mai de plâns decât acela care nu place nimănui.
 Toate pasiunile ne împing să facem greşeli, dar amorul ne duce spre cele mai ridicole.
 Există câte odată un prost cu spirit, dar niciodată cu judecată.
D-ALE MEDICINII. 73
CHLOROZA 1908-9, P. 439.

Un doctor voiajând în Suedia, a fost atât de mult frapat de mulţimea fetelor palide şi atinse de
Cloroză, încât, şi-a exprimat imediat dorinţa către un distins doctor suedez, d-a veni să se stabilească la
Stokholm să se specializeze în cloroză şi anemie : „De voieşti să mori de foame, vino, îi răspunse
Suedezul, căci nu e una care să consulte un doctor, înainte de apariţia celor mai grave simptome ; ele
se mulţumesc să spună: „când toate fetele aproape, sunt ca mine, de ce tocmai eu să-mi pierd vremea
plictisindu-mă cu consultaţia unui doctor !―
Nu credeţi însă că numai Suedia poate fi calificată de regat al Cloroticelor. Nu, această
afecţiune nu e exclusiv maladia blondelor, după cum tinde a afirma o convingere populară, femeile
cele mai brune, pot fi clorotice. Spun cei ce au fost în Grecia,, această ţară a soarelui, care s-ar crede a
fi a forţei şi a frumuseţii, că cea mai mare parte din femei sunt fără frumuseţe şi fără vigoare şi aproape
toate atinse de cloroză ! .
În general, se crede că cloroza şi anemia este una şi aceiaşi maladie; surori sunt, e adevărat,
dar diferă cu toate acestea. În cloroză, globulele roşii ale sângelui, sunt prea mici, coloraţiunea foarte
slabă, pe când în anemie, globulele roşii rămân de mărimea normală, însă sunt în prea mică cantitate.
Cloroza e mai gravă şi mai cu greu de vindecat, decât anemia.
Cine n-a întâlnit în ateliere, pensioane, pe stradă şi în saloane, fete tinere ce par făcute din
ceară, cu pleoapele umflate, cu pielea transparentă, cu buzele decolorate, fruntea palidă, apatice sau,
din contra, iritabile la exces? Acestea sunt sărmanele victime ale afecţiunilor ereditare perverse, sau ale
dezvoltării precoce a imaginaţiunii, moleşită prin citirea romanelor sau printr-un mediu pervers.
Acele ce sunt obligate d-a munci pentru a trăi, locuiesc adesea departe de magazinul sau
atelierul lor, din cauza scumpetei locuinţelor, ele fac deci în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară un
lung drum pe jos, când oboseala le e interzisă; la atelier, ele lucrează zece ore pe zi, într-o odaie rău
aerisită, rău luminată, D-abia a luat masa în pripă, şi imediat se aşează la lucru, îndoite asupra lucrului
aşa că se mai adaugă şi turburări digestive.
În magazine, condiţiunile de higienă nu sunt mai favorabile. Şi se întâmplă de multe ori ca
ziua întreagă să stea în picioare, ne având vreme să stea jos ! Unde mai pui că în unele anotimpuri e
atât de lucru, că trebuise să stea şi noaptea, fapt ce uzează şi mai mult organismul, grăbind cloroza. În
clasele bogate, condiţiunile igienice nu sunt mai bine înţelese : exageraţiunea sporturilor, exigenţele
sociale, desele baluri, serate, lunchurile 74 repetate, tăind pofta de mâncare în timpul mesei,
mâncărurile excitante, supliciul corsetului, emoţiunile sufleteşti, teatrele, un amor contrariat sau
disimulat, sunt destule cauze capabile d-a detraca organismul cel mai puternic. La aceste predispoziţii
se mai adaugă şi frigurile eruptive ale copilăriei, frigurile tifoide şi câte odată ereditatea. Mulţi nu cred
în influenta acesteia din urmă; între aceştia, chiar un doctor profesor, ce a murit acum câţiva ani de
cancer la limbă. Niciodată n-a voit să admită ereditatea ca o predispoziţie a unei maladii, şi îi plăcea să
spună, râzând, că nu e un cuvânt, că dacă tatăl a avut o bătătură la degetul mare de la piciorul drept, să
aibă şi copilul aceiaşi afecţiune în acelaşi loc. !

74 Termen preluat din limba engleză: lunch = prânz, masă; lunchuri = mese
82
Sărmanul om, a murit însă de aceiaşi boală cancer la limbă, ca şi tatăl lui.
Efectele clorozei, în perioada înaintată, când în fine cloroticele se hotărăsc a consulta doctorul
sunt: menstruaţia neregulată sau suprimată complet, scurgeri abundente, migrene, nevralgii intense,
palpitaţii şi respiraţie grea după o cursă sau ridicarea unei scări, sau o simplă sforţare, o emoţiune
morală. Tinerele bolnave nu digeră bine, preferă alimentele sărate, piperate, cu lămâie, cu oţet sau cu
zahăr mult, au pofte curioase, perverse, etc.
Ce trebuie de făcut contra acestei maladii, odată pronunţată?
Se vor îmbunătăţi mai întâi condiţiunile igienice, şi apoi se va recurge la medicamente.
Farmaciştii, cărora mulţi se adresează înainte d-a consulta un medic, recomandă fără îndoială una din
specialităţile, aşa zise, excelente, sigure, infailibile, tonico-stimulo-hematogene, cu baza de fier, de
quinquină 75 , de arsenic etc. etc.
În cea mai mare parte din cazuri, se introduce plumb în stomac, şi boala se agravează. Ferul
pe care Hippocrates îl recomandă, şi de la el, toţi doctorii îl prescriu, este un excelent medicament, dar
nu e de ajuns să cunoşti remediul ce convine unui bolnav, trebuie să ştii să te serveşti de el! O sculă cât
de bună, în mâinile unui lucrător neîndemânatec, face un lucru mediocru sau prost.
Luaţi zece persoane care s-au servit de antipirină (medicament foarte eficace şi foarte
cunoscut), opt vă vor răspunde că antipirina nu le face nici un efect. De ce? Pentru că nu ştiu cum şi
când să se servească de ea.
Prin urmare nu se va da la început fer, nici vin simplu şi mai ales se va evită vinul de
quinquină de care se abuzează, şi nici o băutură alcoolică. Puţină carne şi chiar de loc, dacă stomacul
nu o digeră, se vor evita mesele din restaurante, şederile noaptea târziu şi exerciţiile prelungite.
Ca băuturi: lapte şi apă, ceai uşor şi apă roşită cu vin. Băuturile calde sunt cele mai bune.
Ca alimentaţie :: lăpturi, supe cu lapte, ouă, piure de legume, peşti cu carnea slabă, pâine
prăjită, fripturi la grătar, compoturi, oboseală de loc, plimbări scurte în plin aer.
Douăzeci minute înainte de masă se va lua un cachet 76 a 5 g. din: Bicarbonat de sodă si Fosfat
neutru de sodă Pentru 30 cachete. Contra constipaţiei ce e frecventă şi rebelă în cazuri de cloroză,
Huchard prescrie două linguriţe dimineaţa la sculare din compoziţia următoare:
Réglisse pulvérisée 77 + Séné 78 a 60 grame
79 80
Soufre lave + Fenouil pulvérisée a 30 grame
Sucre (Zahar) 180 gr.
Poudre de cascara sagrada 81 3 gr.
Să se fricţioneze membrele în toate zilele cu o flanelă îmbibată cu alcool camforat.
După şase săptămâni de acest tratament antidispeptic se poate lua fier a cărei formulă este
aceasta:
Protoxalat de fer 0,10 gr. pentru un cachet No. 30.
Se va lua un cachet înainte de fiecare masă.
75 Cuvânt francez echivalent cu chinina

76 Din limba franceză : Capsulă ce poate fi absorbită de către organism umplută cu un medicament sub formă de praf.
77 Termen francez : Réglisse pulvérisée = praf de Licorice, lemn dulce.
78 Termen francez : Séné = Sena
79 Termen francez : Soufre lave= lavă de sulf
80 Termen francez : Fenouil pulvérisée = praf de Fenicul (chimen dulce) în praf.
81 Cascara Sagrada‖ este un extract din scoarţa de Rhamnus purshianus (Sinonim Frangula purshiana), Mai multe triburi
de indienii americani au folosit coaja şi extractele obţinute. Cuceritorii spanioli au luat extractul şi l-au numit „scoarţă
de copac sacru‖ sau „Sagrada Cascara‖ în limba spaniolă.
83
După şase săptămâni se va înceta cu fierul 15 zile pentru a-l relua apoi, dacă stomacul e
sănătos.
Un ultim mijloc practic şi care reuşeşte destul de des, pentru vindecarea clorozei, fiindcă
aceasta e boala fetelor, măritaţi pe cele romantice, visătoare şi dezechilibrate; veţi umple golul din
inima lor, visele vor fi forţate să cedeze locul lor, datoriilor multiple ale vieţii practice şi materiale, le
veţi vedea reînflorind în realitatea unei existenţe fericite şi sănătoase, o îndrumare cu totul diferită de
aceea arătată de imaginaţia lor bolnavă.
DE PRETUTINDENI ŞI DE TOATE 82
UN MOTIV DE DIVORŢ.
Nu de mult un tribunal German a acordat divorţul unui bărbat, a cărui soţie slăbise cu 12 jum.
kg., în trei luni.
Sub pretext d-a se ţine de modă, să fie cu talia subţire şi mlădioasă, această doamnă, altă dată
voinică şi rumenă, se transformase, mulţumită unui regim energic, într-o scândură palidă şi slabă.
Bărbatul său a zis magistraţilor:
„M-am căsătorit cu o femeie grasă şi nu voi alta... Ce e jumătatea asta de porţie? Am o groază
de slabe... Victimă în deprinderile şi gusturile mele, de o schimbare la care nu m-am învoit, cer
divorţul !―
Tribunalul a făcut bine că i-a acordat despărţenia. Ascultaţi doamnelor : n-aveţi dreptul de a
vă metamorfoza pentru a urma moda ; sub rezerva schimbărilor datorită numai anilor, sunteţi datoare
către soţi să rămâneţi întregi.
Înţeleg foarte bine supărarea acestui sobru german. Doamna altădată avea toate avantajele cu
care a plăcut; acum, din cauza capriciului modei d-a le transforma drepte ca o scândură, formele
bogate, reliefurile au dispărut.
Talia era sub braţ, de odată se desprinde şi cade tot aşa de jos ca un barometru; părul castaniu,
devine de un frumos galben, frumoaselor forme, ovale, mlădioase, succed siluetele reci, fără simetrie,
aşa că bărbatul neconsultat are tot dreptul să strige : pardon! Sunt tras pe sfoara.... Femeia mea cum e
acum, nu mai e jumătatea mea, este un sfert, o trimet la furnizorul ei, la soacră-mea !
Nimic mai drept. E timpul ca bărbaţii să înceteze d-a mai fi adevăratele victime ale modei,
chiar de două ori victime, pentru că moda nesăţioasă le ia o parte din femeie şi pe d-asupra şi...... cea
mai mare parte din bani.
PRIMA CĂSĂTORIE A LUI EDISON.

Prima soţie a celebrului inventator a fost înainte de a se căsători telegrafistă, în serviciul lui.
Numele ei de familie era Stillwall. Într-o zi când Edison sta la spatele scaunului ei, şi îi admiră în
tăcere abilitatea mâinilor, iuţeala cu care transmitea veştile înaripate, nu fu puţin mirat când tânăra fată
se întoarce de-o dată către el şi îi zise:
—―D-le Edison, eu aşi putea spune întotdeauna, când eşti la spatele meu sau în apropiere!
—―Şi cum îţi explici lucrul acesta? „o întreabă Edison.
82 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖, Anul II, 1908-9, p. 441-442

84
—―Ei! asta nu ştiu―, replică tânăra fată, „dar simt foarte bine apropierea D-tale!
Acum fu rândul D-rei Stillwall să fie mirată căci Edison se apropie de ea, o privi drept în faţă
şi zise cu sinceritatea si căldura-i caracteristică.
—―Şi eu simt deja de mai multă vreme, că ceva mă atrage în apropierea D-tale şi dacă ai fi
dispusă să devii soţia mea, aşi fi foarte fericit !
Părerea fetei fu, că faţă de o asemenea reciprocitate de sentimente, nici n-ar avea altceva mai
bun de făcut şi trei săptămâni în urmă se numea D-na Edison.
UN SUBIECT ŞTIINŢIFIC
Se ştie că bătrânii descresc, şi că la vârsta de şapte zeci şi cinci ani, talia unui om a descrescut
cu 75 milimetri. De curând un învăţat A. Cowie, ne spune că cu bătrâneţea scade şi greutatea corpului.
Cu cât suntem mai în vârstă cu atât devenim mai uşori, cine ar fi crezut?
Ficatul a cărei greutate normală este de aproape 1500 gr. la adult numai trage decât cel mult
800 la 900 gr., la bătrân. Creierul pierde 150 gr. în mijlociu, el cântăreşte 1165 gr. la adult, 990 la
bătrâni.
Viscerele adultului cântăresc 170 gr. şi 100 numai la bătrân. Acelaşi lucru se întâmplă cu
splina, a cărei greutate scade la jumătate: 200 gr. la adult, 100 gr. la bătrân. Cu toate acestea lucru
curios şi important, s-a remarcat că inima face excepţie şi că nu numai că nu descreşte ba din contră ea
creşte continuu : la bătrâni trage cu 100 gr. mai mult, ca la adulţi.
ANECDOTE 83
Pe un servitor îl însărcinează stăpânul lui d-a lua scrisorile ce va găsi pe birou şi să le pună la
cutie. Erau trei între care una fără adresă. Servitorul le pune pe toate la cutie. Stăpânul observând
prostia, îl întreabă de ce a dus la poştă o scrisoare ce n-avea adresă:
— Credeam, răspunse servitorul, că nu voiţi, să ştie lumea cui o trimiteţi.
*
Se zice despre un om sincer şi cu inimă bună, că are inima pe buze. Dugazon, un încântător
actor de teatru francez, cântă la o masă nişte cuplete care plăcură mult. Întrebat cine e autorul: „Iată !,
zice el, arătând inima sa, daţi s ă bea autorului! — Dar inima nu bea. i se zise — Nu, răspunse autorul;
dar eu am inima pe buze.
MAXIME ŞI CUGETǍRI 84
ŞTIINŢA UNCHIAŞULUI ÎNŢELEPT RICHARD

Dragă cititorule,
Am auzit zicându-se că nimic nu face atâta plăcere unui decât când vede lucrările lui citate
cu respect de altă lume. Judecaţi deci cât trebuie să fiu de mulţumit de întâmplarea pe care vă voi
istorisi-o.

84 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALA‖ Anul II, 1908-9. p. 476-481
85
Mă oprii călare zilele din urma la o răspântie, unde s-e adunase lume multă; pentru o vânzare
publică. Ne fiind încă ora fixată se vorbea de nevoile grele ale timpului iar unul din lume, adresându-se
unui om cu părul alb, îi zise:
— Dar D-ta, tată Abraham, ce gândeşti de aceste timpuri? Nu eşti de părere că aceste biruri
grele vor ruina ţara de sus până jos? Cum să facem să le putem plăti? Ce cale trebuie să apucam?
Bătrânul Abraham se gândi un moment, apoi răspunse:
— Daca voiţi să cunoaşteţi părerea mea, vi o voi spune-o în puţine cuvinte; căci „o vorbă
ajunge pentru cel ce vrea sa înţeleagă― cum zice unchiaşul Richard.
Toată lumea se apropie ca să angajeze pe bătrân să vorbească şi făcând roată în jurul lui, el
ţinu următoarea cuvântare :
„Dragii mei prieteni, birurile sunt în adevăr foarte grele; cu toate acestea, dacă n-am avea de
plătit decât cele pe care ni le cere guvernul, am putea spera să le facem faţă cu înlesnire; dar sunt încă
alte-multe şi încă mult mai oneroase. De pildă, lenea noastră ne ia de două ori cât guvernul, orgoliul
nostru întreit, nebuniile , noastre împătrit ; şi^pentru aceste biruri, nu ne acordăm nici scădere, nici
amânare. Cu toate acestea e încă scăpare pentru noi; dacă vom voi să urmăm povaţa „ajută-te şi cerul
te va ajuta― cum zice unchiaşul Richard.
„Dacă un guvern ar cere de la supuşii săi a zecea parte din timpul lor, pentru treburile publice,
s-ar socoti această sarcină prea grea, în adevăr, dar lenea e mult mai tiranică la cea mai mare parte din
noi. Căci, dacă aţi conta timpul pe care îl petreceţi în o lene absolută, adică nefăcând nimic sau în
distracţiuni cari nu folosesc întru nimic, vă veţi convinge atunci că nu greşesc „Lenea seamănă cu
rugina, ea strică mai mult ca munca; cheia de care cineva se serveşte, e totdeauna curată―; zice sfătosul
Richard. „Dacă vi-e dragă viaţa, zice el încă, nu risipiţi timpul; căci viaţa e făcută din stofă―. „Cât timp
nu dăm noi somnului peste cât ne e necesar, uităm că „vulpea care doarme nu prinde găini― şi că „vom
avea destulă vreme să tot dormim, când vom fi în groapă―.
„Dacă timpul este cel mai preţios din bunuri „pierderea timpului― cum zice unchiaşul Richard.
„trebuie să o considerăm ca pe cea mai mare din risipe― pentru că, cum el zice în alta parte: timpul
pierdut nu se mai regăseşte; şi: ceea ce noi numim destul timp, e totdeauna foarte puţin timp, în
realitate―. Curaj deci şi să lucrăm atât cât suntem în stare ! „Lenea, face totul greu; munca din contra
face totul lesnicios. Cel ce se scoală târziu, să frământă toată ziua şi începe să lucreze abia când se
înnoptează. Lenea merge aşa de încet încât sărăcia o ajunge din urmă.
Dacă te culci de vreme, te scoli de vreme, vei avea sănătate, bogăţie şi înţelepciune, cum
spune bunul bătrân Richard.
„La ce bun să doreşti şi să aştepţi timpuri mai bune când putem face timpurile mai bune dacă
vom şti să muncim. „Cel ce trăieşte cu speranţa, vă muri de foame. „Nu e câştig, fără, osteneală―.
Trebuie , să mă servesc de mâinile mele, pentru că n-am moşii, sau dacă am ele sunt greu impuse―...
„Un meşteşug face cât o moşie. O profesiune e o ocupaţie care dă cinste şi câştig― cum zice
unchiaşul Richard.
Dar trebuie să facem sa valoreze meşteşugul său şi să ne ocupăm_de profesiune, fără care nici
moşia, nici slujba nu ne vor ajuta să plătim impozitele noastre.
„Cine e muncitor, n-are să se teama de foamete. Foamea priveşte prin uşa muncitorului, dar
nu îndrăzneşte să între― : perceptorii şi sergenţi. nu vor intra nici ei „căci munca plăteşte datoriile, iar
disperarea le creşte―. N-aveţi nevoie nici să găsiţi comori, nici să moşteniţi părinţi bogaţi. Munca e
tatăl prosperităţii şi D-zeu nu-i refuză nimic.. „Araţi, când leneşii dorm şi veţi avea grâu de vândut şi
de rămas. Munciţi astăzi căci nu ştiţi de ce obstacole vă veţi lovi mâine. Un bun astăzi, face mai mult
cât două mâine― zice unchiaşul Richard şi „nu lăsa-ţi niciodată pe mâine, ceea ce puteţi face astăzi―.
Dacă sunteţi în serviciul unui stăpân bun, nu v-ar fi ruşine să vă găsească cu braţele
încrucişate? Ei bine, nu sunteţi însuşi propriul vostru stăpân? Roşiţi deci dacă vă veţi surprinde în
lenevie, când atât e de făcut pentru voi înşivă, pentru familia voastră, pentru patrie.
86
Sculaţi-vă deci la răsăritul soarelui, ca nu el privind pământul să poată zice : iată un leneş care
doarme. Nici un preget; luaţi uneltele, puneţi-vă pe lucru, obişnuiţi-vă mâinile cu munca şi reamintiţi-
vă că „pisica cu clopoţei, nu prinde şoareci― cum zice unchiaşul Richard. îmi veţi zice că e mult de
făcut şi că nu aveţi putere.
„E posibil, dar aveţi voinţă şi perseverentă şi veţi face minuni. Apa care cade picătură, cu
picătură, toceşte piatra― şi „cu muncă şi cu răbdare, un şoarece taie un cablu― şi „cu lovituri mici
repetate, se doboară stejarii uriaşi―.
„Îmi pare că aud pe unul dintre D-voastră zicând: „Nu trebuie să ne recreăm? Amicul meu,
voi răspunde ceea ce spune bătrânul Richard : „Dacă vrei să meriţi repaus, întrebuinţează bine timpul
tău şi de vreme ce nu eşti sigur de o minută, nu pierde o oră. Recreaţiunea e un timp pe care îl putem
întrebuinţa la lucrări folositoare― această recreaţiune, nu o găseşte decât omul harnic, pe când trândavul
nu reuşeşte niciodată; căci „o viaţă de recreaţiune şi o viată de trândăvie sunt două lucruri cu totul
deosebite―. Credeţi că lenea vă poate procura mai multă mulţumire ca munca? Sunteţi greşiţi, căci
lenea aduce necazurile, iar recreaţiunile fără nevoie produc plictiseala şi regretele.
Dar „nu e de ajuns să munceşti, trebuie încă să ai energie, hotărâre; trebuie să fi cu grijă, să
îngrijeşti de afaceri tu însuţi şi să nu te laşi în grija altora― căci, cum zice unchiaşul Richard :
„îngrijeşte de prăvălia ta, căci dânsa îţi va purta de grijă―. Şi încă „Dacă voieşti ca treburile
tale să meargă, îngrijeşte tu însuti; dacă voieşti ca ele să nu meargă, însărcinează pe un altul―. Şi încă:
„Muncitorul care voieşte să se înavuţească, trebuie să mâne el singur căruţa―. Şi încă: „Ochiul
stăpânului preţuieşte mai mult, decât mâinile sale―. Şi încă: „Lipsa de grijă pricinuieşte mai mult rău
decât ignoranta―. Şi încă: „Nesupraveghiind lucrătorii tăi, e cum ai lăsa punga în seama lor. Excesul de
încredere în alţii, e ruina multora―.
„Dacă voieşti să ai un servitor credincios pe care să-l iubeşti, serveşte-te tu însu-ţi. O mică
neglijentă, poate cauza un rău mare. Din lipsa unui cui, potcoava se pierde, din lipsa potcoavei calul e
pierdut şi din lipsa calului, călăreţul însuşi e pierdut, inamicul îl ajunge şi-l ucide; şi toate acestea din
neglijenta d-a nu fi observat că lipseşte un cui de la o potcoavă―.
Iată d-ajuns, dragii mei, asupra muncii şi atenţiei ce fiecare trebuie să dăm treburilor : dar,
dacă voim să asigurăm rodul muncii noastre, trebuie să fim economi.
„Cine nu ştie să economisească, pe măsură ce câştigă, va muri fără a lăsa un ban, după ce o
viată întreagă a fost aplecat pe lucrul său. Cu cât bucatele vor fi mai grase, cu atât testamentul va fi mai
slab― zice unchiaşul Richard. „Multe averi se risipesc pe dată ce se agonisesc, de când femeile au
neglijat împletitul şi ţesutul; pentru sindrofii, de când bărbaţii au părăsit securea şi ciocanul, pentru
băutură.
Dacă voieşti să ajungi bogat, nu învăţa numai cum se câştigă, învaţă de asemenea cum trebuie
să cheltuieşti. Indiile nu au îmbogăţit pe Spanioli, pentru că cheltuielile lor depăşeau veniturile lor.
Renunţaţi deci la cheltuielile voastre fără socoteală şi veţi avea mai puţin să vă plângeţi de
greutăţile timpului şi ale traiului : „vinul, femeile, jocul, plăcerile, micşorează averea şi sporesc
trebuinţele.
Cu ceea ce întreţinem noi un viciu, s-ar putea creşte doi copii―. Puţin ceai, putină bere din
timp în timp, o masă mai garnisită, haine puţin mai luxoase, o mică partidă de plăcere, nu pot avea
grele urmări ziceţi voi? Dar reamintiţi-vă că „un puţin repetat de multe ori, face mult―. Fiţi atenţi la
micile cheltuieli. Nu trebuie decât o mică gaură pentru ca un vas mare să se înece― cum zice unchiaşul
Richard. „Celui care îi plac bucăţele bune, va ajunge cerşetor―. Şi „nebunii dau mesele, iar înţelepţii le
mănâncă―.
Iată-ne toţi aci pentru această licitaţie de curiozităţi şi nimicuri foarte scumpe. Le credeţi
folositoare; dar, dacă nu veţi lua seama, mulţi dintre voi se vor căi. Credeţi că totul va fi vândut ieftin
şi poate sub preţul ce ele costă; dar, dacă în adevăr nu simţiţi nevoie de ele, ele vă vor costa enorm de
scump. Reamintiţi-vă maxima unchiaşului Richard : „Dacă cumperi ceea ce nu ai nevoie, te vei grăbi
în curând să vinzi ceea ce îţi e absolut trebuincios. „Gândeşte-te bine înainte d-a căuta să profiţi de
87
ieftinătate―. Bl voieşte să spună, că adesea ieftinătatea nu e decât închipuită şi că strâmtorându-vă ca să
profitaţi de ea, dânsa vă pricinuieşte mult mai mult rău decât vă dă câştig. Căci altădată el a zis :
„Ieftinătatea a ruinat multă lume― şi încă : „e o nebunie de a cheltui banii, pentru ca să cumperi o
căinţă―. Cu toate acestea, o astfel de nebunie o vedem zilnic la licitaţiile publice, căci nu dăm seama
sfaturilor unchiaşului Richard. „Omul înţelept, zice dânsul, se instruieşte din nenorocirile altora.
Nebunii însă ajung foarte rar înţelepţi, prin propriile lor nenorociri. Cunosc din ei care pentru a-şi
împodobi umerii, fac să le ghiorăiască maţele şi lasă, pentru plăcerea de a avea pe spate o haină
frumoasă, să moară de foame familia lor. „Mătasea şi satinul, catifeaua, hermina, sting focul
bucătăriei― zice unchiaşul Richard.
Acestea nu sunt necesităţile vieţii : d-abia le putem numi nimicuri şi cu toate acestea, pentru
că ele strălucesc, sunt unii tentaţi să le aibă.
În acest chip nevoile create a genului omenesc au ajuns mai numeroase ca nevoile naturale.
Prin extravagante de acest soi, oamenii cu bun simt sunt reduşi la sărăcie şi nevoiţi să împrumute de la
cei pe cari nu-i băgau altădată în seamă, dar care, prin muncă şi economie, au ştiut să se îmbogăţească.
Ceea ce dovedeşte lămurit că „săracul înţelept în picioare e mai mare ca gentilomul în genunchi―, cum
zice unchiaşul Richard.
Mulţi îşi zic : O cheltuială mică, faţă de o avere ca a mea, nu contează. Numai copii şi
nebunii îşi închipuie, că douăzeci lei şi douăzeci ani nu sfârşesc niciodată.
Dar „să tot iei din pungă fără a pune la loc, vei da curând de fund― cum zice unchiaşul
Richard. Şi numai când puţul a secat, ne dăm seamă de preţul apei―. Voiţi să ştiţi, dragii mei, preţul
banilor? Încercaţi să împrumutaţi ; „cine caută un împrumutător, caută un stăpân neîndurat―, cum zice
unchiaşul Richard. Tot aşa o păţeşte şi cel ce împrumută pe alţii când vrea să-şi reia banii.
Nu e tot, unchiaşul Richard adaugă: Orgoliul podoabei e un blestem; înainte d-a consultă
fantezia ta, consultă-ţi punga. Orgoliul e un cerşetor care ţipă tot atât de tare ca nevoia, dar e încă mult
mai nesăţios. „Dacă a-ţi cumpărat un lucru frumos, va trebui să cumpăraţi alte zece, pentru ca să existe
armonie. Dar zice unchiaşul Richard, e mult mai uşor de a reprima prima fantezie, decât de a satisface
toate cele ce vin în urmă―. Săracul care voieşte să imite pe bogat, e tot atât de nebun, ca broasca care s-
a umflat pentru a ajungă cât un bou―. Vasele mari pot să aventureze în largul mării, pe când cele mici
trebuie să păzească coasta―. . .
Nebuniile orgoliului sunt curând pedepsite; căci, cum zice unchiaşul Richard, „Orgoliul
dejunează cu abundenţa, dinează cu sărăcia şi supează cu ruşinea―. Şi după toate ce foloase tragem din
acest orgoliu de a părea, pentru care riscăm atât, suferim atât? El nu poate da nici sănătate, nici îndulci
munca, nici creşte meritul nostru; el excită invidia, grăbeşte ruina. Ce e un fluture? Nu e decât o omidă
îmbrăcată, iată ce e şi orgoliosul.
„Ce nebunie de a se înglodă în datorii pentru aceste capricii !
După condiţiunile licitaţiei, ni se oferă 6 luni de credit; poate acest avantaj a angajat pe unii
din noi să vină aci. Nu avem bani gata, dar avem ocazia să ne împodobim, fără să scoatem acum ceva
din pungă. Însă, îndatorindu-vă, v-aţi gândit bine la ceea ce faceţi? Daţi altora drepturi asupra libertăţii
voastre. Dacă nu puteţi plăti la scadenţă, veţi roşi văzând pe creanţierul vostru; nu-i veţi vorbi decât cu
frică; vă veţi înjosi pentru a vă scuza pe lângă el într-un chip umilitor; puţin câte puţin, veţi pierde buna
credinţă, vă veţi coborî până la minciună; căci „minciuna, e a doua greşeală, prima fiindcă v-aţi
îndatorat― cum zice unchiaşul Richard. Şi încă:
„Datoria ascunde în ea minciuna―. Cetăţeanul unei ţări libere nu trebuie niciodată să roşească,
nici să-i fie teamă, să întâlnească sau să se privească în faţă unul pe altul; dar deseori sărăcia ridică
orice curaj şi toată virtutea. „E greu ca un sac gol să se ţină în picioare―.
„Ce a-ţi zice de un guvern care ar decreta ca să fiţi opriţi de a vă îmbrăca ca domnii şi
doamnele avute, sub pedeapsă de închisoare sau de servitute? Nu veţi zice că sunteţi născuţi liberi, că
aveţi dreptul să vă îmbrăcaţi cum vă place; că un asemenea decret e un atentat la privilegiile voastre; că
un atare guvern e tiranic?
88
Şi cu toate acestea, când vă înglodaţi în datorii pentru a face lux, vă supuneţi de bunăvoie la
această tiranie. Creanţierul vostru capătă dreptul de a vă priva de libertatea voastră, după cum lui îi va
plăcea, ţinându-vă în închisoare până când veţi fi în stare să-l achitaţi.
„Creanţierii au mult mai bună memorie ca debitorii; creanţierii sunt secta de oameni cea mai
superstiţioasă; nu sunt mai mari observatori ca dânşii, în privinţa zilelor şi lunilor―. Scadenţa soseşte
fără ca să vă aşteptaţi; cererea de achitare vă vine fără ca să fiţi gata să o satisfaceţi; sau, dacă nu uitaţi
de datorie, scadenţa, care mai întâi părea aşa depărtată, vă va apare, apropiindu-se, extrem de scurtă.
„Cel ce împrumută şi cel ce se împrumută sunt doi sclavi, aveţi oroare de această dublă
tovărăşie. Păstraţi-vă de o potrivă libertatea şi independenţa voastră.
„Poate vă credeţi în acest moment într-o atare de belşug care vă permite o mică fantezie; dar
economisiţi pentru bătrâneţe şi pentru cazuri de strâmtorare, cât aveţi putinţa să o faceţi. „Soarele de
dimineaţă nu durează toată ziua―. Câştigul e trecător şi nesigur; dar, o viaţă întreagă, cheltuielile sunt
constante şi sigure. „E mai lesne să zideşti două sobe decât să încălzeşti una― cum zice înţeleptul
Richard; d-asemenea. „culcate mai bine flămând, decât să te scoli cu datorii. Câştigă cât poţi, dar
păstrează ce ai câştigat: iată piatra filozofală care schimbă plumbul în aur―. Şi când veţi avea această
piatră, nu vă veţi mai plânge de greutăţile timpului, nici de dificultatea do a plăti birurile. ― .
„Nu vă voi mai spune încă multe : „Experienţa e o şcoală unde lecţiunile costă scump― cum
zice unchiaşul Richard, „dar numai acolo, cei fără socoteală pot să se instruiască― însă câteodată nu se
folosesc; căci „se poate da un bun sfat vecinului, dar nu se poate da şi o hotărâre―. Orice ar fi,
reamintiţi-vă că „cel ce nu ştie să primească un sfat bun, nu poate fi ajutat cu folos―.
În acest chip bătrânul Abraham termină cuvântarea sa. Fu ascultat; aprobat dar mulţi se
grăbiră să facă tocmai dimpotrivă, cum se întâmplă după sfaturile obişnuite, îndată ce vânzarea începu,
fie care cumpără fără nici o socoteală.
Am văzut cum bătrânul studiase de aproape almanahurile mele, şi a pus în ordine tot ce eu
semănasem timp de 25 ani. Repetarea continuă a numelui meu ar fi obosit pe toată lumea, dar vanitatea
mea fu de minune flatată, cu toate că ştiam, că din toată această înţelepciune ce-mi atribuia, a zecea
parte nu-mi aparţinea : n-am făcut decât să culeg aceste maxime de bun simţ, adunându-le de la toate
naţiunile şi din toate secolele.
Mă hotărâi totuşi să trag eu însuşi folos din aceste poveţe; venisem cu intenţiunea să cumpăr
postavul necesar pentru o haină nouă; m-am retras cu hotărârea de a mai purta încă pe cea veche.
Cititorule, dacă poţi face tot aşa, vei câştiga ca şi mine.
(Traducere de Jeanna Sava după RICHARD SAUNDERS.)
DE TOATE ŞI DE PRETUTINDENI, 85
TELEFONUL CU CEALALTĂ LUME.

Îmi ziceam de curând: Iată atâta vreme de când americanii nu ne-au trimes o ştire de senzaţie.
A sosit! Cu dânşii nu trebuie niciodată sa disperi.
E istoria unei doamne Richmond, văduva unui bogătaş din Louisiana, care era muncită de o
idee fixă. Totuşi, nu-i glumă : oarecare date statistice medicale sunt îngrijitoare şi-i dau multa dreptate.
D-na Richmond are o teamă grozavă să nu fie îngropată de vie.
Un învăţat dintre prietenii mei pretinde că proporţia celor îngropaţi fără a fi cu dinadinsul
morţi, e din cele ce ne-ar face să ni se zbârlească părul pe cap dacă nu s-ar lua măsuri. Ce e de făcut?

89
În aşteptare că starea de lucruri actuală să se modifice prin legi, care nu vor schimbă însă
procedeele naturii, să privim, pe D-na Richmond ca pe o femeie foarte practică şi demnă de a i se
pomeni numele în lumea întreagă ca un exemplu de înţeleaptă prevedere.
Ea a făcut să se construiască un cavou funerar care să răspundă exigentelor celor mai moderne
în materie de confort. Astfel a pretins ca sicriul său să fie găurit pentru ca aerul să poată pătrunde ca
măsură contra asfixiei, când ea ar fi îngropată de vie. Dar cum două precauţiuni nu strică, D-na
Richmond a prescris d-asemenea ca în momentul coborârii dânsei în groapă, un aparat telefonic să fie
instalat în sicriu şi să comunice cu paznicul cimitirului.
E locul să adăogăm că administraţia orăşelului unde D-na în chestiune îşi termină în linişte
zilele-i preţioase, acum pe deplin liniştită, n-a găsit de loc curioasă pretenţia bunei doamne. Ea a
încheiat contract în regulă pentru aşezarea firelor telefonice şi totul acum e gata.
După telefonie fără fir, acum comunicaţie cu cei după altă lume. Idee foarte simplă, dacă
considerăm şi alte multe proiecte — toate electrice şi cu sonerii — propuse de alţii care sunt munciţi de
aceeaşi idee fixă : îngroparea înainte de vreme.
PROCUROR APĂRÂND PE UN ACUZAT.

Cartea cu juri din Saône-et-Loire (Franţa) a judecat în ziua de 8 Iulie st. n. a. c. pe
împricinatul Merle de 33 ani, funcţionar la posta din Saint-Christophe-en-Brionnais. Dânsul deservea
ghişeul mesageriilor si era acuzat că violase scrisori recomandate cu destinaţia pentru Paris, din al
căror conţinut, ar fi sustras suma de 1000 lei în bilete de bancă.
Merle are 23 ani de serviciu. Cazierul seu e excelent. Era îndatoritor cu publicul, inteligent,
serios si avea un trecut nepătat.
După ascultarea martorilor, D. Pepin, procurorul Republicii, luă cuvântul si zise:
Voi vorbi ca magistrat loial si om onest. Sunt convins că Merle este nevinovat si bucuros voi
spune înaintea mulţimii ce umple această sală: „Ai curaj, Merle, ora reparaţiei va suna pentru tine, care
nu eşti vinovat, ci o simplă victimă!―
Cuvintele procurorului au fost aplaudate cu căldură de cei de faţă. După o scurtă pledoarie din
partea avocatului sau Goudard, funcţionarul Merle a fost achitat în aplauzele publicului.
TELEFONUL BAROMETRU.
Dacă telefonul — gratie administraţiei pe care nimeni nu ne-o invidiază ― nu e întotdeauna
un mijloc prea comod de comunica repede si în toată libertatea cu semenii noştri, el va putea cel puţin
să ne facă alte servicii.
De fapt, Domnul Emil Gautier descoperi mijlocul de a se servi de dânsul, ca de un barometru
extrem de sensibil si sigur. Trebuie pentru acesta să avem liberă intrare într-o grădină sau într-o curte.
Luaţi atunci două vergele de fer ascuţite la extremitatea lor inferioară, înfigeţi-le în pământ la distanţa
de 5—6 metri una de alta, apoi legaţi fiecare din cele două vergele cu firul conducător al telefonului
celui mai apropiat, vă va fi de ajuns de a uda picioarele vergelelor la fiecare 8 sau 10 zile cu o slabă
soluţie de clorhidrat de amoniac pentru a obţine siguranţa de a fi preveniţi.
12 sau 15 zile mai înainte, de perturbaţiile atmosferice apropiate; graţie sensibilităţii sale
infinite, telefonul se va însărcina să joace rolul de prevestitor.
Când timpul va fi pus pe furtună, veţi auzi nişte pocnituri ca zgomotul grindinii pe un acoperiş
de zinc care va spori în intensitate, pe măsură ce furtuna se va apropia. Cât pentru schimbările de
temperatură ele se caracterizează printr-un murmur înăbuşit ca cum ar fi ciripitul depărtat al unui cârd
de păsărele. Încântător si practic de tot nu e aşa ?
90
După toate altele, este un mijloc de aşi utiliza telefonul. Numai că administraţia în totdeauna
practică când e vorba de interesele sale, să nu găsească în asta un pretext pentru a ridica preţul
abonamentului.
NOTE VESELE. 86
Voiţi ca o opinie să aibă valoare, zicea M-me Necker, adresaţi-vă femeilor. Ele o primesc cu
uşurinţă fiindcă sunt ignorante; o răspândesc cu uşurinţă fiindcă sunt uşoare şi o susţin multă vreme
fiindcă sunt încăpăţânate.
*
— Trebuie să ştii Domnule că miroşi îngrozitor― zise Saint-Foix, unui spadasin ce era lângă el
şi al cărui miros urat îl incomoda.
— Mă insulţi, zice acesta, şi-mi vei da cont 87.
— Fie.
Întâlnirea pe teren se hotărăşte. Combatanţii şi martorii sunt prezenţi. Înainte d-a începe
duelul, Saint-Foix spune adversarului:
— Ce nebuni suntem, Domnule, d-a ne bate pentru un asemenea motiv! Dacă mă omori, D-ta
nu vei puţi mai puţin, de te voi omorî eu, vei puţi şi mai mult.
*
Un tânăr care se căsătorise cu o femeie rea şi cicălitoare, plictisit şi scos din fire, o bătu odată
zdravăn.
Ea alergă la tatăl ei să se plângă. Acesta însă ştiind-o ce poamă e, o luă şi el la bătaie. apoi îi
zise: „Du-te şi spune lui bărbatu-tău că m-am răzbunat: el mi-a bătut fata, dar şi eu i-am bătut nevasta―.

87 „‖îmi vei da cont‖ echivalent cu „îmi vei da socoteală‖ („te provoc la duel‖).
91
CAPITOLUL 3, Anul III, Octombrie 1909― Septembrie 1910
PORNIRI URÂTE. 88
Intre multele defecte, patimi, de care trebuie să ne ferim în viaţă, de voim să fim iubiţi,
stimaţi, este şi uriciosul obicei d-a lua în râs, de a-şi bate joc de defectele sau slăbiciunile semenilor
noştri.
A luă în râs, a batjocori, este un defect destul de răspândit printre tineri şi tinere, cu deosebire.
Se vede, că necunoscând durerea, nu-şi dau seama de rănile şi suferinţele morale ce provoacă. Părinţii
şi educatorii ar trebui să combată din vreme la copii această înclinare, pe care în dragostea lor, o
consideră ca spirit ! Să le arate tot răul ce pot să facă batjocorind pe cei din jurul lor; să caute a
dezvolta în ei mila, bunătatea, indulgenţa, căutând a-i deprinde să treacă cu vederea defectele
semenilor lor, mai ales cele fizice şi să nu se ocupe decât de părţile lor bune.
Batjocura emană adesea din rea voinţă, din răutate, din perfidie. Rar un bărbat sau femeie
batjocoritoare să fie bună.
Batjocura e o acţiune rea şi adesea chiar cruzime. Mai ales pe contul persoanelor absente,
batjocura denotă în de ajuns un suflet laş şi vulgar. Evitaţi asemenea fiinţe şi conversaţia cu ele, căci la
prima ocazie vă va luă în primire; vă va găsi cu uşurinţă un defect cât de mic pe care să-1 exagereze, la
nevoie va inventa.
Se confundă de multe ori batjocura, cu simpla glumă, care nu tinde a face rău nimănui. Se
confundă asemenea, fără dreptate bine înţeles, cu veselia şi cu râsul, dar e o deosebire colosală de la
una la alta :
Batjocura şi ironia nu place nimănui; râsul, veselia cui oare nu-i place?
I-mi place, iubesc râsul, nu însă pe oricare,
Nu râsul cel ironic şi de sarcasme plin,
Ci râsul ce arată un suflet blând, senin,
Şi dulci mărgăritare. (ELIADE)
Batjocura are de origină o ascunsă trebuinţă d-a înjosi, fie din invidie, fie din gelozie sau
numai pur si simplu din răutate; aşa că, ironicul ca şi vorbitorul de rău trebuie să fie sau rău sau prost.
Gluma e hazlie, amuzantă şi fără fiere, veselia ce provoacă nu se aseamănă cu aceea a ironiei.
Ea e sinceră şi veselă, cealaltă e falşă şi amară.
Afară de ironia stupidă a unor persoane, ce-şi fac o armă din propria lor înjosire, e o alta, de
un gen mai modern şi foarte răspândită printre tineret: e aceia ce se atinge nu de oameni, ci de lucruri
ce inspiră respect, ale trecutului şi chiar ale prezentului: de religie, principii, de sentimente, de tradiţiile
bătrânilor, de datoriile şi respectul ce trebuie să avem de toate aceste dulci şi scumpe deprinderi ale ini-
mei, ce se transmit din generaţie în generaţie.
Această tendinţă e deplorabilă, fiindcă pe negândite face să aluneci pe panta egoismului. Ea
prepară d-asemenea, ore de durere celor ce nu ştiu şi nu pot rezista.
Bunătatea, indulgenta, toleranta, nu sunt binefaceri ce se acordă altora şi pe care să le putem
refuză, fără a fi pedepsiţi. Sunt calităţi necesare vieţii sociale din care se face un schimb continuu şi din
care profităm noi înşine, tot atât cât şi alţii, oricare ar fi situaţia ce ocupăm în lume, siguranţa ce avem
de viitor, fericirea ce pare că ne înconjoară.
88 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖, Anul III, 1909-10, p. 29; articolul a fost reeditat în
„Revista Poştelor, Telegrafelor şi Telefoanelor‖, Anul II, 1927, p. 107.
92
Toţi având aceleaşi slăbiciuni, suntem supuşi deopotrivă durerilor, suntem cu toţii jucăriile
destinului.
Toţi avem la un moment dat trebuinţă de aceeaşi indulgenţă şi de aceeaşi milă.
Cum am putea pretinde prietenie, bunăvoinţă şi compătimirea altora, dacă noi nu ştim să dăm
decât probe de răutate, laşitate, egoism, batjocorind pe unii din dreapta, râzând de alţii din stânga?
Să pierdem deprinderea de a lua în râs, fie din răutate fie din prostie: să nu facem spirit,
făcând să sufere pe cei din jurul nostru sau ironizând scrupulele şi credinţele frumoaselor suflete de
altădată. Altfel nu facem rău numai aproapelui; ci chiar nouă înşine, pierzând tot ce face tăria şi
mângâierea tristelor momente: stima şi simpatia acelora de cari vom avea trebuinţă poate într-o zi.
(Jeanna Sava)
Ilustraţia aceasta ne permite să judecăm cât este de

întrebuinţat telefonul la diferite state.
Noi, faţă de Franţa stăm mult mai bine, judecând populaţia
noastră restrânsă faţă de a Franţei. Dacă această din urmă ţară, stă
mult mai rău faţă de celelalte, cauza e scumpirea abonamentului (400
lei anual). Statele Unite cu 1 telefon la 16 locuitori ţine recordul
întrebuinţării telefonului în întreaga lume.
 Cel ce nu are frică de Dumnezeu, nici ruşine de oameni în faptele şi viata sa, nu respectă nici
legi, nici dreptate, nici bunăcuviinţă.
 El este mai prejos decât chiar fiinţele neraţionale şi deci trebuie a fi urât şi dispreţuit de toţi.
(Dr. Dragomir Demitrescu).
 Legile, regulamentele, reformele şi sistemele de organizare cele mai bune, valorează atât, cât
valorează cei chemaţi să le aplice. (G. I. Bianu)
 S-a zis că ţăranul este talpa casei, da, însă numai cu înţelesul ca pe dânsul să se reazime Casa
ţării noastre, iar nu ca pe el să-l apese mai mult greutatea casei noastre. (P. S. Aurelian)
89 „REVISTA TELEGRAFICA, TELEFONICA ŞI POŞTALĂ‖, Anul III, 1909-10, p. 31

93
 Cel mai mare bine pe care poate să ni-l facă un om mare, este..... de a nu ne face nici un rău.
(M. Demetrescu).
NOTE VESELE 90
Răposatul Dr. Stephan, fostul director general al telegrafelor şi poştelor Imperiului German, a
avut o aventură de care s-a făcut mult haz.
Voiajând de la Koenigsberg spre Dirschau, s-a dat jos la o staţie intermediară cu intenţiunea
de a da o depeşă pentru Berlin, prin care să asigure pe D-na Stephan despre starea sănătăţii sale.
Amploiatul de serviciu, recunoscându-l, îi ieşi înainte făcându-i onorurile cuvenite; în acelaşi
timp însă se aude chemând la aparatul telegrafic staţia corespondentă.
Amploiatul îi răspunde şi rămâne trăsnit auzind vorbele : „Păzeşte-te de Stephan. E pe linie şi-
şi bagă nasul în toate―.
Dr. Stephan, care era un bun primitor cu auzul, auzind cele comunicate amploiatului, surâde şi
transmite imediat staţiei cu pricina, următoarea telegramă de serviciu :
Prea târziu. Sunt deja aci !
Stephan.
REŢETE FOLOSITOARE, 91
PENTRU ALBIREA MÂINILOR.

1. Se amestecă cartofi fierţi cu lapte, glicerină, tinctură de benjoin, zeamă de lămâie, un
ou proaspăt bătut. Totul se amestecă bine şi se pune în borcanele. Se ung mâinile din când în când şi
apoi se spală cu apă caldă şi mălai.
2. Iris de Florenţa şi miere în părţi egale cu care se ung mâinile dimineaţa.
CONTRA ÎNGRĂŞǍRII.
Să se suprime de la masă supa, prăjiturile, bomboanele şi toate făinoasele. Să nu se bea apă în
timpul mesei. La o jumătate de oră după masă, să se bea o ceaşcă de ceai de muşeţel fără zahăr.
BIBLIOGRAFIE 92 93
(A apărut în cursul lunii Septembrie) :
Essais et Mesures électriques des lignes télégraphiques et téléphoniques â l'usage du personnel

de l'Administration des postes, télégraphes et téléphones par I. Chauchard.
Un volum în 8° cartonat şi conţinând peste 60 desene în text.

91 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALA‖ Anul III, 1909-10. p. 32
92 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALA‖ Anul III, 1909-10. p. 32
93 Astfel de bibliografii au apărut în mod regulat. In ediţia de faţă a fost preluat acest exemplu pentru a arăta cum erau
promovate în acea perioadă tehnica şi cunoştinţele cele mai actuale.,
94
Preţul 2 lei 50 bani.
La téléphonie sans fil, par C. Tissot.

În 8° de 20 pagini cu 13 figuri. Preţul 1 leu.
Cours sur l'appareil Hughes et les lignes souterraines par E. Montoriol.

În 8° de 480 pagini cu 284 figuri. Broşat 5 lei, cartonat. 6 lei 50 bani.
Die atmospharische Elektrizităt von Schweidler.

În 8°. Preţul 7 lei 60 bani.
Construction et exploitation des lignes téléphoniques en France.

Étude juridique et économique, thèse pour le doctorat par Roger Lacombrade.
În 8° de 300 pagini. Preţul 5 lei.
Réformes postales divisées en trois parties: 1° Tarif dégressif des lettres; 2° Abaissement du
droit de recommandation des lettres; 3° Réforme du contentieux par M. A. Travers.
În 8°. Preţul 75 bani.
Aceste lucrări se găsesc la librăria ― H. Dounod et E. Pinat, éditeurs, quai des Grands-
Augustins 49 Paris VI.
CEVA DESPRE PRIETENIE 94 95

E oare fiinţă pe pământ care să nu fi rostit cuvântul prietenie, şi la rostirea lui să nu se simtă
mişcată,înduioşată ?
E aşa de dulce prietenia, şi atât de necesară sufletului omenesc, că fie în durere, fie în fericire,
simţi necesitatea d-a avea lângă tine, fiinţele dragi, fiinţele scumpe sufletului tău. Prietenia, e balsamul
durerilor, prisma prin care îţi vezi fericirea mărită, înfrumuseţată.
Lipsindu-ţi, durerea e cu mult mai mare; iar fericirea, incompletă, lipsită de farmec.
Suferi cu mult mai puţin când te simţi iubit, apreciat, când mângâierile îţi vin de la o inimă ce
te înţelege.
Durerile împărtăşite îţi par cu mult mai mici şi fericit e omul chiar în durere, când are lângă el
un prieten adevărat, acesta fiind o comoară de duioşie, de mângâiere, de iubire. Nici odată omul nu e
mai nenorocit de cât atunci când se simte singur, izolat şi neiubit de nimeni; omul ca şi copilul, vecinic
simţind trebuinţă de mângâiere, de iubire, de încurajare.
94 REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ 1909-10, p. 56

95 Articolul a fost republicat în Revista Poştelor, Telegrafelor şi Telefoanelor, anul 1926, p. 527
95
Şi vre-o mulţumire de avem, cui simţim nevoia d-a o comunica, dacă nu tot celor ce se va
bucura cu noi împreună.
Dar oare fiinţele acestea aşa de scumpe nouă, de la care aşteptăm fericirea d-a ne înţelege şi a
ne iubi, sunt ele aşa de răspândite după cum se crede ? Cine nu se laudă că are cel puţin 5—6 prieteni,
când în realitate D-zeu ştie dacă unul la sută avem noroc d-asemenea comoară !
De ce? Fiindcă suflet nu capeţi, dacă tu însuţi nu dai din sufletul tău.
S-a zis că prietenia e singurul trandafir fără spini. Da, dar ca să-l cultivi, trebuie multă
răbdare, multă abnegaţie, multă iubire şi cât mai mult altruism. Un egoist, un invidios pot oare fi vre-o
dată bun prieten? Prietenia cere multe sacrificii, ori un egoist e el capabil d-aşa ceva? Iar un invidios,
cum va privi el fericirea prietenului lui?
Ca să ai prieteni buni, trebuie tu însuţi, a fi un bun prieten.
Fii bun în toate împrejurările şi cu ori şi cine, cei buni te vor aprecia; de răi, invidioşi, de
proşti şi de laşi, ce-ţi pasă?
Întreabă-te cum ai dori să-ţi fie prietenii, şi apoi caută a fi tu însuti astfel. De vei da peste
oameni de caracter, de inimă, te vor aprecia şi-ţi vor fi prieteni.
De vei fi fost bun, iubitor, cu un laş, nu e nimic, n-ai ce regreta. El a pierdut mult, tu n-ai
pierdut nimic.
Tu ţi-ai fi dat viaţă poate ca să îi faci plăcere sau să îi eviţi vre-o durere; el, te părăseşte
tocmai atunci când ai avea trebuinţă de un sfat, de mai multă mângâiere.
Trebuie multă atenţie în alegerea prietenilor. Prietenia aşa cum se vede pe toate cărările, e
apropierea aceia de simpatie, de idei, de tendinţe, dar toţi aproape caută ca aceste simpatii să nu
meargă prea departe până a-şi turbura liniştea, a avea şi părţi neplăcute, ci caută să se mărginească
numai la foloasele sau plăcerile ce i-ar aduce cutare ori cutare prietenie. D-aceia de la început chiar
sunt hotărâţi a nu se băga, a nu se amesteca; de la aceşti pretinşi prieteni nu te poţi aştepta la o povaţă
sau dojana, când împrejurările ar impune-o unui adevărat prieten; ei te lasă în pace, fie că faci bine, fie
că faci rău. X a apucat o cale greşită? Foarte regretabil…. dar nu tocmai eu o să mă găsesc să îi spun....
ce zor să mu amestec?
Cu astfel de pretexte ori cu altele tot aşa de banale se pun la adăpost spre a nu pierde prietenia
lui X, fie că acesta merge spre prăpastie.
Acesta nu e prietenie—acesta e pur şi simplu indiferentă, egoism. Tac fiindcă plăcându-le
liniştea nu vor să-şi o piardă cu revoltele ori vaietele prietenului.
Şi le e uşor, ei ne ştiind a iubi prieteneşte.
Pentru acest cuvânt nici invidia, să nu ne mire în aceşti falşi prieteni. Ei vor fi geloşi de
calităţile şi de succesele noastre.
Cum o să se bucure ei de fericirea noastră, de calităţile ori succesele noastre, când sufletul le e
plin de veninul invidiei.
Prietenul adevărat îţi reliefează calităţile ori cât de mici ar fi, şi caută să le spună tuturor ; (el
falş nu ţi le vede ori cât de mari ar fi ele sau chiar de le vede nu ştie cum să le ascundă mai bine ca nu
cumva să le eclipseze pe ale lui !
Să mai vorbim de discreţie la aceşti pretinşi prieteni? Dar după cum caută să-ţi ascundă
calităţile, cu atât mai mult va căuta să-ţi dea în vileag defectele sau secretele ce ai avut imprudenţa să îi
confiezi. Cum putem cere discreţie unor asemenea fiinţe conduse numai de interes, vanitate, răutate. Ei
ne vor înşela fără scrupule după cum tot astfel ne lasă a face rele, necăutând a ne abate după cum ar
face un bun prieten. La ei simpatia e de formă, de paradă, nu izvorâtă din dragoste. Cine doreşte a avea
adevăraţi prieteni trebuie să reflecteze bine asupra datoriilor sfinte ce acest sentiment impune. În loc
să ne lăsăm seduşi cu uşurinţă de o nouă simpatie, d-a merge fără judecată spre ea, să cumpănim bine
96
toate aceste consideraţiuni, să ne studiem pe noi înşine, să studiem prietenia ce ni se oferă şi să vedem
de e posibil să se stabilească între noi şi acele fiinţe, legături durabile, acea nobilă emulaţiune pentru
fapte bune, frumoase, cu acea generoasă dezinteresare, acea discreţie absolută.
E posibil, ca la început să ni se pară uşor; dar să nu ne încredem nici o dată primei impresii,
căci aparenţele înşeală. Să fim cu mare băgare de seamă de voim să nu ne amărâm viaţa cu deziluzii de
care mai toţi am avut ocazie să întâlnim.
Să nu ne grăbim a numi prieten pe oricare prim venit cu care nu ne-am găsit în împrejurări ca
să-l putem cunoaşte şi să nu cerem de la nimeni mai mult de cât poate da.
Cu cât prietenia e mai veche cu atât e mai de valoare şi cu atât mai mult să căutăm a o cultiva
şi a o păstra ca pe cea mai scumpă comoară, expunându-ne liniştea şi chiar şi viaţa dacă împrejurările
ar cere-o. Numai astfel avem drept la dulcele şi nepreţuitul nume de prieten.
De putem avea 2—3 prieteni sinceri care să ne iubească pentru calităţile noastre sufleteşti şi
morale, să ne mulţumim cu ei. Celorlalţi să nu le dăm decât acea simpatie obişnuită, acea bunăvoinţă
zâmbitoare care face farmecul relaţiunilor, dar în care inima nu e amestecată şi deci la adăpost de crude
decepţii.
(Jeanna Sava)
NOTE VESELE 96
POSTTELEGRAFONICOTINIADA
(Satiră inspirată de conversaţia auzită . între mai mulţi telegrafişti din provincie, strânşi în ziua
de Paşti, în jurul unei mese de la Carul cu bere).
Tutun şi telegraf ! O, Morse, gândişi la nostima-armonie ?

Un veac de-ai iscodi nu afli mai logică-analogie :
Prin telegraf se duce vestea şi prin tutun s-a dus românul,
Căci tot aşa de telegrafic se duce dracului plămânul !
Voi, guvernanţi, setoşi de slava şi fericirea acestei ţări,
Cum nu aflarăţi mai de vreme că-n fumu-albastru de ţigări,
Răsare vestitor de bine dezastrul zilelor de mâine,
Când, fără alte legi, găsi-vom cu toţii câte-un sfert de pâine ? .
Căci dacă adevărul este că, generaţia de azi
Să piară cum într-o pădure se ciopârţesc bătrânii brazi,
Lăsând câmp liber şi lumină să crească viguroşi lăstarii,
Tot astfel scrie la Scriptură că nici chinezii ori tătarii,
Nici ţuica, râia ori pelagra, nici tifosul şi nici chiar tunul,
N-o să-i stârpească mai temeinic şi-mai cu spor de cât tutunul.
,,În noi e propăşirea Ţării, în noi tutunul şi lumina !―
În cor deci să strigăm cu toţii : jos Morse, vivat nicotina !―
Aşa, ieşind din magazie cam buimăcit, de vlagă scurs,
Ţinui factorilor eu, astăzi, acest convingător discurs :
„O voi, factori rurali, eu, şeful, stăpânul vostru vream să spun,
În faţa ochilor, zi, noapte, eu nu mai văd de cât tutun:
Mahorcă, negru, verde, galben, chibrituri şi ţigări de foi,
În cât adesea mi se-întâmplă să dau de straşnice nevoi.
96 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖, Anul III, 1909-10, p. 58

97
O dată, unui ce venise să bată nişte telegrame,
Eu i-am răspuns : cum nu, am proaspăt, mă rog, dar câte kilograme ?
Iar-alte ori mi se întâmplă să ca şi-n altfel de buclucuri,
În loc de „mărci― să dau de „damă― şi-n loc de rest să dau trabucuri.
Nevasta mă-ntrebă alaltăieri, ce mâncăm azi şi fu uimită
Când mi-auzi, distrat, răspunsul : chibrituri, praf şi dinamită !
Lui, În loc de bună ziua, eu i-am răspuns „de cinci ori cinci
Fac douăşcinci !―
Îmi râse-n nas uimit mojicul, căci mică nu i-a fost surpriza ;
El nu ştia că-n gând atuncea făceam tutunului remiza!
De-aceia vă ordon eu astăzi, în vremea mea de bani flămândă,
Luptaţi pe ori ce căi, chiar strâmbe, numai tutunul să se vândă,
Prin sate, cârciumi, prin cătune, strigaţi cu toţi-n gura mare
Că nu e om acel ce-n viaţa nu ştie gustul de ţigare,
Că-n caz de boală-un fum de pipă e mult mai fain de cât un ou,
C-acei cari-or fuma şi noaptea primesc câte-un coşciug cadou,
Că-n fine craii căpăta-vor în ori ce clipă o metresă,
Putând avea c-un cinci o damă şi tot c-un cinci o principesă
Şi nu uitaţi c-avea-vor încă cu doi de cinci chiar o virgină,
O voi, factori rurali ai poştei, împărţitori de nicotină !
Iar pentru-a mai spori vânzarea eu ştiu de-acuma ce-a mai rămas :
De azi încolo vă dau voie să-mi pufniţi cu, toţi-n nas,
Vă dau şi-aconturi, cu-nvoială : pe jumătate din Simbrie
Să cumpăraţi tutun, foiţă şi fiindcă, precum se ştie,
De când Regia vinde oale, iar noi îi vindem, bieţi, tutunul ;
În lumea Sfântă-a avansării ne duce unul câte unul,
De teamă,—ei, Doamne fereşte—fără silire ori căinţă ,
Cu grai de moarte vă las vouă, această ultimă dorinţă :
Pe groapa mea nu puneţi cruce de marmur, piatră, bronz ori ştuk,
Ci, ca emblemă-a meseriei, voi împlântaţi-mi un trabuc;
În loc de jalnice coroane de floare tristă, efemeră,
Să-mi atârnaţi vre-o zece roate mahorcă d-ăl dă barieră,
Iar pe ţărâna-mi fericită să-mi presăraţi tutun în praf,
Să ştie şi posteritatea c-am fost slujbaş la telegraf !―
(după Juvenal)
 Nu trebuie să-ţi superi prietenul nici chiar cu o glumă.
 Cu cât înaintez în vârstă, cu atât mă prostern înaintea bunătăţii, pentru că văd că e darul cu
care Dumnezeu a fost mai zgârcit.
 Trebuie să ne credem fericiţi, când conştiinţa n-are remuşcări şi nici corpul dureri.
 Nu putem face bine tuturor, dar buni putem fi cu toţii.
 Fiţi buni, căci bunătatea preţuieşte mai mult decât talentul şi frumuseţea.

98
REŢETE PRACTICE 98
CURĂŢIREA GEAMURILOR.
Geamurile murdare, pline de pete, se curăţă bine dacă se freacă cu o ceapă tăiată în două. Apa
amestecată cu spirt sau cu scrobeală albastră dă aceleaşi rezultate. La urmă se şterg cu două cârpe
uscate şi moi.
MIJLOC DE A PREVENI PLESNIREA STICLELOR DE LAMPĂ,

Mijlocul e foarte simplu: chemaţi un geamgiu să tragă cu vârful diamantului său, în partea de
jos a sticlelor de lampă şi în sensul lungimii, o linie de 16—20 milimetri.
FABRICAŢIUNEA CERNELII VIOLETE.

Să ia 125 grame lemn de campâche şi un litru de apă. Să facem să fiarbă până scade la
jumătate litru ; adăogăm atunci 25 grame gumă arabică şi 40 grame alun în pulbere.
FABRICAŢIUNEA CERNELII NEGRE

Să ia gumă arabică în pulbere 64 grame —nucă de gale 32 grame — sulfat de fer 10 grame —
negru de fum 16 grame. Se amestecă, se fărâmă şi se adaugă apă până când curge ca cerneala
obişnuită. Obţinem o frumoasă cerneală foarte neagră şi durabilă.
CELE 13 VIRTUŢI ALE LUI FRANKLIN. 99

Sobrietate: Nu mânca până la îngreunare, nu bea până să te ameţeşti.
Tăcere: Nu vorbi de cât ceia ce poate fi folositor ţie şi altora ; fereşte-te de convorbiri deşarte.
Ordine: Fiecare lucru să-şi aibă un loc, fiecare afacere un timp hotărât.
Rezoluţiune: Fii decis a face ce eşti dator să faci, execută fără strămutare ceea ce ai decis.
Economie: Nu face nici o cheltuială decât pentru binele tău sau al altora, adică nu cheltui
nimic fără necesitate.
Aplicare: Nu pierde timpul, ci ocupă-te neîncetat, dar abţine-te de la orice faptă de prisos.
Sinceritate: Fereşte-te de orice prefăcătorie vătămătoare, formează-ţi cugetări drepte şi
inocente şi conformă-te cu dânsele când vorbeşti.
Justiţie: Nu face rău nimănui, vătămându-1 în interesele lui ori neglijând a-i face binele la care
te obligă datoria.
Moderaţiune: Fereşte-te de extreme, nu te supăra de nedreptăţile ce ţi se fac, pe cât crezi că nu
le meriţi.
Curăţenie: Nu suferi necurăţenie nici pe corp, nici pe vestminte, nici în casă.
Linişte: Nu te turbura de nimicuri, nici de întâmplări obişnuite sau de care nu poţi scăpa.
Castitate: Profită rar de plăcerile omeneşti.
Umilinţa: Imită pe Socrate şi pe Hristos.

99
REVELIONUL DIN AUSTERLITZ 100 101

În noaptea de 3 Decembrie 1805, un cavaler învelit în o lungă manta, călărea pe şoseaua din
împrejurimile Austerlitzului.
Era un frig pătrunzător. Soarele care în ajun luminase bătălia de la Austerlitz, în acea zi nu-şi
arătase de loc razele-i dorite. Toată ziua ninsese într-una, aşa că pe seară un covor gros de zăpadă se
aşternuse peste întreaga câmpie, iar la orizont nu se zăreau decât siluetele triste ale pomilor zbuciumaţi
de vânt. Ofiţerul care părea zorit, se îndreptă spre o parte a câmpiei pe care se reflecta focul şi fumul
unui bivuac.
De odată se opreşte; i se pare că aude gemete. Priveşte în depărtare, cercetează în juru-i şi
privirea-i se opreşte către o formă neagră din marginea drumului. Iute descăleca de pe cal, iar mantaua
dându-se într-o parte, lasă să se vadă uniforma de ofiţer francez. Ţinând calul de frâu, se apropie de
acea formă neagră şi recunoaşte o femeie. Nenorocita e prăpădită, îngheţată, fără să poată face o
mişcare.
La apropierea lui, ea-i zise cu o voce slabă, în nemţeşte.
— Ajutor !
Ofiţerul se apleacă şi o întreabă în aceiaşi limbă.
— Frigul sau oboseala te-a făcut să te opreşti aci?
— Vai! Domnule, nu mai pot, sunt îngheţată. Şi-mi închipui că nu voi ajunge nici odată.
— Dar unde te duci?
— La copii mei care mă aşteaptă ..… nu cred însă să-i mai pot vedea ….. voi muri aci.
— Nu, nu vei muri, sărmană femeie căci te voi duce eu.
— D-voastră, domnule?
— Unde sunt copii D-tale?
— La două leghe de aci, la Schoenheim ….
— Nu e în drumul meu, ce e drept, .totuşi un înconjur nu va doborî calul. El nu e nici odată
obosit. Şi apoi … acum când bătaia e câştigată, ştafeta ce duc poate să sosească puţin mai
târziu.
Ofiţerul ia în braţe sărmana femeie, îngheţată sloi şi o aşează pe gâtul vânjosului cal, se urcă
în scări şi porneşte la drum. În mai puţin de o oră, ajunge în dreptul unei case din marginea satului,
unde deşi era târziu, lumini slabe încă se zăreau.;
― Am ajuns, striga femeia acum reînsufleţită.... Ludwig, Paula!
La acest strigăt, un tânăr. şi o tânără fată ies din casă.
— Mamă !
— Copii meii !
Cavalerul coboară femeia jos şi în mare galop se depărtează. În curând, nu e decât un punct
negru la orizont. Mama intră cu copii în casă şi le povesteşte cum a fost salvată de acest necunoscut.
— Nu-i ştim numele, zise Paula; dar nu e nevoie, să-1 ştim ca să ne putem ruga pentru dânsul !
La 31 Decemvrie era ordonată o mare revistă în părţile Austerlitzului, în fata împăratului.
Mulţimea inundase câmpul. Ludwig, Paula şi mama lor erau şi dânşii. Napoleon înconjurat de un
strălucit stat-major, trecea pe dinaintea grupelor. De odată, femeia din Schoenheim tresare.
— Este el! zise dânsa, arătând un căpitan de cuirasieri.

101 Articolul a fost republicat în „REVISTA POŞTELOR, TELEGRAFELOR ŞI TELEFOANELOR‖, Anul II, 1927, p.
687
100
— Salvatorul tău?
— Da ….. chiar el.
Ludwig părăseşte muma şi pe sora sa, ca să se informeze şi să afle numele generosului
binefăcător. Seara, acesta cu câţiva camarazi îşi fuma ţigara de campanie într-o cameră goală şi tristă
de sat austriac, la 2-3 kilometri de Austerlitz.
— Ţară de câini, zise el. Nu e rost să facem revelionul.
— În adevăr, zise un altul, când te gândeşti la revelionul de anul trecut atât de vesel la Paris.
— Şi mai ales atât de bogat!
— Am avut fazani.
— Şi stridii.
— Şi şampanie.
— Pe când astăzi n-avem decât nişte bere proastă şi două cutii cu conserve.
— Să postim, camarazilor, să răbdăm !
Dar cineva bate în uşă. Un tânăr intră, având în mână un coş mare încărcat.
— D. Căpitan de Villemoraine ? întrebă el cu respect, ridicând pălăria.
— Chiar eu, prietene.
— Domnule, D-voastră aţi salvat pe mama mea, acum trei săptămâni
— Pe mama D-tale?
Da, fără ajutorul D-voastră puţin i-a lipsit să moară de frig pe câmpia din apropiere în noaptea
de 3 Decembrie. N-am mijloace să vă probez recunoştinţa noastră: cum însă de ale mâncări nu se
găsesc în aceste părţi decimate de război iar D-voastră ofiţeri francezi obişnuind a face revelion, vă rog
să primiţi cu mulţumirile mele călduroase acest prea modest cadou, şi puse coşul pe masă.
Puţin surprins, Vilmoraine voi la rându-i să mulţumească lui Ludovic, dar el şi dispăruse cum
dispăruse şi căpitanul în noaptea de 3 Decembrie.
— La masă, zise dânsul, pentru revelionul de 1805.
— Dar întâi ne vei explica …..
Nu acum, la desert şi povestirea va fi intitulată: ,,o binefacere, nu e nici odată pierdută―.
(traducere din franţuzeşte de J. Sava)
MIROSUL GURII ŞI BOLILE DE STOMAC 102

Nu ştiu dacă aţi observat—mie mi-a atras atenţia un doctor—particularitatea comică şi
inconştientă a persoanelor ce le miros gura : Vorbesc foarte d-aproape, cu gura sub nasul persoanelor
cărora s-adresează, neţinând socoteala de neplăcerile ce le aduce infirmitatea lor. Pentru doctori, nu e
nimic ; sunt deprinşi, lucrând fie în laboratoare, fie îngrijind de bolnavi; dar nici prin gând să ne treacă
că un logodnic, un străin, chiar un prieten, s-ar acomoda cu aşa miros. E preferabil ca o femeie să fie
urâtă, de cât să îi miroasă gura, căci cu urâciunea cuiva te deprinzi, mai ales de e o persoană cultă,
inteligentă, bună, pe când mirosul urât e totdeauna respingător.
Provenienţele acestui defect, sunt: dinţii stricaţi, sau stomacul bolnav, abstracţie făcând de
tutun, ceapă, usturoi, etc.
102 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ Şl POŞTALĂ‖, Anul III, 1909-10, p. 86-88

101
Cunosc o doamnă destul de bătrână, care cu toate că avea o dantură slabă, a ştiut să şi-o
conserve foarte bine. Ea îmi zise într-o zi pe când îi o admiram.
„Am dus şi duc o viată destul de simplă, destul de modestă, singurul lux ce mi am permis şi l-
am crezut indispensabil, a fost îngrijirea danturii : fac inspecţie dinţilor foarte des şi imediat ce văd cel
mai mic lucru, alerg la dentist, şi nu mă dau în lături d-a cheltui cât trebuie, pentru a mi-i păstra―.
Câte din femei îşi dau seamă, de aceste îngrijiri continui ale dinţilor?
Dar să trec la afecţiunea ce provoacă mai des acest miros al gurii, adică la bolile de stomac,
despre care un doctor vorbindu-mi mai detailat, caut a le face cunoscut, sperând că multora le va
prinde bine.
Ce e stomacul? Este capul intestinului, o umflătură a acestuia în formă de cimpoi. Acest organ
are o direcţie orizontală şi e mărginit într-o parte cu ficatul şi în alta cu splina.
El funcţionează atât în timpul mâncării cât şi după mâncare, secretând un lichid care
transformă alimentele, şi face asimilabile o parte din ele. Lipsa acestui lichid produce anorexie sau
lipsa de poftă de mâncare ; în prea mare cantitate produce dispepsie, acidă sau gastralgie.
Ori, ce se petrece la femeia ce-şi martirizează acest sărman organ cu mult cântatul şi
blestematul corset?
Care doctor nu s-a ridicat contra lui şi mai ales D-l Dr. Gerota, ţinând conferinţe, broşuri,
doară ne-o converti, să nu mai purtăm această podoabă atât de costisitoare.
Tot ce se află în abdomen e comprimat şi caută să-şi facă cât mai puţin loc posibil.
Ficatul, splina se micşorează şi stomacul ia o formă cilindrică şi verticală ca un tub dirijat de
sus în jos ! Circulaţia sângelui nu se face bine, şi glandele nu mai pot secreta lichidul stomacal;
consecinţele nu întârzie : lipsă de poftă de mâncare, digestie dificilă, fermentaţia alimentelor în stomac,
acrimi, râgâieli etc.
Afară de corset, mai sunt şi alte cauze care produc bolile de stomac, şi în primul rând, reaua
calitate a sângelui, ce se întâlneşte în anemie, cloroză, reumatism, gută.
Apoi de stomac mai suferă şi cei ce nu mestecă bine alimentele, mâncând prea repede,
înghiţind mai mult nemestecat, sub cuvânt că n-au vreme, fără să se gândească că atunci când stomacul
va fi bolnav, va pierde şi mai mult timp cu îngrijirea lui. Stomacul n-are dinţi, deci alimentele trebuiesc
bine mestecate în gură înainte d-a le înghiţi.
„A mesteca bine şi a merge bine, iată secretul unei vieţi lungi― a zis un înţelept scriitor.
Imperatorul Tiberiu, care pare a fi avut un stomac excelent, datora acesta deprinderii ce luase d-a
mesteca mult, foarte mult, toate alimentele. Pentru aceasta socrul său August îl supranumise : „Vir
lentis maxillis―.
Există şi o altă cauză a bolilor de stomac, şi acesta se întâlneşte mai ales la persoanele bogate :
o bucătărie prea complicată, prea artificială, mese copioase, vinuri de toate provenienţele, viaţa
sedentară, sau din contră prea agitată, mondenă, munca cu creierul începută prea repede după masă;
apoi mai e ereditatea, temperamentul artritic, gu-tos etc.
Aţi auzit adesea vorbindu-se de cutare ori cutare bogătaş, care neputând mânca orice,
întrebuinţează ape minerale, medicamente, pilule etc. şi sunt desperaţi. Carnegie, miliardarul american,
care ţine trustul oţelului, se zice că nu poate să mănânce de cât lapte ! Orice alt nutriment îi e cu
desăvârşire interzis, neputând digera. Ce n-ar da el să aibă un bun stomac !
Câte fatalităţi ironice nu se văd în această lume ! Persoane care ar avea cu ce să trăiască bine,
le lipsesc sănătatea şi poftă, şi cei ce au sănătate şi poftă de mâncare n-au cu ce şi-o potoli!
Dar să revenim la subiectul nostru.
102
Dacă n-aveţi poftă de mâncare şi vă forţaţi să mâncaţi, dacă digeraţi rău, atunci sunteţi atinşi
de atonia stomacului. Dacă aceste simptome se complică cu acrituri şi arsuri, aveţi dispepsie; şi în fine,
dacă resimţiţi crampe, dureri în stomac, sunteţi atinşi de gastralgie.
Bolnavii recurg la ape minerale, la prafuri, ori pastile, zise miraculoase, când un simplu regim
ar ameliora mai uşor şi mai repede boala lor.
Doctorul îmi istorisea cum într-o zi, fiind chemat la un bolnav de stomac, i-a prescris un
anumit regim şi o infuzie de trifoi de apă. Bolnavul se însănătoşi curând, dar atribui ameliorarea nu
regimului, ci trifoiului, zise doctorul râzând 1
Pentru a împiedica progresarea unei boli de stomac, pacientul trebuie să urmeze următorul
tratament:
Să nu mănânce trei săptămâni de cât lapte 2 până la 4 litri pe zi. Dacă nu-i place laptele
simplu, poate să adauge apă de var medicinală, una sau două linguri, într-o ceaşcă de lapte.
În Ungaria, Elveţia, în Tirol sunt o mulţime de staţiuni pentru asemenea afecţiuni în care se
face cură de zer.
Cura consistă în a lua dimineaţa 250 gr. zer în două rânduri, la interval de 10 minute.
E un tratament foarte eficace. Fără a ne duce însă în staţiunile a căror bunul efect e datorit în
mare parte şi condiţiunilor climaterice, s-ar putea face această cură la noi acasă, dimineaţa sau cu două
ore înainte de masă.
Carne să nu se dea de loc celor ce n-au poftă de mâncare sau care digeră greu.
Făinoasele sunt interzise în dispepsie, în schimb, se permit legumele verzi.
Persoanele constipate se vor simţi bine, mâncând fructe fierte (compoturi).
Prăjituri nu, prea puţină pâine şi mai cu seamă rece. Singura băutură permisă e apa filtrată. Cu
toate aceste, cei ce digeră greu, pot lua puţin vin alb îndoit cu apă minerală alcalină.
Acestora li se permite chiar ceai şi cafea dacă dispepsia nu e acompaniată de dilataţie de
stomac.
Contra durerilor sau crampelor, să se ia apă cloroformată saturată, îndoită cu apă distilată, o
linguriţă la fiecare sfert de oră, până când se ameliorează.
Contra constipaţiei, mâncare uşoară compusă mai ales din legume verzi.
Masajul regiunii abdominale începând cu centrul şi descriind cercuri din ce în ce mai mari
până la periferie.
Contra acrelilor, pastile de bicarbonat de sodă de 0,50 gr. la fiecare sfert de oră.
În fine contra lipsei de poftă de mâncare, în fiecare dimineaţă un pahar cu lapte şi înainte de
fiecare masă, 8 picături de un amestec de părţi egale de lichior Fowler şi de tinctură de Baume. În
aşteptarea vindecării stomacului celor ce le miroase gura, să facă totul spre a avea respiraţia plăcută şi
curată.
Va recurge la mijloace artificiale ca bomboane parfumate, pastile, etc.
103

 Nu-i destul să ne lăudăm cu trecutul, ci trebuie să mergem, cu îndrăzneală către viitor; căci
progresul este legea societăţilor moderne. (Al. Şonţu).
 Unde auzi cântând, poţi să rămâi în tihnă; numai oamenii răi n-au cântece. (D. Onciul).
 A te pronunţa că ştii multe, când nu ştii; a te arăta prea mare, când nu eşti, înseamnă a te
înşela pe tine însuţi.
 Cine te-a înşelat odată, poate a greşit; nu te mai încrede însă în cel ce te-a înşelat de două ori.
 Un copil şi un bătrân în zdrenţe sunt de compătimit la fel: Unul n-are bătrâni, celălalt n-are
copii.
 De un hoţ care te atacă, te poţi feri. De omul cu gânduri rele, cu vorbe false, anevoie. Aproape
nu poţi luptă.
 Nu e defect mai urâcios ca viclenia şi linguşirea.
CELE 7 SFATURI IGIENICE CA SĂ NU ÎMBĂTRÂNIM CURÂND 104

 Să se evite surmenarea.
 Să se facă gargară cu apă sărată în toate dimineţile, să se cureţe dinţii şi să se spele gura,
seara.
 Să dormim 7-8 ore pe zi.
 Să se suprime băuturile alcoolice (rachiu, coniac, lichioruri, aperitive etc.) luând cel mult un
pahar de vin sau bere şi numai la masă. Cât de puţină carne.
 Nu fumaţi sau cel mult o ţigară după fiecare masă.
 Ţineţi ferestrele deschise zi şi noapte în toate camerele unde temperatura nu trebuie să
depăşească 12 la 14 grade iarna şi nu puneţi nici odată ţesături de lână direct pe piele.
 Faceţi mişcare cel puţin o oră pe zi.
 Păzind aceste poveţe veţi fi la adăpost de maladii primejdioase, veţi întârzia mersul bolilor
ereditare şi nici odată nu veţi răci.
(culegere de J. Sava)
DIAMANTUL 105
Un părinte care avea trei fii, simţindu-şi sfârşitul şi pentru a evită discordia între ei, în privinţa
moştenirii, căută să aranjeze fiind încă în viată. Nu avea de cât un singur diamant, o bijuterie de familie
ce nu se putea împărţi.
Adună pe câte şi trei copii şi le zise : „Plecaţi în călătorie pentru un an. La întoarcere, voi da
diamantul aceluia ce-mi va spune că a făcut fapta cea mai frumoasă―.
103 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ Şl POŞTALĂ‖, Anul III, 1909-10, p. 88

104
La epoca hotărâtă toţi trei erau lângă tatăl lor. Cel mare spuse : „Un strein bogat, îmi
încredinţa un sac cu aur fără ca în schimb să ceară de la mine vre-o garanţie.
Îmi era deci uşor să păstrez pentru mine această comoară: eu însă o dădui văduvei sale―.
— Copilul meu, zise tatăl, desigur ai făcut o frumoasă faptă; dar pentru tine era o datorie
să dai aceşti bani. „Cel ce opreşte bunurile altuia nu e om onest―.
Mijlociul zise : „treceam pe lângă un lac profund; un copil era să se înece de nu săream să îl
scap eu―.
— Curajul tău merită laude copilul meu, dar n-ai făcut de cât să asculţi povaţa lui
Cristos dată apostolilor :. „Trebuie să vă ajutaţi unii pe alţii―.
În fine, cel d-al treilea luă cuvântul: „Într-o seară duşmanul meu de moarte, adormise în
marginea unei prăpăstii. O mişcare de făcea, ar fi căzut. Eu l-am scăpat.―
Îmbrăţişează-mă copilul meu : ţie ti se cuvine inelul. „A face bine celui ce-ţi face rău, a se
face binefăcătorul duşmanului, este virtutea cea mai desăvârşită―.
(Istorioară, traducere de J. Sava)
REŢETE PRACTICE 106
CURĂŢIREA COVOARELOR
Foile de ceai întrebuinţate, în loc să s-arunce, s-ar putea utiliza la curăţirea covoarelor, aşa
umede cum sunt din ceainic. Se presară pe covor, cu câteva minute înainte de a mătura, frecând uşor,
apoi le măturăm.
Înviorează culorile, şi ia praful cu ele, la măturat.
CURĂŢIREA STICLELOR
Sticlele se spală foarte bine cu bucăţele de sugativă şi coji de ouă.
PASTĂ DE LIPIT PORŢELANUL

Se ia o bucată de sticlă albă şi se pune să fiarbă puţin, apoi când e bine înfierbântată, se aruncă
în apă rece spre a o face friabilă. Se pisează, apoi se cerne prin sită deasă şi se amestecă cu albuş de ou,
această compoziţie lipeşte perfect porţelanul.
DIN VIAŢA POETULUI HENRI HEINE 107

Statuia lui Heine 108 continuă d-a rătăci din loc în loc, în ingrata Germanie, care îi refuză
ospitalitatea. Nu ştiu dacă cunoaşteţi odiseea sa melancolică. Ea era aşezată printre flori în insula Corfu

108 Christian Johann Heinrich Heine (numele la naştere Harry Heine), (n. 13 decembrie 1797, Düsseldorf – d. 17
februarie 1856, Paris) a fost un poet şi prozator german. A fost unul dintre cei mai semnificativi poeţi germani şi
reprezentant de seamă al liricii romantice universale. Lirica sa reflexivă este marcată de o originală subiectivitate, fiind
105
în parcul Achilleion, unde împărăteasa Elisabeta, din admiraţie şi milă pentru acest mare poet, decise
să fie aşezată. Wilhelm II devenind proprietarul acestui domeniu, puse să fie dată afară.
El urăşte pe Heine, pentru că în cântecele sale, batjocoreşte pe strămoşii Hohenzollernilor.
Statuia fuse pusă la loterie şi câştigătorul Campe 109 , o oferi oraşului Hamburg. Mai marii oraşului, la
început, consimţiră să o aşeze pe o piaţă publică; dar mai în urmă, reveniră de teamă să nu-şi atragă
antipatia împăratului.
Loviturile sorţii, ce le-a încercat în viaţă, continuă să îl persecute şi după moarte. Statuia lui e
fără adăpost ! Sărmanul Heine ! A fost amicul Franţei şi multă vreme se adăpostise acolo, şi cine ştie
dacă un francez nu se va îndura să îi ia statuia !
*
Philibert Audebrand110, prietenul lui intim, dă la iveală câte-ceva din viata nenorocită a
marelui poet.
Heine ducându-se să-şi cumpere mănuşi într-un magazin, din pasagiul Choiseul, făcu
cunoştinţă cu o vânzătoare, de care înamorându-se, îi propuse să trăiască împreună. Matilda era simplă,
fără cea mai elementară cultură.
— Un poet german cât câştigă pe lună ? întrebă ea pe patroana magazinului ?
— El câştigă ceva mai puţin ca un poet francez.
Heine îi era credincios. O reală afecţiune îi leagă unul pe altul şi când tandreţea lor slăbi, fu
înlocuită prin deprindere. Lui îi lipsea răbdarea, şi ei blândeţea, aşa că ea îi făcea des scene, dar şi el o
bătea, tot aşa de des !
Certuri necontenite otrăveau căsnicia lor—se vede că tocmai pentru aceasta, era
indestructibilă. Veşnic simţeau trebuinţa d-a se certa. Cele mai mici pretexte erau totdeauna la
îndemână, pentru ca cearta să izbucnească.
Matilda se ataşase nebuneşte de un papagal a cărui limbuţie, Heine nu o putea mistui.
Într-o zi otrăvi pe blestemata pasăre. Matilda fu rănită de moarte în sufletul ei: plânse, suspină
şi se lasă durerii, gemând şi zicând :
— Iată-mă singură pe lume !
— Cum, zise Heine, eu nu sunt deci nimic?....
— Nimic !, nimic ! nimic !....
Heine o snopi în bătăi, dar îi cumpără un alt papagal….
El o bătea de obicei lunea şi susţinea că această pedeapsă, îi era absolut indispensabilă.
Ea o suporta, vărsând torente de lacrimi. Ar fi putut să se apere, dar nici odată nu o făcea ; se
simţea însă satisfăcută, să-i pună piedică ca să cadă ! şi amândoi alunecau pe scânduri, apoi se ridicau
prăpădiţi de oboseală dar.... liniştiţi. De câte ori prietenii lui, Alexandru Weill 111 şi Audebrand, nu i-a
subordonată deopotrivă fanteziei şi reveriei romantice, dar şi înclinaţiei către ironie, autoparodie şi umor. A exercitat o
puternică influenţă asupra literaturii germane.
Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Heinrich_Heine
109 Julius Campe Johann Wilhelm (n. 18 februarie 1792 în Deensen, d. 14 noiembrie 1867 la Hamburg) a fost un editor
german care a publicat operele lui Heinrich Heine. El provine dintr-o dinastie de editori şi a preluat 1823 editura
„Hoffmann und Campe‖ din Hamburg. Sursa_ http://de.wikipedia.org/wiki/Julius_Campe
110 Philibert Montmartre (n. 31 decembrie 1815 la Saint-Amand Montrons (Cher), Franţa – d. 10 septembrie 1906 la
Paris) a fost un scriitor francez, jurnalist, autor de cronici, versuri satirice şi romane istorice. În „Memoriile unui
trecător‖ (Montmartre Lévy, 1893), el i-a dedicat consacrat lui Bernard François Balassa, tatăl lui Honoré de Balzac pe
care îl consideră ca o personalitate prodigioasă, un portret savuros. El a publicat sub pseudonimele Alpha şi Eugène
Duverney. Sursa: http://fr.wikipedia.org/wiki/Philibert_Audebrand
111 Abraham Weill, numit Alexandre Weill (n 10 mai 1811 la Schirrhoffen , d. 18 aprilie 1899 la Paris) a fost un jurnalist
şi scriitor francez al secolului al XIX-lea. Sursa: http://fr.wikipedia.org/wiki/Alexandre_Weill (écrivain)
106
surprins în această stranie poziţie ! Râdeau cu toţi, ş-apoi se aşezau la masă, beau o sticlă de şampanie,
iar Weill pentru încheierea păcii, le cânta o bucată din Wilhelm Tell: „O Mathilde, idole de mon âme―!
Dar de câte ori nu reîncepea scandalul în timpul mesei. Matilda fiind mărginită ca cultură, îi
sărea ţandăra din orice. Închipuindu-şi că vre-unul de la masă o lua în râs, îi arunca în cap, furculiţă,
cuţit, ba chiar şi conţinutul vre-unei farfurii . Weill primi odată pe plastronul cămăşii o mâncare cu sos
de maioneză !
— Fii liniştit, murmură Heine, luni va fi bătută.
— Dar luni e azi, exclamă Weill.
Matilda se angaja pe onoare să îi înlocuiască plastronul murdărit! Şi incidentul trecu fără
urmări.
Heine se compara cu Socrate. Se decise a se căsători cu Xantippa, deşi nu era obligat, şi nici
ea n-avea asemenea pretenţii. Imediat după terminarea ceremoniei, se duse la cafeneaua Porte
Montmartre să se întâlnească cu prietenii, spre a se consola în braţele lor, de prostia făcută. :
— Mi-am făcut testamentul, le spuse el. Las tot ce am Matildei cu condiţia ca să se remărite.
Voi ca să fie un om pe pământ care să mă regrete în fiecare zi şi să zică : „De ce a murit sărmanul
Heine? Dacă el n-ar fi murit, eu nu aş fi luat-o pe văduva lui‖.
Astfel se scurse viata poetului întunecată de dureri intime.
*
Mai totdeauna era trist de grijile pecuniare. Avea multe nemulţumiri în drepturile sale de autor
şi de pensia ce îi plătea în secret Louis-Philippe 112. Evita pe cei ce credea că îi vor cere împrumut şi de
multe ori le spunea : „Cereţi-mi, ori care alt serviciu, dar bani să nu îmi cereţi nici odată; mai întâi că
n-am, şi apoi nu ţin să vă pierd prietenia‖.
El spera ca unchiul său, bancherul Solomon, îi va lăsa un milion, cu toate că nababul nu prea
îl avea în nume de bine, şi de multe ori avea cuvinte crude pentru Heine, pe care i le repeta surâzând,
cuvinte de financiar, de proprietar şi de burghez.
— Ei doamne ! scumpul meu nepot, îi zicea bancherul tu nu faci nici odată nimic la Paris?
— Să am iertare unchiule dragă, fac cărţi.
— Bine zic eu ce zic, că nu faci nimic.
Heine surâdea, raportându-ne aceste reproşuri feroce.
El tot spera însă în dragostea unchiului, dar când acesta muri, nu primi în locul milionului
sperat, de cât modestul capital de 16 mii franci. Ca culme de nenoroc, plasă aceşti bani într-o
antrepriză la Praga, şi îi pierdu.
Sănătatea lui nu mai putu rezista acestor decepţii succesive, contractă germenul bolii căreia îi
sucombă după zece ani de suferinţă şi agonie….
*
Încă o amintire despre Heine relativă la faimosul dejun la care a luat parte în 1848, Heine,
Eugène Sue 113 şi Balzac 114 , Alexandre Weill făcea cinste în acea zi. Vinul era ales şi din abundentă,
convivii începuseră a se înflăcăra.
112 Ludovic-Filip de Orléans (n. 6 octombrie 1773, Paris - d. 26 august 1850, Surrey, Anglia) a fost rege al francezilor în
perioada Monarhiei din Iulie între 1830 şi 1848. Face parte din dinastia Bourbon-Orléans. Sursa¨
http://ro.wikipedia.org/wiki/Ludovic-Filip_al_Frantei.
113 Marie-Joseph Sue zis Eugène Sue (n. 26 ianuarie 18041 la Paris şi d. în exil pe 03 august 1857 la Annecy-le-Vieux -
Ducatul Savoia) a fost un scriitor francez. El este cunoscut mai ales prin cele două romane-foileton cu caracter social
„Misterele Parisului‖ (1842-1843) şi „Evreul rătăcitor‖ (1844-1845). Sursa: http://fr.wikipedia.org/wiki/Eugène_Sue.
107
Ei ajunseră, ca şi cum ar fi fost în zilele noastre, la chestiunea socială. Eugène Sue poza în
campionul ideilor democratice, Balzac îl combătea cu vehemenţă, iar Heine sta în rezervă.
Fără a înceta de a fi cuviincioşi, discuţia se animase. Replicile se încrucişau ca săbiile, ca o
ploaie de fulgere.
Eugène Sue citase pe Proudhon şi Fourier, el invoca autoritatea lor; la adăpostul doctrinei lui,
Balzac îl întrerupse.
— Socialismul ce se crede nou, este un vechi paricid. El a omorât în totdeauna Republica,
mama socialismului şi libertatea, sora socialismului. Pentru a nu fi comunist, dragul meu Sue, te agăţi
de fourierism. Dar poporul e simplist. El împinge lucrurile la cele mai extreme consecinţe. Voi
deschideţi o uşă pe care nu o mai puteţi închide, apoi veţi aluneca până în capătul pantei, pe care aţi
pus piciorul.
Eugène Sue. Nu e o ruşine ca unul să aibă prisosuri când toţi n-au strictul necesar?
Balzac. Cu alte cuvinte: Nimeni nu trebuie să aibă spirit, când atâţia n-au simţurile comune?
Eugène Sue. În fine care e opinia lui Heine, în toate aceste?
Heine ieşind din mutismul său, ridică paharul, contemplă spumosul vin, în care se reflecta
lumina candelabrelor şi lasă să cadă aceste fraze :
—Timpul e ţesut din o perpetuă succesiune de zile şi nopţi. Noaptea fără ziuă, ziua fără
noapte, ar fi sterilă. Natura nu oferă de cât diversităţi şi contraste: bărbatul şi femeia ….. contrast…..
Pentru a face o bună afacere, trebuie un şiret şi un prost…. sau un bun şi un rău…..
Două disonanţe produc o armonie….Contrastul vă zic, totdeauna contrastul !....,
El continuă d-a observa, la lumina lumânărilor vinul auriu, în care se înălţau uşor bulele
uşoare, părând a căuta viitorul ca un adevărat prevestitor.
El conchise :
— Eu nu voi nici Republică singură, nici monarhie singură. Le voi pe amândouă, dar nu una
fără alta !
Eu cred că nu e durabilitate, ca regim, de cât o monarhie guvernată de republicani sau o
republică, guvernată de monarhişti.
Balzac izbucnind în râs zgomotos : „Drace ! Soluţia e originală. Propui ca toţi să ne luăm
puterea în primire. Avem numărul !―
Dacă guvernul ar fi fost constituit în acea seară, într-un salon al cafenelei Engleze, Balzac ar fi
fost ales preşedinte, Eugène Sue ministru de Interne, Henri Heine ar fi pus în versuri Constituţia,
Alexandru Weill le-ar fi declamat, şi Philibert Montmartre i-ar fi lăudat, presupun în gazete……
(Din franţuzeşte de Jeanna Sava)
114 Honoré de Balzac (n. 20 mai 1799, Tours, Franţa – d. 18 august 1850, Paris) a fost un romancier, critic literar, eseist,
jurnalist şi scriitor francez. El este considerat unul dintre cei mai mari scriitori francezi în domeniul romanului realist,
romanului psihologic şi a romanului fantastic. Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Honoré_de_Balzac
108
115
DIN ALE MEDICINII
CEAIUL
,.Lancet 116 „ studiind din punct de vedere igienic obiceiul englezesc d-a lua ceai dimineaţa, îl
condamnă ca fiind contra igienei.
Iată argumentele pentru şi contra acestui obicei :
Pentru. Ceaiul dimineaţa e reconfortant pentru multe persoane, ale căror facultăţi intelectuale
şi fizice sunt într-o stare de lâncezire, mai mult sau mai puţin accentuată. El dă energie pentru a face
faţă corvezii de peste zi. Persoanele cu această deprindere, nu simt nici un rău, căci atunci ar renunţa.
Laptele amestecat cu ceai, neutralizează efectul taninului ce conţine, cu condiţie ca ceaiul să nu fie
prea tare.
Contra. Această deprindere poate provoca turburări stomacale. Inconvenientele, e posibil să
nu se arate imediat, dar se pot manifestă cu vremea. Ceaiul face rău mai ales când stomacul e gol.
Substanţele astringente într-un stomac gol, pot irita mucozităţile şi să determine un catar gastric.
Secreţiunile grămădite în gură din timpul nopţii, sunt duse în stomac şi provoacă o otrăvire progresivă
a organismului.
SĂ MÂNCĂM FRUCTE
Cu cât vom mânca fructe mai multe, cu atât ne vom simţi mai bine. Ele prin zahărul şi
fermenţii ce conţin, au o foarte bună influenţă asupra nutriţiei organice, mai ales fructele ce se
transformă în carbonaţi alcalini în sânge (fragi, cireşi, zmeură, prune, struguri, mere) micşorând
aciditatea urinară a artriticilor şi favorizând tirajul arderi fiziologice din aparatul nostru.
Cura de fructe e cel mai bun antidot contra abuzului de carne, căreia se datorează afecţiunile
gastro-intestinale, apendicita, artritism, arterio-sclerosă şi numeroasele maladii ori slăbiciuni provenite
din cauza acidului uric, în sânge. Fructele prin apa şi sărurile ce conţin, sub forma vitalizată, sunt cei
mai buni agenţi de eliminare al tuturor materiilor periculoase.
Multe dintre fructe sunt rezervoare de alcalinităţi binefăcătoare care influenţează contra
acidelor vătămătoare. În rezumat, fructele sunt modificatorii şi purificatorii sângelui, cu condiţia să fie
proaspete şi coapte.
Proprietatea anti-gutoasă şi anti-reumatismală atât de învederată a fragilor şi zmeurii, sunt
datorate salicilatului de metil (aproape 5 centigrame la kg.) ce conţin aceste fructe.
Caisele, piersicile, şi mai ales prunele, datorează d-asemenea valoarea lor anti-artritică
acidului chinonic ce conţin în proporţie de 2 %. Aceste fructe antiseptice şi diuretice se administrează
uşor în decocţie.
Merele d-asemenea convin gutoşilor, mai ales când suferă şi de ficat.
Mărul conţine fosfor în mare cantitate. A mânca regulat un măr înainte de culcare, e tot ce
poate fi mai sănătos. Funcţiunile ficatului şi ale rinichilor, sunt înlesnite, majoritatea acizilor din
stomac sunt absorbiţi, şi un somn calm şi adânc, e consecinţa acestei regularităţi. Mărul ca şi lămâia şi
portocala e un dezinfectant al gurii şi cel mai bun prezervativ contra bolilor de gât.
115 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖, Anul II, 1909-10. p. 122-124

116 The Lancet (în româneşte Lanţeta) este un hebdomadar medical britanic, una dintre cele mai vechi reviste de
specialitate din domeniul medicinii, fondată în 1823 de chirurgul englez Thomas Wakley cu scopul de informare despre
evenimentele medicale şi prezentarea de cazuri medicale importante. Ea a avut un rol important în organizarea
medicală şi spitalicească din Marea Britanie, dobândind un prestigiu mondial. „The Lancet― publică articole originale
din domeniul cercetării, de recenzie, editoriale, prezentări de cazuri medicale importante, de literatură medicală,
corespondenţă, etc. Astăzi ea deţine oficii editoriale la Londra, Beijing şi New York. (Sursa:
http://ro.wikipedia.org/wiki/The_Lancet)
109
Mai mult, calmează setea mai ales bolnavilor, alcoolicilor şi pasionaţilor de tutun.
Portocalele, lămâia şi pepenele sunt bune contra gravelei.
Smochinele, prunele, perele şi strugurii, convin persoanelor slabe spre a se îngraşă precum şi
persoanelor predispuse tuberculozei. Se mai recomandă acestor bolnavi precum şi neurastenicilor,
migdale, nuci şi alune, acestea fiind fructele cele mai bogate în principii fosforice.
Ananasul datorează proprietăţile sale digestive bromelinei, principiu asemănător cu pepsina
adică eminamente capabilă d-a transforma în peptonă, materiile azotate (carnea, ouăle, brânza). Puneţi
în contact suc de ananas cu un biftec, aceasta se va transforma în scurt timp, într-un fel de gelatină gata
pentru asimilaţie.
Bananele sunt bogate în principii digestive şi nutritive.
Bogate în pepsine vegetale şi în fermenţi zaharificatori răcoritori, emolienţi şi digestivi,
smochinele nu fac nici un rău diabeticilor. Cura de smochine, de mult populară în Egipt, ar fi de dorit
şi la noi.
UN RĂSPUNS SERIOS, UNEI ÎNTREBĂRI GLUMEŢE 117 1909-10, P. 123

Un anonim, — un coleg glumeţ, de sigur, — ne întreabă şi roagă să-i răspundem dacă
circulara ministerului de Instrucţiune care interzice elevilor să se însoare, priveşte şi pe elevii din
corp?(!)
Lăsând deoparte nota hazlie a întrebării, voi răspunde glumeţului meu coleg, că scopul
urmărit de Ministerul de Instrucţiune îl găsim şi în o propunere făcută pe timpuri, de decedatul
subdirector general. C. I. Manu—dacă nu mă-nşel în 1901 — când dânsul a alcătuit şi „regulamentul
de corespondenţă militară telegrafo-poştală―.
Această propunere făcută Direcţiunii —nu-mi reamintesc dacă a fost luată sau nu în
cercetare— privea însurătoarea elevilor ! iar motivul care-l îndemnase să o formuleze, era starea critică
materială a familiilor ce şi le creează elevii, când să însoară fără zestre.
E indiscutabil că în căsnicie, în primul rând, trebuie să existe apropierea sentimentelor între
cei ce se promit; nu mai puţin adevărat însă că, exigenţele nevoilor familiare nu pot fi satisfăcute, ori
câtă îngăduială ar fi între soţi şi s-ar resigna de la lux, dacă partea materială, lipseşte ; or elevii au ei
atât cât le trebuie, ca strict necesar să poată face faţă nevoilor crescânde ale traiului?
Decedatul C. I. Manu nu interzicea însurătoarea; dar, ca şi la militari, propunea ca elevii să nu
se poată însura decât luând o anumită zestre; s-a gândit şi la buna stare a familiilor acestor modeşti
funcţionari, cât şi la avantajele ce ar prezintă pentru serviciu mişcările în personal, când la ele nu s-ar
opune starea precară materială a elevilor.
Dacă elevii noştri n-ar fi „elevi―, şi li s-ar recunoaşte maturitatea barem la 35 ani ! nu i-ar
speria dispoziţiunile Ministerului de Instrucţiune !
117 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖, Anul III, 1909-1910. p. 123

110

 Forţează-te să ai curaj pentru întreprinderea lucrărilor ce-ţi par grele : primul pas e totdeauna
cel mai greu. Acest pas făcut, îţi va fi uşor să mergi înainte.
 Trândăvia e rugina curajului.
 Proverbul care zice: „Omul forte şi apa curgătoare îşi croiesc singuri calea‖ probează că
curajul şi perseverenţa îşi ajung scopul,
 Curajul nu constă în a închide ochii în faţa pericolului, ci a-l învinge cu ochii deschişi.
 Curajul nu e numai o virtute, ci paza tuturor virtuţilor.
PENTRU DESINFECTAREA CAMERELOR.

Pentru dezinfectarea camerelor şi distrugerea germenilor bolilor mai mult sau mai puţin
contagioase, se poate întrebuinţa fumigaţiunea următoare, ca cea mai bună:
perborat de sodiu 300 gr.
acid citric 100 gr.
Se toarnă într-un vas cu 250 gr. apă clocotită. Se produce în contact cu apa o efervescentă aşa
de puternică, în cât în câteva minute se degajează 30—40 volume de oxigen născând, gaz energic care
purifică aerul.
PENTRU CONSERVAREA FRUCTELOR.

Procedeul e simplu, puţin costisitor absolut inofensiv.
Se pun fructele 10 minute în apă rece amestecată cu 3% formol (aldehidă formică). După ce le
scoatem, fructele care se mănâncă întregi, ca fragii, se cufundă în apă curată 5 minute pentru a se curăţi
de ori-ce urmă de aldehidă formică şi se pun pe o sită să se usuce. Fructele ce se curăţă, nu le mai
spălăm.
CĂRBUNELE MAŞINII UMANE 120

Medicina modernă nu tinde nimic mai mult de cât să revoluţioneze bucătăria. Mâncăm prost,
nu ştim să mâncăm. Puţin importă că mâncărurile sunt gustoase, preparate cu artă, dacă proporţia
alimentelor e rău combinata pentru stomac.
Ştiinţa trimite astăzi pe Vatel la şcoală să înveţe chimia, căci bucătăria e pur şi simplu chimia
organică aplicată.
118 !REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖, Anul III, 1909-1910. p. 124

119 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖, Anul III, 1909-1910. p. 124
111
E mult de când se aplică acest principiu la creşterea animalelor. Se ştie ce porţie de fân şi de
ovăz este necesar mânzului şi armăsarului. Dar În schimb cei în drept, se ocupă prea puţin de
alimentaţia oamenilor.
Fără a pretinde să li se impună un regim neplăcut, nu s-ar putea oare cu toate acestea să se dea
poveţe folositoare lucrătorilor, ţăranilor ce se hrănesc foarte prost, fiindcă ei nu îşi dau seamă de
primele noţiuni ale ştiinţei alimentare?
Mulţi savanţi şi filantropi s-au gândit la aceasta, mai în fiecare ţară. În Franţa s-a constituit
chiar o societate de alimentaţie raţională pentru om. Numele lui Berthelot fondatorul chimiei organice,
al profesorului Armand Gauthier de la facultatea de medicină, al Dr. Richard senator, Villejan deputat,
Chautard consilier municipal, sunt garanţiile cele mai sigure al scopului ştiinţific al operei urmărite.
Ţăranul, lucrătorul, se nutreşte foarte prost, nu numai din cauza micului salariu ori sărăciei,
dar mai cu seamă din cauză că nu ştiu să-şi aleagă alimentele. Cu ce cheltuieşte ar putea să se
hrănească mult mai bine.
Voiţi exemple? Ţăranii, săracii, mănâncă varză multă şi cartofi cu o bucăţică de slănină. Or,
cine nu ştie că acesta e un regim detestabil? Varza nu hrăneşte absolut de loc, iar cartoful prea puţin, el
singur; trebuie combinat cu carne. Dar cum săracului nu prea îi dă mâna să cumpere carne zilnic, ar
trebui învăţat să înlocuiască varza cu unul din alimentele complete ca : linte, mazăre, fasole, ouă etc.
Să nu se creadă că e greu de ştiut alimentele complete şi incomplete. În principiu, sunt două
mari categorii de alimente: albuminoidele destinate a reînnoi substanţele celulelor noastre şi al căror tip
e carnea şi alimentele ternare: untul, untdelemnul, zahărul, grăsimea, cartofii, care sunt distruse în corp
prin oxidaţie, care arde, dacă voiţi, pentru a furniza organismului energie, căldură. Aceştia sunt
cărbunii maşinii ale căror albuminoide repară celulele uzate. Corpul nu e o maşină foarte complicată?
Acela ce se va nutri numai cu unul din aceste alimente va muri repede. Câinii hrăniţi numai cu
carne, în trei luni mor; nutriţi numai cu zahăr, ei sucombă după 30 zile. Trebuie deci combinate cele 2
elemente, dându-se întâietate substanţelor ternare.
În fiecare categorie se poate stabili un fel de scară nutritivă între alimente. Astfel, printre cele
ce servă la încălzirea maşinii umane, este zahărul care este în frunte şi care e cel mai nutritor într-un
volum dat. Vine apoi untul, untdelemnul, cartofii, mult mai la urmă, după orez. Varza e unui din
alimentele cele mai rele: îmbibată de apă umflă tubul digestiv aproape fără folos, căci conţine prea
puţine materii nutritive.
Şi rezultatul unei alimentări nechibzuite? E reaua sănătate, slăbiciune, anemia, stare, pe care
savanţii o numesc ,,sărăcie fiziologică― şi care e proprie dezvoltării maladiilor microbiene: se prepară
astfel candidaţi pentru tuberculoză, terenul fiind gata. Fără a mai socoti afecţiunile stomacale, de ficat,
rinichi etc. pentru că se prea încarcă un organ ori altul, iar pe celelalte neglijăm d-a le întreţine din
cauză că nu ştim să regulăm nutrimentul.
La Paris, societatea de alimentaţie raţională caută să vulgarizeze aceste principii şi să
răspândească cât mai mult posibil cunoaşterea valorii nutritive a diverselor alimente. Mezelurile sunt o
hrană foarte defectuoasă. Ele să se mănânce cât mai rar, din cauză că se mistuie greu şi sunt puţin
nutritive.
Cât folos ar aduce şi la noi răspândirea unor noţiuni cât de elementare de o alimentaţie mai
raţională. Că va fi greu, e ştiut, dat fiind numărul cel mare de analfabeţi. Dar cei în drept, cei ce au
posibilitatea, nu trebuie să se dea în lături, să nu se obosească, să nu se plictisească, dând sfaturi peste
sfaturi. De nu va prinde azi, de nu va prinde mâine, tot va veni o zi în care se va convinge şi cel mai
prost şi cel mai încăpăţânat, că omul nu trăieşte să mănânce ci trebuie să mănânce ca să trăiască şi
această mâncare să aibă o orânduială oarecare.
S-ar putea scrie prin cărţile de citire ale copiilor, treptat, treptat, azi ceva, mâine ceva, astfel că
cu încetul le-ar rămâne multe din cele citite.
112
Fetele ajunse mame de familie îşi vor aminti de ce au citit prin şcoli, vor mai deschide cartea
din când în când s-o consulte la nevoie şi mult mai bine le va prinde ştiind cum să-şi hrănească copii.
Câte indigestii ar putea fi astfel evitate?
MAXIME SI CUGETARI 121

 Daca am putea înţelege totul, am ierta totul.
 Nu judeca pe om după haină : Şarpele care are acoperişul cel mai strălucitor, e cel mai
periculos.
 Viţiul s-ascunde uneori sub aparenţa virtuţii.
 Nu zice vreau de cât după ce ţi-ai făcut socoteala ca poţi.
 Înţeleptul se serveşte de bogăţiile sale pentru a face bine celor cel iubesc. Avarul strânge
pentru inamici săi.
 Nu te plictisi d-a povăţui, ce n-ai reuşit azi, mâine e posibil.
 Ingratitudinea e poarta pe unde ies cei mai mulţi din cei pe care recunoştinţa îi pune în
încurcătură.
 Bătrânul pentru poveţe, tânărul pentru execuţie.
 Viitorul copiilor e opera mamei.
FILOSOFIA DURERII 122.

Cine nu ştie că alături de medicina corporală, există şi un fel de farmacie, a sufletului. Ea e,
din nenorocire, prea puţin cunoscută. Odinioară doctorul ştia să mângâie, să încânte, să încurajeze pe
bolnav, fâcându-1 să spere şi să creadă în vindecare—era doctor şi pentru suflet, nu numai pentru corp.
Câte maladii nu-şi au sorgintea în stările sufleteşti şi cine nu ştie că aceste maladii sunt cele mai greu
de tămăduit? „Medicina —zice J. Michelet 123— se practica creştineşte, cu bine cuvântarea bisericii.
Se începea prin a spovedi pe bolnav, şi prin acest mijloc, se ştia viaţa, deprinderile sale. Îl
împărtăşea apoi, spre a-i restabili armonia spiritului turburat…..
A înlătura pasiunile, a renunţa la deprinderile rele, a schimba felul său de a fi, iată abecedarul
tuturor tratamentelor. Căci corpul omului nu e numai o agregaţie de celule, e mai ales o ierarhie de
conştiinţă. Ereditate, constituţie, imitaţie, deprindere, iată marii stăpâni ai liberului nostru arbitru.

122 „REVISTA TELEGRAFICA, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖, Anul III, 1909-1910, p.157
123 Jules Michelet (n. 21 August 1798, Paris - d. 10 februarie 1874, Hyères) a fost un reputat istoric francez, reprezentant al
istoriografiei romantice. Doctor al Universităţii din Paris în 1819, profesor în 1827 la École Normale Supérieure,
Michelet este cel care, în anii 1840, atrăgea la Collège de France sute de studenţi fascinaţi de magia vorbelor sale, de
exaltările şi convingerile sale politice. Este cunoscut şi ca filoromân, atât prin scrierile sale, cât şi prin sprijinul moral pe
care l-a acordat „paşoptiştilor‖ români (unii dintre aceştia fiindu-i studenţi la Collège de France).
Sursa : http://ro.wikipedia.org/wiki/Jules_Michelet
113
George Sand 124, zice, că D-zeu a pus în noi facilitatea d-a suferi, pentru a ne învăţa, să nu
facem pe alţii să sufere.
Durerea, în adevăr, ne deschide inima, ne face blânzi, umani: ne învaţă mila şi bunătatea,
făcându-ne să apreciem adevărata afecţiune. Locke 125 cerea să deprindem pe copii cu suferinţa, spre a-
i căli, şi să le recomandăm curajul în durere, acesta fiind izvorul virtuţilor. Durerea ne înalţă, ne face să
apreciem plăcerea. Omul căruia totul îi merge după voinţă, se aseamănă cu soldatul ce n-a văzut
războiul: durerea e baia sufletului.
„A şti să suferi― e un secret vital tot aşa de folositor, ca şi a şti să iubeşti. Cu nimic nu reuşim
a mări voluptatea simţirii, altruismul, blândeţea şi a ne da seamă de mulţumirea reală d-a trăi, degajând
eul nostru de materialitate, ca prin durere. Huysmans o numeşte „adevăratul dezinfectant al sufletului--
. Voi adăoga că şi pentru voinţă, durerea e cel mai bun imbold; chiar în psihoterapie, amarul se
întrebuinţează ca fortificant.
Sous l’orage qui passe, il renaît tant de choses !
Le soleil, sans la pluie, ouvrirait-il les roses ?
Vechii stoicieni denumeau durerea „supremă binefacere a zeilor―. Ei remarcau că bolnavii au
darul prevederii mai dezvoltat ca cei sănătoşi şi că orice cărare spre moarte, este un început de lumină.
Aceste idei păgâne le au şi creştinii: citiţi „La bonne souffrance‖ de F. Coppée126. Maladiile afinează
percepţiile, restituie gândirii nevinovăţia primitivă şi sufletului pasiunea adevărului. Omul care a
suferit mult înţelege totul, dispreţuieşte totul, fără a cădea în egoism. „Sarea înţelepciunii e aceea a
lacrimilor noastre―, e— cum a zis, nu-mi aduc aminte cine—sosul acestei mâncări uricioase numită
viaţă.
Multora, civilizaţia le slăbeşte energia, le măreşte sensibilitatea. le excită pesimismul şi îi face
incapabili d-aşi da seamă de bunurile ce au.
Câţi din contimporanii noştri nu recunosc ca Bernardin de Saint-Pierre 127, că răul ce le face
un singur spin, e mai mare de cât plăcerea ce le face parfumul a o sută de trandafiri. Şi nu e vorba aci
de neurastenici pentru care toate obiectele ce-i înconjoară sunt învăluite în negru. Nevroza nu e adesea
decât conştiinţa turburată şi ca un reflect al debilităţii corporale care încătuşează voinţa şi nimiceşte
funcţiunea mentală. Un corp bolnăvicios, a zis Bacon 128, este pentru spirit, ca un temnicer. La orice
fiinţă umană corpul şi sufletul constituie o ecuaţie de rezolvat.
Ce trebuie să înveţe întâi un neurastenic ? A sări, cum zice Goethe 129, pe d-asupra umbrei
sale. Ce trebuie să dorească ? O boală fizică cu dureri zdravene, care să nu îi dea răgaz să gândească.
124 Amantine (sau „Amandine―) Lucile Aurore Dupin, mai târziu Baroană Dudevant (n. 1 iulie 1804 – d. 8 iunie 1876), cel
mai bine cunoscută sub pseudonimul său literar George Sand , a fost o scriitoare, jurnalistă şi feministă franceză.
125 John Locke (29 august 1632 - 28 octombrie 1704) a fost un filosof şi om politic englez din secolul al XVII-lea,
preocupat mai ales de societate şi epistemologie. Locke este figura emblematică a celor trei mari tradiţii de gândire
aflate în centrul spiritualităţii epocii moderne. În câmpul cunoaşterii, el este întemeietorul empirismului.
Sursa : http://ro.wikipedia.org/wiki/John_Locke
126 François Edouard Joachim Coppée (n. 26 ianuarie 1842 - d. 23 mai 1908) a fost un poet, prozator şi dramaturg
francez.
Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/François_Coppée.
127 Jacques-Henri Bernardin de Saint-Pierre (numit şi Bernardin de St. Pierre) (n. 19 ianuarie 1737, Le Havre - d. 21
ianuarie 1814, Éragny, Val-d'Oise) a fost scriitor şi botanist francez, precursor al romantismului, discipol al lui Jean-
Jacques Rousseau.
Sursa : http://ro.wikipedia.org/wiki/Jacques-Henri_Bernardin_de_Saint-Pierre.
128 Francis Bacon (n. 22 ianuarie 1561, Londra - d. 9 aprilie 1626, Londra) a fost un filosof englez. A trăit la curtea
engleză în timpul domniei Elisabetei I a Angliei şi apoi în timpul domniei lui Iacob I al Angliei.
129 Johann Wolfgang Goethe (n. 28 august 1749, Frankfurt am Main – d. 22 martie 1832, Weimar) înnobilat în anul 1782,
a fost un poet, ilustru gânditor şi om de ştiinţă german, una dintre cele mai de seamă personalităţi ale culturii universale.
Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Johann_Wolfgang_von_Goethe
114
Durerea îl va deprima poate momentan, dar va sfârşi prin a vindeca şi îmbărbăta spiritul pentru lupta
vitală, întărindu-i sistemul nervos .şi redându-i voinţă.
Acela care suferă în adevăr nu demoralizează nici odată pe cei din juru-le prin exigenţe
egoiste.
Cât despre cei cărora suferinţa le evocă frica de moarte n-au decât să-şi amintească că murim
în fiecare zi. Ultima noastră zi nu e decât sfârşitul morţii noastre.
« Chaque heure fait sa plaie et la dernière achève:
La douleur est un siècle, et la mort un instant ».

 Dacă am putea înţelege totul, am ierta totul.
 Nu judeca pe om după haină : şarpele care are acoperişul cel mai strălucitor, e cel mai
periculos.
 Viţiul s-ascunde uneori sub aparenţa virtuţii.
 Nu zice vreau, de cât după ce ţi-ai făcut socoteala că poţi.
 Înţeleptul se serveşte de bogăţiile sale pentru a face bine celor cel iubesc. Avarul strânge
pentru inamici săi.
 Nu te plictisi d-a povăţui, ce n-ai reuşit azi, mâine e posibil.
 Ingratitudinea e poarta pe unde ies cei mai mulţi din cei pe care recunoştinţa îi pune în
încurcătură.
 Bătrânul pentru poveţe, tânărul pentru execuţie.
 Viitorul copiilor e opera mamei.
PENTRU A FACE GEAMURILE MATE.

Există un mijloc pe cât de simplu, pe atât de puţin costisitor. Se ia 1/4 kilo de bere în care să
toarnă un pumn de sare de amoniu (clorhidrat de amoniac) ce se pune în elementele Leclanché. După
ce se dizolvă, se moaie în această soluţiune un burete şi se dă pe geamuri. Pe dată se vor zugrăvi
frumoase figuri care pe lângă că fac geamurile mate, dar încă le şi ornamentează. Cu cât soluţia va fi
mai concentrată, cu atât vom reuşi mai bine.
Când vom voi ca această nuanţă mată să dispară, vom spăla geamurile cu apă curată, pentru ca
ele să revină în starea dinainte.
Convine pentru geamurile de la ghişee, când voim să împiedicăm publicul de a privi în
interiorul biroului.
130 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖, Anul III, 1909-10, p.159

115
VIOLETELE 132
Riveray este un. mic colţ încântător din Nivernais 133, unde locuieşte o mică fetiţă grăsuţă şi
drăguţă, numită Pisicuţa. Nn vă asigur că acesta e numele său de botez, căci niciodată n-am auzit de Sf.
Pisoi sau de S-ta Pisicuţa, dar toată lumea zicându-i aşa, îi zic şi eu, tot astfel.
Deci, Pisicuţa, este o fetiţă care aleargă de dimineaţa până seara si a cărei limbă păsărească
nu-i o înţelege decât cei ce o cunosc d-aproape. Părul îi cade în mari bucle negre încadrându-i figura
serioasă, luminată de frumoşi-i ochi visători... de culoarea violetelor.
Pisicuţa vorbeşte foarte puţin şi nu râde aproape nici odată, nu îi plac nici jucăriile, nici copii
de vârsta ei; afară de scumpa ei măicuţă, îmbrăcată în negru, ea n-are decât o pasiune, dar adevărată...
violetele de câmp. În primăvară, când mugurii încep a se deschide şi când frunzele mici d-abia încep a
se ivi, ca şi cum le-ar părea rău că părăsesc micul lor culcuş capitonat, în primăvară zic, bunul D-zeu
împrăştie violetele în Riveray. cum nu cred în altă parte a lumii.
Cresc pretutindeni în apropiere, pe marginea potecilor, în lungul gardurilor, prin tufişurile
spinoase, până şi printre urzici... şi sunt ale tuturor, bogat sau sărac, bun sau rău, muncitor sau
vagabond. Pastorul face ghirlande pentru gâtul oiţei sale favorite, arendăşiţa le păstrează pentru tizane
134, ţigăncile ce trec cu picioarele goale prin praf, le pun în părul lor încâlcit, iar bătrânul ţăran ce se
reîntoarce obosit de la muncă în amurgul serei, îşi pune sapa jos, îngenunchează în iarba umedă şi
culege un bucheţel pentru fetişcana lui ce-l aşteaptă veselă în prag.
Pentru a face plăcere Pisicuţei, a cărei preferinţă de sigur o cunoaşte, bunul D-zeu se arată
foarte darnic la Riveray.
Iarba primăvăratecă dispare aproape sub petalele parfumate; nu mai e muşchi, nu mai e gazon,
nimic alt decât violete şi numai violete, din acele violete delicioase de câmp, cu parfumul discret şi se
împodobesc cu toate nuanţele, de la albul imaculat până la purpuriu, trecând prin gama aşa de bogata a
violetului.
S-ar zice că pajiştea, dinaintea casei, e o mare de violete pe care zefirul uşor şi nebunatic le
face să se mlădieze Ia mângâierea lui. O mare liniştită însă, fără tempeste, fără naufragiaţi, afară de
unii gândaci aurii ce au gustat prea mult roua din caliciul florilor.....
Când cerul e senin şi când soarele încălzeşte aerul rece şi uşor al primăverii, Pisicuţa cu
măicuţa ei, coboară scara cea mare a castelului spre a se duce în parc. Palidă, în crepul negru de
văduvă, tânăra femeie se aşează la rădăcina unui brad răşinos, cu privirea tristă şi sufletul îndurerat, în
mijlocul veseliei ce vibrează pretutindeni în jurul ei..., iar Pisicuţa cu obrazul roşu sub pălăria albă,
ridicând rochiţa-i scurtă cu ambele-i mâini, traversează pajiştea înflorită, mergând în vârful degetelor
ca un profesor de dans.
Din când în când, se opreşte spre a privi mai de aproape vre-o floricică, se întoarce spre a
zâmbi scumpei sale măicuţe, şi apoi sfârşeşte prin a se aşeză pe verdeaţă, în mijlocul scumpelor
violete.
Ore întregi, cu o veselie ce se manifestă prin râsuri cristaline şi în piruete de păsărică, se
apleacă asupra lor spre a le mirosi mai bine parfumul lor dulce, sau apasă încetişor buzele-i roşii pe
petalele lor uşoare şi numai seara, când soarele coboară spre munţi şi aerul se răcoreşte, mama şi
copilul se iau de mână spre a urcă scara cea mare să intre în casă.
Cu toate acestea, cu toată afecţiunea şi printr-un straniu capriciu, Pisicuţa nici odată nu culege
vre-o floricică, nici nu poate suferi pe altul să se atingă de ele.
132 „REVISTA TELEGRAFICĂ; TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ― Anul III, 1909-10, p. 184; articol republicat şi în
„REVISTA. POŞTELOR, TELEGRAFELOR ŞI TELEFOANELOR‖, ANUL I, 1926, p. 431
133 Nivernais este o provincie istorică din Franţa, care îşi ia numele după oraşul principal Nevers.
(Sursa: http://de.wikipedia.org/wiki/Nivernais).
134 Din franţuzeşte: tisanes = băutură obţinută dintr-o infuzie de plante medicinale sau cereale (Sursa: DEX 1975,
Bucureşti)
116
Plânge, iese chiar din obişnuita-i linişte pentru a se înfuria, când cineva ar cuteza să facă în
faţa-i un bucheţel.
Violetele din preajma ei îi aparţin, ea simte aceasta.... Să fie o avariţie precoce, un instinct
înnăscut de proprietate sau mai mult o sensibilitate excesivă, compătimind ascunsele dureri ale
sărmanelor violete despărţite de tulpinile lor, smulse de la mângâierile zefirului dulce şi sărutărilor
soarelui arzător, pentru a muri sugrumate aproape, într-un cornet de cristal ?.
Ce o fi în dosul acestei frunţi albe ? Ce idei o fi încolţind ?
Tocmai la aceasta se gândea măicuţa ei îmbrăcată în negru, hotărâtă să dezrădăcineze cât mai
curând acest prejudiciu copilăresc, oricare ar fi cauza, când într-o zi, ea singură de la ea, Pisicuţa
culese violete!
Intr-o zi sosind la pajişte, Pisicuţa zări pe un nepoftit culcat pe brânci, cu picioarele goale şi
pline de praf ridicate spre cer, simţindu-se se vede mai comod şi prezentând strălucitorului soare
primăvăratec, un fund de pantalon nou de tot, de o frumoasă culoare albastră închisă, opera unei mame
iubitoare, fără îndoială. Auzind venind cineva, el ridică capul, lăsând să se vadă sub un stuf de păr
blond, încurcat ca o pădurice, doi obraji cât se poate de murdari, de care micuţul nostru nu prea avea
aerul că se sinchiseşte.
Acesta era Ionel, cel mai mare din cei opt copii ai paznicului. El venea câte odată la castel
pentru vreun comision şi cunoştea bine pe „domnişoara―.
Din respect, îşi lăsă picioarele jos, şoptind un politicos „Buna ziua domnişoară― dar
neîncetând d-a smulge cu o mână crudă, flori, boboci, frunze şi a le arunca cu neglijenţă alături de el
într-un mic coşuleţ de papură. Lacrimi de mânie începură a curge şiroaie din ochii Pisicuţei; piciorul
său micuţ bătu pământul şi repede ca fulgerul înhăţă coşuleţul şi-1 aruncă departe... şi ca apa ce curge
dintr-un vas aplecat, violetele începură a curge din coşuleţul aruncat. Cu privirea posomorâtă, cu
buzele tremurătoare, cu nările umflate, Pisicuţa contemplă cu mândrie opera sa, când un zgomot de
suspine o făcu să se întoarcă şi să vadă pe Ionel cu faţa la pământ, plângând să-ţi sfâşie inima, încât
micuţa care îşi preparase privirea sa cea mai aspră, se simţi îndurerată, văzând că a pricinuit atâta
suferinţă.
Mânia sa dispăru ca prin farmec, se apropie încetişor de el şi începu a-l întreba cât putu mai
dulce.
Ionel nu era ranchiunos; cu amândoi pumnii îşi şterse lacrimile de pe ochi şi apoi în limbajul
său întrerupt de suspine înăbuşite, povesti Pisicuţei tot:
Melie şi Ana, cele două surori mai mici ale lui, jucându-se prea mult în ajun prin soare, iar pe
sub seară, răcorindu-se, au răcit. Mama o femeie cuminte, le-a culcat pe amândouă în patul ei cel mare
şi le-a acoperit bine cu o plapumă groasă spre a transpira. Totul se făcuse în pripă şi cum nu mai lipsea
decât ceai fierbinte pentru a le însănătoşi, Ionel fusese trimis după violete pentru ceai.
Pajiştea Înflorită a castelului fiind cea mai apropiată, a si început să culeagă, fără să se
gândească la „domnişoara― că s-ar putea să se supere. El s-a grăbit, ca să poată să se întoarcă mai
repede... dar acum coşuleţul său era gol, iar mama sa îl aşteaptă mereu. Ce va zice ea când îl va vedea
fără violete ?.... Răbdarea îi era scurtă şi mâna sa gata a-l lovi, vai !....
Această din urmă consideraţie păru aşa de sfâşietoare lui Ionel, că lacrimile începură din nou
a-i curge şiroaie, lăsând pe obrazu-i murdar, urme curate.
Pisicuţa îl privea drept, serioasă, cu un deget în gură, apoi privirea ii alunecă încet pe micele
sale amice. Pentru prima, dată trebui să ia ea singură o hotărâre şi să aleagă între „egoism― şi „uitarea
de sine― una din cele două cărări ce va prefera şi pe care o va urma probabil toată viaţa. O secundă
stătu nehotărâtă, vag turburată, fără să ştie de acest prim act al voinţei şi al inimii sale ; dar hotărârea,
fu repede luată.
117
Se aplecă la pământ, culegând florile cu mâinile tremurânde.... şi o stranie emoţie, în acelaşi
timp aspră şi dulce, îi străbătu inima aproape să-i facă rău... Prima atingere a suferinţei, amică ce
merge totdeauna alături de datorie.
Micul paneraş umplut din nou, Pisicuţa îl întinse lui Ionel, a cărui bucurie fu tot aşa de mare,
ca şi disperarea de mai-nainte.
Începu un joc sălbatic, sărind şi cântând, apoi de o dată amintindu-şi că mama sa îl aşteaptă,
se opri, luă repede florile şi fugi uşor ca o căprioară.
De sub bradul cel mare, măicuţei îmbrăcată în negru, nimic nu i-a scăpat din tot ce se
întâmplase şi această scenă aşa de scurtă şi aşa de simplă, a mişcat-o profund şi pe ea.
În ochii mari nevinovaţi ai Pisicuţei, ea a văzut trecând sufletul lui.... si acest suflet care se
redeştepta drept şi generos, ea îl recunoscuse. Câteva minute rămase visătoare, apoi o linişte se făcu în
sufletul ei şi o rugăciune arzătoare îi veni pe buze.... „Oh! îţi mulţumesc D-zeul meu, pentru că nu mi l-
ai luat cu totul, lăsându-mi ceia ce iubeam mai mult în el...!‖
Pisicuţa se apropiase, implorând mângâiere. Tânăra femeie o luă pe genunchi, o sărută lung
simţind cum zdrobita-i inimă bătea mai cu putere, că voinţa-i obosită de moarte, reluă repede forţe şi
că nu mai era singură în asprul drum al vieţii.
Simţi d-asemenea că n-avea drept să se plângă continuu, nici timpul d-a se lăsa durerii.
O muncă sfântă îi va cere toate forţele şi facultăţile sale: sufletul şi inteligenţa Pisicuţei
începând să se întredeschidă, trebuia să facă copilul întocmai imagina vie a acelui ce nu mai era...
Pentru prima dată de la moartea soţului ei, privi mai cu atenţie în juru-i, iar primăvara îi păru
aşa de frumoasă! Doi fluturi albi trecură urmărindu-se, câteva violete veştede rătăcite în buzunarele
Pisicuţei îmbălsămau aerul uşor; o flacără roşie se ridică în obrajii tinerei femei şi un surâs tremurător
ca un lucru reluat, alunecă pe buzele ei palide;
(Traducere de Jeanna Sava)

 De voieşti să culegi fericire, seamăn-o în inimile celor ce vin cu tine în contact, şi mai ales în
inimile celor ce te iubesc.
 Nu valorezi nimic, daca nu foloseşti nimănui cu ceva.
 Cine voieşte să culeagă trandafiri, trebuie să s-aştepte la înţepăturile spinilor.
 Înţelepciunea opreşte d-a crede tot ce auzim, d-a face tot ce putem, d-a spune tot ce ştim şi d-a
cheltui tot ce avem.
 Mai bine focul mic ce încălzeşte, decât cel mare care arde.
135 „REVISTA TELEGRAFICĂ TELEFONICǍ ŞI POŞTALǍ‖, Anul III, 1909-10, p. 191

118
PĂRERI ASUPRA FERICIRII 136,

Din palatul bogatului, până în umila colibă a săracului, nu există un alt ideal, o altă dorinţă de
cât fericirea.
Toţi fugim după această himeră de cum începem a înţelege mai mult sau mai puţin rostul
acestui cuvânt. Şi viaţa-ntreagă ne trudim zi cu zi alergând să o întâlnim, fără ca vre-o dată să îi putem
da de urmă. Cauza e că nu ştim să ne mulţumim cu ce avem, veşnic născocim dorinţe, peste dorinţe.
Avem luna, voim stelele ; avem stelele, dorim soarele, şi nici odată nesăţioasa noastră fire nu
e satisfăcută.
Am putea compară fericirea cu un munte înalt, înalt de tot. La poalele lui ne găsim aşa de
bine, suntem aşa de liniştiţi! Dar pe dată ne vine dorinţa să ne ridicăm mai sus, crezând că acolo va fi şi
mai bine, şi nesocotind greutăţile, ridicăm, ridicăm mereu şi cu cât suim cu atât dorinţa d-a fi şi mai sus
se deşteaptă în noi, ţintind spre culmile cele mai înalte, imposibile de suit, dar orbiţi de patimile noastre
nici că dăm seamă greutăţilor şi suim mereu, până în cele din urmă cădem zdrobiţi !
Nu, fericirea nu trebuie să o căutăm nici odată prea departe. Fericirea, a zis, nu ţin minte cine,
„e ca vânatul― : Când ocheşti prea de departe, îţi scapă.
Să căutăm fericirea în jurul nostru, să ştim să ne mulţumim cu puţin, să căutăm a aprecia
micile plăceri ce întâlnim în calea vieţii noastre. Să ne păstrăm liniştea, mulţumirea ce mai fiecare am
avea, dacă am şti să ne înfrângem nesaţiul de bogăţie, de glorie, de mărire. Să ne mulţumim cu iubirea,
simpatia şi stima celor ce ne cunosc d-aproape, celor ce ne înţeleg şi apreciază, fără a luptă să căpătăm
iubirea celor ce nu ne pricep şi nu-s în stare să dea justa valoare frumoaselor sentimente, iubirii
dezinteresate. Să luăm lumea aşa cum e, să nu îi cerem ce nu ne poate da.
Dacă am reflecta puţin asupra clipelor de fericire ce am gustat în viaţă, vom vedea că mai
toate au venit pe negândite, cu totul din altă parte de cât din aceia din care le aşteptam. Să ne ferim de
idealuri himerice, fie că e vorba de iubire, de avere sau onoruri. Să nu ţintim nici odată prea sus, spre
culmile cele mai înalte, căci hipnotizaţi de aceste. înălţimi, cu ochii ţintiţi spre ele, nu vom mai vedea
nimic din jurul nostru. Aceste culmi devin un fel de magneţi spre care sunt atrase gândurile, hotărârile,
energia noastră cu o încăpăţânare nebună ori melancolică, după temperamentul fiecăruia şi în acest
timp, micile plăceri ce le-am fi putut gusta, vor trece odată cu timpul pierdut în căutarea fericirii
desăvârşite.
Ce fericită e fiinţa al cărui suflet liniştit se mulţumeşte cu puţin, fără a se zbuciuma cu
căutarea fericirilor imposibile. Sunt aşa de puţini însă aceştia. Aţi văzut sau citit cu toţii piesa ,,Prostul―
de Fulda.
Nici că se poate mai bine reda diferenţa între nefericirile celor ce gonesc după noroc şi
fericirea sufletului liniştit ce se mulţumeşte cu puţin, cu nimic aproape. Pe Ilueberlin îl încântă
frumuseţile naturii un pom înfrunzit, o floricică, ciripitul unei păsărele sau unui izvor. E fericit că poate
să-şi aştearnă pe un carneţel impresiile şi simţimintele lui ! Renunţă la avere spre ai vedea fericiţi pe
ingraţii lui veri şi în orice lucru şi intenţie rea, el nu vede şi nu voieşte a vedea decât partea cea bună.
Fericirea este deci numai în noi, ea nu ne vine din afară. De noi depinde să fim ori nu fericiţi. Natura
poate să facă lot ce depinde de ea, poate să ne dea sănătate, avere, viaţă lungă, dar fericire nu.
Fericirea, noi ne-o dăm, prin felul nostru d-a simţi, d-a cugetă. Egoistul, lacomul, totdeauna va fi
nefericit. Omul altruist omul modest, puţin pretenţios va fi totdeauna mai aproape de fericire. Să
căutăm în juru-ne de nu în noi înşine, căci auto-observaţia implică o imparţialitate cam greu de găsit.
Să studiem viaţa celor ce ne par fericiţi: de câte ori nu vom vedea şi la ei lupta, zbuciumul după vana
himeră cu care omul îşi turbură zilele-i fericite. Câte fete nu rămân nemăritate aşteptând feţi frumoşi
din poveşti—ori bărbaţi neînsuraţi că n-au găsit bogăţii cu carul ori Ilene Cosinziene. Şi câte femei şi
bărbaţi căsătoriţi nu îşi pierd liniştea casei lor pentru un capriciu pe care privindu-1 prin prisma
dorinţei de fericire, 1-a luat drept iubirea adevărată.
136 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICA Şl POŞTALĂ‖ ANUL III, 1909-10, p. 215, republicat în „REVISTA
POŞTELOR, TELEGRAFELOR ŞU TELEFOANELOR‖ Anul I, 1926, p. 329.
119
Câte averi pierdute din cauza lăcomiei d-a câştigă şi mai mult, când cu ce avea, ar fi putut trăi
destul de bine viaţa întreagă şi el şi ai lui, iar timpul pierdut să-l fi întrebuinţat în cultivarea sufletului.
Dar câte, câte alte exemple n-avem la îndemână fiecare din noi, ba chiar fiecare în parte ne putem da
de exemplu căci mai fiecare ne creăm vise la care să râvnească sufletele noastre, neliniştite, sperând că
s-ar putea realiza, când în realitate nu sunt de cât tot vârfurile munţilor înalţi unde piciorul omenesc n-a
putut şi nici va putea vre-o dată străbate.
În fine, pentru a putea fi fericiţi să căutăm pe cât ne e posibil, d-a imită pe un oarecare bătrân
care cu toate nenorocirile abătute pe capul lui, a ştiut totdeauna să rămână liniştit, nerevoltându-se şi
neblestemând soarta-i nici odată. Întrebându-l un prieten, cum de reuşeşte să fie liniştit când atâtea
nenorociri a avut în viaţă, el îi răspunse : „Am un secret: îmi întrebuinţez ochii bine de tot, aceasta e
totul. Ori în ce situaţie m-aş află, privesc cerul. Vederea lui îmi aminteşte că prima mea grijă aci pe
pământ, e d-a căută să merit un loc acolo sus. Apoi privesc pământul şi mă gândesc la micul spaţiu ce
îmi rezervă. În fine privesc lumea, şi observ că mulţi din semeni mei îndură nenorociri şi mai mari ca
ale mele. Iată secretul fericirii mele !―
(Jeanna Sava)
DIN HIGIENA ALIMENTARA 137

UTILITATEA URZICILOR
Fierul şi quinquina 138 sunt remediile clasice ale anemiei sub toate formele, şi lista ar fi prea
lungă a vinurilor tonice de tot felul, pilulelor şi compoziţiilor farmaceutice recomandate în anemie.
Dr. Agner din Stokholm, dă întâietatea unui remediu mult mai simplu : e un vechi dar uitat
leac, ce a avut rezultate excelente:
Urzica obişnuită (Urtica dioica) constituie un mijloc foarte eficace, spre a combate alteraţiile
sângelui, ce conduc pe adolescenţi la turburările grave ale anemiei. Urzica se întrebuinţează uscată ori
proaspătă; e mai plăcut însă de a face mâncare ca în Suedia, ori ca ţăranii noştri de la ţară. Uscate se
fac decocţie şi să bea.
MEDICINA CREERULUI PRIN LEGUME

Morcovii sunt calmanţi, buni contra furioşilor.
Spanacul dezvoltă constanţă, energie şi voinţă.
Fasolea verde dezvoltă gusturi artistice.
Cât despre fasolea albă se recomandă tuturor lucrătorilor atât cu creierul cât şi cu mâinile. E
cel mai bun reparator al sistemului nervos.
Vanilia are o bună influenţă asupra funcţiunilor intelectuale.
Lăptucile dispun la somn, conţine un suc opiaceu. E un bun calmant pentru nervi.
137 REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ, Anul III,1909-10, p.219

138 Quinquină este o varietate de vinuri aperitiv. În mod tradiţional quinquina conţine coaja de cinchona, care conţine
chinină. Chinina este folosită în tratarea malariei. Sursa: http://en.wikipedia.org/wiki/Quinquina
120
ŞOCOLATA
E tipul alimentului energic. Ea conţine zahăr, unt de cacao şi teobromină, alcaloid excitant
analog cafeinei, care permite să se întrebuinţeze mai bine energia dată de alimente.
Un baton de şocolată face mai mult decât un biftec mare. Cifrele vorbesc: 100 gr. şocolată dă
487 calorii pe când 100 gr. pâine nu dă decât 250 calorii, 100 gr. carne dă 160 calorii.
139
Nu e decât brânza uscată ca gruyerul , care În privinţa caloriilor se apropie de şocolată,
100 gr. gruyer dă 400 calorii.
Caloriile brânzei fiind însă produse de albumină şi grăsime, sunt mai puţin transformabile în
energie mecanică ca acelea ale şocolatei ce provine din zahăr.
ARTA DE A TRĂI (LONGEVITATEA) 140

Această artă consistă în a trăi fericit cât mai mult posibil. Dacă providenţa o voieşte,cu putinţă
d-a parveni, păzind—bine înţeles,—regulile unei bune higiene morale şi fizice.
Higiena morală e tot ce poate fi mai greu de obţinut, pentru că inima nu se supune cu uşurinţă
la ceia ce voinţa comandă.
Aceasta recomandă linişte, când cealaltă se revoltă, şi nimic nu e mai vătămător sănătăţii ca
zbuciumările interioare, preocupările, neliniştea, grijile.
Lord Palmerston care a trăit peste 80 de ani, arată secretul graţie căruia a trăit aşa de mult, cu
toată amărăciunea şi munca excesivă ce a dus în viată: „Am depus totdeauna, zice el, seara cu hainele
mele, preocupările şi neliniştea. Acestea omoară, nu munca―.
Newton care la 83 ani lucra cu multă activitate pentru „Royal Society― din Englitera, al cărui
preşedinte era. Franklin la 82 îndeplinea funcţiune de preşedinte al Statului Pensylvania.
Michel-Angelo, la 88 picta capodopere.
Titian la 90 ani începu un mare tablou pentru Franciscani,
Philibert Audebrand la 90 ani a început să scrie amintirile copilăriei sale.
Într-o altă ordine de idei, vedem pe dogele H. Dandolo cucerind Constantinopolul la 83 de
ani.
În Franţa, scriitorii nu cedează de loc celorlalţi recordul bătrâneţii. Crebillon tatăl scrie ult ima
tragedie la 80 ani. Voltaire la 83 ani, dă probe în de ajuns de spiritul său activ şi puternic.
În fine Victor Hugo şi câţi alţii n-ar fi de citat, cu toate că aceste probe sunt îndestulătoare
spre a demonstra că munca, chiar excesivă, nu omoară. E chiar cu totul probat că din contră, conservă,
împiedicând d-a da pradă exceselor vătămătoare ale plăcerilor. Aproape totdeauna ocupaţia intelectuală
micşorează lăcomia, înlătură ideea de materialitate excesivă care este, se ştie, una din principalele
cauze ale ruinei sănătăţii. Alexandre Dumas se hrănea aproape numai cu pere şi mere, găsind în aceste
139 Gruyère este o brânză tare de culoare galbenă, denumită după oraşul Gruyères din Elveţia, cu originea în cantoanele
Fribourg, Vaud, Neuchâtel, Jura, şi Berna. Înainte de 2001, când brânza Gruyère a câştigat statutul de „Appellation
d’origine contrôlée (AOC)‖ ca un şvaiţer, au existat unele controverse, dacă brânzeturi franceze de natură similară ar
putea fi, de asemenea etichetate ca Gruyère (brânză Gruyère stil francez din Comté şi Beaufort). Sursa:
http://en.wikipedia.org/wiki/Gruyère_cheese
140
„REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ Şl POŞTALĂ‖, Anul III, 1909-10, p. 220
121
fructe, un aliment sănătos şi înviorător. Uneori se cobora până la vulgara ocupaţie d-aşi prepara o
omletă, sustrăgându-se astfel, de la tensiunea cerebrală.
Gânditorul trebuie să umble mult, activitatea înlesneşte încolţirea ideilor care se clasează în
creier, aşteptând ora să fie date la lumină.
Cât despre lucrul manual nici acesta nu e vătămător, cu condiţie ca aceia ce-şi fac din el un
mijloc de existenţă, să nu îi consacre un timp exagerat şi să rezerve ore şi pentru exerciţiu, baza
indispensabilă a funcţiunilor normale ale individului.
Nimic nu e mai vătămător ca lenea.
Nu numai că aduce plictiseala, dar ea scurtează chiar viaţa. În Olanda, mai de mult exista un
mijloc curios d-a vindecă pe leneşi: când un om sănătos şi în stare d-a lucra, era prins că cerşeşte
pâinea în loc s-o câştige, era coborât într-un put adânc prevăzut cu un robinet, pe unde venea mereu
apă. Atunci, dacă omul nu pompa într-una şi cu putere, se îneca.
După câteva ore, îl scoteau d-acolo vindecat de lene.
Aristotel foarte preocupat totdeauna d-a nu pierde un timp preţios, nu dormea decât cu o mână
atârnată în josul patului. În această mână ţinea un bulgăre de aramă care căzând într-un vas de acelaşi
metal, când savantul înceta de a-l ţine bine, îl deştepta, ceia ce nu îl împiedică să trăiască până la 63 ani
trecuţi.
Finot spune că la 80 de ani se simţea mai tare ca în tinereţe.
După cum vedem, corpul nostru îşi păstrează mult mai mult decât credem forţele şi facultăţile.
S-avem încredere în noi, să ne păstrăm veselia, totul d-aci depinde.
Să nu ne întristăm că ani trec, ci să cugetăm la cele scrise de Renan asupra bătrâneţii : „E
timpul cel mai apropiat de veselie pacinică, timpul în care după o viaţă zbuciumată, începem a ne
convinge că totul e vanitate, că ne-am dedat la un mare număr de lucruri zadarnice, când am fi putut
face din timpul pierdut o demnă şi bună întrebuinţare―.
(Traducere de Jeanna Sava.)
RUGĂCIUNEA UNEI INIMI BUNE. 141

Oh! da, această rugăciune porneşte de la o bună inimă:
Dumnezeul meu ! Atât cât îmi vei da un pic de viaţă, doresc „să pot fi de folos sufletelor din
jurul meu‖.
Sunt suflete ce au trebuinţă de încurajare; inspiră-mi idei întăritoare.
Sunt suflete care au trebuinţă de veselie: inspiră-mă cu cugetări „ce aduc zâmbetul, liniştea‖.
Sunt suflete ce au trebuinţă de mângâiere: inspiră-mă să pot consola şi îndulci durerile.
Sunt suflete ce au trebuinţă de a gândi la tine, Dumnezeul „meu, inspiră-mi cuvinte cu care să
pot spune dreptatea ta, bunătatea „ta şi cu care să pot răspândi iubirea ta‖.
141 REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ, Anul III,1909-10, p.221

122
O STEA 142
Dintre toate stelele de pe cer, cea mai iubită, aceia asupra căreia se fixează în timpul nopţii
mii şi mii de priviri pline de recunoştinţă şi de iubire, ştiţi numele ei?
Ea nu este cea mai frumoasă, nu este cea mai strălucitoare, întâia care se vede când se
înserează, ultima stinsă de razele dimineţii. Ea nu are o coroană regală de rubine şi safire, ea nu are o
lumina fosforescentă, ea nu scânteiază în eter ca un diamant în urechile unei femei. Ea nu aruncă
scântei, ea nu se ascunde spre a reapare apoi ceva mai jos, ea nu schimbă culorile de sute de ori pe
secundă ca altele.
Singură într-un colţ de cer, de o strălucire dulce şi simţită, puţin gălbuie ca flacăra unei
candele, pentru a o găsi, trebuie să o cauţi, pentru a o vedea, trebuie s-o cunoşti. Dar cine o va cunoaşte
o dată, nu o va uita toată viaţa.
Ce are ea, mai mult de cât celelalte stele pentru a fi aşa de iubită, pentru a atrage privirile şi
sufletele?
Un singur lucru: e siguranţa d-a o găsi totdeauna credincioasă neschimbată, vecinic în acelaşi
loc.
Şi pe când surorile ei, în mişcarea lor eternă, se ridică şi coboară în spaţiu, ea singură rămâne
nemişcată pentru a păstra centrul lumii. Milioane de fiinţe îi datorează viaţa.
Ea se numeşte „Steaua polară―.
ANECDOTE ISTORICE 143

Regele Victor Emanuel al Italiei, într-o zi pe când era în automobil cu regina Elena, ajungând
într-un sat, automobilul i se deranjă. O mulţime curioasă începu să s-adune în jurul lor.
Doi călători, îmbrăcaţi tot ca automobilişti, s-apropie de ei şi neştiind cine sunt, începură pe
englezeşte:
― Frumoasă maşină !
― Şi doamna e foarte bine ! Ce figură încântătoare !
― Dar ia priveşte pe bărbat. Oh ! la, la ! E aşa de mic, pentru un automobil aşa de mare!
― Ai dreptate! Iată ! numai am benzină; dacă i-aş cere, poate ar putea să îmi dea ; mă duc să
îi cer în franţuzeşte...
― Sunt încântat că pot să îţi fac acest mic serviciu, zise regele într-o perfectă engleză.
Întinse bidonul, şi apoi sări în automobilul gata de plecare, zicându-le :
― De pot să vă fiu cu ceva folositor, regatul meu e la dispoziţia D-v., şi el nu e aşa de mic, ca
monarhul său !
*
142
„REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖, Anul III,1909-10, p.221
143
„REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖, Anul III, 1909-10, p.222
123
Tot Victor Emanuel trecând pe lângă un han, ceru ceva de băut. El plăti cu o piesă de argint.
Femeia se uită când la piesă când la el, şi zice:
Da bine semeni cu regele 1
Mi-au mai spus şi alţii, zise regele râzând.
Cu toate acestea regele e de 10 ori mai distins ca D-ta !
*
Leopold regele Belgiei într-o zi făcea o excursie cu unul din prietenii săi. Ajunşi la o fermă,
regele ceru un pahar cu lapte. Cum însă regele vorbea englezeşte cu tovarăşul său de drum, fermiera se
întoarse spre bărbatu-său şi îi zise :
Mă gândesc ce o să ne plătească englezul ăsta cu nasu mare, pentru ceaşca de lapte.
Dă-mi voie, zise Leopold, întinzându-i o piesă de argint, să-ţi ofer portretul englezului cu
nasul mare !
*
O asemenea aventură i se întâmplă şi lui Eduard VII, pe când era prinţ de Galles.
Trecea într-o zi pe şosea, într-o trăsură. O ţărancă îl rugă să îi ducă şi ei în trăsură un coş mare
cu raci, până în târgul din oraşul apropiat.
— De ce nu, zise prinţul, dar n-ai preferă mai bine să ti-l cumpăr? Cât ceri pe el?
— Doi shillings.
— Doi shillings ! Nu-i am, dar îţi voi da portretul mamei.
— Ce vrei să fac cu portretul mă-ti? replică ţăranca înălţând din umeri.
— Ori cum, ia-l, zise Eduard râzând. El îi puse în mână, o piesă de 25 franci cu efigia reginei
Victoria....
Ţăranca rămase cu gura căscată, în marginea drumului l
*
„Vorba e de argint iar tăcerea de aur― zice înţeleptul. Se vorbeşte cu toate acestea de o
împrejurare când regele Eduard VII nu împărtăşi acest chip de-a vedea, dacă e se credem o anecdotă
amuzantă găsit-ă într-o revistă.
La dejunurile de familie, la Buckingham-Place nepoţii regelui, atât cât nu au atins vârsta
tinerilor şi a tinerelor, li se interzicea cu străşnicie să deschidă gura. Într-o zi cel d-aldoilea copil ai
prinţului de Galles, întrerupse brusc o convorbire cu cuvintele „Vai, bunicule―.
Regele, foarte contrariat, reaminti delicventului, că copii trebuiau să tacă la masă.
Cu toate acestea, după câteva minute, regele, îi zise.
— Acum, poţi spune ce voiai adineaori.
— E prea târziu, bunicule, răspunse cu teamă micul prinţ. Voiam să-ţi spun că văzusem un
vierme în salata D-tale, dar acum.... nu mai e!
Istoria nu spune dacă digestia regală s-a făcut bine, după această mărturisire.
*
Aceasta ne reaminteşte o situaţie critică în care s-a găsit o doamnă care avuse la dejun câteva
somităţi universitare, între care, şi pe Ernest Renan.
Unul din comeseni începând o frumoasă improvizaţie filosofică dar în care principiile ce
susţinea nu puteau să placă autorului operei „Prière sur l’Acropole‖, doamna fu puţin enervată văzând
pe Renan făcând un gest că ar vrea să vorbească, îl opri cu cei mai fermecător zâmbet:
124
— Îndată Domnule Renan, ne vom simţi prea fericiţi să vă ascultăm.
Dizertaţiunea însă dură mai mult timp şi tocmai la desert doamna putu în fine să-i zică.
— Acum, Domnule Renan, suntem nerăbdători, să auzim ce voiaţi să ne spuneţi.
— Vai, doamnă, răspunse scurt filozoful, voiam să vă mai cer puţină mazăre !

 Trecutul ne aduce în suflet regrete, prezentul durere iar temeri: religia singură linişteşte totul
şi consolează de toate. (Lambert 145).
 Triumful religiei. e de a consola omul în nenorocire şi de a vărsa o dulceaţă cerească în
amărăciunile vieţii. (Marmontel146).
 Religia singură lupta cu succes contra încercărilor vieţii şi dă omului tăria de aşi îndeplini
datoriile. (La Rochefoucauld 147).
 Religia e pentru toţi oamenii, regula infailibilă a bunelor moravuri. (Montesquieu148).
 Religia e totdeauna binefăcătoare, totdeauna împăciuitoare, totdeauna gata să primească pe
acei care obosiţi de greşelile ce-i doboară, au nevoie de adevărul ce consolează. (Finelon149).
REŢETE FOLOSITOARE 150
CONTRA DURERILOR DE CAP.

Apă de Colonia amestecată cu oţet, pusă pe tâmple şi frunte, calmează. Englezii pretind că
dispar durerile de cap, dacă aspirăm câteva minute fumul de la hârtia gudronată aprinsă.
SCOATEREA, PRAFULUI DIN COVOARE

Pentru a scoate praful din covoare se trece peste acestea cu. o cârpă sau burete înmuiat în apa
amestecată eu amoniac; odată cu ridicarea prafului, se înviorează şi culorile şi se distrug moliile.
144
REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ, Anul III,1909-10, p.224
145 Jean-François, marchiz de Saint-Lambert, (n. Nancy 26 decembrie 1716 - d. Paris 09 februarie 1803), a fost un
militar, filozof, poet şi povestitor din Lorena şi francez după 1766.
146 Jean-François Marmontel, (n. în Bort les Organe 11 iulie 1723 – d. în Habloville (Saint Aubin sur Gaillon) 31
decembrie 1799 a fost un enciclopedist, istoric, povestitor, romancier, gramatician, poet, dramaturg şi filozof francez.
Apropiat de Voltaire şi inamic al lui Rousseau, el s-a bucurat de o mare faimă la curtea Franţei şi în întreaga Europă.
Sursa: http://fr.wikipedia.org/wiki/Jean-François_Marmontel
147 François de la Rochefoucauld (n. 15 septembrie 1613, Paris - d. 16 martie 1680) a fost filozof şi moralist francez, fin
observator al moravurilor şi caracterelor, autor al multor „Maxime‖ (504 la număr).
148 Charles-Louis de Secondât, Baron de La Brède et de Montesquieu (n. 18 ianuarie 1689; d. 10 februarie 1755), de
regulă menţionat doar ca Montesquieu, s-a născut în castelul din la Brède, lângă Bordeaux, într-o familie de magistraţi
aparţinând micii nobilimi. A fost una din cele mai complexe şi importante figuri ale iluminismului francez.
149 François de Salignac de La Mothe Fénelon pe scurt Fénelon (n. 06 august 1651 la Château de Fénelon, Sainte-
Mondane, d. 07 ianuarie 1715 în Cambrai), a fost un om al bisericii, teolog şi scriitor francez. Sursa :
https://fr.wikipedia.org/wiki/Fénelon
150
―REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖, Anul III, 1909-10, p.224
125
LEAC CONTRA SUGHIŢULUI

Se ia o bucată de zahăr pe care se toarnă câteva picături de oţet.. Imediat ce ai înghiţit zahărul,
sughiţul se opreşte ca prin farmec.

 Trecutul ne aduce în suflet regrete, prezentul durere iar viitorul temeri : religia singură
linişteşte totul şi consolează de toate. (M-me Lambert).
 Triumful religiei e de a consola omul în nenorocire şi de a vărsa o dulceaţă cerească în
amărăciunile vieţii. (Marmontel).
 Religia singură luptă cu succes contra încercărilor vieţii şi da omului tăria de a-şi îndeplini
datoriile. (La Rochefoucauld).
 Religia e pentru toţi oamenii, regula infailibilă a bunelor moravuri. (Montesquieu).
 Religia e totdeauna binefăcătoare, totdeauna împăciuitoare, totdeauna gata să primească pe
aceia, care obosiţi de greşelile ce doboară, au nevoie de adevărul ce consolează (Fénelon).
REŢETE FOLOSITOARE, 152
CONTRA DURERILOR DE CAP.

Apă de Colonie amestecată cu oţet, pusă pe tâmple şi frunte, calmează. Englezii pretind că
dispar durerile de cap, dacă aspirăm câteva minute fumul de la hârtia gudronată aprinsă.
SCOATEREA PRAFULUI DIN COVOARE

Pentru a scoate praful din covoare se trece peste acestea cu o cârpă sau burete înmuiat în apă
amestecată cu amoniac; odată cu ridicarea prafului se înviorează şi culorile şi se distrug moliile.
LEAC CONTRA SUGHIŢULUI

Se ia o bucată de zahăr pe care se toarnă câteva picături de oţet. Imediat ce ai înghiţit zahărul,
sughiţul se opreşte ca prin farmec.
151
152
126
DESPRE ANTIPATIE 153

Câtă asemănare între cuvântul simpatie şi antipatie, dar este diferenţă între sentimentele ce
exprima !
Cu ce drag vorbim de simpatie, fie că e vorba de amor, prietenie, fraternitate, solidaritate etc.
Si cu ce dezgust gândim la antipatic, ne e teamă parcă să pronunţăm acest cuvânt, ne ferim parca d-a
arăta lumii că suntem în stare să o simţim.
Cu toate acestea antipatia nu are o existenţă mai puţin reală ca simpatia. Această inamică a
simpatiei de care mai toată lumea se leapădă în faţă, mai fiecare în adâncul conştiinţei noastre, o
primim fără greutate.
Care e omul — dar mai cu seamă care e femeia — care la vederea unui sau uneia din
semenele sale, fără să-şi dea seamă, pentru nimic, sau aproape; nimic, un timbru de voce, o oarecare
pronunţare, culoarea ochilor, felul d-a merge, sau gesticula, n-a simţit de odată o inexplicabilă
aversiune şi n-a evitat d-a face cunoştinţă cu acea persoană? Un fel de intuiţie vagă căreia nu poţi să
rezişti.
Pentru a ilustra această lege misterioasă un romancier istoriseşte într-unul din romanele sale,
de un estetic care omoară pe o femeie ,,pentru că avea oasele prea mari― ceea ce era ,,antipatic―
concepţiei sale de frumuseţe.
Dar legenda populară, cine nu o ştie, a doi indivizi ce nu s-au văzut niciodată şi când se
întâlnesc pentru prima dată, se iau de gât !
Ştiut e că nu se poate să iubim pe toţi egal, nici chiar să simpatizam pe toată lumea. Simpatia
e, de voiţi, un magnetism de atracţie.
Antipatia, e întru câtva un magnetism de repulsie. Acest magnetism cu toate acestea nu e cu
totul inexplicabil.
Pe când simpatia pare a manifestă sentimentul mai mult sau mai puţin limpede, al unei
asemănări, antipatia pare a fi intuiţia unei diferenţe.
Astfel nervoşii simt antipatie pentru limfatici, vioiciunea unora iritându-se contra ,,moliciunii―
celorlalţi; instinctivii pentru conştienţi, simplii pentru pretenţioşi, oamenii gravi pentru uşuratici, apoi
în general bolnăvicioşii, infirmii nu prea au dragoste pentru cei forţi. Sentimentalii, bunii nu se prea
pot împăca cu nesimţitorii şi răii, şi câte alte exemple nu s-ar găsi!
Ceea ce e greu de explicat în antipatie e manifestaţia instantanee, felul cum ghicim şi simţim
imediat sentimentul diferenţei.
Dintre tarile tălmăciri ale antipatiei, Ribaut dă să alegem între alte două explicaţii ale acestui
mister:
S-ar putea crede mai întâi, că văzând unele figuri, unele atitudini, unele gesturi, ascultând
unele cuvinte, sau accente ale vocii, avem impresia că figura şt gesturile sunt deghizate, că cuvintele şi
vocea sună falş, că n-avem în faţa noastră, decât ,,măşti― sau „păpuşi―, nu fiinţe reale şi sincere. Şi iată-
ne natural în pază―. De vi să pare cam subtilă această explicaţie, Ribaut dă o a doua, mai simplă şi mi
se pare, mai apropiată de adevăr: „dacă încercăm deodată antipatie pentru cutare sau cutare persoană.,
e că noi am simţit o asemănare mai mică sau mai mare între această persoană şi o alta pe care am
cunoscut-o odată în viaţa noastră şi pe care, am avut motive să nu o iubim―.
E un simplu caz de asociaţie de idei, un raţionament elementar, prin analogie: dacă reflectăm
puţin, ne dăm cont destul de uşor de acest adevăr. Nu ni se întâmplă adesea să motivăm o antipatie prin
asemănarea, după câteva sforţări, ce o găsim între acea persoană şi o alta ce ne-a făcut vreun rău? Iată
deci că şi antipatia se bazează pe experienţa, prima sursă a dreptăţii.
153
„REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖, Anul III, 1909-10, p 245
127
Iată, deci ce e antipatia ! Un instinct de conservare sau de apărare. E natura, s-ar putea zice,
care prin acest mijloc, ne pune în pază contra pericolului, nu de acte, dar de persoane vătămătoare.
Rolul antipatiei e folositor fără îndoială, ea favorizează dezvoltarea personalităţii.
Nu trebuie însă să dăm frâu antipatiei, căci lăsată în voie, conduce la dispreţ, la mânie, la
neîngăduială, la ură. Trebuie urmărită cu prudenţă, cu judecată.
Idealul nu-i d-a fi fără pasiuni şi fără ură, cu atât mai mult fără antipatie, dar să căutăm a nu
avea decât sentimente bine plasate şi antipatii fondate.
(Jeanna Sava)
UN PLAN DE VIAŢĂ 154

Umblă 2 ore în fiecare zi, dormi 7 ore În toate nopţile; culcă-te imediat ce ţi-e somn, scoală-te
imediat ce te-ai deşteptat, lucrează de cum te-ai sculat. Nu mânca decât când ţi-e foame, nu bea decât
când ţi-e sete, şi totdeauna încet. Nu vorbi decât când trebuie, nu scrie decât ceea ce poţi iscăli, nu face
decât ceea ce poţi spune tuturor.
Nu uită niciodată că alţii contând pe tine, tu nu trebuie să contezi pe ei.
Nu valora banul nici mai mult nici mai puţin decât trebuie: e un bun servitor şi un rău stăpân.
Iartă dinainte pe toată lumea pentru mai multă siguranţă; nu dispreţui pe oameni, şi nici nu-i urî, nu
râde de nimeni — plânge-i.
Gândeşte-te la moarte în toate dimineţile când vezi lumina, şi în toate serile, când se întunecă.
Când vei suferi mult, priveşte-ţi durerea în faţă: ea te va consola şi te va învăţa ceva.
Caută să fii simplu, d-a te face folositor, d-a rămâne liber şi aşteaptă pentru a tăgădui existenţa
lui D-zeu, ca să-ţi probeze că nu există.

 Stima mutuală a doi prieteni, e prima legătură ce trebuie să-i lege.
 E ceva comparabil cu dulceaţa prieteniei? Ce mângâiere d-a găsi un al doilea tu însuţi, pentru
care să n-ai nici un secret şi în inima căruia să-ţi poţi vărsă focul fără rezervă!
 Socoteşte ca prieten bun, omul sincer ce-ţi atrage atenţia asupra greşelilor tale, şi nu pe cel ce
aprobă tot ce faci.
 Nu da prietenilor tăi poveţele cele mai plăcute, ci pe cele mai avantajoase.
 Amiciţia e un nume sacru, un lucru sfânt. Ea nu poate există decât între oameni virtuoşi şi
buni. Prietenie nu poate există unde e răutate, nedreptate. Între răi, când se adună e un
complot, nu e tovărăşie; ei nu sunt prieteni, ci complici.
154
„REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ― Anul III, 1909-10, p. 247; material republicat în Anul V,
1911-12, p. 291, 1915-16, p. 224 şi în „ REVISTA POŞTELOR, TELEGRAFELOR ŞI TELEFOANELOR Anul I,
1926, p. 338.
155
„REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖, Anul III, 1909-10, p 247
128
DIN ALE MEDICINII/ DIETETICA BOLAVILOR 156

Boala Alimente şi condimente oprite Regimul prielnic
Anemie Alimentaţia prea bogată în grăsimi sau Cărnuri fripte cu sânge. Carne crudă
carne, pentru a se evita acumularea tocată. Zeamă de carne, ouă
tocsinelor în organism, oţet, muştar, proaspete, vin, bere, legume, alimente
ardei, piper. feruginoase: spanac, sparanghel,
varză, fasole, linte, alimente zaharate.
Vin de Vial sau Elixir d'Azeroles 157.
Albuminurie Şuncă, cârnaţi, viţel, pasări, vânat, Regim lactat, cărnuri bine fripte, cea
zeină de carne, carne fezandată, peşti, mai tolerată e cea de porc, ouă,
crustacee, brânzeturi fermentate, mâncări de post, legume verzi, fructe,
ceapă, varză, sparanghel, ţelină, lapte în timpul mesei.
usturoi, cafea, ceai, bere, vin,
lichoruri.
Arterioscleroza Cafea, lichoruri, bere, piper, ardei, Lacto-vegetarian. Carne puţină albă.
(bătrâneţea) oţet. i muştar, sărături. Vin puţin amestecat cu apă. Sare
puţină în mâncări.
Iodolidina Klopfer.
Artritism Alimente de origină vacă, viţel, ficat, Lacto-vegetarian, lapte, orez, cartofi,
(Reumatism, rinichi, vânaturi, raci, scoici, stridii, feculente, ouă, ceapă, pătlăgele.
guta, gravela). spanac, sparanghel, măcriş, cafea, Compoturi de fructe, brânzeturi, cură
şocolata/cacao, vinuri tari, ceai, bere, de struguri, cireşi, lămâi, fragi.
lichioruri, carne, miez Ide pâine puţin. Băuturi apoase, din abundenţă. Băi
calde, loţiuni reci cu fricţiuni
energice. Exerciţii gimnastice.
Iodone Robin. Lithine.
Apendicită În primele zile dietă aproape absolută. La început numai apă sterilizată sau
apă de Vichy Grande-Grille. Repaus
absolut fizic şi moral. Medicaţie
opiacee. După câteva zile lapte sau
bulionuri slabe, de verdeţuri (fără
carne). Pe măsură ce simptomele
grave dispar, bulion de viţel sau pui,
în cantităţi mici, făină, lactată
Nestlée; panade, piure de cartofi, apoi
carne de berbec, crudă tocată.
Atonie musculară Piureurile de orice fel. Legumele cu Cărnuri fierte sau, fripte, ouă, lapte
stomacală grăunţe. Mezeluri şi brânzeturi streine. sterilizat, brânzeturi proaspete, peşte
(lenevire) slab. Unt proaspăt, legume verzi,
fructe bine coapte si puţin zaharate,
pâine prăjită. Apă de Evian. Băutură
f. puţină în timpul mesei. După două
ore apă curată la discreţie.
Sirop vital Racovitza.
156
„REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖, Anul III, 1909-10, p. 248
157 Din păcate medicamentele indicate, majoritatea de origine franceză, nu mai sunt disponibile în forma publicată acum
100 de ani.
129
Boli de piele Cărnuri stătute sau marinate, vânat, Cărnuri proaspete. Piureuri de
conserve de peşte sau de pasări. Peşti legume, lăpturi. Vin slab cu
de mare, molusce, crustacee, grăsimi, moderaţie şi amestecat cu apă.
brânzeturi vechi. Sosuri piperate. La Delsina.
Ceapă, varză, tomate, măcriş,
pătlăgele vinete, ciuperci, usturoi.
Alcool, cafea, ceai, oţet.
Cloroza Alcool. Condimente. Cărnuri sângerânde (biftec) carne
crudă şi râşnită, legume verzi, zeamă
de carne crudă tescuită, ouă,
brânzeturi, vin roşu, mişcare puţină,
şedere la ţară sau pe ţărmul mării, la
aer curat, dar fără oboseli. Peptonat
de fer Robin.
Constipaţia Cărnurile sărate, orezul, cacao, vinul Dimineaţa pe nemâncate două pahare
roşu tare şi prea colorat, bulion de de apă şi o linguriţă de miere. Cărnuri
carne prea concentrat, fructele! ce grase, pâine de secară, alimentaţie
conţin mult tanin. erbacee. Fierturi de legume, peste
gras maioneză. Fructe acide fierte,
prune uscate fierte. Băuturi, zer, vin
cu apă multă.
Cascara Sagrada Liebe.
Colici de rinichi Vânat, alcool, tutun, pătlăgele roşii, Carne puţină de preferinţă albă, ouă
măcriş. puţine, varză, conopidă, ciuperci cu
moderaţie. Fructe din abundenţă.
Pâine puţină, vin alb amestecat cu apă
de Vittel, lapte de asemenea. Laxative
des. Exersaţii de corp. Piperazină
Racovitza.
Dilataţia Ape gazoase. Cărnuri, negre şi Lichide în mică cantitate. Cărnuri
stomacului sângerânde, mezeluri, conserve, peşte albe. Carnea roşie bine fiartă sau
gras, molusce, crustacee, grăsimi si friptă cu puţin sos, ouă, piure de
brânzeturi streine. făinoase, legume verzi bine fierte în
cantităţi mici,pâine rece sau prăjită,
compoturi de fructe fără zahăr. Infuzii
calde de ceai sau tei în mici cantităţi.
Vanadine Chevrier.
Dispepsie Vânat, fezandat cărnuri marinate, Cărnuri uşoare, pâine putină, supe
carnaţi, peşte gras, crustacee, sosuri, slabe, peşti slabi fripţi ori rasol,
grăsimi, (Zaharicale, condimente, piure de legume proaspete. Fructe
acide, fructe, verzi.! cafea, ceai, fierte, stridii. La masă bere, vin cu
şocolată, vinuri tari, băuturi alcoolice. apă, băuturi alcaline.
Diabet Feculente, zahăr, fructe zaharate, Pâine de ghiten. Făinoase f. puţine.
morcovi, sfecle, alcool, bere. Carne mai multă. Materii grase (200
Cartofi interzişi altă dată, se permit gr. pe zi), legume verzi, maioneză,
azi. brânzeturi, vinuri generoase. În
fiecare săptămână se va lua timp de 3
zile, câte 3 linguriţe pline de
bicarbonat de sodă.
Lecithosine Robin. Pepto-Kola
Robin.
130
Nervozism Alimentele ce produc toxine în Regim lacto-vegetarian, făinoase,

organism. Să se evite încărcarea piureuri, ouă. Cură de zer, vin
stomacului. Vinul tare alcoolurile, amestecat cu apă, fructe.
ceai, cafea, şocolată. Extract de malţ Liebe. Hematonine
Veronal.
Obezitatea Zaharicalele, făinoasele, grăsimile., Alimentaţie moderată, mişcare multă,
berea. Pâine foarte puţină, carne asemenea şi
e de preferat rece. Ouă puţine, peşte-
slab, salate. legume erbacee fierte cu
prea puţin unt, fructe crude. Apă
puţină cu puţin vin în timpul mesei.
Plimbare regulat după masă 30-40
minute.! Din când în când purgative
uşoare.
Scarlatina Alcool, sare. mâncări grele, bulion sau În perioada febrilă lapte, limonada
extract de carne. slabă, decocţiuni. Mai târziu se va da
bulion panade, ouă fără sare însă. Apă
cu foarte puţin vin.
Argosol.
Migrenă Carnea şi substanţele făinoase, ceai, Pâine prăjită, pesmeţi, ouă, legume
cafea, alcool, lămâi. condimente. verzi, lapte, fructe.
Sédol.
(culegere de Jeanna Sava)
INSULA SĂLBATICĂ 158

În această insulă nu sunt legi... Oamenii trăiesc liberi, nu lucrează decât pentru satisfacerea
modestelor trebuinţe, dar niciodată mai mult. Copii sunt crescuţi laolaltă de către toţi cetăţenii,, care
formează o maro familie.
Nu au ,,stare civilă―, dar pentru a înlătură confuzia ce s-ar ivi din cauza înmulţirii, îşi dau ei
singuri nume sau numere.
Când cineva moare dintre ei, ceilalţi îl ard şi uită apoi şi cifra şi numele lui. Ei nu au poliţie,
căci răufăcători nu există acolo. Banii sunt necunoscuţi lor. Pantofarul face ghete croitorului, croitorul
haine pantofarului şi totdeauna dreptatea e respectată în schimburile de acest fel. Jurnale n-au, dar
aceasta nu-i partea cea mai slabă a fericirii lor ! Bătrânii neputincioşi vin la masa tinerilor şi sunt cu
drag ospătaţi.
Or, aflând de aceste moravuri prin indiscreţia unui voiajor, pe care îl mirase mult, D-l Dupont,
deputat onorabil francez, vechi ministru, declară „grupului colonial― din care făcea parte că „era
imposibil d-a lăsa să trăiască astfel un popor, şi să moară fără ca un cuvânt de civilizaţie şi de progres
să vină să le arate golul şi ne folosinţa unei vieţi aşa de puţin sociabile.―
El consultă pe colegii săi de la cameră şi hotărâră să trimită un onorabil parlamentar în
misiune diplomatică, la aceşti „sălbatici―. Se votă un credit şi se delegă un vechi deputat, doctorul
Leperdeur, care nu se putea consolă de eşecul avut la alegerile generale şi care îl zdruncinase.
158 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICA SI POŞTALĂ―, Anul III, 1909-10, p. 253

131
Acceptă, fericit de această compensaţie şi nu se îndoia ca cuvântul său convingă toi să nu
reuşească a pătrunde în creierul acestor „nenorociţi―. Plecă. Luă o mulţime de cadouri (după cum e
obiceiul să se ducă sălbaticilor) şi-şi prepară două zile discursul, cu care să convertească pe aceşti
rebeli. era sigur mai dinainte că mulţimea adunată se va prosterne înaintea trimisului unei naţii
civilizate.
Ajunse în fine la destinaţie şi fu surprins în mod neplăcut că în j>ort nu îl aşteptă absolut
nimeni. Singură, o fetiţă mică, frumoasă şi grasă, se juca pe plaje.
Îi vorbi frumos întrebând-o unde este primarul?
— Nu e nimeni ! răspunse fetiţa.
— Dar biserica?....
— Nu înţeleg....
— Atunci du-mă la tatăl tău?
— La care? Am mulţi taţi, răspunse copilul, cu o candoare care jigni sufletul civilizat al
doctorului Leperdeur.
El plecă la întâmplare. Traversă străzi de o curăţenie admirabilă, cârciumi fără afişe şi fără
firme şi a căror uşi nu aveau încuietori.
O grupă de mici copilaşi cu aerul vesel, ieşeau dintr-un mare edificiu. Îşi închipui că vin de la
şcoală şi se îndreptă într-acolo spre a vorbi cu institutorul. Nu văzu acolo decât o femeie tânără care îi
spuse că, astăzi era rândul ei să facă clasă copiilor şi că toate semenele ei fac cu schimbul în această
funcţie.
— Toate deci au brevete? întrebă deputatul.
Femeia nu înţelese semnificaţia acestui cuvânt, dar explică cu graţiozitate ,,că nu învaţă pe
copii, decât să se iubească unii pe alţii, să nu facă rău la nimeni, şi să lucreze pentru binele tuturor―.
El explică cu sfială scopul venirii aci, dar părea a vorbi ceva neînţeles, căci tânăra femeie păru
la început mirată, şi apoi neliniştită !
Cum vechiul deputat avea foame, îl duse la casa cea mai apropiată. Aci era o femeie gravidă
care îi servi cu grabă o mâncare simplă şi gustoasă.
Femeia se plânse prietenei sale de şederea la care e condamnată:
— Tu ştii bine că aşa e obiceiul, şi că e interzis unei femei, care e în starea ta să muncească
ceva.... Naţiunea voieşte copii frumoşi, robuşti şi sănătoşi, şi pentru aceasta mama trebuie să-şi
îngrijească sănătatea şi să nu lucreze.
Doctorul îşi muşcă buzele.
După masă plecară să se plimbe şi tânăra femeie îi arătă uzine, în care lucrătorii se odihneau
câte cincisprezece minute la fiecare ceas şi nu lucrau decât 8 ore pe zi, ateliere de femei fără premiere
şi unde toate cântau, spălătorii unde nu spălau decât fete tinere.
Seara mâncă modest într-o casă unde mai veniră încă 3 bătrâni.
El le vorbi de organizaţie―, de „lefuri―, de „progrese―. Nimeni nu îl înţelese, dar privirile
fiecăruia din ei deveniră bănuitoare.
Oamenii se reuniră după masă înaintea porţilor, vestea despre venirea unui străin se răspândi
şi toţi vrură să-1 vadă mai mult de politeţă decât de curiozitate. Când mulţimea fu adunată, deputatul le
vorbi cu o voce mişcată despre necesitatea unei organizaţii sociale, unei reglementări a lucrului, de
poliţie, de legi, de vămi, de buget şi în fine de un guvernământ...
Nu fu întrerupt de loc. Dar când termină, câţiva care îl ascultase mai cu atenţie, îl luară pe sus,
şi. fără a-i răspunde o vorbă, îl duseră la mare şi îl reînbarcară !...
132
Trebui să se reîntoarcă în Franţa unde declară că aproape era să fie... devorat. Făcu o
„comunicare― societăţii geografice şi ministerul hotărî să i se voteze o indemnizaţie.
Dar D-l Dupont şi grupul său colonial, gândind că un altul ar putea reuşi unde acesta nu
putuse face nimic, puse chestiunea la ordinea zilei.
Se revotă un credit şi plecă într-acolo ministrul de Bele-arte însuşi. El avu buzunarele
înfundate de decoraţii şi panglici roşii. Toţi sălbaticii îşi zise el, vor capitula înaintea acestor
distincţiuni atât de mult apreciate de civilizaţi.
Or, d-abia deschise gura spre a explică întrebuinţarea decoraţiilor, că imediat îl trimise şi pe
acesta de unde venise !...
Eră un eşec complet.
Ministrul de război decise să trimită o expediţie, dar soldaţii corpului de debarcare, găsind de
sigur moravurile insulei cu mult mai blânde ca ale metropolei, aruncară armele.
Deputaţii hotărâră în fine, să se ducă ei însăşi într-acolo ; ei se reconstituiră în comisiune, dar
cei mai mulţi nici nu debarcară de frică. De altfel locuitorii insulei se temeau de ei şi nici nu îi primiră
cu plăcere; unul singur fu destul de sincer în vorbire, pentru a i se deschidă porţile. Îi ascultă cu
bunăvoinţă, dar nu învăţă nimic nou pe locuitori. Din contra, inima sa vibrând de umanitate, se simţea
aşa de bine printre ei, că.... se hotărî a rămâne aci.
La reîntoarcere în Franţa, deputaţii anunţară cu răceală în jurnale că colegul lor socialist a fost
devorat de antropofagi în insula invincibilă.... şi cum aceste deplasări succesive făcuseră să se resimtă
în budget, votară fără discuţie câteva credite suplimentare.
(traducere de J. Sava)
VARIETĂŢI 159
AVEM DREPTUL LA FERICIRE ?

Revista „La Vie Heureuse― din Paris, a deschis de câtva timp, un referendum, asupra acestei
chestiuni: „Ce fel de caracter trebuie să aibă omul, ca să aibă siguranţa de a fi fericit?―
Chestiunea a fost rezolvată mai întâi de către scriitorii romancieri, apoi, de către cititoarele
revistei „La Vie Heureuse―.
Toate răspunsurile fură unanime să declare, că fericirea depinde de cum ne închipuim noi
viaţa, iar nici de cum de întâmplările vieţii.
„Ca să fii fericită, zic unele, trebuie să ştii să-ţi limitezi aspiraţiunile―; altele : ,,fericirea, este
tăcerea inimii― ; „Trebuie să fii frumoasă şi să domini―. „Trebuie să fii umilită şi nebăgată în seamă―.
„Trebuie să învingi obstacolele―. „Trebuie să ai răbdare şi resemnare―. „Trebuie să înlături suferinţa―
etc. etc.
Asupra acestui subiect „Dreptul la fericire―, savantul literat Doumic, aspirant la unul din
scaunele vacante ale nemuritorilor din Academia franceză, scrie în „le Gaulois― un încântător articol.
„Dreptul la fericire, zice el, este paradoxul cel mai din urmă pe care l-a inventat literatura, şi
este cel mai periculos.
159 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICA SI POŞTALĂ―, Anul III, 1909-10, p. 255

133
Este curios,—şi aş dori să fie folositor faptul, zice D-nul Doumic, — de a se cerceta, cum se
naşte, cum se îndrumă, şi cum se propagă o idee atât de straniu falsă.
Că există în noi o aspiraţie către fericire destul de puternică, nu se contestă de nimeni. Simţim
că se agită în noi tot felul de dorinţe şi mereu nădăjduim ca ziua de mâine să ne de â ceea ce ne-a
refuzat ziua de ieri. Zilele de mâine şi poimâine vin, dar nu ne aduc ceea ce aşteptăm de la ele. Anii
trec, dorinţele de a profită se micşorează : şi cu toate acestea, iluziunea persistă puternic în inimile
noastre.
Când se vorbeşte de dreptul ce ar avea fiecare la fericire, se judecă, ca şi când oricine ar fi
singur în lume.
Însă noi nu suntem singuri în lume! Sunt şi alţii!
Când sunt nemulţumit de căsătorie, mă desfac de dânsa, părăsesc pe dată pe soţia sau pe
bărbatul meu, şi totul merge bine. Dar dacă acest bărbat sau această soţie ar fi neconsolaţi de plecarea
mea? Dar copii? căci sunt în unele căsătorii şi copii! Ce devin ei, sărmanii, în acest învălmăşag al
vieţii? şi ce ar putea ei să facă, decât să fie prea nefericiţi?!
Prin urmare, dreptul la fericire, este libertatea ce ne recunoaştem fiecare să producem numai
dureri în jurul nostru.
(Culese din „L’Independance Roumaine―, Senepe)
MAXIME ŞI CUGETĂRI, 160

După cum nu poate fi fericire trupească unde nu este sănătate, tot astfel nu poate fi fericire
sufletească unde lipseşte credinţa.
Orice om ce voieşte a-si păstra integritatea gândirii sale, independenta judecăţii sale, să vadă
viaţa, umanitatea, lumea ca observator liber, deasupra oricărei prejudecăţi, oricărei credinţe
preconcepute, de orice religie, trebuie să se depărteze absolut de ceea ce se numeşte relaţiunile
mondene, căci prostia universală e aşa de molipsitoare, că n-ar putea să frecventeze pe semenii săi, să-i
vadă, să-i asculte, fără să nu fie influenţat, fără voia lui, de convingerile, ideile şi morala lor imbecilă.
Poveţele aspre n-au nici un efect; ele sunt ca ciocanul ce totdeauna e respins de nicovală.
Cel mai bun mijloc d-a te răzbuna, e d-a căuta să nu te asemeni cu cel ce-ţi face rău, căci
atunci unde e deosebirea?
A te abandona mâniei, este adesea a te răzbuna contra ta însuţi, de greşeala altora.
Furia e o scurtă nebunie.
Inima omului meditează calea sa, dar numai destinul îi dirijează paşii.
160 „REVISTA TELEGRAFICǍ, TELEFONICǍ ŞI POŞTALǍ‖ Anul III, 1909-10, p. 286

134
NOTE VESELE 161
TELEFONUL PERFECŢIONAT
Mulţumită a doi inventatori francezi — le-am uitat numele — în curând vom putea să şi
vedem persoana cu care vorbim. Sistemul e destul de complicat; iertaţi-mă că nu vi-l explic şi aceasta
pentru o sută de motive, dintre care cel dintâi e, că nu-l înţeleg de loc. Dar asta n-are nici o importantă :
principalul e că distanţa va fi suprimată nu numai pentru ureche dar şi pentru ochi.
E de nediscutat, că aşa cum funcţionează astăzi (când funcţionează) telefonul, este de mare
folos în foarte multe împrejurări. Convine perfect timizilor care au o îndrăzneală fără margini când
vorbesc unei pâlnii, dar care se fâstâcesc groaznic când se găsesc în fata corespondentului lor. Cunosc
un tânăr care din cauza timidităţii lui, nu putea vorbi cucoanelor decât prin telefon.
Nu mai puţin e adevărat însă, că putându-se şi vedea prin telefon, s-ar înlătură multe
buclucuri. De exemplu:
Doi prieteni se găsesc la berărie. Unul zice celuilalt:
— Să iei masa cu noi în astă seară. Soţia mea va fi încântată să te vadă.
— Primesc, cu plăcere.
— Să-i telefonăm pentru a o înştiinţa.
Soţul ia un receptor şi dă celălalt amicului său.
— Alo !... Tu eşti dragă? Aduc cu mine pe vechiul nostru prieten Popescu... Găteşte ceva mai
deosebit.
Şi la capătul firului, doamna, care nu bănuia că o să fie auzită şi de vechiul prieten Popescu,
răspunde cu o voce paraponisită.
Ai fi putut mai bine să te dispensezi d-a invita acest linge-talere 162!
VIAŢA IGIENICA 163

Nimic mai simplu, nimic mai logic, nimic mai inteligent, ca prescripţiile concepute de
doctorul Pauchet:
 Să iei un pahar de apă la deşteptare.
 Să faci gimnastică un sfert de oră.
 Să ici o baie călduţă cel puţin odată pe săptămână.
 Să mănânci fructe în locul gustări de dimineaţă.
 Să-ţi speli mâinile înaintea fiecărei mese.
 Să mesteci bine şi încet.
 Să nu-ţi strici niciodată şi în nici un fel pofta de masă.
 Să nu fumezi în un Ioc închis.
 Să respiri pe nas, nu pe gură : să dormi întotdeauna cu o fereastră deschisă, oricare ar fi
sezonul.
 Nu te obicinui niciodată cu alcoolul în lichor sau aperitive.
 Nu te acoperi sau descoperi prea mult.
161 „REVISTA TELEGRAFICǍ, TELEFONICǍ ŞI POŞTALǍ‖ Anul III, 1909-10, p. 287

162
„Linge-talere‖ astăzi mai cunoscut ca „Linge-blide‖.
163
„REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ― Anul III, 1909-10, p. 306, republicat în Anul V, 1911-12,
p. 291
135
 Să te plimbi o oră după masă.

 În fine, să cauţi să pui în practică formula celor trei opt: opt ore de munca, opt ore de masă,
exerciţiu, plimbare şi opt ore de somn.
Atunci fără vre-un accident întâmplător, vei trăi perfect sănătos cel puţin de opt ori opt ani.
BINEFACERILE VLEGIATUREI 164

Cine nu cunoaşte impresiunea dulce, pătrunzătoare şi liniştită care pătrunde în suflet, când
după o lipsă oarecare ne întoarcem la „noi acasă―.
Ni se pare plină cu atracţii noi, privim cu drag cele mai mici şi neînsemnate lucruşoare.
Ne încântă o frunză crescută la o plantă ori ivirea vre-unui boboc la un ghiveci, când înainte
de plecarea noastră, ne-ar fi lăsat indiferente.
Locurile în care am trăit, sunt în aşa strânsă legătură cu diferitele faze ale existenţei noastre că
par însufleţite ochilor noştri; le împrumutăm sentimente vagi, mai ales în ore de durere ori de veselie,
ni se pare că totul în jurul nostru ia parte la starea noastră sufletească şi de câte ori în ore de restrişte
mai ales. nu invocăm, nu aşteptăm parcă de la aceşti martori obscuri ai evoluţiei noastre, o mângâiere,
un sfat!
Nu cred să fie fiinţă şi mai ales femeie care să nu fi cunoscut a-ceastă dulce poezie a căsuţei
ei.
Care mamă n-a simţit tresărind fibrele inimii ei, când la reîntoarcere după o lipsă oarecare,
vede masa în jurul căreia se strâng fiinţele-i dragi, ghiozdanele de şcoală ale băieţilor ori pătucul
mititel al celui mai micuţ dintre dragii ei copilaşi?
Cu câtă veselie îşi reia ocupaţiile de mai înainte în mijlocul acestui decor familiar. Ea
cunoaşte forma mobilelor, distanţele dintre ele, conturul lor, cunoaşte până şi senzaţia contactului de
pe clanţa uneia din uşi ori scârţâitul ei. Ştie cutele perdelelor, o pată de pe covor, ori părţile deteriorate
ale unei mobile.
Toate aceste mici nimicuri, ne leagă mult de casa noastră, o simţim, dar această preţioasă
tiranie, o savurăm cu drag, mai ales după ce-am lipsit câtva dintre ele.
Pe măsură însă ce timpul se scurge, aceste încântătoare impresiuni slăbesc, existenţa
desfăşurată în acelaşi cadru fix, încetul cu încetul face să apese asupră-ne monotonia-i obositoare.
Găsim casa plictisitoare, prea ne-am dedat cu ea, vecinic aceiaşi şi aceiaşi ocupaţie aceleaşi şi numai
aceleaşi lucruri în jurul nostru, nimic nou, nimic neaşteptat şi cum de alta parte, nu mai încercăm
plăcerea lucrurilor din jurul nostru fiindcă nu le-am mai părăsit de mult, ne simţim obosiţi, plictisiţi,
înaintea uniformităţii tabloului.
Ajunşi aci, e cât se poate de înţelepţeşte, să părăsim casa, şi să căutăm a ne luă vacanţă ;
întrebuinţez acest termen copilăresc într-adins, căci el poate dă ideea justa de distracţiile, libertatea,
emanciparea, desfătarea de care avem trebuinţă după un timp petrecut numai în griji şi muncă.
A luă vacanţă însemnează a schimbă pentru câteva săptămâni (ce bine ar fi să fie luni !)
mediul, deprinderile, grijile, ocupaţiunile, a suspenda iritaţiile, supărările etc., de a rupe curentul
monoton, a rupe jugul a cărui continuitate devine zdrobitoare.
164
REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICA ŞI POŞTALĂ, Anul III,1909-10, p. 318.
Articol republicat în Anul VIII, 1914-15, p. 257 şi în „REVISTA POŞTELOR; TELEGRAFELOR ŞI
TELEFOANELOR‖, Anul III, 1928, p. 361.
136
După cum un lucrător forţat să facă aceiaşi şi numai aceiaşi mişcare, obosind exclusiv numai
un muşchi, simte trebuinţă de un exerciţiu contrariu pentru restabilirea echilibrului în organism, tot
astfel şi noi avem trebuinţă să părăsim ocupaţiile zilnice obligatoare, pentru a lua altele diferite şi după
plac.
A părăsi rudele sau prietenii cu care relaţiile s-au cam slăbit, ajunge să nu-i vedem câtva, ca
să-i dorim apoi din nou.
De departe judeci mai bine faptele, dai fiecăruia adevărata valoare, îţi domini situaţia.
Spiritul se lărgeşte, memoria se încarcă cu impresii noi începi a pierde din vedere ceea ce te
preocupă mai mult acasă.
Toate bune veţi zice : „Recunoaştem şi noi utilitatea vacanţelor, înţelegem valoarea acestei
diversiuni pentru împrospătarea activităţii, curajului, vioiciunea ce ne-ar da-o aceste momente de
repaus, dar nu vedem posibilitatea d-a o avea, neavând mijloace d-a ne plăti o vilegiatură ?―
Această consideraţie opreşte multă lume, dar cred că .(pentru cea mai mare parte dintre ei, cel
puţin) calculul cheltuielilor obligatorii e făcut pe o bază discutabilă.
Mai întâi cei ce n-au mijloace nu trebuie să proiecteze vilegiaturi în sensul elegant şi costisitor
al cuvântului, e o mare greşeală.
Ne având mijloace, vor recurge la împrumuturi care în urmă i-ar stânjini în strictul necesar,
căci trebuind să plătească de unde a luat, va urma să se priveze de multe, pe el şi pe ai săi, iar
neplătind, va pierde încrederea şi reputaţia lui de om corect, s-a dus ! Să se întindă fiecare cât îi e
plapoma, cum zice românul.
Cei cu venituri modeste trebuiesc să se gândească la o deplasare economică. Ţara noastră e
plină de localităţi balneare şi climaterice de toată mâna, cei cu venituri sau lefuri mari pot să-şi permită
luxul unei vile mai scumpe, sau să ia masa la restaurantul cel mai renumit. Cel cu venituri mai
modeste, va alege căsuţe ţărăneşti, va prepara în casă cum făcea şi acolo de unde a plecat, legume,
brânzeturi, lapte, pretutindeni sunt mai ieftine ca la oraş, aşa că viaţa n-ar avea de ce să îl coste mai
scump, din contra. Casele ţărăneşti sunt ieftine şi transportul relativ iarăşi destul de ieftin, căutând
fiecare să se mulţumească cu o localitate mai apropiată. La rigoare, chiar într-un sat din apropiere şi tot
va putea beneficia de avantajele deplasării de o lună. Sunt sate izolate de o frumuseţe răpitoare cu ape
curgătoare, cu pajişti înflorite şi păduri seculare. Credeţi că aci v-ar costă viaţa mai mult ca acasă? Ce
mulţumiţi vor fi copilaşii să poată fi în voia lor, să se joace de dimineaţa până seara, să alerge pe
câmpii sau să se scalde în râu ori pârâu !
Fără cheltuieli vor schimbă mediul şi chiar regimul, şi se vor resimţi aşa de bine în sfânta
viaţă de ţară !
Desigur, marea ori localităţile climaterice prea frecventate vor costa, dar într-un colţ pierdut
unde nu eşti obligat să plăteşti nici locul la soare, nici iarba pe care ai să calci, muzica etc., poţi trăi ca
şi acasă.
Va fi o fericire liniştită, dar dătătoare de viaţă; departe de zgomot, departe de agitaţii, de griji,
îţi refaci provizia de sănătate şi de răbdare atât de necesare pentru existenţă.
(de Jeanna Sava)
137

 Te răzbuni mai bine pe un prost, prin dispreţ decât prin lovituri.
 Cel mai bun mijloc d-a scăpă de un inamic, e d-a ţi-1 face amic. (Henri IV).
 Satisfacţia ce ai într-o răzbunare nu durează decât un moment, dar aceia ce ai iertând, e eternă.
(Henri IV.)
 Răzbunarea e adesea tot aşa de funestă pentru cel ce o exersează ca şi pentru cel ce o încearcă;
e un fier ascuţit la ambele capete pe care-1 înfige unul în inima celui ce să răzbună şi celălalt
în inima celui ce suferă răzbunarea.
 A se răzbuna de o ofensă, e a se pune la acelaşi nivel cu inamicul său; a-l ierta, e a se ridică cu
mult d-asupra lui. (La Rochefoucauld).
 Răzbunarea cea mai nobilă şi cea mai delicioasă este iertarea. (Mabire).
 Cine nu lucrează ca să trăiască, trebuie să trăiască ca să lucreze.
 Ziua în care n-ai făcut o acţiune bună, nu trebuie socotită la zilele vieţii, întocmai ca şi zilele
în cari n-ai învăţat nimic. (Max. Orientală)
 A se încrede în toată lumea şi a nu se încrede în nimeni sunt două excese. (Seneca),
 Spune-mi pe cine lauzi şi îţi voi spune cine eşti. (Max. spaniolă)
AEROPLANELE, GARANŢIA PACII 166

Câte experienţe pozitive, neîndoioase, pentru a convinge pe sceptici că baloanele dirijabile, nu
sunt o chimeră, că maşinile zburătoare nu sunt produsele imaginaţiei nebune ale inventatorilor.
Dar astăzi nu mai sunt sceptici. Se ştie, pentru că s-a văzut, că baloane enorme pot să se înalţe
în aer şi să se conducă unde le place, să meargă cu o viteză de 40 km pe oră. Se ştie, fiindcă s-a văzut,
că aeroplanele sau giroplanele se pot ridică la înălţimi foarte mari, şi să meargă cu o viteză de 90 km
pe oră şi chiar şi mai mult
Ultimul refugiu al incredulilor, neputincioşi în a înţelege viitorul ca şi trecutul, e că aceste
maşini nu vor fi altceva decât nişte jucării. „O jucărie― e faimoasa expresie a lui Napoleon, când în
1805 Fulton îi arătă primul vapor cu aburi; o sută de ani apoi, vaporul cu foc al lui Papin. Această
,,jucărie― a devenit destul de importantă în istoria omenirii pentru a nu permite să considerăm
aeroplanele şi aerostatele dirijabile ca şi jucăriile cu vapori.
Şi plângem pe necredincioşii, care după ce au declarat, că omul nu se poate ridica cu o maşină
în atmosferă, sunt reduşi acum a pretinde că lucrul la rigoare e posibil, dar aceste jocuri nu vor trece
limitele unui sport fantezist periculos şi în afară de orice aplicaţie practică, o distracţie pentru acrobaţi.
Actualmente în Franţa numai, sunt 10 de aeroplane diferite ca construcţie.
În doi ani vor fi 500 ! În 10 ani vor fi tot atâtea aeroplane ca şi automobile. Sunt orbi cei ce nu
văd acest viitor evident. Să ne amintim de Thiers, în momentul când pentru prima dată a văzut trenul şi
a zis cu cea mai mare convingere : „Credeţi oare că va ajunge vre-o dată să înlocuiască diligenţele?― Şi
toată lumea era de acord că nu ! „Nici odată aceste maşini pe şine nu vor putea să înlocuiască
admirabila noastră diligenţă, aşa de bine organizată !―
Revoluţia ce va face aeroplanele, va avea două consecinţe mai importante, asupra cărora voi
insista, ele interesând pe toată lumea. Prima consecinţă, imediată, este : dispariţia vămilor. Dacă se
165 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICA ŞI POŞTALĂ‖, Anul III, 1909-10, p. 320.

138
poate trece prin aer, fără a se opri la frontieră, e clar că s-ar putea trece într-un aeroplan toate obiectele
mici supuse percepţiei.
La drept vorbind, s-ar putea lua, pentru a împiedica aceste treceri, multe măsuri poliţieneşti.
De ex. : se poate interzice unui aeroplan d-a se opri pe un pământ strein ! Dar din moment ce
a trecut frontiera aeriană, ar putea fără să se oprească, să arunce lucrurile de contrabandă într-un
anumit loc, hotărât mai dinainte.
Vor fi acolo complici care să le ridice, la 30, 50, 100 km de la frontieră, unde e vamă. Se va
stabili vamă până şi în interiorul tării?
E adevărat că s-ar putea interzice tuturor aeroplanelor d-a trece peste frontieră; aceasta ar fi
tiranic şi monstruos de sigur, dar sunt deja atâtea tiranii monstruoase, în cât fără multă bătaie de cap,
ne putem aştepta şi la aceasta. Din fericire această interdicţie nu e posibilă. Ar trebui să se organizeze
un corp de vameşi aeroplanişti, care să urmărească aeroplanele ce-şi vor permite să depăşească limitele
nedefinite ale frontierelor noastre terestre aeriene.
Se poate chiar, să meargă până a voi să înarmeze pe vameşi şi să le recomande a trage asupra
aeroplanelor ce vor voi să treacă ! Ar fi curată inepţie costisitoare şi putem adăugă ineficace, căci în
timpul nopţii, cu o viteză de 100 km pe oră, un aeroplan va putea trece pe d-asupra unei păduri, înainte
d-a putea deştepta atenţia vameşilor şi d-a pripi o descărcare de puşcă !
Ceea ce e neîndoios, e că aceste contrabande cu ajutorul aeroplanelor nu vor putea să se facă
decât cu obiecte puţin grele ; căci transportul cu maşinile zburătoare a fierului, făinii, cărbunilor, ar fi
foarte costisitor pentru a se realiză profite.
Dar obiectele uşoare, manufactură, bijuterii, mătăsuri, dantele, tutun, ţesături, sunt produse
destul de uşoare, şi de valoare destul de mare pentru a se realiza mare profit transportându-le cu
aeroplanul şi la o distanţă de câţiva zeci de kilometri de la încărcare, într-un loc convenit să le lase să
cadă pentru a se reîntoarce apoi de unde au plecat. Voiajul ar dură o oră d-abia; cu toate aceste,
beneficiul va fi considerabil, dacă a putut să treacă 100 kg de marfă fără taxe vamale, căci acestea vor
rămâne contrabandistului.
Nu mă îndoiesc că toţi adepţii păcii, sunt liberi schimbători. Liberul-schimb şi pacea sunt
două feţe ale aceleiaşi probleme, şi mentalitatea pacifiştilor e aceia a liberilor-schimbători.
S-o spunem foarte net. În ziua în care nu vor mai fi frontiere vamale, în acea zi, pacificarea
omenirii va face un pas mare. Toţi îşi vor da seama, că diviziunile noastre naţionale sunt cu totul
factice, şi că orice rezbel internaţional este, după oarecare nuanţe apropiate, un adevărat rezbel civil.
Dacă prin aeroplane, contrabanda e uşoară, ea va fi şi mai uşoară cu baloanele dirijabile.
Ceea ce până acum făcea imposibilă contrabanda prin baloane dirijabile e că aceste maşini
sunt prea costisitoare, aşa de scumpe, că contrabanda întreprinsă prin acest mijloc, ar face obiectele
transportate enorm de scumpe. Dar va veni un moment, când va fi uşor d-a transporta cu balonul
dirijabil 2000 kg de marfă ; cum să urmăreşti aceste baloane, care ridicându-se d-asupra norilor la o
înălţime de doi kilometri devin invizibile şi pot să arunce unde le va place contrabanda lor?
Deci cu siguranţă peste puţini ani, când giroplanele şi aeroplanele vor luă extensiuni normale,
nu va mai fi vamă decât pentru obiectele de greutăţi considerabile. Să ne resemnăm şi să ne înveselim
căci aceasta se va întâmpla cât de curând.
*
Din punct de vedere militar, aeroplanele vor face iarăşi o revoluţie întreagă.
Să presupunem cum zic matematicienii, problema rezolvată. (Ea va fi peste 8 — 10 ani).
Fiecare armată va avea o duzină de aeronave ce se vor înălţă chiar la 2500 m de va fi necesar
şi cu o viteză de cel puţin 50 km. Aceste aeronave pot cu uşurinţă să transporte mai mult de 2000 kg de
materii explozibile, dinamită, fosfor, melinită etc., şi să le lase să cadă unde vor voi, sau să le
139
transporte la 400 km, pe câmpul de bătaie ; îi va fi de ajuns unui balon german pentru a le duce din
Colonia la Paris, Londra, Viena sau invers.
Cât despre aeroplane, al căror preţ va fi cu mult inferior unui mic automobil, fiecare corp de
armată ar putea să aibă 30 — 40. Vor evalua cu o repeziciune extremă. Nici o mişcare a inamicului nu
va putea rămâne neobservată, şi ar putea în acelaşi timp, să arunce câteva kilo de fosfor, de sulfură de
carbon, sau de produse incendiare, explosive, care în câteva ore ar putea să incendieze 20 oraşe într-o
rază de 100 —― 200 kilometri.
Bine înţeles, că fiecare din cele două armate vor fi prevăzute cu aparate mai mult sau mai
puţin asemănătoare ; căci nu e nici o maşină de război care să poată să rămână necunoscută, orice
maşină militară construită într-o ţară e curând imitată şi perfecţionată în ţara vecină.
Astfel faţa rezbelului va fi schimbată; Până acum, cei mai expuşi erau soldaţii ; cei ce nu erau
direct în luptă erau mai puţin expuşi. Acum va fi de o potrivă de periculos pentru soldaţi ca şi pentru
cei ce n-ar lua parte în luptă. Fie un rezbel la frontiera Vosgilor; locuitorii din Lyon, din Orleans şi din
Bourges vor fi ameninţaţi, ca şi cei din Dresda, München şi Frankfurt şi nu va fi în tot vastul teritoriu
al celor două ţări, un singur loc în care siguranţa să fie asigurată.
E posibil prin regulamente internaţionale, poate chiar printr-o nouă conferinţă la Haga, să se
interzică aceste maşini aeriene. Dar atunci de partea sa comică (de un comic amestecat cu dramă) nu va
fi lipsită această prohibire a destructoarelor !
Se permit tunul, torpilele, obuzul, glonţul. Se interzic torpilele mobile, şi bombele explozibile.
E permis să se omoare cu unele maşini, dar cu altele nu. Să admitem că s-ar interzice ridicarea
în aer a acestor maşini .militare zburătoare. Dar ce de dificultăţi, aproape de neînvins, în paza acestei
interziceri.
Mai întâi va fi absurd să se interzică absolut toate aeroplanele, toate baloanele dirijabile.
Cum să nu te serveşti, când ai norocul să le ai (şi ambele armate vor avea excelente şi destule)
pentru recunoaşteri la lungi distanţe.
Dacă se pot întrebuinţa în acest scop, pentru ce nu s-ar adoptă la aruncarea explosivelor ?
Pentru ce nu s-ar împiedica formarea unei armate în dosul nostru, să se împiedice desfăşurarea pe
liniile ofensive, să se producă confuzie pe câmpul inamicului, să se deranjeze mobilizarea, să se strice
viaductele şi podurile. Dacă se pot arunca obuze de pe pământ, de ce s-ar interzice din baloane ? Adică
de ce numai flotele să poată bombarda un oraş întărit ?
Unde se vor opri cu limitele de ce e permis şi ce nu?
Un detaşament de cavalerie poate să distrugă un drum de fer, câteva perechi de aeroplane nu
vor fi autorizate ? La urma urmei, esenţialul e d-a face rău inamicului ! Dacă e posibil d-a aruncă în aer
o pulberărie, am fi prea mari proşti de a nu o face, când în acest chip s-ar înlesni victoria.
Problema militară a aeroplanelor se reduce la unicul scop: a fi cel mai tare. E problema tuturor
acţiunilor militare şi am fi de o naivitate ridiculă dacă voind a fi tari pe pământ şi pe apă, prin tunurile
noastre infanteria şi cuirasatele noastre, nu am căuta să fim tari şi în aer.
Să fim siguri de altfel că situaţia a fost deja studiată de militarii tuturor ţărilor şi că interesul
pus de guvernăminte în privinţa aeronauticei şi aviaţiei, e în mare parte, un interes militar. Necesitatea
d-a fi cât mai curând cel mai tare, este imperioasă.
Poarte repede, praful fără fum, puşca cu tragere iute, bicicletele, navele submarine s-au impus
tuturor organizaţiilor războinice. Aparatele de aviaţie şi aeronautică în 2 — 3 ani vor face parte din
materialul armatei.
Rezbelul va fi mai barbar, mai inuman, mai sfâşietor 1
Cu siguranţă ! Dar aceasta departe d-a displace. Din contra, credem că dacă de aproape 40 de
ani trăim mai mult ori mai puţin în pace —pace armată, dar în fine pace,—e în mare parte datorită
140
faptului că rezbelul a ajuns lucru teribil şi în faţa căruia cel mai hotărât, ezită. Dacă Franţa şi Germania
— D-zeu să ferească ! — ar intra în conflict, vom vedea atunci de ambele părţi ale Vosgilor, un milion
de combatanţi ; şi o mare bătălie ar putea distruge 100 mii oameni în câteva ore.
Aurul şi sângele va curge în valuri, ― zadarnic.
Şi iată că cu progresele aeronauticei, maşinile incendiare vor face cruzimi mai grozave.
Ele sunt capabile d-a se duce pretutindeni, d-a duce dezolarea în oraşele cele mai depărtate de
teatrul războiului ! Femeile şi copii, bolnavii şi bătrânii vor fi la voia esploziunilor şi incendiilor.
Panica va fi universală. Pericolul de moarte, pretutindeni.
Focul va ameninţa o naţiune întreagă. ! Deja, prin întreruperea transporturilor şi depărtarea
celor voinici, foametea este neîndoioasă. Atunci cei ce nu vor fi la lupta,, vor trebui s-aleagă între
foame şi incendiu.
Viitorul e al păcii şi acesta ni-l rezervă aeroplanele. Toţi se: vor da îndărăt dinaintea
enormităţii crimei, nu se va găsi naţiune atât de nebună şi atât de inumană pentru a o sfrunta.
Sperăm deci, că toate guvernămintele vor comanda pentru aeronautică şi aviaţia militară
aparate foarte perfecţionate şi capabile d-a exersa ravagiile lor în depărtare.
Va fi o excelentă şi solidă garanţie de pace.
(traducere din franţuzeşte de J. Sava)

 Cine vorbeşte seamănă, cine ascultă culege. (Pitagora).
 Iartă des altora, niciodată ţie. (P. Syrus).
 Trândăvia e rugina sufletului, cu cât odihna e de dulce, cu atât trândăvia e de obositoare.
(Levis).
 De eşti nedreptăţit, consolează-te, adevărata nenorocire e d-a face nedreptate. (Pitagora).
 Cine seamănă nedreptate, va culege ură şi răzbunare
 Instrucţia e podoaba bogatului şi bogăţia, săracului. (P. Mabire).
 Calomniatorul neputând să se ridice până la omul de merit încearcă prin calomnie a-l coborî
până la el. (Livry).
 Ieşind din casa calomniatorului, scuturaţi praful de pe picioarele voastre. (Salomon).
MAXIME ŞL CUGETĂRI, 168

 Omul fără caracter e un copil mare care primeşte impresiunile sale de la tot ce-l înconjoară, şi
care n-are nici forţa, nici voinţa d-a fi om !
 Cel ce crede că are zece prieteni, nu are nici unul. (Malesherbes 169)
167 „REVISTA TELEGRAFICǍ, TELEFONICĂ; ŞI POŞTALĂ‖ Anul III, 1909-10, p. 352

168 „REVISTA TELEGRAFICA TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖, Anul III, 1909-10, p. 383
169 Chrétien Guillaume de Lamoignon de Malesherbes, născut 06 decembrie 1721 la Paris, unde a fost ghilotinat pe 22
aprilie 1794, este un magistrat, botanist şi om de stat francez, cunoscut pentru sprijinul adus ca şef al cenzurii regale
publicării Enciclopediei lui Diderot şi d'Alembert. El a fost unul dintre apărătorii lui Ludovic al XVI-lea, la procesul
său.
141
 Cine e prietenul tuturor, nu e al nimănui. (Max. spaniolă)
 Priveşte ca prieten, pe omul sincer care te face atent asupra greşelilor tale, nu pe cel ce aproba
tot ceea ce faci. (Montry).
 Cel ce crede că nu are nevoie de altă lume, se înşeală grozav ; dar cel ce crede că lumea nu
poate să se lipsească de el, se înşeală şi mai mult. (La Rochefoucauld).
 Săracului îi lipsesc multe lucruri, zgârcitului îi lipseşte totul. (La Bruyère 170).
Sursa: http://fr.wikipedia.org/wiki/Chrétien_Guillaume_de_Lamoignon_de_Malesherbes
170 Jean de La Bruyère (n. 16 august 1645, Paris; d. 10 mai 1696, Versailles) a fost un moralist francez, unul dintre cei
mai valoroşi moralişti ai literaturii universale. La Bruyère a rămas cunoscut pentru unica sa scriere „Caracterele― sau
„Moravurile veacului― (Les Caractères ou Les mœurs de ce siècle), apărută în anul 1688. Această lucrare este o culegere
de scurte piese literare, ce ilustrează spiritul secolului al XVII-lea. Sursa:
http://ro.wikipedia.org/wiki/Jean_de_La_Bruyère
142
CAPITOLUL 4, Anul IV, Octombrie 1910― Septembrie 1911
SFATURI IGIENICE 171

Una din pricinile cari favorizează răspândirea tuberculozei şi altor boli molipsitoare este şi
telefonul. Mulţi cred că spre a putea fi auzit la telefon trebuie să lipească buzele de microfon. Şi de
oarece sunt şi oameni bolnavi de piept sau de sifilis cari se servesc de acest minunat aparat de
comunicare a vorbei, urmează de aci că depunând bacilii or virusul pe microfon, îl infectează şi
contribuie astfel la răspândirea diferitelor boli.
La centralele telefonice, în deosebi, unde la cabine se adună atâta lume, dezinfectarea
microfoanelor a trebui să se facă chiar după fiecare persoană. Dacă particularii ar avea calmul necesar,
să vorbească liniştit la o distanţă convenabilă de microfon, pericolul nu ar fi aşa mare.
Răul e că starea nervoasă a multora, fie necazul ce-i produce corespondentul îl exagerează,
dânşii se apropie cât mai mult; de aparat şi chiar lipesc buzele de cauciucul microfonului, în contact
deci cu cultura de microbi !
Or pentru aceştia mai cu seamă ar trebui ca telefonul să fie dezinfectat de câteva ori pe zi.
Mânuitorii de bani publici, amploiaţii de bancă şi în special funcţionarii serviciilor publice ca
poşta, căile ferate, vama, administraţiile financiare, sunt în deosebi, supuşi unui alt neajuns nu cu mai
puţine consecinţe asupra sănătăţii lor.
Toţi aceştia număr biletele de bancă cu ajutorul scuipatului,, încă un mijloc şi încă din cele
mai eficace ca să se răspândească tuberculoza şi sifilisul.
Ar trebui să se găsească totdeauna la îndemâna fiecăruia un burete ud, în care să se moaie
degetele, ori de câte ori e nevoie săi numărăm hârtia monetă. Or, aceşti bureţi lipsesc cu desăvârşire la
instituţiile Statului.
Nimic nu e mai primejdios apoi de cât a udă mărcile, timbrele,; plicurile cu limba. Căci cine
ştie ce infecţii cuprinde; guma cu care sunt gumate mărcile, timbrele,― etichetele, etc. Oare zgârietura
ce o face pe limbă un plic nu poate da naştere la cancerul limbii? Este bine în orice caz să ne ferim de
asemenea procedeuri; cari pot fi vătămătoare sănătăţii.
Iar în birourile poştale, în toate localurile publice ar trebui afişate poveţe de asemenea natură,
pe lângă cele obişnuite pân-acum ;
„Nu lipiţi buzele de telefon !!
„Nu număraţi bancnotele udându-le cu scuipat !. „Nu udaţi mărcile, plicurile, etc. cu limba―.
Astfel se va evită, cred, o parte din pricinile cari contribuie la răspândirea tuberculozei şi a altor boli
molipsitoare.
MAXIME 172
 Reputaţia oamenilor oneşti este adesea mai expusă la calomnii, după cum fructele cele mai
bune sunt mai expuse la ciugulirea paserilor şi la rosul viermilor.
 Neputându-se ridică până la omul onest, calomniatorul încearcă prin defăimări să-1 coboare
până la el.
171 „REVISTA TELEGRAFICA. TELEFONICA ŞI POŞTALA‖, Anul III, 1910-11, p. 12

172 „REVISTA TELEGRAFICA. TELEFONICA ŞI POŞTALA‖, Anul III, 1910-11, p. 13
143
UN ACCIDENT DE CALE FERATĂ. 173

Toată ziua era pe picioare, alergând când într-o parte când într-alta, şi mişcând un steguleţ roş,
cum fac păzitorii de barieră la trecerea trenurilor. Părul îi albise, deşi era încă tânăr şi un aer de tristeţe
caracteristică nebunilor, nu îl părăsea. Pe figura lui se vedea un fel de resemnare dureroasă, liniştită,
zdrobitoare.
Directorul casei de sănătate, zicea uneori vizitatorilor : Vedeţi pe acest om? >El a înnebunit
din cauza îndeplinirii unui act de eroism, de devotament pentru serviciu.
Şi când îl întrebi cu privirea :
— Şi-a făcut datoria, iată totul, continuă doctorul; s-a supus unui regulament, unui simplu
regulament administrativ, imprimat pe un carton şi agăţat de un cui. E înfiorător să te gândeşti, cum
uneori cea mai simplă, cea mai de jos, cea mai banală existenţă umană cuprinde într-o zi, toată cinstea
grandioasă şi tragică a devotamentului antic. Atâtea triste drame sfâşietoare, îngrozitoare pot să se
deştepte într-o jumătate de minut, în adâncimea unei conştiinţe umane !
Cu toate acestea, viaţa acestui om, era destul de banală. Locuia de ani de zile ca păzitor de
barieră în josul unui drum normand, unde erau grămădite mai multe colibe în jurul unui pod de cale
ferată. În fiecare zi îşi îndeplinea serviciul cu o regularitate cronometrică, de funcţionar conştient,
observând mereu starea şinelor.
Într-o zi, ajungând în curba numită „Blanc-Baton‖ păzitorul de barieră găsi şinele scoase.
El zise : „Doamne‖ cu spaimă şi adaogă gândind la vinovaţi : „Ce mizerabili‖ !
Erau lucrătorii belgieni sau italieni, cine ştie? În tot cazul, străini de ţară. Nu puteau oare să
rămână liniştiţi la ei acasă, cum stătea şi el şi locuitorii de prin împrejurimi, să muncească ce a muncit
şi tatăl lor, bunicii lor, strămoşii lor, în mijlocul cunoştinţelor şi ai lor fără a mai căută aventuri mai
departe, fără a mai asculta toate acele istorii de revendicări şi de anarhie ? Ce mizerabili !
Malandain era conservator ca mai toţi oamenii de la ţară, el ţinea la lucrurile din jurul micei
sale căsuţe, la grădiniţa sa, la pui şi la mica sa capră. El respecta pe bunul D-zeu, pe preot, pe primar,
pe Preşedintele Republicii şi „regulamentul păzitorului de barieră‖. El ştia că viaţa călătorilor, a sute de
călători ce treceau p-acolo de atâţia ani, depinde de un simplu semn făcut cu un steguleţ sau cu un
simplu felinar roşu. Şi el era la postul lui pe orice timp, nemişcat, credincios şi atent cu acea conştiinţă
a datoriei care e aureola celor mici.
Se întorcea spre căscioara lui spre a preveni catastrofa, oprind acceleratul de unsprezece ore.
Căsuţa lui părea adăpostită de fericire, în mijlocul unor tufişuri dese de liliac. Toate se
aseamănă, aceste mititele locuinţe aşa-de vesele vara cu împrejmuirile lor înverzite, cu brazdele de
salată şi de nalbă. Puii ciugulesc împrejur şi rufele albe se usucă pe frânghie.
Trăia aci, văduv, cu mica sa fetiţă. „Ea merge spre cinci ani !― spunea el când îl întrebă
cineva. O adora. Avea părul buclat şi galben ca aurul, era singura bogăţie, singurul lux, singura bucurie
din toată casa. Câte odată vara, la trecerea trenurilor, Malandain ţinea frumosul copil pe una din mâini,
şi steguleţul cu cealaltă mână. Era o plăcere să vezi pe acest tată cu fetiţa lui. Doamnele de la ferestrele
vagoanelor zâmbeau de înduioşare şi Măria le trimetea bezele cu vârful degetelor roze şi transparente
care păreau a fi păstrat ceva din lumina cerească.
— Mai ales, recomandă Malandain fără încetare copilului, nu te duce nici odată pe şine, nici
odată, nici odată. Bagă de seamă la trenuri.
Era grija lui cea mai mare, spaima lui cea mai teribilă. Copii sunt ca căţeluşii, se duc fără să-şi
dea seamă de pericol, ei nu ştiu ce e primejdia...Acum, tatăl începuse să fie mai liniştit, ea înţelese, se
deprinsese întru câtva. Dar cum sosi la căscioara lui, zări pe Maria, că se juca între şine alergând după
puiul ei favorit şi îi strigă:
173 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖, Anul IV 1910-11, Nr. 1, p 39

144
— Nu înţelegi, nenorocito, să fugi dintre şine?
— Mi-a scăpat puiul tată.
— Lasă-l, lasă-l şi fugi.
— Strângând-o în braţe, îi zise cu o voce tandră:
— Nu te mai duce pe linie, micuţa mea; ştii bine că nu trebuie să te duci.
Ea se familiarizase cu trenul, acest copil putea să-l privească d-aproape trecând şi îi trimetea
bezele. Nu se mai temea de acel colos de fer, care semăna cu un monstru viu ameţit de aer şi de iuţeală.
Malandain, gânditor zise tare:
Trebuie să o dau la şcoală, şi să nu o mai ţin lângă mine să umble de colo până colo tot timpul
singură. Mă tem de vre-o nenorocire. Totdeauna face cineva proiecte d-acestea, înainte de o catastrofă.
Păzitorul de barieră auzi acceleratul sosind în dosul arborilor, apoi zări fumul apoi pântecele
de fer ale locomotivei. Şi era să se repeadă spre căsuţa lui ştiind bine, din deprindere, că n-avea timp
decât să-şi ia steagul său roşu —trebuind să arate pericolul — şi să se posteze în dosul barierei.
Cum se întoarse să supravegheze din nou pe fetiţa sa, o văzu cu groază departe de el, pe linia
ferată.
El strigă cât putu:
— Marie ! Marie !
Dar ea era ocupată să prindă puişorul ei. Vântul ducea cuvintele în altă parte. Acceleratul
făcea mare zgomot.
Atunci Malandain se opri. Putea încă să alerge să ia copila în braţe, să o dea deoparte. Dar
atunci nu i-ar mai fi rămas timp să se ducă sa dea semnalul: acceleratul va trece până atunci, iar
deraierea ar putea ucide pe toţi călătorii.
Iată de ce Malandain alergă cât putu spre casă, luă steagul, îl desfăcu şi ieşi. Dar zăreşte acolo,
nu tocmai departe, cum micuţa sa Marie se rostogolea sub roate ! Auzi un strigăt înspăimântător. Şi
rămase acolo în picioare, clătinându-se, lipit de barieră, spre a ţine sus pânza roşie pentru ca catastrofa
să nu se întâmple.
Trenul trecu, se încetini, se opri. În urma lui, în mijlocul unei bălţi roşii, şuviţe de păr auriu
păreau că trăiesc încă, mişcate încet de vânt.
(Traducere din franţuzeşte de J. Sava)
DIN CELE ŞTIUTE DE PUŢINI 174

Pescarii olandezi taie peştele imediat ce îl prind, sub cuvânt să-i evite dureri inutile şi că
carnea e mai gustoasă şi pe drept cuvânt. În adevăr, peştele în aer liber, moare de asfixie sau mai bine
zis de prea mult oxigen, pentru că şi-a schimbat elementul. O persoană ce mănâncă un peşte ce a murit
pe iarbă, ar acceptă un pui înecat ?
În insulele Filipine creşte o curioasă plantă a cărei floare e cât o roată de car. Floarea are 5
petale, are 1 m. diametru şi cântăreşte 500 gr. E greu de conservat însă, veştejindu-se foarte repede.
174
„REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖, Anul IV, 1910-11, p. 45
145
PILDE DE IMITAT 175
VIAŢA JAPONEZILOR
Japonezi nu suferă nici odată nici de gută, nici de artritism.
Medicii europeni ce au călătorit prin Extremul Orient explică aceasta din cauza excesului de
băutură, de apă bine înţeles !
Beau şi ceai fără lapte şi fără zahăr, dar în timpul zilei, între mese, tot japonezul absoarbe în
mijlociu 4—5 litri de apă pe zi ! Aceasta enormă cantitate de apă le evită multiplele inconveniente ce
atrag guta şi artritismul, căci ea servă a spăla rinichii şi ţesăturile, luând organismului tot ce îi e de
prisos sau vătămător.
Unde mai pui că japonezul face 2-3 băi pe zi şi se nutreşte cu un pumn de orez şi cu câţiva
peştişori afumaţi..
Trebuie să recunoaştem deci, că pe drept sunt daţi ca model de sobrietate şi curăţenie, nu
numai gutoşilor, dar tuturor Europenilor.
DIN LUMEA INTREAGĂ. 176
CEL MAI TÂNĂR MILIARDAR.

John-Nicholas Brown, de 9 ani e cel mai bogat băiat din lume. Are o avere de peste
125.000.000 de franci.
D-abia avea 9 săptămâni la moartea tatălui său, care îi lăsă 25 milioane. Câteva zile mai
târziu, îi muri un unchi, de la care îi rămaseră încă 25 milioane. În fine, de curând a murit bunica lui,
M-me John Carter Brown, care îi lăsă 75 milioane !
Cele mai mari precauţiuni sunt luate ca să nu se îmbolnăvească sau să îl fure cineva fiind o
pradă aşa de bogată. Alimentele ce i se dau sunt sterilizate; trăsurile în care se plimbă, jucăriile toate
sunt dezinfectate.
Sărmanul mititel !
VORBE SI FAPTE ÎNŢELEPTE

Corespondentul din Lisabona al lui „Berliner Tageblatt― cerând preşedintelui Theofilo Braga
o contribuţiune pentru ziarul ce reprezintă,— acesta i-a scris următoarele maxime ale vieţii sale:
„În tendinţa de a ajunge la echilibrul vieţi, am regulat disciplina şi dispoziţia existenţei mele
după vorba lui Descartes : „A iubi viaţa şi a nu avea frică de moarte―. Intelectul meu îl regulez pe cât
posibil după frumoasa gândire a lui Vauvenargues. „Fii mai mult stăruitor, decât inventiv―. Activitatea
mea o regulez după cuvântul lui Littré : „Ia-ţi de lucru de parcă ai mai avea de trăit o sută de ani,
munceşte de par-că ar trebui să mori mâine―. În concepţia mea despre viaţa socială mă conduc de
cuvântul doamnei Comte : „Pe cât posibil de neînduplecat în principiu; pe cât posibil de împăciuitor, în
formă.‖
175
176
146
177
ACTUALITĂŢI
MESERIA DE LĂTRĂTOR
În Paris se angajează de către administraţia contribuţiilor indirecte oameni care pot imita bine
lătratul câinilor.
La miezul nopţii parcurg străzile, oprindu-se pe la porţi să latre. Daca e un câine în casă, nu
întârzie a răspunde la apelul pseudo confratelui său. Acesta înscrie numărul şi strada şi a doua zi fiscul
verifică din registre dacă proprietarul câinelui a achitat taxa. Prin acest ingenios procedeu se prind o
mulţime din cei ce se abat.
178
DIN ŢARĂ
VLAICU LA MANEVRE
Îndrăzneţul aviator Vlaicu care a fost la Manevrele Regale a făcut un zbor reuşit înălţându-se
la 500 metri, apoi a aterizat în fata Alteţelor Lor Regale Prinţul Ferdinand şi Carol şi a Kronprinţilor
germani care au fost invitaţi la manevrele armatei noastre.;
O CARTE PENTRU CREŞTEREA VITELOR A UNUI COPIL :ROMÂN DE

12 ANI.
„Die Zeit― din Viena publică o ştire menită să facă senzaţie în cercurile noastre ştiinţifice. E
vorba de un copil de 12 ani Ovid Avram, fiu de ţăran din părţile Făgăraşului, care a scris o carte asupra
creşterii oilor şi a vitelor cornute, a cărei valoare e apreciată de cei mai distinşi specialişti.
Cartea aceasta conţine 12 capitole în 24 pagini şi se spune că a fost premiată de Academia
Română care va tipări-o şi care a decis să se acorde copilului 3000 lei ca încurajare*-
Interesant este că acest autor precoce e unul din cei mai răi elevi la studiu. Ovidiu Avram e o
fire închisă şi nu are nici un prieten printre colegii lui de clasă.
Interesant e că înainte de a scrie această carte, a publicat în foaia săsească din Braşov „Die
Carpathen―, un articol de seamă în domeniul ştiinţei.
Le altmintrelea, singura preocupare a acestui copil, este ştiinţa.
177
„REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖, Anul IV, 1910-11, p 47
178
„REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖, Anul IV, 1910-11, p 47
147
179
HAZURI
O RECUNOŞTINŢA FRUMOASA.
Un tânăr, de curând logodit cu o cochetă incorigibilă scapă de la moarte pe tatăl acesteia.
Socrul, cu lacrimi în ochi, sărută pe salvator şi-i spune cu o voce tremurândă :
— Fără tine de sigur că aşi fi fost mort. Ca dovadă a marii, a eternei mele recunoştinţe, nu-ţi
mai dau pe fata mea de soţie. Las-o mai bine altuia !
180
REŢETE FOLOSITOARE
MIEREA REMEDIU SUVERAN ÎN BOLILE DE OCHI

Fie cataractă, fie inflamaţii, se topeşte mierea în apă fierbinte în proporţie de a treia parte cel
puţin, se pică 3—4 picături de 4—5 ori pe zi.
*
Apa boricată pusă în ochi cu ajutorul unui pulverizator este un remediu excelent pentru ochii
obosiţi. Bine înţeles pentru acesta se vor ţine pleoapele bine deschise şi ca să reuşească cineva, cel mai
bun mijloc e să ţină ochii bine fixaţi spre tavan cele câteva minute cât funcţionează pulverizatorul.
CÂT VALOREAZĂ UN OM DUPĂ VÂRSTĂ.
179 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖, Anul IV, 1910-11, p 47
180
148
FARSĂ DE BIROU. 181

În birouri, toate întâmplările, toate vorbele, toate micile slăbiciuni, devin subiecte de distracţie
şi farse se fac pe contul celor naivi.
S-a zis că tinereţea e nebunatică, dar asta nu înseamnă nimic pe lângă exuberanţa unui bătrân
care nu ştia cum să-şi întrebuinţeze orele lui disponibile...
Pamphile Malcolle era miop, şi pentru ca să-şi poată socoti cifrele din registrele lui, se servea
de nişte ochelari cu sticlele convexe, meniţi să-i apropie obiectele de vedere.
Când plecă pentru o oră, lăsându-şi ochelarii pe masă—de oarece afară din birou nu se servea
de dânşii,—colegul lui, Simion, scotea şurupurile cadranului, după cum fac oculiştii, şi întorcea
sticlele.
La întoarcerea lui, bietul Pamphile găsea în locul ochelarilor pentru miop, ochelari pentru
prezbit, adică sticlele devenite acum concave, îndepărtau obiectele în loc să le apropie; astfel că
proprietarul lor nu mai vedea şi cum nu-şi putea uşor închipui păcăleala, să lega de oculist; ochelarii
erau puşi deoparte şi într-o bună zi duşi la negustor. Dar acesta nu putea să le găsească nici un defect,,
căci Simion avea în totdeauna prevederea să deşurubeze din nou cadranul şi să puie sticlele la locul lor.
Atunci negustorul îi zicea:
E ciudat D-le Malcolle că nu vedeţi eu ochelarii aceştia. Mai încercaţi-i vă rog încă odată.
Acuma văd, văd foarte bine, striga Pamphile. Nu mai înţeleg nimic din toate drăcovenia asta.
— Aţi avut o turburare a ochilor din cauza unei lumini prea puternice.
— Fără îndoială. Vă rog să mă iertaţi că v-am deranjat pentru asta dată.
Oculistul, la rândul său, afirmă că era fericit să vadă pe Malcolle chiar fără a-i vinde ceva. Dar
în realitate, era necăjit, şi socotea pe Malcolle puţin ţicnit, ceea ce 1-a şi făcut ca la a treia asemenea
întâmplare să-i zică:
— D-le Malcolle, vedeţi şi Dv. că ochelarii sunt în perfectă stare, şi că eu nu le-am mai făcut
nimic.
— Să nu mai veniţi la mine, căci eu nu sunt obligat să îngrijesc de turburarea ochilor clienţilor
mei. Dv. trebuie să consultaţi un doctor.
Savantul doctor, îl ascultă cu atenţie, îşi sprijini barba în mână, clătină mirat capul de câteva
ori, făcu două sau trei strâmbături puternice şi zise în sfârşit:
— Dacă Dv. aci vedeţi, apoi nu mai vedeţi şi dacă în sfârşit iarăşi vedeţi, înseamnă că sunteţi
într-adevăr încercat de congestii. Îndată ce sângele se ridică în modul acesta în ochi, trebuie
fără a pierde vremea, să-1 atrageţi în jos printr-o baie de muştar la picioare, foarte caldă. Şi
mişcaţi-vă iute, energic, fără asta, v-ar putea lovi o apoplexie.
Malcolle îngrozit, împărtăşi camarazilor lui rezultatul consultului său.
După sfatul lor, el cumpără un lighean mare, rotund şi un ibric pe cari le ascunse într-un colt
al biroului său şi regulat dimineaţa Simion inversându-i sticlele, el nu mai vedea. Imediat ibricul era
pus la foc, băiatul de serviciu trimis să cumpere făină de muştar, şi iată pe omul nostru cu picioarele în
apă caldă, înconjurat de veselii lui camarazi, în timp ce Simion, pe ascuns punea sticlele ochelarilor la
locul lor. În modul acesta, cât timp durau băile de picioare, pacientul putea să constate că vederile lui
redeveneau bune ca şi mai înainte.
Din când în când se reîncepea mica petrecere; apoi cum totul se uită, nimeni nu se mai gândi
la ea.
Atunci Simion, totdeauna ingenios când era vorba să facă chiţibuşuri, inventă altceva, în
acelaşi gen, dar care avea meritul originalităţii.
181 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖, Anul IV, 1910-11, p. 76

149
Se ştie că soneriile electrice, se compun din o pară având două şurupuri la cari vin două fire
legate la pilă şi că o lamă metalică elastică le pune în contact prin apăsarea unui buton când sunăm.
Dacă se izolează, şurupurile prin un corp străin, soneria nu mai poate funcţiona.
Simion, desfăcea para de lemn pe care toată lumea o cunoaşte, şi introducea o mică foiţă de
hârtie între un şurup şi lama elastică pe care apasă butonul pentru a stabili comunicaţia.
Atunci Pamphile se străduia zadarnic, apăsând de câte douăzeci de ori în şir pe buton ca să
cheme pe omul de serviciu, care nici gând n-avea să se deranjeze pentru că... n-auzea soneria.
— Ce ai de suni aşa ? îl întrebă atunci Simion.
Nu ştiu pentru ce odăiaşul nu se sinchiseşte de chemările mele repetate.
Poate că soneria nu mai merge şi nu se poate auzi de aici, dar dute lângă el, fără a-i da să
înţeleagă ceva, eu voi suna şi vei vedea dacă funcţionează bine.
Malcolle accepta şi se ducea tocmai la sfârşitul coridorului de unde auzea o puternică
zbârnâitură de sonerie.
Se înţelege că Simion scotea hârtia.
Luminat de data aceasta, Malcolle se reîntorcea în birou dar hârtia era deja pusă la loc şi la
noile chemări mai întâi nervoase, apoi furioase, odăiaşul continuă să nu răspundă.
Malcolle era exasperat.
— Vedeţi, cum ascultă nemernicul acesta? E de nesuferit mă duc să-l învăţ minte.
Năvălea în anticameră, şi impută aprins neglijenţa băiatului care susţinea că n-auzise nimic şi
că nu primeşte observaţii nemeritate.
Cu toate acestea, Malcolle era sigur că soneria funcţiona bine...
— Tu eşti tot surd?
— Poftim ?... Dv. sunteţi nebun !
— Apoi eu am sunat...
Apoi eu vă spun că n-aţi sunat, etc... etc. şi ajung într-adevăr nebuni, sunt gata să se încaiere,
în timp ce deasupra capetelor lor, clopotul debarasat de hârtia lui, sună ironic apăsat, îndelung, sub de
getele lui Simion.

 Morunul e de o fecunditate miraculoasă: face până la 9.653.900 ouă !
 Un centimetru pătrat din pielea spetelor unui om conţine 15— 17.000 pori.
 Adâncimea medie a oceanului cel mare e de 3819 metri.
 Din toate statele Germania întrebuinţează cele mai multe chibrituri.
 În Danemarca sunt 89 de universităţi populare.
 Fetele dau un contingent mai mare de miopi decât băieţii.
 Profesorii, muzicanţii şi văduvele dau cel mai mic contingent de sinucişi.
182 „REVISTA TELEGEAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖, Anul IV, p. 79

150
 În New-York există o clădire cu 36 etaje şi costă nouă milioane jumătate lei.
 Olandezii fumează mai mult decât oricare alt popor din lume.
 Un război între două state mari, costă astăzi de la 15 până la 25 milioane de franci pe zi.
 Nisipul din Sahara are o înălţime mijlocie de 10 metri; dar unele „valuri de nisip‖ grămădite
din cauza vânturilor, pot să se ridice până la 100 metri.
 Ceasornicele sunt mai răspândite în Statele-Unite şi în Japonia. Japonezii importă anual din
Elveţia în valoare de 22 milioane lei.
SFATURI IGIENICE 183

 Leacurile băbeşti sunt uneori bune, chiar doctorii le recunosc.
 Legumele şi fructele conţin remedii naturale cărora puţine maladii le rezistă.
 Judecaţi:
 Strugurii vindecă malaria, migdalele afecţiunile nervoase şi lămâia durerile canceroase.
 Cresonul produce un efect salutar asupra plămânilor şi tomatele purifică sângele.
 Nuca de Brazilia are un efect tonic asupra unor constituţii din cauza proprietăţilor nitrogene.
CURIOZITĂŢI 184
DIN MANIILE OAMENILOR MARI
 Lavoisier atât îi plăcea cerneala, că îşi făcuse un vas în formă de călimară pentru a bea apă.
 Celebrul grădinar Lenôtre priza târâte de lemne.
 Crebillon nu putea compune o tragedie dacă n-avea broaşte, pe masă.
 Ibsen nu putea scrie dacă n-avea 5-6 mici animale de bronz sau de lemn pe birou.
 Juristul Cujas redija ^Comentariile asupra dreptului roman― culcat pe pământ.
 Ampère nu putea vorbi elevilor săi decât privind un nasture de la haina lui sau de la unul
din elevi.
 Oratorul Bourdalone înainte d-a vorbi, cântă cu vioara.
 Catherina de Medicis care a făcut să se verse atâta sânge, aproape leşina la mirosul
trandafirilor.
 Henri II nu putea să stea singur într-o cameră în care era o pisică.
 Ducele d’Epernon leşina la vederea unui iepure.
 Cancelarul Bacon cădea în nesimţire în timpul eclipselor de lună.
 Bayle avea convulsiuni la auzul căderii apei dintr-un robinet etc.
 Haydn nu compunea decât după ce bea câteva pahare de vin bun.

151
185
HAZURI
— Domnişoară, mâine mă liberez şi vroi să înştiinţez pe mătuşa mea.

— Fă atunci o telegramă.
— Uite-o. Vă rog însă, să o bateţi mai tare, căci mătuşa mea e cam surdă...
CLEVETIREA 186
Ai vre-o calitate? Eşti om de merit, de inimă, ai caracter? Fii omul cel mai perfect din lume,
cu greu se va găsi cineva să ta laude ; calităţile cuiva, cu greu se dau în vileag de cei ce le cunosc ! Le e
greu să-ţi reliefeze meritele, de teama d-a nu-i eclipsa!
Păzeşte-te însă de ai o patimă, o slăbiciune, o deviaţiune cât de mică de la calea dreaptă, căci
clevetitorul te pândeşte cum cioclul pândeşte la fereastra celui ce e pe moarte. Nu e casă care să nu-şi
aibă clevetitorul, şi mai ales pe clevetitoarea sa ! !
Clevetirea e calul de bătaie al mai tuturor conversaţiilor.
Faceţi muzică, vorbiţi de pictură ori literatură într-un salon, cea mai mare parte vor începe a
căsca sau se vor forţa să fie atenţi; imediat însă ce va începe clevetirile, toţi vor fi numai urechi ! !
De ce oare ? Când s-ar părea mult mai natural, pentru oameni cu oarecare cultură, să se
supravegheze d-a nu vorbi decât ce trebuie, ce poate folosi lui şi celor din juru-le sau cel puţin să se
păzească d-a nu scăpă vre-o vorbă, care ar putea nemulţumi pe cineva.
Aş ! ca clevetirea nimic nu înviorează o societate ori şi sub ce formă s-ar produce, sub ori şi
ce mască s-ar deghiza.
E foarte mlădioasă şi foarte insinuantă; ea se manifestă prin tot felul de maniere : dezvăluie
răul, îl denaturează, îl exagerează, condamnă faptele aproapelui, nevoind să ţie cont de bunele lui
intenţii, sau de împrejurările în care s-a aflat; micşorând laudele ce altul aduce cuiva, printr-o privire
rece cu care arată că îl dezaprobă; făcând să se nască bănuieli asupra unor persoane nevinovate sau
asupra meritelor lor, şi sub câte alte forme nu caută clevetitorul să-şi arunce veninul, ce îi clocoteşte în
suflet.

186 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖, Anul IV, 1910-11, No.22 şi 23, p. 107
152
Nu e oare clevetire, văicărând într-o casă plină, viţiile şi slăbiciunile cuiva, sub pretext de
compătimire, când n-ai nici o autoritate, nici o însărcinare, şi mai ales nici un folos, să dai în vileag
slăbiciunile cuiva?
Oricine, judecând puţin, va vedea câtă laşitate e d-a cleveti, cât de odioasă şi de josnică e
purtarea clevetitorului.
Cum se face însă că clevetirea place în conversaţie ?
Ea place fiindcă nu se arată niciodată în toată goliciunea ei, ci să prezintă sub o formă plăcută;
aşa cum e, ştiind bine că altfel ar fi despreţuită, fiind laşitate. Are atâtea arme, atâtea întorsături, atâtea
maniere d-a se insinua, acel aer vesel ce ia acele cuvinte alese, echivocuri de care se îngâmfă, acele
laude urmate de oarecare rezerve, acele reflexiuni pline de o compătimire crudă, acele priviri ce
vorbesc şi care zic mai mult decât chiar cuvintele !
Gura clevetitorului e sabie cu două tăişuri, cuvintele sunt cărbuni aprinşi ce arde tot ce
întâlneşte, deşi uneori au dulceaţa mierii, această miere însă este otrăvită.
Multe persoane clevetesc numai din plăcerea ce au d-a vorbi. Conversaţia lor seamănă cu
cuptoarele cărora le trebuie combustibil mult, şi acest combustibil îl găsesc în slăbiciunile aproapelui
lor.
D-apoi memoria clevetitorului cu ce ai putea-o. compară mai bine decât cu o hazna destinată a
primi toate murdăriile, cu acea diferenţă însă că canalele absorb cu folos noroiul oraşelor ca noi să nu
le vedem, pe când clevetitorul primeşte, crede si exagerează tot ce-i trecu pe la urechi, relativ la
greşelile, slăbiciunile, ori patimile semenilor săi, indiferent de îi cunoaşte ori nu; ş-apoi îşi face fală
răspândind cât mai mult ceia ce el ştie aproape totdeauna numai din auzite!
MEDICII 187
Cu medicul nu e de glumit.
Simţi oarecare frică în faţa acestui om, care de obicei are un aer sever, mai ales când se
prezintă în haine negre, culoarea morţii.
Mulţi se vindecă, numai zărindu-i vârful nasului, iar alţii mor când sunt căutaţi de el; ceea ce a
făcut să se definească medicul ca drumul cel mai scurt între această lume şi cealaltă.
Sunt mai multe categorii de medici:
Medicul om de lume, care îngrijeşte de preferinţă doamnele, ordonându-le băi în străinătate.
Medicul guraliv, care vorbeşte de toate afară de boala clientului său şi care după ce a isprăvit
cu toate cancanurile din oraş, pleacă după ce a ordonat o simplă chinină ori un purgativ.
Medicul răutăcios, care găseşte toate cazurile mortale şi care pentru un nimic ţi-ar tăia o
mână.
Apoi e încă medicul ignorant, care te tratează tocmai de boala ce nu o ai.
E doctorul care înmulţeşte vizitele, lungindu-ţi boala când ea ameninţă să nu ţie mult.
E doctorul, care pentru a-şi face reputaţie, găseşte clienţilor bolile cele mai grave.
De tuşeşti ceva, va zice că eşti atins de ftizie. De ai puţină febră, îţi va spune că ai febră
tifoidă şi de te-o durea stomacul, te-ai dus pe copcă... eşti intoxicat ! Şi când te vei fi vindecat, cu
câteva ceşti de tizană, el va spune în tot oraşul: „Am avut un caz foarte grav care mi-a dat mult de
lucru.‖
187 „REVISTA TELEGRAFICA, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖, Anul IV, 1910-11, p. 121

153
Mai e un medic, dar acela se întâlneşte mai rar... e medicul priceput, dar modest care
îngrijeşte corpul cum preotul îngrijeşte sufletul.
El combate răul cu perseverenţă, cu energie, cu răbdare. Se fereşte să înspăimânte bolnavul,
aduce cu el o vorbă dulce de mângâiere acolo unde găseşte suferinţă iar cu arta lui, nu întârzie să
înlăture durerea…
Acesta e adevăratul medic !
Din punctul de vedere fiziologic, medicul merită să fie studiat...
Orice medic, e în general, puţin pedant....
Veţi fi remarcat, de sigur, cum fiecare are chipul său deosebit de a se prezenta la
bolnav...
Unul e grav, intră cu pălăria pe cap, fixează chiar din pragul uşii bolnavul, care atunci se crede
sfârşit. D-abia salută pe, cei dimprejur, aleargă la pat şi pune mâna să constate pulsul pacientului..
Altul e zâmbitor, vrea să-şi dea aer de bun băiat; de eşti pe moarte, asta nu-l împiedică să aibă
o figură surâzătoare...
Ce vreţi? e felul lui de a se prezenta...
În definitiv, e preferabil medicul care spune totdeauna: „nu-i nimic―, decât acela care îţi
umple sufletul de groază, spunându-ţi mereu: „e foarte grav !―
Molière ne spune multe pe socoteala medicilor !
Începând cu „Bolnavul închipuit― ne istoriseşte mii de anecdote răutăcioase, unde bieţii
doctori nu sunt de loc menajaţi.
Dacă noi nu ne răzbunăm contra medicilor decât în acest fel, China e, se zice, mai severă cu
ei, dacă o vom judeca după anecdota următoare:
„Un englez debarcă la Peking; d-abia sosit, cade bolnav... Era seara. Servitorul său aleargă în
oraş sa caute un medic.
I se spusese: „Casele doctorilor se recunosc lesne, sunt luminate..‖
Servitorul îşi zise: „Fără îndoială că cel ce va lumină mai mult casa sa, va fi cel mai bogat,
căci va fi câştigat mai mult ca confraţi săi, deci are mai mult talent ca dânşii... Voi alege pe doctorul
care va avea mai multă lumină....
Făcu cum i se zisese şi cu toate că aduse un medic, englezul să făcu bine, ceva ce nu se
întâmplă la toată lumea.
Hotelierul spuse atunci clientului său:
― Aţi avut mare noroc de aţi scăpat domnule, căci servitorul a ales rău medicul...
Cum, ţipă valetul, am adus pe cel ce avea mai multe lumânări aprinse la fereastră...
Tocmai pentru asta ! la noi, medicii sunt obligaţi să aprindă seara, la ferestre, atâtea lumânări
câţi bolnavi au expediat pe lumea cealaltă.
La fiecare nou mort, o lumânare mai mult.
E un mijloc ca lumea să se păzească !‖
Totuşi, nu, trebuie să fim aşa de răutăcioşi faţă de medici.
Sunt unii care-şi înţeleg menirea şi practică ştiinţa lor foarte conştiincios, iar seara cad
prăpădiţi de oboseală.
Ca probă voi istorisi următoarea anecdotă, cu care voi termina:
154
„Un doctor e chemat, la 11 noaptea, lângă o dama drăguţă care suferea de palpitaţii de inimă.
Se aplecă pe sânul bolnavei, şi lipeşte urechea de piept ca să-şi dea seamă de întinderea răului.
Ascultă, ascultă mereu.
Soţul care era de faţă, aşteaptă neliniştit hotărârea.
Cinci minute, zece minute trec... doctorul nu suflă....
În sfârşit, soţul se apropie şi constată că doctorul.... adormise!‖
DIN ALE MEDICINII 188
CEAIUL
,.Lancet― studiind din punct de vedere igienic obiceiul englezesc d-a lua ceai dimineaţa, îl
condamnă ca fiind contra igienei.
Iată argumentele pentru şi contra acestui obicei :
Pentru. Ceaiul dimineaţa e reconfortant pentru multe persoane, ale căror facultăţi intelectuale
şi fizice sunt într-o stare de lâncezire, mai mult sau mai puţin accentuată.
El dă energie pentru a face faţă corvezii de peste zi. Persoanele cu această deprindere, nu simt
nici un rău, căci atunci ar renunţa.
Laptele amestecat cu ceai, neutralizează efectul taninului ce conţine, cu condiţie ca ceaiul să
nu fie prea tare.
Contra. Această deprindere poate provoca turburări stomacale. Inconvenientele, e posibil să
nu se arate imediat, dar se pot manifestă cu vremea.
Ceaiul face rău mai ales când stomacul e gol. Substanţele astringente într-un stomac gol, pot
irita mucozităţile şi să determine un catar gastric. Secreţiunile grămădite în gură din timpul nopţii, sunt
duse în stomac şi provoacă o otrăvire progresivă a organismului.
SĂ MÂNCĂM FRUCTE
transformă în carbonaţi alcalini în sânge (fragi, cireşi, zmeură, prune, struguri, mere) micşorând
aciditatea urinară a artriticilor şi favorizând tirajul arderii fiziologice din aparatul nostru.
gastro-intestinale, apendicita, artritism, artero-scleroză şi numeroasele maladii ori slăbiciuni provenite
mai buni agenţi de eliminare al tuturor materiilor periculoase.
acidelor vătămătoare. În rezumat, fructele sunt modificatorii si purificatorii sângelui, cu condiţie să fie
188 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖, Anul III, 1910-11. p. 122-124

155
datorite salicilatului de metil (aproape 5 centigrame la kg) ce conţin aceste fructe.
acidului chinonic ce conţin în proporţie de 2 %. Aceste fructe antiseptice şi diuretice se administrează
Merele d-asemenea convin gutoşilor, mai ales când suferă şi de ficat.
stomac sunt absorbiţi, şi un somn calm şi adânc, e consecinţa acestei regularităţi. Mărul ca şi lămâia şi
Portocalele, lămâia şi pepenele sunt bune contra gravelei.
Smochinele, prunele, perele şi strugurii, convin persoanelor slabe spre a se îngraşă precum şi
persoanelor predispuse tuberculozei. Se mai recomandă acestor bolnavi precum şi neurastenicilor,
migdale, nuci şi alune, acestea fiind fructele cele mai bogate în principii fosforice.
pentru asimilaţie.
şi la noi.
UN RĂSPUNS SERIOS, UNEI ÎNTREBĂRI GLUMEŢE

Un anonim, — un coleg glumeţ, de sigur, — ne întreabă şi roagă să-i răspundem dacă
circulara ministerului de Instrucţiune care interzice elevilor să se însoare, priveşte şi pe elevii din
corp?(!)
Lăsând d-oparte nota hazlie a întrebării, voi răspunde glumeţului meu coleg, că scopul urmărit
de Ministerul de Instrucţiune îl găsim şi în o propunere făcută pe timpuri, de decedatul subdirector
general. C. I. Manu—dacă nu mă-nşel în 1901 — când dânsul a alcătuit şi „regulamentul de
corespondenţă militară telegrafo-poştală―.
Această propunere făcută Direcţiunii—nu-mi reamintesc dacă a fost luată sau nu în
cercetare—privea însurătoarea elevilor ! iar motivul care-l îndemnase să o formuleze, era starea critică
materială a familiilor ce şi le creează elevii, când să însoară fără zestre.
E indiscutabil că în căsnicie, în primul rând, trebuie să existe apropierea sentimentelor între
cei ce se promit; nu mai puţin adevărat însă că, exigenţele nevoilor familiare nu pot fi satisfăcute, ori
câtă îngăduială ar fi între soţi şi s-ar resigna de la lux, dacă partea materială, lipseşte ; or elevii au ei
atât cât le trebuie, ca strict necesar să poată face faţă nevoilor crescânde ale traiului?
Decedatul C. I. Manu nu interzicea însurătoarea; dar, ca şi la militari, propunea ca elevii să nu
se poată însura decât luând o anumită zestre; s-a gândit şi la buna stare a familiilor acestor modeşti
funcţionari, cât şi la avantajele ce ar prezintă pentru serviciu mişcările în personal, când la ele nu s-ar
opune starea precară materială a elevilor.
Dacă elevii noştri n-ar fi „elevi―, şi li s-ar recunoaşte maturitatea barem la 35 ani ! nu i-ar
speria dispoziţiunile Ministerului de Instrucţiune !
156
AH! ACEŞTI FUNCŢIONARI P.T.T. 189 190

Acum doi ani, când atât zgomot a făcut greva funcţionarilor P. T. T., în salonul unei
delicioase mondene care regulat, din două în două săptămâni, primea numai prietenele sale, se vorbea
numai despre bărbaţi, ceia ce explică în d-ajuns de ce la acele ceaiuri nici un bărbat nu era admis.
Conversaţiunea plecând de la chestiuni generale, — în care superioritatea femeii asupra bărbaţilor şi de
astă dată fu proclamată, — căzu asupra grevei poştaşilor, care pe atunci ocupa în întregime paginile
tuturor ziarelor. Un adevărat potop de injurii.... politicoase care se pot rezuma astfel: „aceşti oameni
fac să lâncezească toate afacerile― „nu sunt decât nişte mizerabili din a căror cauză nu primim
invitaţiunile de nuntă, de bal, de serate, etc.― — ,,Dacă aş fi bărbat, zicea una, m-aşi duce la întrunirile
lor, şi le-aş spune eu ce gândesc.― „Eu, zise o alta, n-aş vrea să-mi cadă unul sub mână― etc.
În timp de un sfert de oră fu o adevărată furtună; cum însă orice lucru are şi sfârşitul său,
argumentele isprăvindu-se, conversaţiunea ar fi trecut asupra unui alt subiect, dacă o prea încântătoare
tânără doamnă n-ar fi exclamat: „dar serviciul de post-restant, ce a ajuns dânsul? Ce mai grămezi
trebuie să se fi strâns acolo! Pentru mine, mi-e indiferent, eu nu sunt clienta post-restantului, dar sunt
altele însă care nu cred să se bucure 1―
„Da, într-adevăr― ţipă în cor întreaga societate cu convingere mincinoasă sau adevărată, căci
se poate prea bine, ca în atest mic cerc, una sau mai multe sufereau deja din cauza acelei greve fără să
poată să se plângă, şi din nou se începu atacurile. ,,Dar e ceva nepermis, ceva revoltător!―
Scurt, se decretă ca toţi aceşti amploiaţi sunt fără conştiinţă.
Această concluzie părea definitivă, când, deodată, o altă plăcută doamnă tânără — toate
doamnele tinere sunt plăcute — care până atunci nu tocmai se angajase la atac, cu ton liniştit, zise :
„Eu cred că pe nedrept acuzaţi post-restantul; dacă-mi daţi voie, să vă istorisesc o mică
istorioară cu totul autentică; am auzit-o de la soţul meu căruia fu istorisită de către eroul întâmplării, un
domn tânăr cu care lua masa când era neînsurat. Aventura s-a desfăşurat în unul din oraşele mari din
Franţa, pe care însă nu-l voi indica, pentru că soţul meu m-a oprit de a vorbi cuiva de această
întâmplare: dar cum nu voi da nici un nume de persoană sau de localitate şi cum sunt femeie, mă cred
dezlegată de jurământul meu.―
În unanimitate, această deducţiune fu aprobată în totul.
„Acest tânăr amploiat P. T. T. — această prescurtare cu totul sportivă nu era încă întrebuinţată
atunci — era însărcinat cu ghişeul de post-restant şi vă puteţi închipui, că nu şedea fără lucru.
Ah ! avea o clientelă şic ; numai femei încântătoare, şi bărbaţi mai în vârstă ca cele dintâi, dar
distinşi, politicoşi, curtenitori, întreţinând cu cele dintâi relaţiuni de inimă, dar bine înţeles neîngăduite,
pe care tânărul amploiat le uita îndată ce nu mai era la ghişeu; avea destul tact. Din timp în timp un nou
client sau o nouă debutantă lua loc în batalionul acesta flotant — un batalion cu efectivul totdeauna
complet şi pe picior de război — el afla imediat numele său şi de îndată ce o figură apărea la geamul
său, de la prima aruncătură de ochi o şi recunoştea.
Fără a cere vre-o explicaţie, ceia ce e totdeauna cam jenat, el arunca privirea pe o foaie din
stânga sa şi foarte liniştit, mai mult prin gest decât prin vorbă, înţelegeai că zice : să văd.
Câteva minute apoi, îi trece una, câte odată două, nici odată, mai mult de trei, — după cum
am auzit — persoanei nerăbdătoare şi mute. Această operaţiune terminată, el înclina uşor capul şi atât.
Intr-o zi, cineva bate în geam; amploiatul nostru deschide ghişeul, recunoaşte în o tânără
femeie, o clientelă de curând a ghişeului, şi în loc de a proceda cum vă explicai, îi zise :
189 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖, Anul IV, 1910-11, p. 123-4.

190 „REVISTA POŞTELOR, TELEGRAFELOR ŞI TELEFOANELOR―, Anul II, 1927, p. 180
157
— Ce doriţi doamnă?
Doamna rămâne foarte surprinsă şi oarecum spăimântată.
— Ce doriţi Doamnă? repetă dânsul.
— Dar, Domnule.... voi sa ştiu de e o scrisoare pentru mine.
— Ce nume, vă rog.
Tânăra femeie pare că nu înţelege nimic din aceste repetate întrebări.
— Ce nume, vă rog.
Neliniştită, aproape umilită, dar văzând bine că nu o scoate la capăt, îi spune numele său
foarte încet în un tremurat nervos.
— Să văd.
Şi în mod maşinal amploiatul, luând foaia sa, caută, examinează, reîncepe lectura, reciteşte
scrisorile, pare că citeşte adresele, apoi privind-o drept în faţă îi zice :
— Nu-i nimic pentru D-voastră.
Dânsa scapă un mulţumesc plin de ură, se întoarce să plece şi se găseşte faţă în faţă cu un
domn care se furişase fără zgomot în dosul tinerei femei, chiar de când ea bătuse în geam.
E de prisos să vă spun că domnul cu figura severă, — căci avea o figură foarte severă, se pare,
căci atrăsese cu totul atenţiunea amploiatului nostru asupra-i, — nu era decât soţul damei în chestiune,
venit cu gând s-o prindă pe drăguţa sa jumătate în flagrante delicto!
Perechea ieşi cu acea răceală şi rezervă care sunt caracteristice persoanelor distinse.
Urmarea, nu o cunoscu nimeni; tânărul nostru nu mai revăzu frumoasa sa clientelă, dar cu
toate acestea e de presupus că afacerea, din lipsa acestei dovezi palpabile — scrisoarea — mulţumită
de asemenea ascendenţei femeii asupra bărbatului, s-a aranjat, căci poştaşul nostru, câteva zile în urmă,
primi acasă o cutie mică de lemn, albă, sigilată cu peceţi de ceară roşie, şi conţinând o altă cutie mai
mică de carton alb, brodată cu un fir albastru, în care găsi un inel de aur cu un briliant de toată
frumuseţea.
În partea dinăuntru a inelului, erau încrustate aceste vorbe, de o parte : Salvatorului meu şi în
faţă: Nu mă vei mai vedea.
Vedeţi dar, dragele mele, că nu suntem îndreptăţite să ne revoltăm contra acestor funcţionari,
care în multe împrejurări — ca ceia ce v-o istorisii—dau dovezi de tact, inteligenţă şi inimă; iar dacă,
în timpul grevei au făcut lumea să sufere câteva zile, ei poate sufăr de zeci de ani un tratament
despotic, duc o viaţă mizerabilă plină de lipsuri şi de suferinţe.‖
SPOVEDANIA UNEI URNE ELECTORALE 191 192

Sunt născută între orele unu si patru după amiaza, de un lucrător strungar şi dintr-o scândură
de brad.
În dimineaţa acelei zile, un domn destul de bine îmbrăcat intră în strungărie, unde cu
picioarele în aşchii, mama mea, scândura de brad, aştepta ca întâmplarea să decidă soarta ei,
— D-ta eşti stăpânul strungăriei? întrebă el.
191 „REVISTA TELEGRAFICA, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖, anul IV, 1910-11, p. 181

192 Articolul a fost republicat în „REVISTA TELEGRAFICA, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖, Anul VII, 1913-14, p. 192-
194
158
— Eu, răspunse D-l Nicolle.
— Eu sunt Dl. Millet, ajutorul primarului din comuna A., însărcinat cu procurarea materialului
necesar pentru alegerile de poimâine. Ne lipseşte o urnă pentru secţia XX şi am venit s-o
comand la D-ta. Nu poţi să te adresezi oricui, pentru o lucrare de acest gen....D-ta eşti un
maestru iscusit, un spirit liberal, independent, un om conştiincios. Nu se putea o mai bună
alegere... Apropos—aci D. Millet începu să şoptească, — D-ta, mi se spune că ai multă
influenţă asupra lucrătorilor şi calfelor D-tale. Credem ca-i vei îndemna sa voteze pentru
Macherot..., un adevărat patriot...! El chiar m-a consiliat să te prefer dintre toţi strungarii
din împrejurimi pentru această lucrare importantă. Şi apoi, mi-a dat să înţeleg că, de e ales,
îţi va încredinţa, întreaga sa clientelă... El voieşte ca urna din care va trebui să iasă voinţa
poporului, să fie făcuta din lemn franţuzesc şi de un adevărat francez !
Şi, când D. Millet plecă, construcţiunea urnei electorale fu imediat încredinţată de D. Nicolle,
unui lucrător belgian care luă pentru aceasta o scândură de brad de Norvegia.
Îndată ce mama înţelese că va da naştere, nu unei speteze de etajeră, ori .unei scânduri de
călcat, ci unei urne electorale, o mândrie legitimă o făcu să tresară, până în fibrele-i cele mai adânci şi
o lacrima de răşină străluci la unul din nodurile de pe suprafaţa ei. Doamne ! puţine scânduri au
onoarea de a da 1umii o urnă electorala şi poţi fi şi o scândură „aceasta, te face totuşi să simţi ceva‖,
cum zice cântecul.
Lucrătorul belgian, tatăl meu,—care nu vota, — mă fabrică cu o regretabilă inconştienţă de
înaltă misiune cu care era însărcinat. Departe de a fi mişcat şi atent, cum ar fi trebuit să fie, când
confecţiona o cutie din care trebuia să iasă o parte din voinţa naţiunii suverane, el cioplea fluierând „La
Brabançonne‖ 193 distrându-se cu potrivirea celor şase feţe ale cutiei pe care o numea, ştiţi cum?.., „o
cutie plină de viclenii !―
Când fui terminată, D. Nicolle mă puse pe vârful unor scânduri. Apoi lucrătorii pictând, căci
se făcuse noapte, rămasei singură în întuneric.
Către nouă ceasuri, D. Nicolle ţinând o lampă în mână şi urmat: de un individ cu aparenţă
bizară, veni să mă viziteze,
Stăpânul mă luă de sus şi mă dete suspectului vizitator care mă pipăi, mă întoarse, mă
deschise şi rosti în urmă câteva vorbe aşa de încet, că d-abia putui auzi:
― Acum să venim dea dreptul la fapte... Cât ceri ca să faci un frumos şi neobservat fund-
dublu acestei jucării?... Haide, între noi... Şi apoi, ştii, nu vei avea a face cu an ingrat...
― De sigur, Dv. mă luaţi drept un altul... Eu sunt un om cinstit,,. Nu intru în uneltirile D-
voastră pentru a înşela poporul...
Lasă vorbele şi spune cât?... Preţul D-tale e acceptat dinainte... N-ai nici o oră de lucru,— aci
la lumina lămpii.. Şi apoi, daca reuşim, averea D-tale e ca şi făcută,..
Dar D. Nicolle mă puse la locul meu şi individul se retrase bombănind.
*
A doua zi, 23 Aprilie, fusei dusă la primărie şi, la 24 dimineaţa, mă instală pe o masă într-o
sală mare de şcoală.
Pe ziduri, erau desene cu creionul, înrămate, şi pe pancarte era scris: „Secţia II-a.‖
Un domn veni, mă examină cu atenţiune, mă ciocăni cu degetul mă puse la loc şi declară
„scrutinul deschis.‖
Atunci începu interminabila defilare a alegătorilor, şi trebuie să vă mărturisesc că fui cuprinsă
de un orgoliu imens.
193 „La Brabançonne― este numele imnului naţional al Belgiei după declararea independenţei Ţării. Totuşi acest imn nu a
fost nici o dată declarat oficial ca atare. (Sursa: www.wikipedia.de).
159
Urna electorală! Puţin ar fi lipsit de sigur ca eu să fiu o simpla cutie pentru colete poştale,
cutie de împachetat indiferent ce... dar eram „urnă electorală!‖
Toată ziua oamenii liberi veneau să-şi arate voinţa lor prin mijlocul hârtiuţelor îndoite, şi eu
eram norocita pe care întâmplarea o alesese între miile şi miile de brazi din care sa compun imensele
noastre păduri norvegiene, pentru a primi în sânul meu, acest sacru depozit!
Şi simţii că lemnul meu de brad parvenit, era aproape să trosnească de vanitate...
Domnul care mă examinase atât, sta mereu în picioare în dosul meu. El lua biletul fiecărui
alegător, citea tare numărul şi, pe când unul din cei doi secretari ce sta alături de ei, rostea numele
votantului, el luă delicat buletinul acestuia, şi după ce ridica puţin capacul, îmi introducea în gură mica
hârtiuţă...
Vai! mândria mea nu întârzie îndată să se schimbe În dezgust! în aşa grad că, dacă domnul ce
veghea asupra mea, n-ar fi închis capacul aşa repede, ori de câte ori îl deschidea, aş fi avut dorinţa să
dau afară toate voturile secţiei a doua !
Trebuie să ai pe stomac, cum le-am avut eu buletinele de vot ale unei întregi secţiuni, pentru a
cunoaşte toate misterele, toate micele infamii, toate compromisurile, toate hoţiile, toate treptele
ruşinoase pe care trebuie să le înghită şi să le digere burta unei urne electorale.
*
Când, la şase ore, scrutinul fu declarat închis, şi când, sub ochiul cercetător al prietenilor
candidaţilor, se începu desfacerea grămezilor de buletine, celor mai puţini bănuitori li se părea, că toate
aceste hârtii îndoite se asemănau ca nişte surori,.. Singură eu, sărmana cutie de lemn, ştiam ce sa cred,
căci, eu singură, observasem fizionomia, atitudinile, gesturile, într-un cuvânt, culesesem toate
buletinele încărcate cu microbii corupţiei, a minciunii, a imoralităţii...
Unele au fost aduse de ură sau de invidie; altele din ambiţie, de lăcomie, din prostie, din
neştiinţa, de fanatism, de supărare, de turbarea neputinţei....
Erau şi din sinceritate, din convingere, din onestitate, dar câte au fost ele de puţine !.
Erau altele plătite cu câte 20 franci... Am înghiţit unele care reprezentau înşelătorii,
minciuni,.,, altele care cereau votul universal…
Când rezultatul scrutinului fu proclamat, auzii că e balotaj în secţia 2-a ! Rolul meu nu se
terminase... M-au închis într-un dulap, din care mă vor scoate peste cincisprezece zile pentru scrutinul
definitiv...Şi, în obscuritatea închisorii mele, între o veche eşarfă tricolora scoasă din uz şi bustul de
ipsos al unui preşedinte de Republică mort, reflectai...
Şi, acum când am văzut cu ce preţ se plătesc onorurile, acum când m-am convins ce exprim şi
ce valoare au voturile atât de ambiţionate, mă întreb cum de se mai găsesc încă oameni care să
dorească pe cele dintâi şi să ceară pe cele din urmă... Şi mă mai întreb încă, cum de se mai găsesc
scânduri de brad care doresc ca copii lor să ajungă urne electorale. Oh! de mii de ori e mai preferabil să
fii o mică şi modestă cutie de flori vopsită cu verde, aşezată pe o ferăstruie sărăcăcioasă, unde să fii
privită cu drag, decât o urnă electorală plină de atâtea falsităţi.
(monolog fantezist din franţuzeşte de Jeanna Sava)
 Răbdarea e cheia cu care se deschid toate uşile şi remediul tuturor relelor.
 Libertatea, proprietatea, siguranţa, fac o ţară scumpă, iar dragostea de ţară face pe cetăţean.
 Sărăcia cinstită valorează mai mult ca bogăţia rău agonisită.
 Să nu poţi îndura sărăcia, e un lucru ruşinos; să nu şti cum să o goneşti prin muncă, e un lucru
şi mai ruşinos.
160
DIN VIAŢA SLUJBAŞILOR 194

Dar să ne reîntoarcem de unde am plecat, să revenim la D. Forgemel.
El era aşa tipicar şi rutinar cum nu mai era altul pe lume; nu voi uita scenele de tot hazul care
se repetau în fiecare lună, cu ocazia inspecţiilor D-lui Bistard, controlorul. Şi era ceva în adevăr
vrednic de văzut.
D. Forgemel avea chipul său particular de a-şi face casa: îşi aranja moneda şi biletele de
bancă, cum nu se vede la alţii. El înşira toată casa; metal şi hârtie, pe categorii; punea la un loc toate
piesele de 50 bani, apoi cele de un leu, toate cele de doi lei şi apoi cele de 20 lei; separa de asemenea
biletele de bancă de 50 lei, de cele de 100 etc. Făcea suma totalurilor tuturor acestor piramide şi
tenculeţe, iar totalul general trebuia negreşit să reprezinte totalul casei.
Greutatea era însă să se socotească aceste totaluri parţiale, adică valoarea tuturor pieselor de
50 bani, 1 leu, de 20 lei etc.; şi atunci, era o frumuseţe să vezi pe D-nii Forgemel şi Bistard discutând,
apoi necăjindu-se, iuţindu-se, apostrofându-se şi puţin lipsind să nu se ia de păr.
În zadar, d. Bistard, care era pe atât de nervos cât era de mic, se rugă de el în toate rândurile,
ca să aranjeze moneda, nu pe categorii, dar pe cantităţi, pe sute de lei, de ex : „te conjur, domnule
Forgemel―, acesta însă nepăsător, încăpăţânat ca un catâr nu asculta în ruptul capului şi făcea mereu
aşa cum ştia el.
Inspecţia, care începea de. obicei după prânz, către unu şi jumătate şi putea să se termine în 25
sau 30 minute, se lungea până pe la 5 sau 6 ceasuri seara. La început, lucrurile se petreceau fără
gălăgie, totul mergea bine; dar, încetul cu încetul, nerăbdarea încălzea ambele părţi şi de odată auzeai
pe controlor, necăjindu-se;
— Pentru D-zeu, Domnule Forgemel, lasă-mă să socotesc eu! Aşa cum procedezi D-ta nu o să
mai isprăvim.
D. Forgemel cedă locul D-lui Bistard şi venea să se plimbe în partea noastră, cu un pas
cadenţat, cu surâsul pe buze, şi din când în când, dând din umeri.
— Aşa, aşa, dragul meu! Sparge-ţi capul.... ! părea că zice.
Apoi, văzând că şi controlorul „nu-i dădea, de capăt― nu putea să se mai stăpânească, nervii îl
apucă, şi când mai domol, când mai brusc, se apropie de biroul unde se canonea şi-1 trecuse năduşelile
pe d. controlor.
— Domnule controlor, te rog lasă-mă să socotesc eu! Voi începe...
D. Bistard se ridică că o furtună, trânti cu pumnul în fişicurile cu monede şi în tenculeţele cu
hârtii.
;,Când vă tot rog Domnule Forgemel, ori de câte ori vin, să faceţi casa altfel! D-ta pare că ţi-
aş cânta „Turlututu-― sau „Femeia simţitoare!― Te încăpăţânezi ca o soacră.
Şi la rândul lui începu să măsoare camera, ca un leu în colivie, apoi, după câteva secunde, se
repezi din nou către diriginte şi da să-l ridice de pe scaun.
— Domnule Forgemel ¡ Nu o să mai isprăvim odată! Lasă-mă pe mine numai niţel !
Şi apucându-l de braţ, îl silea să se ridice şi să se aşeze la birou.
— „Ah ! D-zeul meu, D-zeul meu! Cine a mai văzut aşa ceva! Ce metodă !
— Dar, Domnule Controlor.
— Of! dacă aş avea în circumscripţie şi alte birouri ca acesta, aş lua câmpii ! Totdeauna acelaşi
chin, aceleaşi năduşeli.
— Pardon, dar lasă-mă, te rog ! Lasă-mă să socotesc ! Pleacă d-aici !
194 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖, Anul IV, p. 189-190

161
— Eu sunt aci mai mare în biroul meu.
— Nu, domnule, e administraţia.... Eu sunt superiorul D-tale....
— Stăpânul aci eu sunt, Domnule !
— Vă-nşelaţi! Stăpân, sunt eu! Sunt şeful biroului, Domnule Controlor.
Nu odată, am văzut publicul distrându-se de aceste altercaţiuni, şi nu părăsea ghişeele, ca să
râdă până la lacrimi
— Vezi, Domnule Forgemel, vezi la ce spectacol dai ocazie !
— Nu eu, ci D-tale....
— D-ta eşti. cauza că am ajuns aici.
Din potrivă, D-voastră aţi provocat acest scandal.
(Extras din „Bureaux et bureaucrates―)
HAZURI, 195
MAI AM UN SINGUE DOR

„Pe groapa mea nu puneţi cruce de marmur, piatră, bronz sau ştuk
Ci, ca emblemă-a meseriei, voi împlântaţi-mi un trabuc;
În loc de jalnice coroane de floare tristă, efemeră
Să-mi atârnaţi vre-o zece roate mahorcă d-ăl dă barieră,
Iar pe ţărâna-mi fericită, să-mi presăraţi tutun în praf,
Să ştie şi posteritatea c-am fost slujbaş la telegraf!―
BINEFACERILE AUTOMOBILULUI
Pe când multă lume îşi închipuie că automobilistul e o nouă calamitate pentru sărmanii
muritori, presupunând că e prejudiciabil sănătăţii acest sport, provocând un dezechilibru nervos, acum
savanţii probează contrariu.
Ei demonstrează că parcurgerea drumului de 60 — 80 kilometri pe oră e cel mai bun remediu
contra a o mulţime de maladii.
Are un efect salutar asupra pielii şi constituie între altele un puternic stimulent pentru sânge şi
un tonic fără pereche pentru sistemul circulator, respirator şi nervos. E un exerciţiu recomandabil
anemicilor şi persoanelor ce sufăr de insomnie şi de lipsa de poftă de mâncare.
Dar rezultatul cel mai curios e îmbogăţirea sângelui. În cazuri de anemie, numărul globulelor
roşii creşte pe milimetru cub cu 4.300.000 până la 5.600.000 în urma unei plimbări de o săptămână cu
automobilul.
Efectul unei astfel de excursii asupra corpului uman, e analog cu acela produs de şederea în
munţi la 1000 —1500 metri altitudine.
195 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖, Anul IV, p. 190

162
CE CITIM ÎN UNGHII
E tot aşa de uşor să citeşti caracterul şi temperamentul cuiva după unghii ca şi după
fizionomie.
Unghiile lungi sunt indiciul încrederii în sine, dar în acelaşi timp de o mare neîncredere în
alţii.
Acela cu unghiile late e blând şi timid.
Nu vă încredeţi în cei cu unghiile scurte şi rotunde: sunt supărăcioşi şi ranchiunoşi.
Persoanele cu unghiile acoperite de carne sunt de o natură calmă, le place liniştea, repaosul.
Aceste persoane vor preferă un venit mic cu puţină muncă decât bogăţie cu multă bătaie de cap.
Unghiile pale denotă o fire melancolică având mari aptitudini pentru ştiinţe şi studii filozofice.
Unghiile lungi, bine formate, arată o natură fină, o fire de artist cu dragoste de lume, de
frumos.
O PLANTĂ CARE TUŞEŞTE

Se cunosc plante carnivore care mănâncă chiar şi şoareci; se cunosc flori ce râd, flori ce
plâng; dar niciodată nu s-a auzit de o planta care să tuşească.
Cu toate acestea există una care creşte în ţările tropicale şi a cărei fructă se aseamănă cu bobul
nostru. E o maniacă, se supără repede şi ce e mai bizar are oroare de praf.
Imediat ce se depune puţin praf pe foile ei, stomatele sau camerele cu aer ce îi tapiţează feţele
şi care sunt organe respiratoare se umplu cu un gaz, se umflă şi sfârşeşte prin a goni pe acest din urmă
cu o uşoară explozie şi un sunet ce se aseamănă cu tusea copiilor mici răciţi. Ea servă ca plantă de
ornament.
FELURIMI 197
Jurnalul „Memento― din Turin 198 narează un fapt extrem de dramatic, pe care corespondentul
său genovez 1-a cunoscut mai întâi.
Acest corespondent se găsea de curând în una din cabinele biroului telefonic din Gênes,
aşteptând să fie pus în legătură cu jurnalul său, când, auzi prin inducţie, o conversaţiune ţinută pe un alt
fir. Era un dialog între o doamna şi un domn: doamna care părea amică intimă a persoanei instalată la
cellalt capăt al firului, îi spunea că moartea soţului său pe care o aştepta, întârzie încă şi nu-şi ascundea
nerăbdarea. Corespondentul ei îi cerea să-i arate efectul produs de oarecare hapuri administrate
bolnavului, îi dicta apoi alte recomandaţii, sfătuind-o în urmă să aibă încă puţină răbdare. Se înţelegea,
din acest schimb de vorbe, că se plănuia o dramă.
Deconcertat la extrem, jurnalistul ieşi din cabină, ca să cheme pe unul din confraţii săi,
redactorul unui jurnal din Gênes care din întâmplare se găsea şi el în birou: ei putură astfel să audă
împreună restul convorbirii.
Odată în posesiunea acestui secret, cei doi jurnalişti se deciseră să vorbească imediat
directorului biroului central telefonic. Acesta nu întârzie să declare, că o conversaţiune de o natură
asemănătoare i se raportase, câteva zile în urmă de către una din funcţionarele lui.

198 Torino
163
Parchetul, pus imediat la curent cu acest fapt, ar avea — se zice — cheia acestui mister, aşa că
numele vinovaţilor ar fi circulând deja din gură în gură. Doamna, de care e vorba, e şotia unui bancher
genovez care, lovit de o sfârşeală stranie, se stinge cu încetul; cellalt, amantul doamnei, ar fi un doctor,
chiar medicul curant al bancherului.
Se aşteaptă revelaţii senzaţionale.
DEZINFECTAREA APARTAMENTELOR
Trei sferturi din maladii sunt datorate lipsei de curăţenie.
Ori, cu „câţiva bani―, se poate dezinfecta o cameră mare fără a strică nimic şi fără a răscoli
casa toată.
Într-o cameră bine închisă în care vom avea grijă să deschidem toate sertarele, să tragem
perdelele, să desfacem paturile şi cearşafurile întinzând saltelele, pernele pe 2 — 3 scaune, punem 5
farfurii adânci, pline pe trei sferturi cu soluţia următoare :
Formol, 500 gr.; Apă distilată 500 gr.
Acest amestec, cu o putere antiseptică considerabilă, e de ajuns să dezinfecteze locuinţele
infectate de maladii contagioase, fie prin insalubritatea solului sau a zidurilor, fie prin lipsa de aerisire
suficientă fie din cauza igrasiei, ori a insectelor.
După 24 ore se deschid ferestrele şi uşile, şi camerele pot fi locuite. Soluţia de formol nu lasă
nici o urmă de miros urât şi în acest scurt timp a purificat mobilele, zidurile, scândurile şi totul cu ce a
fost în contact imediat.
Un kilogram de formol dezinfectează. 300 metri cubi de aer.
BUCHETUL DE VIOLETE 200.

Soarele împrăştia razele-i calde peste oraşul înviorat, reflectându-se armonios în apa verde a
Senei, luând o frumoasă culoare roză.
O mulţime de vrăbii ciripeau în platanii de prin împrejurimi. Te simţeai învăluit de o plăcută
căldură, temperată din când în când de un zefir uşor; ceva vesel plutea în aer, contribuind să facă
încântătoare această după amiază de primăvară.
Încercând fără îndoială această influenţă fericită, Atine, „mica Tina― cum îi zicea la atelier,
mergea repede în acea zi şi trecând pe podul Saints-Pères pentru a se duce în rue du Bac, zise privind
fluviul :
— Ce frumoasă e Sena astăzi cu rochia ei verde garnisită cu roze; se face cochetă D-na Senă!

200 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖, Anul IV, 1910-11, p. 226-228
164
Două-trei persoane ce purtau la piept câte un mic bucheţel de violete, trecură pe lângă tânăra
fată: un zâmbet rătăci pe buzele ei palide.
— Eu d-asemenea, gândi ea, voi avea buchetul meu de violete şi sub această reflexie iuţi şi
mai mult pasul. „Buchetul meu de violete !‖
În realitate, aceste patru cuvinte spun în adevăr puţin lucru; dar ce mare valoare avea pentru
Tina noastră. Să aibă un buchet de zece bani, pe care să îl pună la piept, întocmai ca persoanele
elegante ce întâlnea pe drum, pe care să îl miroasă în voie, pe care să-1 privească o zi întreagă, acesta
era visul sărmanei fete de multa vreme, căci Tina adoră violetele şi de mult îşi zicea:
— Când se vor ieftini am să cumpăr şi eu.
Da, ele se ieftiniseră, toată lumea le avea, dar ea, ea încă nu cumpărase violete. Aceasta,
fiindcă era cea mai mare din cei patru copii; tatăl său murise şi sărmana fată d-abia de şaptesprezece
ani, trebuia să muncească cu mama ei pentru a îngriji de surorile cele mai mici, aşa că zece bani era o
valoare pentru ea.
În fine, în acea zi, fata avea o economie de zece bani pe care o făcuse privându-se de frugala-i
hrană.
Era pe cale de aşi realiză visul şi d-aceia mergea aşa de repede.
În curând zări la cealaltă extremitate a podului, o vânzătoare de flori. Tina nu era decât la
câţiva metri departe de ea, când o voce plângătoare o făcu să se întoarcă.
— Un cinci parale, buna mea domnişoară!
Uitându-se, văzu trântit pe trotuar un sărman om bătrân şi infirm. Lângă el sta ghemuită o
fetiţă de vre-o doi ani, cu figura slabă şi palidă.
La această vedere, Tina simţi cum i se strânge inima de milă. Ea care cunoscuse lipsa aşa d-
aproape, mizeria acestor două fiinţe o mişcă până la lacrămi. Ţinând în mână cei zece bani destinaţi a
plăti florile, întinse mâna să-i dea cerşetorului, când o voce o opri din mişcarea-i generoasă.
— Violete ce îmbată, zece bani buchetul ! Ea tresări.
Cum, cei zece bani pe care îi are cu atât sacrificiu, ea să-i dăruiască? Ei aşi! N-a suferit
destule privaţiuni? Bogaţii să fie caritabili, ei să facă pomană !
Şi ca şi cum într-adins, pentru a o tentă şi mai mult, vânzătoarea începu din nou să strige :
— Violete ce îmbată !
Tina nu mai putu rezista, alergă la florăreasă şi cumpără buchetul atât dorit. Îndată îl duse la
nările-i tremurătoare: Ce parfum! Nici odată n-a văzut violete mai frumoase !
Ea se depărtă cu comoara-i satisfăcută şi fericită... Fericită? Cine ştie? Nu mult.
Căci vocea plângătoare care o mişcase atât, răsună încă la urechea ei. Simţi ca o sfâşiere de
inimă şi idei triste începură a-i umblă prin cap: într-o secundă, ea revăzu pe tatăl său, în timpul lungii
sale agonii, tot aşa de palid, tot aşa de slab ca si cerşetorul. Se gândi la micile ei surioare, la mama sa
vecinie obosită şi i se făcu frică...
— E rău ceea ce am făcut eu, dacă m-ar pedepsi D-zeu? Ce? Eu să-mi ofer acest lux când
sunt. atât de săracă, şi pentru aceasta să refuz pomană unor fiinţe mai în mizerie decât mine ? Da, e
foarte rău!
Dar ce să fac? Dacă le-aş da înapoi, vânzătoarei, poate mi le-ar primi. E târziu, mă aşteaptă la
atelier... Şi apoi! O să creadă că m-a reţinut vre-o clientă. Da trebuie să fac asta. Dar... Oh! sărmanele
mele floricele?
O luptă dureroasă dar scurtă se dete în sufletul tinerei fete.
În fine cu ochii în lacrămi, mai privi odată micile violete ca şi cum le-ar fi întrebat:,
165
— Trebuie?
Şi i se păru că mititelele flori îi răspund:
— Da !
Îndată se înapoie ducându-se drept la florăreasă.
Să ţi le reprimesc? zise aceasta, tu nu te gândeşti mica mea!
Iartă-mă, te rog, fii bună, e că... nu m-am gândit... că voi avea trebuinţă de cei zece bani.
Buna femeie se uită lung la fată care se îngălbenise. „N-are aerul să fie tocmai bogată, gândi
ea, şi poate spune drept că n-avea decât p-acesta.‖
— Ţine, zise ea, ia-ţi banul.
Tina depuse sărmanul bucheţel al visurilor sale în coş, fără codire, fără suspin, apoi se întoarse
să ducă cerşetorului banul.
Vânzătoarea intrigată, observă cu curiozitate această scenă şi întrebă pe tânăra fată când dânsa
trecu prin faţa ei:
— Spune-mi micuţo, pentru ca să-1 dai cerşetorului, mi-ai cerut înapoi banul ?
— Vai! da, acest sărman are aerul aşa de nenorocit!
— Da, înţeleg: tu ai avut remuşcare să te găteşti, când sunt fiinţe care mor de foame.... Ah !
ţine, vino să te sărut, mica mea porumbiţă. De ar fi multe pe pământ ca tine !
După aceste vorbe, buna femeie care plângea de emoţie, luă un buchet — unul mare — pe cel
mai mare, şi îl întinse Tinei:
— Ţine, ia acest buchet: e partea lui Dumnezeu !
Cu ce pas uşor şi cu ce veselie în inimă Tina reluă drumul spre atelier. Totul o încântă şi
suavul parfum ce se exală din buchetu-i, o umplea de o dulce beţie.
Cu ochii umezi, cu buzele tremurânde, un gând de recunoştinţă se înălţă din toată fiinţa sa,
spre acela care e plin de mizericordie şi de bunătate pentru umili şi un murmur se ridică din inima-i pe
buze :
— Dumnezeul meu, îţi mulţumesc!
Şi în depărtare se auzea mereu acest vesel refren ce îi revenea la fiecare pas ca un ritm:
— Violete frumuşele, violete ce îmbată,. zece bani buchetul!
D-NUL X … PRIM-MINISTRU. 201

Numele său, în momentul în care scriu aceste rânduri, e încă necunoscut. Sub ce înfăţişare ne
va apare acest înalt personagiu ipotetic, preşedintele consiliului? Va fi el blond sau brun, pleşuv ori cu
frumoase plete, tăcut ori vorbăreţ? Va fi un bătrân cu fruntea gânditoare, un tânăr cu fruntea palidă sau
un adult prudent şi înţelept? Va fi Mentor, Ulise ori Alcibiade? Ii va trebui mult talent şi chiar un pic
de geniu pentru a duce la bun sfârşit misiunea ce i se va încredinţa?
201 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖, Anul IV, 1910-11, pag. 229-231
166
De cum va pune mâna pe putere, va avea de furcă cu asaltul a mii de influenţe coalizate. Va
trebui să lupte cu parlamentul, cu presa, cu intrigile de culise, cu interesele unor coterii.
Întâi va trebui să formeze cabinetul! Nici bănuiţi câtă iscusinţă şi energie cere această
operaţie... Mai deunăzi, un vechi ministru, care cunoaşte în amănunţimi moravurile noastre politice,
zicea cu tristeţe :
― Chestiunile de principiu dispar din ce în ce, înaintea chestiunilor de persoane. Camera
actuală n-are idei bine şi statornic definite, ea nu are decât ură şi pofte....
Louvoyer mulţumea acele pofte prin făgăduieli ce nu le ţinea, evită chestiunile iritante, faţă de
colaboratorii săi arătă o încredere pe care nu o avea, râdea de cei ce se fereau, încuraja pe timizi,
potolea nerăbdarea ambiţioşilor : acesta e primul rol al preşedintelui de consiliu.
Până în .ultimul moment, dificultăţi se ivesc la fiecare pas.
Se crede gata, se găteşte să plece la Elysée cu lista formată, când iată că Ministrul de finanţe
se prezintă, şi totul trebuie refăcut. Acesta vrea să treacă la Lucrări Publice ; cel de război, vrea
portofoliul Finanţelor. Un avocat, ia Marina, un inginer, Instrucţia Publică, un doctor, pe cel al
Agriculturii etc. Şi bietul alegător, citind gazetele, admiră pe aceşti oameni excepţionali care pot dă
îngrijirile lor Marinei, Instrucţiei publice, Agriculturii!...
În sfârşit ! Preşedintele Consiliului a reuşit să grupeze în juru-i, colegi animaţi de cele mai
bune intenţii. Cu ei, va lucră la fericirea ţării sale şi va îndeplini reformele de mult cerute şi aşteptate.
Căci, să nu vă îndoiţi, D. preşedinte de consiliu a meditat reforme. El vine la putere cu un arsenal de
proiecte de legi şi ţine, ca chiar din primele zile, să afirme prin programul său spiritul său de
guvernământ. Colaboratorii săi îi atrage însă atenţia că declaraţiunile prea precise, sunt periculoase, că
majoritatea e nesigură şi că e necesar — dacă voieşte să dureze — să rămână pe teren de generalităţi
vagi. De ce să rupă cu vechile obiceiuri? De ce să renunţe la frazeologia programului oficial? Sunt,
cuvinte care au puterea de a adormi neîncrederea şi d-a provoca aplauze : „Menţinerea ordinei...
Respectuoşi sufragiului universal... Repartiţia echitabilă a impozitelor... Guvernământ demn de acest
nume... Solidaritate socială... Liniştea străzii şi libertatea muncii...― şi pentru a termina, o prea
frumoasă frază, mişcătoare, armonioasă prin care membrii cabinetului vor promite să consacre sarcinii
lor „forţările unei voinţei ferme şi puterea lor de muncă, în apărarea intereselor superioare ale ţârei...―
D. Preşedinte de consiliu recunoaşte excelenţa acestor formule, ca şi predecesorii săi.
Are buna intenţie d-a lucra.
Va putea însă? Va şti să treacă peste lucrurile mărunte, peste interesele partizanilor fruntaşi ai
partidului, care îl vor asedia de îndată? deputaţii prin interpelările lor mereu reînnoite, îi vor dă răgaz
să lucreze ?
Nu se poate imagină, câtă mizerie e în existenta unui prim-ministru l Timpul său, ce-l
datorează patriei, se risipeşte în lucruri de nimic....
I. I. Weiss povesteşte în „La journée d’une Excellence―. „Voi rezumă o zi întreagă din
activitatea unui preşedinte de consiliu, luat la întâmplare, în afară de momentele de criză, şi veţi vedea
câte minute îi rămâne pentru a se gândi la patrie, pentru a se gândi la el însuşi!
Se scoală la 7 dimineaţa cu ochii obosiţi de nesomn şi cu creierul obosit. S-a culcat în ajun
foarte târziu, după un important dineu oficial, masă omorâtoare, la care a băut şampanie şi a mâncat
lucruri grele. Ar avea mare poftă, sărmanul ministru, să se mai tolănească în pat o oră, două, dar
datoria nu-1 lasă. Sare jos din pat, îşi face toaleta la repezeală, ia o cafea, îşi sărută copii, cheamă pe
secretarul său particular care îi aduce corespondenţa sa personală: o groază de scrisori, cea mai mare
parte solicitând o favoare adică o... nedreptate.
Noii preşedinţi descopăr o mulţime de prieteni intimi care apelează la bunăvoinţa lor... pot ei
oare să refuze ceva unui vechi camarad de şcoală? Nu s-au mai văzut de mult, e adevărat; dar acum 35
ani nu se tutuiau oare? Şi, dacă ministrul se arată intim ori indiferent, vechiul camarad se schimbă în
167
duşman neîmpăcat. Trebuie să i se răspundă prin câteva rânduri amabile, iar ministrul adaugă un post-
scriptum cu propria-i mână pentru a-i arăta că a rămas acelaşi bun prieten de altădată...
Soseşte ora 9... şi deja de trei sferturi de oră anticamera e plină de solicitatori. E un mare
elector, un primar din comuna unde s-a ales, care a venit să strângă mâna acestei persoane puternice,
reporterul unui jurnal oficios care cere „nota― discursului ce va pronunţă astăzi, un senator care solicită
un debit de tutun, un deputat care cere revocarea unui guard silvic, un altul mutarea unui funcţionar, o
jumătate duzină de prefecţi, trei consilieri de Stat şi doi consilieri comunali.
D. preşedinte cu urechea dreaptă ascultă pe toţi aceştia iar cu stânga ascultă pe şeful său de
cabinet care-l întreţine pe şoptite despre afacerile serviciului şi-i cere iscălituri...
Bate orele 10... d. preşedinte se urcă în trăsură să se ducă la Elisee unde se întruneşte
consiliul.
Deschide câteva jurnale de dimineaţă în care se vede caricaturizat şi criticat... Trece peste
gazetele care-i sunt ostile !... Ceea ce îi pare însă penibil, e când se vede luat la refec de o foaie care
este inspirată de colegul său de la afacerile străine, astfel soseşte la consiliu într-o stare .vădită de
enervare.
Discuţia se resimte : ea e agitată, zgomotoasă, mai ales lungă şi nu se .termină decât peste
orele 12. Preşedintele nostru are numai 20 minute pentru dejun, după care directorii ministerului său îi
cer audienţă.
Aceştia sunt adevăraţii miniştrii ! Toate detaliile le trec pe sub degete şi în afară de chestiunile
mari care angajează politica cabinetului, ei fac ce vor. Nu bunăvoinţa le lipseşte superiorului lor ! El ar
voi să-şi dea socoteala de toate, să citească toate hârtiile, să consulte dosarele... Alte preocupări însă îl
urmăresc... trebuie să-şi prepare discursul pentru atacurile ce i se pregătesc în parlament.
Astăzi chiar la Cameră, va fi nevoit să pună chestiunea de încredere. Şi de la 3 la 7, drama se
desfăşoară în Palatul Bourbon...
Discursuri, atac, ripostări, vot final... Ziua se duce... însă guvernul a ieşit victorios ! Dar cu
preţul câtor suferinţe ! Câtă energie a trebuit să se cheltuiască !
D. Preşedinte vine în grabă de la Cameră, dinează la ambasada-engleză şi n-are decât timpul
necesar să-şi spele mâinile, şi să-şi pună haina... Se simte foarte fericit dacă soţia sa nu profită de acest
sfert de oră de antract, pentru a-i recomandă pe vărul modistei, sau pentru a-i cere distincţiunea
academică în favoarea .unei bătrâne domnişoare, căci nenorocitul de ministru găseşte în propria-i casă,
în jurul mesei familiare, solicitatori şi solicitatoare de favoruri !
Se întoarce la 12 noaptea, înfierbântat, istovit... şi a doua zi,, reîncepe....
D-nul Weiss cerea ca miniştrii noştri să fie miniştrii fără portofoliu, ca să poată — zicea
dânsul — să aibă posibilitatea d-a reflecta asupra discuţiei ce trebuieşte dată afacerilor Statului.
Nu ştiu dacă un ministru fără portofoliu, va avea mai mult timp liber. El va trebui să
primească tot atâtea vizite şi nici nu-i va fi mai lesne să se scape de atâtea hărţuieli...
FELURIMI 202
Într-o zi Tolstoi se afla în gara Tula.
La sosirea unui expres, un domn coborî repede dintr-un vagon de cl. I şi alergă la bufet. O
clipă în urmă, o tânără D-nă veni pe platformă şi începu să strige : „George ! George !―.
202 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖, Anul IV, 1910-11, pag. 231
168
Dar George dispăruse.
— Ei moşule, du-te repede şi cheamă pe D-l acela care se dete jos acum, şi te voi cinsti zise
D-na neliniştită lui Tolstoi, îmbrăcat ţărăneşte. Tolstoi se supuse şi drept mulţumire primi cinci
copeici.
În acel minut se răspândi un zgomot:
— Priviţi: Tolstoi!
— Unde? Unde? întrebă tânăra D-nă.
Arătându-i, ea rămase înmărmurită, căci, în cel arătat, recunoscu pe cel ce o servise. Coborî
iute treptele vagonului şi se duse la scriitor.
— Iertaţi-mă vă rog, Conte !... Mor de ruşine... Şi D-na îl rugă să-i dea cele cinci copeici.
— Nu, nu, vreau să-i păstrez zise vesel Tolstoi. I-am câştigat muncind.
Trenul pus în mişcare; D-na dispăru în vagon.
MAXIME SI CUGETĂRI, 203

 Ordinea are trei foloase: înlesneşte memoria, economiseşte timpul, .păstrează lucrurile.
 Dezordinea are trei neajunsuri : plictiseala, nerăbdarea şi pierderea do timp.
 Norocul face pe favoriţii lui, obraznici.
 Vai de casa cu mulţi stăpâni, pulberea se alege de ea.
 Dacă a-ţi putea ca cu timpul ce-1 risipiţi, să faceţi pomană, celor ce ştiu să-l întrebuinţeze, câţi
cerşetori vor fi cu avere?
BUNĂTATEA 204 205

A fi bun în toată acceptatul cuvântului nu-i tocmai uşor; ba din contră, e foarte greu, a fi de o
bunătate înţeleaptă.
Atât cât bunătatea nu e decât devotament, când binele ce facem cuiva nu e în detrimentul
nimănui, din contră, cu propriile noastre sacrificii, atunci această bunătate o putem numi adevărată
virtute; imediat însă ce favorizând pe unul cât de puţin, facem nedreptate altuia, punându-ne în
contradicţie cu dreapta judecată, ea devine o vină. Aproape nu există acţiuni urâte care să nu se poată
referi la un bun sentiment. Câţi sunt care .sub pretext de generozitate, de dreptate, fac să triumfe
interesele lor, simpatiile lor, .sau să-şi marcheze propriile lor slăbiciuni.
Ceea ce vatămă unuia, e în profitul altuia; totul e adesea d-a şti să alegi între doua datorii
contrarii.
V. Henry, în cartea sa despre „Literatura Indiană,― a tradus o veche şi frumoasă poveste din
Mahabaratta, care prezintă chestia bunătăţii sub forma cea mai clară şi mai înaltă:
203 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖, Anul IV, 1910-11, pag. 231
205 Articolul a fost republicat în „REVISTA POŞTELOR, TELEGRAFELOR ŞI TELEFOANELOR‖ Anul I, 1926, p. 283
169
O porumbiţă urmărită de un şoim, se refugie în poala regelui Cibi — Ucinara.
Şoimul o ceru. „Nobilă pasăre, răspunse regele, această sărmană creatură a venit la mine,
tremurând de spaimă ca să o scap. Nu vezi tu, o şoimule, că ar fi o strigătoare nedreptate d-a o lăsă
pradă ţie, când ea mă roagă să o scap.
O vezi, o şoimule, pierdută şi tremurândă ; dacă aş înşela încrederea ce mi-a arătat, mi-aş crea
grozave mustrări de conştiinţă,,. Şi regele, adaogă cu multă dreptate, că nu e crimă mai mare, ca a trăda
pe cel ce s-a încrezut în noi. Şoimul îi zice nu cu mai puţină dreptate, că dacă sub formă de milă, lui îi
ia prada pe care legea naturii i-a destinat-o ca hrană, atunci va muri el : „Da rege, dar dacă tu mă
privezi azi de mâncare, sufletul meu va părăsi corpul pentru a lua calea repaosului suprem, şi eu mort,
copii şi nevasta mea vor muri şi ei d-asemenea; astfel, o dreptule, pentru a scăpă o porumbiţă vei face,
să piară mai multe creaturi.
Şi dintr-odată şoimul indică regelui linia de purtare pe care o căutam. Cuvintele lui sunt
nespus de frumoase : ,,Dreptatea care face rău dreptăţii, nu e dreptate ci nedreptate; dreptate e aceia ce
nu e în contradicţie cu nici o altă dreptate. Când o datorie e în conflict cu alta, trebuie cântărind pentru
şi contra, să te decizi pentru îndeplinirea datoriei din care rezultă pentru altul, răul cel mai mic.
Gândeşte-te deci o rege care e aci datoria ta cea mai apropiată, şi pe aceia resemnează-te a o
îndeplini.―
Astfel e regula şi oricât am căută nu vom găsi una mai bună. Sfârşitul poveştii nu e mai puţin
frumos. Regele oferi .şoimului o despăgubire mai întâi asupra averii sale pe care o refuză, şi apoi
propria sa carne, pe care o acceptă.
„El puse porumbelul într-o balanţă şi tăie din propria-i carne atât cât să contrabalanseze
porumbiţa.
Bucata nu e d-ajuns. Eroiceşte regele tăie din nou o bucată.
Dar pe măsură ce regele îşi tăia din carne, porumbelul părea tot mai greu. În fine regele se sui
cu totul în cântar. Atunci şoimul îi zise : Eu sunt Indra, o dreptule rege, şi această porumbiţă este Agui.
Am venit aci spre a-ţi încerca virtutea. O rege al oamenilor, gloria ta va străluci în tot universul pentru
că cu mâinile tale ţi-ai ciopârţit trupul şi renumele tău va fi cât lumea şi totdeauna va fi lăudată fapta ta
înaltă şi în cer te aşteaptă fericirea vecinică―.
N-ai niciodată dreptul pentru a satisface pe unul să faci rău altuia. Guvernămintele ce pune în
mâini şovăielnice interesele mulţimii, câte rele nu aduc ! Câte slujbe, câte posturi, luate de la unii, date
altora, sub cuvânt că face bine prietenului, rudei sau recomandatului vre-unei persoane influente !
Întrebatu-sa vreunul, dacă binele ce face cunoscutului, nu e copleşit de nedreptatea făcută celuilalt ?
Bătutu-şa capul vre-unul să observe mai de aproape pe cel ce i se prezintă ca favorit, prin ce
calităţi a dobândit aceste favoruri? Căci dacă sunt puţini care se ridică prin meritele lor sufleteşti,
intelectuale, etc., şi se fac stimaţi, iubiţi de cei mari, apoi mulţi, foarte mulţi, nu sunt favorizaţi decât
prin şiretenie (şi toţi răii sunt şireţi), prin linguşiri nedemne, prin intrige şi prin calomnii.
Dacă cei mari ar avea timpul să studieze puţin pe aceşti căţeluşi smeriţi s-ar îngrozi de
laşitatea de care sunt capabili. Se agaţă de slăbiciunea unuia, profită de sinceritatea altuia, ici ceva
auzit, de dincolo inventat, el adăugând la totul câte ceva şi gata materialul cu care să-şi ridice
piedestalul !
Ştim cu toţii câţi de mulţi sunt cei, ce se ridică în acest fel pe ruinele celor de caracter, dar
care n-au darul d-a linguşi, nici d-a calomnia.
Să avem milă, să facem bine, dar niciodată să nu căutăm ca cu mila pentru unul să facem rău
altora, cu atât mai mult, când acela e un om de nimic, un om rău. Putem face toate sacrificiile atât cât
suntem siguri în cauză sau cei care mai sunt, consimt.
(de Jeanna Sava)
170
FEMEIA FĂRĂ RELIGIE 206

Voltaire, el care întreaga-i viaţă a fost ateu, pe pragul morţii a cerul să fie împărtăşit spunând :
„dacă D-zeu nu este, ar trebui inventat, atât de necesar este sufletului nostru‖.
Educaţia atee e şi mai penibilă pentru femeie, ea care la fiecare pas mai însemnat din viaţa-ei,
e lovită de atâtea deziluzii, de atâtea, amărăciuni. Câtă mângâiere nu găseşte ea, sufletului ei obosit,
inimii ei zdrobite, când ridicându-şi ochii către cer, înaltă o rugăciune către Atotputernic. Prinde curaj,
se simte înarmată pentru a lupta contra noilor dureri. Speranţa din sufletul ei nu piere cu desăvârşire ca
în sufletul unei femei fără credinţă, fără Dumnezeu.
Celebra scriitoare Georges Sand într-una din scrierile ei, arată cât de deznădăjduită i-a fost
bătrâneţea. Citiţi aceste rânduri şi veţi vedea câtă durere i-a sfâşiat viaţa, din cauza lipsei de credinţă :
„Plictiseala îmi face viaţa tristă, plictiseala mă omoară. Totul se sfârşeşte pentru mine, totul se
duce. Am văzut viaţa aproape sub toate fazele ei, natura în toate splendorile ei. Ce voi mai vedea d-
acum?
Când reuşesc să umplu golul unei zile, mă întreb cu frică cu ce voi reuşi să-mi trec pe cea d-a
doua zi. Mi se pare une-ori că există încă fiinţe demne de stimă şi lucruri capabile de interes, dar
înainte de a le examina, renunţ din descurajare şi oboseală. Simt că nu-mi rămâne destulă sensibilitate,
pentru a aprecia pe oameni, şi nici destulă inteligenţa, spre a înţelege lucrurile. Mă îndoiesc asupra mea
însumi, cu o linişte aparentă, dar cu o nepătrunsă disperare, şi nimeni nu ştie ceea ce sufăr.
Bărbaţii cari mă cunosc, se întreabă ce-mi lipseşte mie a cărei bogăţie a putut s-ajungă ca să-
mi satisfacă toate bucuriile, a cărei frumuseţe şi lux, au putut realiza toate ambiţiile. Printre toţi aceşti
oameni, nu e unul a cărei inteligenţă să fie destul de dezvoltată spre a înţelege că e o mare nenorocire a
nu putea să te ataşezi de ceva, şi apoi să nu mai doreşti nimic pe pământ...Sunt ceasuri în noapte în care
mă simt doborâtă de o mare durere. Mai întâi e o tristeţe inexprimabilă, natura întreagă apasă asupra
mea şi mă târăsc zdrobită, îndoită sub greutatea vieţii, ca un pitic care ar fi forţat de a duce un uriaş.
Atunci elanul poetic şi tandru se schimbă în mine în frică şi căinţă. Urăsc admirabila
frumuseţe a stelelor şi splendoarea lucrurilor care nutresc contemplările mele obicinuite, ne mai
părându-mi decât implacabila indiferenţă a puterii pentru slabi.
Sunt în dezacord cu totul, şi sufletul meu strigă în sânul creaţiunii ca o coardă ce se rupe în
mijlocul melodiilor triumfătoare ale unui instrument sacru‖.
(de Jeanna Sava)
DE-ALE TELEGRAFIŞTILOR 207 ,

(Traducere după „Nos télégraphistes― 208 )
CĂLĂTORIE PRIN TELEGRAF

Instrucţiunea e atât de puţin răspândită în ţara noastră încât asupra lucrurilor celor mai
răspândite ca telegraful electric se fac presupunerile cele mai stranii; asupra telegrafului există încă şi
astăzi credinţele cele mai extravagante.
Câţi nu-şi închipuie, auzind vibraţiunea firelor conductoare, că zgomotul produs se datorează
trecerii curentului electric !
206 „REVISTA TELEGRAFICA, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖ Anul IV, 1910-11, p. 259

208 Emile Lavesvre „Nos Télégraphistes―, editura Lavesvre Emile Montauban, 1888, 244 pagini.
171
Telegraful umblă, zice unul.
A! iată o depeşă care trece, zice un altul.
Dar nu se vede nimic !
Apoi trece atât de iute, încât nu se poate zări nimic!
O damă mă rugă într-o zi, în mod foarte serios, să-i explic cum pot depeşele să treacă prin fire
atât de subţiri.
Trebuie, zicea ea, ca foile de hârtie pe care sunt scrise depeşele să fie făcute sul foarte subţire
şi bine strânse.
Nu putui să-i scot din cap că aceşti conductori nu sunt tuburi, cum ea îşi închipuia, ci fire
masive.
Voi reaminti aci istoria faimoasă despre acel ţăran care agăţă de firele telegrafice o pereche de
iminei noii destinaţi fiului său. Un individ care din întâmplare văzu aceste încălţăminte agăţate de fire,
le dădu jos, le încălţă, puse pe ai săi în locu-le şi pe aci îi fu drumul. Ţăranul reveni mai târziu să vadă
dacă imineii lui au plecat deja la destinaţie. Surprins că găseşte altă pereche în acelaşi loc, însă uzată,
el explică faptul acesta cum că fiul său i-a trimis pe ai săi pentru că erau vechi.
Iată o altă naraţiune căreia eu îi atest exactitatea, căci s-a întâmplat.
Intr-o zi surveiantul 209 meu îmi aduse două şiruri de mătănii pe care îmi zise că le ar fi găsit
agăţate de firul telegrafic. Aceste obiecte erau însoţite de un bilet astfel conceput.
,,A Mossieu
Mossieu le Pape, à Rome.
Ma file va se marié. Je pris le Pape de bénir c’est 2 chappelé. Sa lui portera bonheur el me les
renvoyer aussi part le télégraphe―.(210)
Spusei surveiantului să pună la loc aceste obiecte. Anexai şi câteva rânduri prin care
certificam că mătăniile primise toate binecuvântările pontificale. Urai ca noii căsătoriţi să se bucure de
toate fericirile şi că fericirea lor viitoare ei trebuiesc să o atribuie acestor două preţioase talismane.
Nu e decât credinţa, care aduc pace sufletului!
*
Ignoranţa poporului este atât de mare, încât istoria ce urmează nu-mi pare de necrezut. Se non
e vero, e ben trovato.
Întâmplarea s-a petrecut într-o gară. Un tren sosise. Conductorul se coboară, anunţă numele
staţiunii şi deschide voiajorilor care voiesc să coboare. Trenul ar fi plecat dacă conductorul n-ar fi zărit
un ţăran care, încă pe treptele vagonului, părea că caută un pachet. Conductorul aleargă.
— Te cobori aci, voinice?
— Da, domnule, aci trebuie să mă opresc; numai nu găsesc umbrela.
— Coboară-te niţel, voi căuta eu însu-mi, zise conductorul, care şi privea în vagon d-asupra şi
sub bănci.
— Nu văd nimic, şi adresându-se voiajorilor, conductorul întrebă dacă cineva a văzut umbrela
voinicului.
209 termen francez, în limba română „supraveghetor―.

210 Nota de subsol originală: Dacă ortografia ar fi fost păzită, această scrisoare s-ar traduce astfel : „Domnului Papa la
Roma. — Fiica mea se mărită. Rog pe Papă să binecuvânteze aceste două mătănii, căci le va aduce fericire, şi să mi le
înapoieze tot prin telegraf‖.
172
— Nu o avea când s-a urcat, zise o voce din lăuntru.
— N-aveam umbrela? ţipă ţăranul. Îmi aduc foarte bine aminte că am luat-o din dosul patului.
Funcţionarul închide uşa şi trenul se pune în mişcare; ţăranul privea cum se îndepărtează.
— Păi cum! Ea mă costă 4 franci şi 3 gologani şi ei zic că nu o aveam când m-am urcat în tren!
— Ei ! nu poţi rămânea aci mult timp, zise un hamal care trecea şi îi arătă pe unde să iasă.
Ţăranul părea că nu aude şi murmură încă :
— Am luat-o cu mine, sunt sigur de asta, ce-i doare pe ei de umbrela mea care era nouă, nouţă.
— Ei, să ieşim, adăugă hamalul atingând braţul ţăranului.
Acesta făcu un pas.
— Credeţi că s-a pierdut pentru totdeauna, amicul meu?
— Amicul D-tale s-a pierdut? răspunse acesta care nu pricepea nimic. De unde să ştiu eu asta?
— Văd bine că trebuie să-mi iau adio pentru totdeauna.
— Nu te pierde cu firea omule, căci aşa se petrec lucrurile în lumea asta : azi se părăsesc,
mâine se regăsesc. Nu trebuie să te dezolezi.
— Îmi voi aduce aminte întotdeauna.
— O fi fost un om foarte de treabă, amicul D-tale.
— Care amic?
— Cum care amic? Apoi acel care... acela de care... îmi vorbişi.
Ţăranul, închipuindu-şi că hamalul îşi râde de el, dă să se supere când amploiatul de la
telegraf care se găsea pe peron, întrebă de ce e vorba.
Hamalul lasă pe voiajor să se explice cu telegrafistul. Acesta se amuzase deja în d-ajuns
ascultând dialogul dintre ţăran şi hamal.
— Doamne ! exclamă deodată ţăranul, acum îmi aduc foarte bine minte că am uitat umbrela
mea în colţul ghişeului din gara M... când am luat bilet. Oare nu aşi putea să mă duc cu
telegraful ca s-o caut?
Telegrafistul zâmbi.
— Nimic mai lesne. Dar înainte de a face această călătorie, trebuie să ştim dacă într-adevăr ai
lăsat acolo umbrela. Unde zici că ai lăsat-o ?
— La cea dintâi gară, zece minute d-aci cu drumul de fier.
— Aşa-i foarte bine. Aşteaptă un minut.
Telegrafistul intră în birou, cheamă prin aparat gara vecină, îi vorbeşte, iar după câteva minute
i se comunică că umbrela să găsise într-adevăr şi că o va trimete prin şeful unui tren de marfă ce pleacă
în acel moment chiar, astfel că în zece minute cel târziu, umbrela va putea fi remisă proprietarului său.
— Gara M.... îmi răspunde, zice telegrafistul, că are mai multe umbrele care s-au uitat, nu
recunoaşte pe a D-tale, şi propune de a trimete una din ele pentru a nu-ţi mai dă osteneala să te
reîntorci îndărăt.
— Mă rog, prin telegraf, mi-ar trebui mult timp ca să călătoresc până acolo?
— Aproape de loc ! Ţanc, ţanc, şi gata.
— Dacă e aşa mai bine aşi vrea să plec. Umbrela mea e nouă şi s-ar putea să mi se trimită una
veche.
— Cum vrei.
— Dar nu e nici un pericol?
— Absolut, nici unul. Numai ne trebuie învoirea şefului gării. Aşteaptă-mă, viu îndată.
El aleargă în biroul şefului unde se găseau şi alţi amploiaţi.
173
— Domnilor, zise el cu un aer de confidenţă, veniţi cu mine în biroul aparatelor. Pot să vă
ofer o distracţiune de un gen cu totul nou. Voi expedia prin telegraf un tândală care şi-a uitat umbrela
în M....
O aşa ocazie de a râde, nu trebuia lăsată. Cu toţii se duseră la telegraf.
— Nu mă opun, zise şeful către ţăran, ca dorinţa D-tale să fie satisfăcută: dar trebuie să
aşteptăm ca trenul ce vine să sosească întâi, căci atunci linia telegrafică va fi complet liberă.
Se auzea şuieratul şi vuietul trenului. Conductorul aducea umbrela. Pe dată ce trenul plecă,
amploiaţii vin să ia loc pentru a asistă la spectacolul unui voiaj prin telegraf.
— Acum totul e gata, voinice ! Linia e liberă; să profităm. Intră iute în acest dulap cu pahare.
— Acestea nu-mi vor face nimic?
— N-ai nici o grijă, nu o să te mănânce. Nu e nici o primejdie. Nu vei fi poate ca la D-ta acasă
în această cutie, dar n-ai să stai mult timp. îndată ce vei auzi că închid uşa, să-ţi ţii suflarea
şi să nu mai mişti,
Închise pe tândală; amploiaţii d-abia-şi reţineau râsul. Telegrafistul strigă:
— Nu mai mişca, te expediez.
El dă un picior zdravăn în dulap şi în acelaşi timp, subşeful de gară se apropia şi lovi puternic
cu pumnul în uşă, strigând:
— Ce voiţi?
— Apoi să plec la M.... pentru a căută umbrela.
— Aţi sosit deja în M....întredeschise apoi uşa şi zise :
— E asta?
— Cum? Sunt deja în M....? E imposibil!
— Grăbeşte-te, zise amploiatul; asta e umbrela D-tale?
— Pe D-zeul meu, ea este.
— Luaţi-o.
Şi închise cu violenţă uşa şi dădu din nou un brânci dulapului. Telegrafistul luă atunci locul
subşefului, dădu uşa dulapului în lături, zicând :
— Iată-te înapoiat. Aşa că n-ai avut mare zăbavă?
— Dar plecasem, mă rog?
— Dar n-ai omule, umbrela în mână?
— Păi da, zise ţăranul ieşind din dulap. E deci adevărat că am fost în M.... şi m-am întors? Nici
vorbă că aşa trebuie să fie, de oarece am umbrela ce uitasem. Asta nu-i vis. Ei bine !
Boierilor, s-au întors vremurile vrăjitorilor.
— Eşti mulţumit cred? mai zise telegrafistul.
— Foarte vă mulţumesc, răspunse ţăranul retrăgându-se.
Apoi plecând îşi zise :
— Dacă n-aşi fi văzut cu ochii mei această minune, nu aşi fi crezut-o în ruptul capului!
174
REŢETE PRACTICE. 211
CURĂŢIREA. ŞTAMPILELOR.
Să se încălzească binişor stampila cu flacăra unei lumânări de spermanţetă, apoi să se stingă
lumânarea şi cu celălalt capăt, să se frece bine părţile gravate.
Imediat toată îmbâcseala se va scurge odată cu spermanţeta topită aşa că stampila va rămâne:
mai curată de cum ar fi fost dacă o ţineam în gaz.

 Oameni talentaţi sunt mulţi, oameni cu caracter foarte puţini.
 Nu face rău nimănui, nici chiar celor răi.
 Orice om poate greşi; dar numai nebunul şi prostul persistă în greşeală.
 Adesea căutăm fericirea noastră, cum îşi caută cineva ochelarii care îi are pe nas.
VOPSIREA DUŞUMELELOR ALBE.

Să ia de 50 bani baiţ de la vopselărie, se toarnă în 4 1/2 kilo apă, apoi cu o cârpă muiată în
acest amestec să freacă duşumelele.
După 24 ore se freacă la fel cu un amestec de 50 bani baiţ, 40 bani clei, 10 bani sacâz în care
se toarnă încă 50 bani şerlac dizolvat timp de 12 ore în spirt rafinat, de 25 bani. Acest amestec se dă
călduţ.
După ce se zvântă, se freacă scândurile cu prea puţină ceară albă topită, servindu-ne de un
postav aspru.
CURĂŢIREA PETELOR PE IVORIU.

Pentru a face ca noi mânerele cuţitelor şi bricegelor de ivoriu, se freacă cu o soluţie de acid
citric până când dispar petele; se şterg apoi cu o cârpă udă şi apoi cu o altă uscată şi curată.
HAZURI 214
Sergentul: Ce este infanteria, mă, Trăznilă?
Trăznilă: Infanterie, trăiţi don-sergent, e armata care se luptă pă jos.
Sergentul: Dar cavaleria ce armă este?
Trăznilă: Armata care se luptă pă da-n călare.
Sergentul: Dar administraţie ştii ce este?
Trăznilă: Cum să nu, să trăiţi, administraţie e armata care se luptă cu hrana şi amoniţia.
*

212 „REVISTA TELEGRAFICǍ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALǍ‖, Anul IV, 1910-11, p. 304
175
Primul: La noi era aşa frig iarna trecută, încât îngheţa focul în sobă de trebuiai să-l tai cu
toporul.
Secundul: Asta nu e nimic... Vara trecută era aşa cald la noi, încât de nu hrăneam găinile cu
gheaţă, ar fi ouat ouă răscoapte.
DREPTATE! 215
„MINISTRUL POŞTELOR ŞI TELEGRAFELOR
DIRECŢIUNEA DEPARTAMENTULUI DIN COTENTIN 216
Domnişoara manipulantă din Ixe-sur-Zède e rugată să se prezinte cât mai neîntârziat, la
această Direcţiune, pentru afaceri privitoare la serviciu.
Director,
(Semnătură ilizibilă)‖
Când d-ra Martin, manipulanta în chestiune, citi acest ordin, murmură cu un gest de milă:
Mă cheamă pentru Lichavy... nenorocitul !.., în sfârşit !, el a căutat-o.
Ixe-sur-Zède era o localitate ideală pentru d-ra Martin... Ascunsă în un colţ delicios al
Normandiei, departe de oraşe mari şi de oraşe pline de praf şi zgomot, acest sătuc oferea manipulantei
un trai plin de farmec. Se simţea fericită când după închiderea biroului, se ducea să se aşeze cu o carte
în mână, pe malul Zedei, pârâiaş capricios oare curgea alene printre livezile pline de soare, la umbra
bătrânilor sălcii, nemişcate şi aplicate pe apă, visătoare. Ea petrecea acolo ore întregi, care treceau iute,
urmărind mişcarea pescarilor şi zborul fantastic şi sclipitor al insectelor de baltă.
Ixe-sur-Zède nu avea pentru d-ra Martin, numai această atracţiune poetică. Ea găsi acolo,
mulţumită amabilităţii sale surâzătoare şi felului grăbit cu care îşi servea clientela, simpatii aproape
unanime. Toţi o iubeau.
Stimă generală, afecţionată de toţii linişte absolută, serviciu uşor, Ixe-sur-Zède ar fi fost un rai
pentru d-ra Martin dacă n-ar fi fost un dacă... şi acest dacă, era Lichavy.
D-ra Martin, puteau unii să zică, să nu se mai ocupe de Lichavy,.... N-avea decât să-l lase în
pace... De ce să-şi facă sânge rău, din cauza lui.
Lichavy n-avea decât să se îmbete aiurea..
Acest Lichavy însă era unul din factori) din Ixe-sur-Zède. În fiecare zi şi chiar de mai multe
ori pe zi, d-ra Martin era nevoită să-l dojenească.
În toate dimineţile, timp de atâtea luni, ea îi tot repeta, când pe ton blând, când sever:
― Cel puţin, Lichavy, astăzi... stăpâneşte-te.
Lichavy, cu zâmbetul pe buze, trecea peste umăr cureaua genţii sale şi pleca fără să zică o
vorbă... şi regulat se întorcea beat!... dar beat !., că nu nimerea în străzile din Ixe-sur-Zède care de
altfel nu avea decât una!...
Patima lui ţinea de mult... Însă atinse culmea în ultimele alegeri când Lichavy dusese o
campanie disperată în favoarea deputatului local.
215 „REVISTA TELEGRAFELOR, TELEFOANELOR ŞI POŞTELOR‖, Anul IV, 1910-11, p. 324; articol reeditat şi în
„REVISTA POŞTELOR, TELEGRAFELOR Şl TELEFOANELOR‖, Anul I, 1926, p. 486
216 Cotentin este o peninsulă franceză pe Canalul Mânecii. Aceasta este situată în departamentul „de Manche― în regiunea
„Basse-Normandie―.
176
De când succesul încoronase propaganda sa electorală, nu intra la fraţii şi prietenii săi risipiţi
în lungul cursei lui, fără să ia, ici un pahar de cidru, colo un pahar de calvados.
O ducea cum o ducea, cei dintâi doi kilometri dar pe urmă. ideile se încurcau, ochii se
împăinjeneau, picioarele muindu-se descriau în drum arabescuri în zigzag şi în urmă omul nostru,
cădea pe malul unei râpe, unde dormea un somn dus, visând cum îngeri cu şepci de uniformă de-ale
administraţiei P.T.T. îi luau scrisorile lui împrăştiate în noroi şi îl reamplasau în cursă !!
Reclamaţiile curgeau! În fiecare zi, ploaie de reproşuri, unele furioase, altele mai domoale.
— Domnişoară, se căina o femeie, băiatul nu ne a scris nici astăzi?
— Domnişoară, tună un căpitan în rezervă, nu am primit nici astăzi gazeta! Ce fel de serviciu
faceţi?
— Domnişoară, reclamă cu timiditate un copilaş, n-am primit nici mandatul de la naşu-meu.
Iar dânsa ce putea să facă, decât să spună lui Lichavy.
— N-ai ruşine!.» tată de copii. Mă sileşti ca să te raportez!~ ai să fii destituit !...
Lichavy, însă cu veşnicul său zâmbet pe buze, reîncepea mereu.
Aşa că manipulanta, într-o bună dimineaţă, pierzând orice răbdare şi temându-se să nu fie ea
însăşi pedepsită din cauza incorigibilului său subaltern, fu silită să-i spună:
— Lichavy, s-a isprăvit cu tine!... n-ai voit în ruptul capului să mă asculţi... Raportul a plecat!
Se aştepta ca factorul să rămână ca trăsnit, dar dânsul plecă surâzând.
Pe legea mea, îşi zise d-ra Martin, e un tâmpit! sau nu înţelege nimic, sau îşi râde de mine...
În orice caz, va fi meritat destituirea.
Ordinul şefului său ierarhic îi părea o uşurare. Visurile rele aveau să sfârşească.. Fără să
piardă vremea plecă.
Intrând În cabinetul directorului, prima sa vorbă fu :
— Mă chemaţi pentru Lichavv, nu-i aşa ?
— Da.
— Şi?
— Veţi părăsi Ixe-sur-Zède.
— Eu?!!
Era în acest cuvânt atâta surprindere, durere şi indignare, încât directorul, lăsând să-i cadă
mâinile în semn de neputinţă, nu putu să-i răspundă decât:
— Ce vrei, copila mea ? E un alegător!
217
(Traducere după Jean des Tourelles de Jeanna Sava)
217 Jean Des Tourelles. Scriitor francez popular în presa catolică. A publicat în ziare cotidiene, săptămânale religioase, şi
multe cărţi între anii cca. 1904 şi 1940. El a reprodus noutăţile observate de el cu mare fineţe, le-a descris cu
originalitate şi totdeauna moralizant. (Sursa: http://www.geneanet.org/archives/ouvrages/...)
Între cărţile sale au apărut:
„Envolez-vous, histoires du temps présent‖ Paris (1901)
„Sous l'Orage. Histoire du temps présent―, par Jean des Tourelles (Sursa: „La Semaine religieuse du diocèse de
Quimper et de Léon―, nr. 30, p. 496, 22.07.1904.; http://www.geneanet.org/archives/livres/18120/257)
„Le 8e péché capital ou les Coulisses de la vie moderne‖. (1935)
„Pour comprendre... : Petites scènes suggestives prises sur le vif, révélant la raison de nos...‖ (1941)
177
O LEGĂTURĂ 218
Master Archibald Strawsbery din Minneapolis, Minnesota, e un om de valoare. El „preţuieşte‖
cinci sute de milioane ca un cinci parale. Gentleman desăvârşit, dacă n-ar avea două mici curiozităţi:
mania ce are de a nu purta niciodată bani cu sine, şi precauţiunea-i igienică, cam excesiva, de a-şi pune
la pantaloni, buzunare de pânză impermeabilă, pline cu o soluţie antiseptică, în care imediat după ce ţi-
a dat mâna, înmoaie cu aviditate degetele, spre a îneca microbii ce ai fi putut să-i dai!
Cu toată paza sa spre a-şi păstra integritatea preţioasei sale persoane, se întâmplă însă D-lui
Archibald Strawsbery, sunt câteva săptămâni, ceva foarte supărător. Pierdu o ureche. Nu s-a putut află
unde, şi în ce împrejurare, el fu lipsit de acest preţios organ. Unii spun că e vorba de un accident, foarte
natural de altfel, datorat lipsei de cunoştinţe ce avea Strawsbery, d-a uza de aparatul său auditiv, când
era vorba să servească pe altul. Fără îndoială o fi făcut imprudenţa să asculte vreun solicitator, care
mişcat de acest noroc neaşteptat, plecând, a luat cu el şi urechea lui Strawsbery!
Chemat spre consultare, Ilustrul chirurg Neldon, făgădui, că va repară totul.
Trebuia găsit un om, care În schimbul unei bune sume, să se lase a i se extrage cartilagiul
esenţial, şl apoi, printr-o îndemânatică operaţie de marcotaj, chirurgul să îl aplice clientului său.
Un anunţ inserat în marile periodice, oferea un premiu de 25.000 franci celui ce va primi a se
supune acestei operaţii. Un singur candidat se prezenta, şi bine înţeles, fu acceptat. Era un nenorocit,
muritor de foame, numit Bobbie, gata la orice sacrificii, când era vorba să câştige atâţia bani. Ceia ce i
se cerea, i se păru ceva uşor! «Maţe goale» se zice, că „n-au urechi―. În acest caz, nici el n-avea ce
face cu ale lui. Mai ales, ca nu îl serveau decât să audă numai cuvinte neplăcute, cu care era întâmpinat
zilnic, ori încotro apucă. Găsi deci foarte nimerit, să se scape de acest aparat, mai ales în schimbul
atâtor bani.
D-r Neldon făcu să se construiască un pat special, în care fură culcaţi unul lângă altul,
milionarul şi cu cerşetorul. După ce dispuse cele două capete în unghiul voit, îndemânatecul oticultor,
încinse pielea unuia, apoi dislocă jumătate din urechea celuilalt, şi făcu operaţia „transplantare―, care
consistă a stabili circulaţia sângelui între cele două răni.
Timp de 11 nopţi grefa era îndeplinită, cesiunea urechii definitivă şi chirurgul le dă libertatea
la amândoi să se despartă, încântaţi bine înţeles, unul de altul. Nu s-a putut afla decât prea. puţin din
convorbirile ce au avut în aceste 11 zile de „legătură― piele pe piele, lipiţi unul de altul, aceşti fraţi
flamanzi artificiali.
lată câteva crâmpeie din aceste convorbiri, între milionarul Strawsbery şi cerşetorul Bobbie, în
această circumstanţă memorabilă:
PRIMA ZI
MILIONARUL (strâmbându-se din nas) Doamne! ce urât miroşi amicul meu! Mirosi a ceapă,
usturoi şi nu ştiu a mai ce...
În adevăr, mirosul acesta al sărăcitor e foarte neplăcut.,.
BOBBIE. (umil) Eu sunt deprins.,. Dar ceea ce nu îmi convine, căci mă ameţeşte, e mirosul
D-tale de mosc şi de mai ştiu eu ce parfum?!
A DOUA ZI
BOBBIE. (mai cu curaj) Spune-mi, te rog, d-le Strawsbery, de ce toţi zic : «bogaţii sunt răi...―
D-ta care faci parte dintre ei, cunoşti, din întâmplare, vreunul.... bun?
MILIONARUL (murmură ceva neînţeles).
218 „REVISTA TELEGRAFICA, TELEFONICA ŞI POŞTALĂ‖, Anul IV, 1910-11, p.332

178
A TREIA ZI
BOBBIE. În fine, ce voieşti să zici, că nu eşti fericit ?
MILIONARUL. Aş ! a fi fericit, e a se găsi ceva mai puţin rău decât s-ar crede, iată totul.
BOBBIE. (cu tristeţe) Atunci după socoteala aceasta şi eu sunt fericit?.
MILIONARUL. Vezi bine!
A PATRA ZI
MILIONARUL. Ascultă bine amicul meu...
BOBB1E. Sunt numai urechi.,.
MILIONARUL. Tine bine minte ce îţi spun; Ceea ce se iartă mai cu greutate aproapelui, este
sărăcia. Totul stă în a avea bani,
BOBBIE (foarte atent). Parcă eu n-aşi vrea? Dar cum să fac?
MILIONARUL. Fă ca mine. Devino milionar.
ZILELE URMĂTOARE
(Săracul vorbeşte puţin. E mereu dus pe gânduri, pare zăpăcit şi oarecum mirat de cuvintele ce
îi ies din gură şi de ideile ce îi vin. 1 se pare că e un altul. Începe a se îndoi, a fi neîncrezător.
Consideră ideile ca nişte prostii ce se ascund în cap. Găseşte însă foarte natural, ca milionarul să îşi
exprime pe ale sale. Îl ascultă cu tandreţe perfectă, puţin cam fără convingere însă, şi chiar fără a
înţelege totul).
MILIONARUL. Bogăţia mea?,― Am atâtea ocazii, si nu totdeauna plăcute, de a cheltui banii
mei, că pot să zic, în adevăr, că nu îmi aparţin!
Apoi, chichiţele, plictiselile afacerilor!... Voi nici gândiţi la acestea, voi cei săraci. Voi puteţi
să vă duceţi şi să treceţi în viaţă cum vă place...
O! dai voi sunteţi foarte fericiţi!
A ZECEA SI ULTIMA ZI
(Încrederea cea mai cordială domneşte. Milionarul si săracul îşi povestesc reciproc micile lor
mizerii).
BOBBIE. Boala de care sufăr e intermitentă.
MILIONARUL Dar ce boală ai?
BOBBIE. Nu ştiu tocmai bine. Am întrebat pe mulţi. Nimeni însă n-a putut să îmi spună.
MILIONARUL Dar în fine, ce simţi? cum îţi vine?
BOBBIE. Să-ti spun: e foarte bizar. Începe prin senzaţia unei mari găuri ce se face aci în
stomac. Puţin ca în felul când ţi-e foame, ştii ?
MILIONARUL, Nu pricep ce voieşti să spui. Eu n-am niciodată foame,
BOBBIE. Apoi, simt nişte crampe ca şi cum m-ar apucă cineva de tot ce am înăuntru. Şi mi
le-ar frământa.
MILIONARUL. Cum? Cum? E curios. Eu d-asemenea am aceleaşi senzaţii.
BOBBIE;. Îmi vine ameţeala. Inima parcă nu îmi funcţionează cum trebuie... Nu mai văd
bine...
179
MILIONARUL. Ca şi mine!―
BOBBIE. Picioarele îmi tremură, genunchii mi se îndoaie; mă leagăn ca un om beat...
MILIONARUL. E extraordinar! Am absolut aceleaşi simptome. Vrei să-ţi spun ce ai dragul
meu? Ai o boală de stomac... BOBBIE. Crezi?
MILIONARUL, Sunt sigur. Şi eu sufăr, şi ştiu cum este. Ai încercat, ai făcut ceva? Ce
doctorii iei pentru încetarea crampelor?
BOBBIE. Da, si asta e curios! Imediat ce mi se dă de mâncare, crampele încetează ca prin
farmec.
MILIONARUL. Eu din contră. Când mănânc, atunci sufăr mal mult. Când nu mănânc, mă
simt mai bine.
BOBBIE. Curios! Foarte curios (după un minut de gândire). Spune-mi, D-le Strawsbery,
voieşti să facem o afacere?
MILIONARUL. Ce afacere?
BOBBIE. Nu o fi vreun mijloc să schimbăm stomacurile? D-ta mi-ai dă pe al D-tale care mi s-
ar potrivi de minune, şi eu ţi-aşi da pe al meu, cu poftă cu tot... Iţi las totul foarte ieftin.
MILIONARUL. Să vedem, să consultăm pe D-r Neldon.
Milionarul se plimbă d-atunci cu urechea săracului. Dacă vede lucrurile cu acelaşi ochi, nu le
mai înţelege în acelaşi fel. Rezoluţiile sale variază, arătându-se când zgârcit, când generos, când
mândru, când milos, după cum i se vorbeşte în dreapta, ori în stânga; adică după urechea lui, ori a
săracului, prin care îi vin sunetele.
Cerşetorii şi toţi ce vor un ajutor, puşi în curent cu această particularitate, au grijă să se aşeze
totdeauna de partea urechii celei bune. Aceasta versatilitate, se zice, i-a făcut cel mai mare râu în
afacerile sale, şi nu de mult a pierdut la Bursă sume considerabile.
(După Paul Ollvier, de Jeanna Sava)
CARACTER FERICIT 219

Academicianul Charles Brifaut rezumă viaţa sa în modul următor:
„Cerul m-a înzestrat cu o proastă sănătate, cu o avere mediocră, ani pierdut părinţii de când
eram mic de tot; m-am văzut aruncat la voia întâmplării. S-ar fi crezut că sărmana mea bărcuţă, se va
îneca la prima adiere de vânt, sau la prima mişcare a valurilor. De loc. Am trăit dus de Providenţă din
veselie în veselie, din fericire în fericire, deşi n-am făcut nimic, absolut nimic, să merit o aşa de
frumoasă soartă.
Mi s-a părut că natura se amuză a face minuni În favoarea mea. Ea mi-a oferit trandafiri fără
spini, a pus nectar în toate cupele din care a trebuit să beau, fără nici-o amărăciune; ea a schimbat
pentru mine, răul în bine ; ea a făcut din mine, copilul ei răsfăţat!
Trebuie s-o spun însă, că a contribuit mult caracterul meu pentru a mă face fericit:
„Iau timpul cum vine şi pe oameni cum sunt―.
219 „REVISTA TELEGRAFICA, TELEFONICA ŞI POŞTALĂ‖, Anul IV, 1910-11, p.334

180
220
 Nimic nu este imposibil: sunt cărări care duc Ia toate lucrurile, şi, dacă avem destulă voinţă,
vom avea destule mijloace. (La Rochefoucauld).
 Fericirea omenirii cere două lucruri: a putea ce voim, a voi ce trebuie. (Saint Augustin).
 Fiţi virtuoşi şi veţi fi fericiţi sau cel puţin veţi fi făcut totul ce se cuvenea pentru a deveni.
(Franklin).
 Delicateţea este floarea virtuţii. (Levis).
 Drumul virtuţii, oricât de penibil ar fi, e singurul ce conduce la fericire. (Benjamin Delessert).
 Virtutea nu e solidă de când atunci când are ca bază principiile religioase. (La
Rochefoucauld).
 Virtutea singură e nemuritoare. (Proverb latin).
 Virtutea este mai puternică de cât banii şi pietrele scumpe. (Proverb. grec).
 Cine seamănă virtute, va culege onoare. (Proverb indian).
„SUFLAREA FRATERNITĂŢEI“ 221

Soarele, înainte de a dispare după coline, strălucea ca ochiul monstruos al unui ciclop. Cerul
era senin şi în măcieşii înfloriţi, care semănau cu o dantelă roză pe câmpul înverzit, ciripitul păsărelelor
era pe sfârşite.
A sosit timpul frumos! murmură Louis Darnaud, care terminându-şi ziua, se reîntorcea la
Saint Jean-le-Fromental, ale cărui colibe erau grămădite în jurul bisericii, întocmai ca oile pe lângă
păstor. Mergând, cugetă cu oare care durere în suflet, la cele şase zile de muncă ce datora încă D-lui
Decluziaux, arendaşul moşiei Renardières, înainte d-a se putea apuca de câmpul său. Câmpul său!
Vorbea de el cu orgoliu, şi î1 lucra cu atâta drag! Soţia sa la moarte i-1 lăsase ca moştenire, şi acum cu
el îşi câştigă pâinea lui şi a celor doi copilaşi ai săi Jeanna şi Maria, două fetiţe, dintre care cea mai
mare avea 12 ani. Era timpul când munca câmpului este în toi; cu toate acestea, el trebuia să lucreze şi
la alţii, spre a mai câştiga ceva, pentru uşurarea greutăţilor vieţii. Dar îi sângera inima, când în fiecare
dimineaţă vedea ogoarele vecinilor săi arate, brăzdate şi semănate, pe când al său era încă plin de
buruieni, de pălămidă, scaieţi şi mărăcini.
Pe când venea spre sat, zări o mulţime de oameni adunaţi dinaintea porţii primarului. Îşi simţi
picioarele înmuindu-se, începu să tremure de teamă să nu se fi întâmplat ceva. Ştia el că mica sa
menajeră, de 12 ani, Jeanna, îngrijea foarte bine de surioara ei cea mică, dar se-putea foarte bine ca o
clipă de distracţie, de neglijenţă să aibă urmări grave. Începu să iuţească pasul, cu inima îngrijorată,
până ce ajunse lângă un grup de oameni cari vorbeau cu animaţie.
Ce s-a întâmplat? întrebă el.
E vorba de Lisetta, răspunse o vecină, micuţa acelei sărmane femei pe care am înmormântat-o
azi. Ea nu ştie unde să se ducă sărăcuţa! Iat-o orfană, fără foc, fără mâncare şi fără nici un rost la ora
aceasta, dar ce putem noi ăştia, săraci? Fiecare avem greutăţile noastre: un bătrân, un bolnav, ori mai
mulţi copii. Alţii temându-se de reproşurile conştiinţei lor, se eclipsau binişor.
Aşa că; zise Darnaud, o vor lăsa-o să doarmă în stradă....!
Nimeni nu zise un cuvânt. Sărmana micuţă părea că îşi dă seamă că în acel moment, se
hotărăşte soarta ei. Ea îşi aruncă ochii de la una la alta, asupra tuturor vecinelor, cu capul plecat şi aşa

221 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖, Anul IV, 1910-11, p. 374-375.
181
de tristă şi abătută, aşa de zgribulită, în cât părea un pui de vrabie căzut din cuibul mamei ei. Era o
fetiţă frumoasă, de patru ani, blondă cu părul creţ, buzele roşii ca floarea de piersică, dar cu acel obraz
palid al copiilor ce au suferit mult.
Muncitorul se aplecă spre a se face mic cât ea şi îi zise cu dulceaţă.
Spune Lizetto, ţi-ar plăcea să devii mica surioară a Jeannei si a Mariei ? Copilita ridică mica-i
frunte luminată de veselie spontanee.
Oh! Da! vreau! zise ea.
Vecinele îşi împreunară mâinile, nevenindu-le să creadă.
D-ta Louis Darnaud, ai destulă greutate pe cap cu cele două feţişoare . Nu vei fi voind să o iei
şi pe asta ?
De ce nu? zise muncitorul, dacă nimeni nu vrea să o ia, de ce n-aşi lua-o eu ? Ai milă de un
câine, şi de o creatură micuţă ca aceasta, să n-avem milă ? Haide, vino, mica mea Lisetta! Câmpul meu
a putut hrăni două, va putea el hrăni şi trei, mai ales că ciocul tău nu e aşa de mare încât să nu-1 pot
umple ! Mai târziu, când vei putea să-ţi cauţi hrana singură, vom vedea!...
Şi sub ochii compătimitori ai vecinelor, Louis Darnaud luă mica mână fragedă a Lisettei, între
degetele-i aspre de muncitor, şi o duse în coliba sa.
***
În fine L. Darnaud putea să se ocupe şi de câmpul său, căci terminase la Renardières cele şase
zile ce datora. Dar, seara mâncând supa cu micuţele lui,, fu cuprins de nişte fiori. Peste noapte, avu
friguri aşa de puternice, încât trebui să cheme pe Jeanna. Aceasta văzându-1 transpirând, înăbuşindu-
se, alergă să vestească pe vecinul lor Claude Duraux. A doua zi răul agravându-se, o bătrână îi făcu o
tizană de urzici, dar fără folos. În urmă, se aduse un doctor care constată simptomele febrei tifoide.
De multe ori, îl crezură mort. Când se auzeau clopotele sunând la biserică, toţi îşi zicea.
„Probabil pentru Darnaud‖. În delirul său aceleaşi cuvinte îi reveneau pe buzele-i palide: „Câmpul!...
Câmpul meu!‖ El se zbătu şase săptămâni între viaţă şi moarte, însă intr-o după amiază, frigurile-i
dispărură.
Privirile sale începură să rătăcească prin odaie, ca după o călătorie lungă, începu a recunoaşte
lucruşoarele lui în mijlocul cărora trăise. Toate erau la locul lor, curate, strălucitoare. Jeanna, cu un sorţ
albastru dinainte, curăţă dulapul, cea mijlocie urmărea cu degetul pe un abecedar, şi cuminte aşezată
aproape de pat curată, creaţă ca un miel, Lisetta legăna o păpuşă înfăşurată într-o cârpă.
El le chemă. Numai decât marii ochi negrii şi frumoşii ochi albaştrii, se-îndreptară spre el,
surâzându-i.
Convalescenţa fu lungă. Louis Darnaud acum, se gândea cu groază la tot ce avea de plătit:
doctorul, medicamentele şi câmpul său, rămas nelucrat, nu-i va produce nimic! Atunci va fi silit să-1
vândă. La acest gând o mare descurajare îl cuprindea, dar auzind vocile drăgălaşe din juru-i, se gândi
că trebuie să trăiască.
Într-o dimineaţă, ajutat de Claude, vecinul său, se dete jos din pat. Cum se văzu pe picioarele-i
tremurânde, se îndreptă spre fereastra ce era deschisă. Soarele de Iulie aurea împrejurimile. Albinele,
muştele, zbârnăiau de foc în aerul albastru. O adiere dulce, legăna frunzele merilor. Privirile lui însă, se
duseră mai departe, acolo pe câmp. El căuta un pământ nelucrat, părăsit, acoperit cu mărăcini şi
scaieţi… . însă nu zări!
Ei bine? întrebă Claude ce tot cauţi?
Cu mâna-i tremurândă. şi străvezie, Louis arătă, înecate într-o lumină strălucitoare, lucerna,
grâul; porumbul; tot bunul pământ din Jean-le-Fromental.
Iată câmpul lui Colas zise el. Da! îl recunosc, la stânga lui cel al lui Germain! Dar celălalt d-
alături... Claude zâmbi. Nu-l cunoşti ? . Nu !
182
Dar bine! Nu vezi că e câmpul tău ?
Al… câmpul meu? bâlbâi Louis Darnaud cu buza tremurândă. Acel câmp de legume, acel
grâu de aur este.... al meu? Mi-aduc aminte că m-am îmbolnăvit fără să fi putut pune piciorul în el, în
primăvara asta.
Apoi întorcându-se către Claude, care-i surâdea.
Ah ! acum înţeleg! zise el atrăgându-i mâinile. Tu eşti, Claude!.., şi voi toţi ceilalţi prietenii
mei! zise el văzând intrând vecinii, toţi acei buni oameni, cari se interesau zilnic de sănătatea sa.
Cu glasul stins de emoţie, abia putu să murmure!
Vă mulţumesc!
Aşi! zise Claude, N-am făcut cine ştie ce lucru mare. Era drept, căci tu ai avut milă de mica
Lisetta, trebuia ca şi noi sa avem grijă de câmpul tău!
Şi pe când toţi priveau într-acolo, câmpul scăldat în soare, câmpul, care graţie lor, acum
gemea de produsele abundente de vară ce fuseseră semănate pe el, se simţiră atinşi de ceva infinit de
dulce, ca mângâierea unei aripe, căci „suflarea fraternităţii― trecuse printre ei.
(nuvelă din franţuzeşte de J. Sava)
POLIŢA 222
D. Savonot aşteaptă zilele acestea o poliţă de o mie cinci sute de franci; face socoteala şi
găseşte că îi mai lipseşte trei sute pentru a plăti. Această lipsă, îl nelinişteşte.
Consultă pe soţia sa.
— Îmi lipsesc trei sute de franci pentru a putea achită poliţa lui Robichard, îi zise el.
— Şi numai pentru atât eşti aşa de îngrijat? îi zise D-na Savonot! îi vei găsi foarte uşor; avem
destui prieteni, cari vor fi încântaţi să ne servească.
— Cu atât mai mult, spuse Savonot, că nu-mi trebuie decât pentru câteva zile.
— Dute la cel mai apropiat, la Duru, ei se vor grăbi să-ţi dea.
Savonot niciodată n-a împrumutat ceva. E neliniştit. A auzit de atâtea ori zicându-se că, toţi
prietenii îşi închid punga când te aude că ai trebuinţă de bani, el se teme de un refuz.
Se duce la Duru. Aceştia sunt prieteni: soţiile lor au fost colege de şcoală; ei se văd zilnic şi
aproape zilnic mănâncă unii la alţii. Duru ocupă o înaltă situaţie financiară; imposibil să-1 refuze.
Savonot este introdus.
— Ah! D-ta eşti, dragul meu prieten ! zise Duru; ce întâmplare fericită îmi procură plăcerea
vizitei tale?
— Nu întâmplarea mă aduce.
— Ai ceva să-mi spui, cu atât mai bine, nevasta mea tocmai se îmbrăca să plece la a ta.
— Vin să te rog să-mi faci un mic serviciu, zise Savonot, încurajat de primirea cordială.
— Cu cea mai mare plăcere; voieşti poate să-ţi împrumut trăsura?
— Nu, îţi mulţumesc.
— Acum n-aşi putea, e la reparaţie.

183
— Am o poliţă de plătit mâine; şi cum îmi lipseşte trei sute ca să o pot completa, recurg la tine
fără înconjur.
— Iţi sunt recunoscător că te-ai gândit la mine în asemenea împrejurări, zise Duru cam jenat.
— În câteva zile ţi-i înapoiez.
— Nu d-asta e vorba.
— Am venit la d-ta, fiind cel mai aproape.
— Şi bine ai făcut. Sunt foarte dezolat insă că nu te pot servi; am trimis ieri toţi banii ce aveam
de prisos cumnatului meu, spre a cumpără o casă la ţară. Ce rău m-ai nemerit! Crede-mă,
regret foarte mult, şi nevastă-mea când o auzi!
— Regret şi eu că te-am deranjat.
— De loc! Dar ce bine ai fi făcut de mă preveneai, dacă veneai ieri; totdeauna se întâmplă
astfel! D-na Savonot ce face, e bine ?
— Foarte bine, mulţumesc, zise Savonot, plecând foarte deziluzionat. Aşa dar e adevărat, îşi
zise el, nu ai prieteni decât când n-ai trebuinţă de nimic.
— Să încerc la altul!
Se duse la Beauvert, industriaş.
Sper că acesta nu mă va refuza, îşi zise Savonot.
Îl primeşte d-na Beauvert.
— Domnul Savonot! Ce fericită sunt că vă văd. Tocmai vorbeam azi de dimineaţă cu bărbatul
meu de d-voastră; voieşte să v-arate nişte bibelouri ce a cumpărat.
— Beauvert nu e acasă ?
— Nu, dar trebuie să sosească îndată.
— Pot să ştiu şi eu de ce ?
— Viu să-1 rog de un mic serviciu.
— Va fi încântat să vă servească.
— Nu mă îndoiesc. Îmi lipseşte trei sute de franci ca să pot plăti o poliţă; vin la d-voastră spre
a vă ruga să-mi împrumutaţi.
— D-na Beauverţ devine serioasă.
— Ce rău îmi pare că bărbatul meu nu e aci. Eu nu mă ocup cu afaceri .băneşti; n-am nici un
ban; înţelegi d-ta, femeile...
— Înţeleg.
— Cheia de la casă o ţine bărbatul meu. Dar iată s-aude venind, mă duc să-l previn.
Aleargă înaintea bărbatului său.
— Vin să te rog să-mi împrumuţi trei sute de franci pentru câteva zile.
Beauvert pare dezolat.
— Pare că într-adins! zise el; nevasta a plătit croitorul sau; nu am nici cincizeci franci în casă.
— Totdeauna se întâmplă aşa! zise Savonot cu amărăciune.
— Dacă ai fi venit acum doua zile, cu câtă plăcere ţi-aşi fi dat! Sunt foarte supărat că nu pot să
te servesc. Cred că nu te îndoieşti, că pentru mine e o mare plăcere de a-ţi putea fi pe plac.
— Nu pot să-ţi dau cei cinzeci de franci ce mi-a mai rămas.
— Nu aş voi să vă strâmtoraţi pentru mine.
— Ah! ce rău îmi pare!
— Nu mă îndoiesc, adio, zise Savonot ieşind însoţit de Beauvert, care nu ştie ce să-i mai facă
spre a-i probă prietenia lui.
184
— Savonot nu-i vine să creadă urechilor; totul i se pare jucăria unui vis. Trece prin faţa unui
mare restaurant cu al cărui proprietar e intim, el este unul din clienţii săi buni.
Să cer lui Lefour, îşi zise el; poate el să nu-mi refuze acest mic .serviciu.
Orele sunt trei, restaurantul e gol; băieţii aranjează mesele pentru seară. D-na Lefour e la
casă.
— D-l Savonat! zise ea ce plăcere să vă vedem; sunteţi bine?
— Mulţumesc, foarte bine. D-l Lefour nu e aci ?
— Este în pivniţă, mă duc să-1 chem.
— Iese ducându-se să-1 găsească.
— A venit d-1 Savonot, îi zise ea, probabil o să-ţi ceară ceva.
— D-l Lefour aleargă.
Strânge mâinile lui Savonot.
— Voieşti să-mi vorbeşti? îl întrebă el.
— Trecând pe aici, intrai să te rog de un mic serviciu. Lefour ia o atitudine de nedumerire.
— Da, cu plăcere.
— Vin să te rog să-mi împrumuţi trei sute de franci pentru câteva zile am o poliţă de achitat.
— Ce rău îmi pare! zise Lefour; nu e nici-o oră de când plătii şi eu o poliţă, şi nu mai am nici
un ban, şi ştiţi că afacerile merg aşa de rău...
— Nu mai mănâncă lumea? întrebă Savonot.
— Da, dar nu e aşa ca alta dată extra, şi noi nu beneficiem decât de la mesele extra. Timpurile
sunt grele.
— Văd.
— Dacă ai fi venit cu o oră mai înainte ! zise Savonot.
— Totdeauna trebuie să vii cu o oră mai înainte! zise Savonot.
— Ori de câte ori voieşti să serveşti pe cineva, trebuie să fie o piedică.
— Totdeauna, repetă Savonot, adio!
Se mai duse la o mulţime de alţi prieteni şi la toţi acelaşi refuz. Bună lecţie, îşi zise el; face
trei sute de franci. Mergând pe bulevard, se întâlneşte cu un fost coleg de şcoală, un fotograf cu care nu
este în vizită.
— Uite, Savonot, zise acesta, ce mai faci? Nu vii niciodată să mă vezi. Tu ai cunoştinţe aşa de
alese, că pe mine m-ai dat uitării.
— Mare procopseală cu cunoştinţele mele alese! zise Savonot cu amărăciune.
— Eşti supărat?.
Savonot necăjit îi spuse tot fotografului spre a se uşura.
— Şi la mine nici nu te-ai gândit? E adevărat că eu nu sunt socotit.
— Nu mă mai amărî şi tu.
— Vino cu mine, nevasta mea va fi încântată să te vadă; vorbim adeseori de tine. E imposibil
să nu găsesc trei sute de franci la mine.
— Mă duceam să împrumut această sumă la o bancă de credit.
— Nu-ţi dau eu voie.
— Savonot se duce la fotograf acasă, locuieşte la al şaselea etaj; femeia sa foarte gentilă, îl
primeşte foarte cordial.
Fotograful deschide un sertar.
— Ştiam eu bine că erau trei sute de franci; ia-i, zise el lui Savonot.
185
— Primesc, zise Savonot mişcat, tu eşti un prieten, tu! nu voi uita niciodată.
Savonot a închis uşa sa la toţi; nu mai primeşte decât pe fotograf.
(din franţuzeşte de Jeanna Sava)
_______________________________________________________
 Care este tovarăşa credincioasă a adevăratei fericiri ? Totul spune: virtutea, aci e fericirea.
(Delilte).
 Viciul se poate defini ca sacrificiul viitorului pentru prezent.
 Nenorocire naţiunii al cărei tineret are deja viciile bătrânilor şi ai cărei bătrâni au încă
slăbiciunile tineretului.
FACULTĂŢI ASCUNSE LA ANIMALE 223

Un pluton de soldaţi francezi din regimentul 27 vânători alpini, ducându-se prin luna Mai în
recunoaşterea muntelui Cuor, de odată a căzut peste ei o ceaţă atât de deasă, că, de abia se vedea om cu
om; aşa că au pierdut drumul şi s-au rătăcit. Ofiţerul întreabă pe soldaţi dacă nu cumva posedă vre-o
busolă, spre a se îndreptă şi găsi drumul. Nici unul nu răspunse afirmativ, deci trebuiau să stea pe loc şi
să aştepte, până când nu se ştie, ridicarea ceţii.
Deodată apăru o oaie, care probabil că şi ea se rătăcise de turmă, dar mergea cu multă
siguranţă într-o anumită direcţie. Atunci soldaţii se luară după ea încet, încet şi spre marea lor bucurie,
îi conduse la un drum ce mergea la cel mai apropiat sat.
Iată un fapt curios. Oaia conduse pe soldaţi, dar cine a călăuzit-o pe ea în găsirea drumului?
Adevărul este că. animalele sunt dotate, în genere, de un simţ care ne este necunoscut: simţul
direcţiei. Graţie acestui simţ, oaia întâlnită de către soldaţi în munte, regăsi cu toată ceaţa groasă,
drumul către târlă. Nici vederea, nici mirosul n-au nici un rol în acest fenomen şi o mulţime de
observaţii ne asigură. Se pot cită o mulţime de exemple cum o pisică dusă noaptea într-un sac sau coş
la câţiva kilometri de locuinţa stăpânului, se găseşte a doua zi miorlăind la poartă.
Acest simţ al direcţiei se întâlneşte tot aşa de bine la cele mai neînsemnate insecte, ca la cele
mai mari şi puternice mamifere.
Gaston Bonnier, eminentul savant de la Institutul Franţei, a observat acest simţ la albine:
„Într-un cerc, având ca centru un stup izolat şi cu raza de doi kilometri, prind albine care
zbârnâie printre flori: mă depărtez într-o direcţiune oarecare, însă rămânând tot în cerc şi le dau
drumul: ele zboară imediat în linie dreaptă spre stup―.
Apoi adaugă: Faptul acesta nu se datorează cu siguranţă nici pipăitului, nici auzului, nici
gustului unei albine care se găseşte la o distanţă de 2 kilometri de locuinţa ei. S-a spus de multe ori că
prin ajutorul mirosului, foarte fin, care ş-ar avea locul în antene, albinele simt de la distanţă în ce parte
se află stupul.
Or, Huber a demonstrat de mult că dacă se taie antenele unei albine, aceasta îşi găseşte tot aşa
de repede stupul ca şi cele cu antene; deci nu este mirosul care le conduce. S-a zis că prin vederea lor
foarte puternică ar recunoaşte de la distanţă stupul. Dar cum se poate ca vederea, oricât de perfectă ar fi
ea, să le permită de a zări locuinţa de la o distanţă oarecare printre arborii pădurilor, dealurilor,
munţilor etc. ? Nu este deci vederea care le îndreaptă şi pe lângă cele cinci simţuri ce posedă albina,
mai există un al şaselea; simţul direcţiei.
223 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ: ŞI POŞTALĂ‖ Anul IV, 1910-11, p 382-384

186
D-l Fabre, celebrul naturalist (entomologist) a făcut aceleaşi experienţe asupra furnicilor.
„În timpul unei expediţii a furnicilor, aşa numite războinice, am măturat bine drumul pe unde
au mers; cu toate .acestea la întoarcere au găsit foarte uşor direcţia furnicarului lor. Altă dată le-am
vărsat apă cu stropitoarea, peste drum şi cu toate acestea ele s-au aruncat cu curaj în apă şi au trecut
spre locuinţă. Alte ori am presărat pe tot drumul parcurs, foi de mentă ca să înlăture mirosul după care
se bănuia că se călăuzesc si cu mirare am observat că furnicile merg drept înainte către locaşul lor.
Deci, spune D-l Bonnier, nu este nici unul din cele cinci simţuri care le călăuzeşte, ci un al şaselea,
simţul direcţiei !
Câte alte facultăţi misterioase nu posedă animalele! Nu sunt ele în general adevărate
barometre vii şi care prevăd schimbarea timpului mai bine de cât cel mai versat meteorolog?
Voiţi un barometru foarte ieftin? Iată reţeta pe care o dă: „L’Illustrated Rural Industry― :
„Luaţi o lipitoare; închideţi-o într-un borcan de sticlă mai mare, umplut cu apă şi acoperit cu
pauză subţire prin care să poată trece apa. Dacă lipitoarea stă încolăcită pe fundul vasului, este semn că
timpul va fi frumos; dacă din contră, se ridică deasupra apei pe pânză, ploaia nu va întârzia de a cădea.
Dacă lipitoarea va înotă fără încetare prin apă, încoace şi încolo, ca o extremă iuţeală, este
semn că va începe furtuna.
Cu o zi mai înainte de a începe furtuna, lipitoarea se ţine încontinuu afară din apă şi are
mişcări convulsive».
Toată lumea cunoaşte facultatea de a prevesti ploaia sau timpul frumos, a brotăcelului. Pe
acesta îl putem închide într-un borcan în care se pune o scărişoară de lemn. Când se va apropia timpul
frumos, el va sta afară din apă pe vârful scării; când va sta la fundul apei, să ştiţi că vine ploaia.
Nu mai insistăm asupra facultăţilor meteorologice ale pisicii, ele sunt universal cunoscute,
căci de câte ori se spală cu laba peste urechi, chiar cu două zile înainte, anunţă ploaia.
Oaia, acest animal cărui îi zicem că este stupid, pentru că nimeni nu-şi dă osteneala să-1
studieze, este un indicator precis al furtunii.
D-l Cuniset-Carnot a descris foarte bine efectele acestei misterioase influenţe asupra turmei de
oi:
Eră într-o dimineaţă superbă; soarele strălucea în fundul boltii cereşti anunţând o încântătoare
zi de vară. Turma de oi păştea liniştită pe întinsul unei câmpii înflorite; nimic n-o ameninţă, nimeni n-o
supără şi celui mai pătrunzător observator, i-ar fi fost peste putinţă a prevede că are să se întâmple
ceva.
Deodată, o oaie încetează din păscut, ridică capul ca şi cum ar fi privit cerul transparent şi
curat, apoi sare câţiva paşi, se opreşte, sare din nou încoace şi încolo, se ridică în două picioare şi
execută un fel de dans. O vecină o imită apoi alta şi alta, până toate se dedau la această curioasă şi
veselă pantomimă a cărei raţiune ne scapă cu totul. Aceasta: nu durează mult însă, ciobanul o ştie şi
nici nu intervine să le oprească. De almintere după câteva minute liniştea le cotropeşte din nou şi se
aşează iarăşi la păscut.
Pentru ce aceste mişcări brusce, pentru ce acest soi de căpială, această nebunie dansantă?
Încă odată, nimeni nu ştie: dar regulat şi fără nici o excepţie, după 56 ore de la această
ceremonie, timpul se schimbă şi dintr-o zi magnifică, se produce o tempestă îngrozitoare.
*
Animalele mai presimt şi cutremurele de pământ, cu mai multe ceasuri înainte de a se
produce, pe când oamenii nici nu se gândesc, nici nu visează de cataclismele care-i ameninţă.
Nu de astăzi se constată această facultate la animale.
187
În 1835 un teribil cutremur de pământ distruse oraşul Talcahuano din Chile. Cu câteva
ceasuri mai înainte de catastrofă, toţi câinii din oraş fugiră pe când populaţia îşi continuă
îndeletnicirile, fără cea mai mică grijă de mormântul care se pregătea să se deschidă sub picioarele ei.
Locuitorii oraşului Concepcion, care fu distrus de acelaşi cutremur, au constatat că cu două
ore înainte de catastrofă, toate pasările de mare s-au depărtat de ţărm refugiindu-se către larg.
În Japonia, unde cutremurele de pământ sunt foarte dese, se observă la cai, înainte de
cataclism, o mişcare particulară.
La Caracas, când câinii şi pisicile fug din casă şi din curte se ştie ce însemnează: un cutremur
de pământ se apropie. Rândunelele şi vrăbiile de asemenea, îşi părăsesc cuiburile şi se ridică ţipând în
înaltul cerului.
Cutremurul care a devastat Calabria (Italia) în Septemvrie 1905, a izbucnit noaptea pe la orele
3 de dimineaţă. Ţăranii povestesc că, cu trei ceasuri mai înainte, câinii începură a urla a moarte. Porcii
sparseră uşile cocinilor şi fugiră la câmp. Cocoşii cântară neîntrerupt toată noaptea şi se ştie că acest
cântec este un semn de alarmă.
În 1909 un comerciant din Reggio, L. Andolfi, scăpă din oribilul cataclism, gratie câinelui
său. Acest comerciant avea obiceiul de a-şi culcă câinele în camera sa de dormit. În noaptea
cataclismului, către miezul nopţii, fu deşteptat de lătrăturile furioase ale câinelui. Andolfi căuta să-1
liniştească şi să se culce, dar câinele care presimţea dezastrul, începu să geamă, să chelălăi dureros şi
să râcâie la uşă cu încăpăţânare. Toate ameninţările şi bătăile stăpânului au fost fără de folos.
În sfârşit, către orele 2 1/2 dimineaţa, negustorul se sculă, se îmbrăcă şi ieşi afară. Câinele
alergă înainte şi iar se întorcea la stăpânul său, pare că-1 ruga să vină după el. După ce colindă câtva
prin oraş, Andolfi se întoarse către casă, pe la orele 5 dimineaţa; când să intre pe poartă căută câinele,
dar ia-1 de unde nu e ; în acel moment o zguduitură năprasnică î1 arunca la pământ, cu atâta putere,
încât a leşinat. Când s-a deşteptat, ploua torenţial peste ruinele îngrozitoare ale oraşului înmormântat.
Câinele nu s-a mai întors; probabil c-a fost omorât în dărâmarea vreunui zid, iar stăpânul a plâns cu
lacrămi sincere şi recunoscătoare pe salvatorul său tovarăş.
Şi câte alte exemple n-am putea cita asupra facultăţilor misterioase ale animalelor! Există
între ele şi natură o simpatie pe care noi nici n-o bănuim. Această mamă, mai ocrotitoare lor decât
omului, le vesteşte dinainte toate capriciile, de toate fanteziile ei tragice, prin care ne arată cât de mici
şi neputincioşi suntem faţă de ea! Animalele deci, ştiu ceea ce savanţii nu vor putea pătrunde niciodată.
Dacă, în loc de a ne mulţumi numai a-le exploata într-un mod neomenos, noi le-am observă cu
luare aminte, cu dragoste, cu interes, ce de binefaceri am avea de la ele!
NOTE HAZLII 224

Un călugăr se plânse într-o zi superiorului unei mănăstiri, că e neliniştit de mari şi dese
tentaţiuni.
Superiorul îl povăţuieşte să lupte contra lor, cu energie, dar în acelaşi timp, avu grijă să-i dea
atât de lucru, că niciodată nu putea să termine.
După câteva luni, superiorul îl întrebă dacă tentaţiile mai persistă încă.
Cum, zise călugărul, credeţi că mai am timp de tentaţii? N-am timp nici să respir!!
224 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ: ŞI POŞTALĂ‖, Anul IV, 1910-11, p 382-384

188
SACRIFICIUL 225
La jumătatea unei coline, la câţiva kilometri de Toulon, buchete de pini şi de eucalipt,
înconjoară o casă albă, al cărei peron formează terasă şi de unde se pot admira frumoasele brazde
încărcate de trandafiri, mimoze, garoafe şi anemone şi despărţite prin alee de nisip ce par ca nişte
panglici înnodate neglijent în jurul acestor brazde.
Pe terasă, adăpostită de un parasol mare de pânză vărgată cu roşu, întinsă pe un scaun lung, în
care boala o ţintuieşte de atâta vreme, Marta Dorel ia ceaiul cu Luisa Verdier, prietena sa din copilărie
şi cu tânăru-i văr, locotenent de marină, Roger Nanteuil. Marta totdeauna a fost bolnăvicioasă. Palidă,
cu spatele încovoiat, cu umerii aduşi, cu picioarele slăbănogite, de abia se poate mişca. Ea are
trăsăturile delicate ale copiilor cari au crescut, fără să se fi mişcat şi pe care suferinţa le-a afinat încetul
cu încetul, spre a le da aparenţa fiinţelor imateriale. Doi ochi mari negri, cu privirea dulce şi adâncă,
luminează sărmana-i figură şi sunt singura-i frumuseţe. A împlinit 19 ani; tuberculoza o minează şi
îngrijirile neîncetate cu care o înconjoară Luisa Verdier, nu vor servi decât să întârzie deznodământul
fatal.
Cu trei ani mai mare, Luisa, orfană şi săracă, a fost crescută de mama Martei. Cele două fete
se iubeau ca surorile şi recunoştinţa Luizei era numai tandreţe. Ea a făgăduit doamnei Dorel, în
ultimele momente, să o înlocuiască pe lângă Marta, şi cu câtă sfinţenie nu şi-a îndeplinit această
făgăduinţă! D-nul Dorel, pe care afacerile şi plăcerile îl reţin zece luni pe an la Paris, poate să ţie
liniştit în privinţa copilului său, lăsat singur în această vilă din sudul Franţei, unde soarele şi parfumul
solului, îi sunt prielnice.
De trei luni, de când Roger Nanteuil e în concediu la Tulon, o intimitate încântătoare s-a
stabilit între el şi cele două fete tinere. Aproape în fiecare zi lua drumul spre casa lor, şi timpul petrecut
împreună, se strecura pe nesimţite pentru toţi trei, citind, vorbind sau făcând muzică. Marta se simţea
mult mai bine în prezenţa vărului său: se însufleţea, culorile vieţii se ridicau în obrazu-i palid, uita
chiar că este bolnavă. Astăzi însă, o uşoară tristeţe apasă inimile lor. Concediul lui Roger expira peste
câteva zile. Vasul lui trebuie să plece pentru Extremul-orient; va lipsi din Europa un an întreg; trebuie
să-şi ia adio. Roger se scoală pentru plecare :
— Adio, verişoara mea.
Marta îi întinde mâna, fără a fi în stare să spună un cuvânt, dar ochii ei, frumoşii ei ochi, sunt
scăldaţi în lacrimi. El adaogă :
— Voi duce cu mine, în depărtare, în apusul arzător cu ceru-i plin de stele, cele mai frumoase
amintiri a orelor petrecute aci...
— Eu, de asemenea, zise Marta, mai mult şoptind, mă voi gândi la tine, vărul meu...
— Ne vom revedea peste un an...
— Un an, e mult... şi cine ştie de voi mai fi aci!...
— Taci, micuţa mea şi nu mai avea gânduri aşa negre... îmi promiţi?...
— Oh ! îţi promit, dacă tu îmi zici L.
O sărută frăţeşte şi se depărta însoţit de Luisa Verdier, până la piciorul colinei, cum făcea în
fiecare zi. Rămasă singură, Marta începu a suspina din toată inima, din inima ei de copil trist şi
îndurerat, văzând cum toate fericirile vieţii îi sunt oprite pentru totdeauna; iar pe drum Luisa şi Roger,
discută cu gravitate. Luisa ştie secretul Martei, ea ştie că iubeşte pe Roger cu o dragoste fără speranţă,
care o umple de durere şi care îi măreşte tortura de a nu fi în viaţă decât ceva nefolositor, o floare
ofilită. Luisa îi vorbeşte lui Roger despre această iubire. Ea îi cere, îl roagă să-i dea Martei, dacă nu
fericirea, cel puţin iluzia fericirii. Cine ştie?... Poate va fi cel mai bun remediu. Pentru că Roger pleacă,
îl roagă să îi scrie scrisori prin care să-i dea a înţelege că este iubită, dându-i speranţe, obligând-o să
trăiască...

189
Roger Nanteuil priveşte pe Luisa, care îi vorbeşte cu ochii în jos, palidă şi cu buzele
tremurânde.
— La ce bun aceste minciuni ? zise el. Va trebui ca într-o zi să înceteze...
O va scăpa de disperarea de a te vedea plecând... Trebuie...
— Şi cu toate acestea, răspunse el, căutând privirea Luizei, care îl evita, dacă aşi fi sperat, eu
însumi înainte de a pleca, a-şi fi voit să mărturisesc tandreţea ce îmi umple inima...
— Nu trebuie să o faci, zise Luisa cu o voce gravă şi hotărâtă. Aceia cari ar trebui să te
asculte, nu va fi liberă să răspundă astăzi, şi va avea poate în urmă greutăţi în împlinirea
datoriei...
Tânărul îşi aplecă capul şi după o pauză zise :
— Voi aştepta deci... şi primesc ceea ce îmi propui pentru Marta.
Îşi strânseră mâna şi Luisa întorcându-se spre vilă, lăsă vântului marin să usuce lacrimile ce îi
curgeau şiroaie pe obraz.
*
Timp de un an, Marta trăi, graţie unui vis pe care îl credea izbândit. La început s-a cam îndoit,
nu vroia să creadă pe Luisa, când căută să o convingă că Roger are pentru ea o afecţiune care s-ar
putea transforma în amor. Luisa însă se încăpăţina să o convingă, cu ardoarea întregului ei devotament
şi a suferinţei ei ascunse. Ea nu era urâtă, mica ei soră, din contra Marta era frumoasă cu trăsurile ei
fine, cu paloarea ei de crin, cu marii ochi mângâietori. Se va vindeca şi într-o zi va deveni soţia lui
Roger. Trebuia pentru aceasta să creadă în fericire, s-o cheme din toate puterile, s-o oblige a învinge
boala.
— Ah! da, vreau, murmură Marta, cu voce arzătoare, pe când un surâs însufleţea buzele-i
decolorate şi era atâta speranţă în sufletul ei, că Luisa era radioasă, nu mai simţea în ea
decât beţia sacrificiului îndeplinit.
Scrisorile, aproape zilnice ale ofiţerului, veneau să îi întreţină iluzia binefăcătoare. Ele erau
afectuoase, tandre, pline de regrete înduioşătoare şi inima nevinovată a Martei, se îmbăta de fericire.
Cu toate acestea, răul nu era de înlăturat; din contră, marcase mai adânc cu gheara-i, corpul ei
slăbănogit şi doctorul ce o îngrijea, aştepta dintr-o zi într-alta hemoftizia finală pe care întâmplarea
unei emoţii ar putea-o provoca. Dar Marta vroia să trăiască spre a revedea pe Roger şi ea trăia încă...
În fine, ziua mult aşteptată, ziua întoarcerii lui Roger a sosit! Cu ce nerăbdare l-a aşteptat! Cu
totul dată fericirii, Marta, n-a văzut jena, tulburarea, ezitările lui. Rămas să dineze împreună, orele se
scurseră repede, povestind amintirile din călătorie, până când Marta simţindu-se foarte obosită, foarte
nervoasă, trebui să se retragă în camera ei. Pentru a se gândi mai bine, pentru a visa mai în tihnă, şi a-şi
savura fericirea, închise ochii ca şi cum ar fi adormit, iar Luisa crezând că doarme, ieşi afară încetişor.
Rămase singură. Prin fereastra deschisă, spre cerul albastru, simte înălţându-se până la ea,
parfumul întregii grădini, învăluite în umbră, apoi deodată în tăcere, îi pare că aude voci pe jumătate
înăbuşite. Pe terasă, vorbeşte cineva... Fără îndoială Luisa şi Roger... Cuvintele lor nu le distinge. Oh!
dacă ar putea să audă ce spun. E sigură că de ea vorbesc. Cu multă greutate să dă jos din pat, face
câţiva paşi, sprijinindu-se de mobile până ajunge la fereastră.
— Sărmana Marta, am găsit-o foarte schimbată, zicea Roger, şi cu toate acestea, cu toată mila
ce am de ea, nu pot continua cu minciunile ce i-ai întreţinut În suflet în timpul absenţei
mele...
— Trebuie, d-le Nanteuil, te rog, ea nu trăieşte decât graţie acestei minciuni, ea nu trăieşte
decât pentru d-ta...
— Dar nu simţi că e ceva penibil, şi că mi-e imposibil să mai joc acest rol!... Ştii bine că nu pe
ea o iubesc...
190
— Martei i se păru că i se rupe inima, iluziile ei se risipiră, în mod brutal. O durere stranie îi
apăsă gâtul, îşi duse ambele mâini la piept ca spre a-şi reţine viaţa ce îi scăpa, făcu câţiva
paşi şi căzu jos, pe când gura i se umplu de un val de sânge...
Mai palidă ca de obicei, nemişcată în patul ei alb, aşa de slabă că de abia poate mişca buzele,
Marta aştepta moartea. Îngrijaţi, dezolaţi, Luiza şi Roger sunt la căpătâiul ei. Ştie ea?... A auzit vorbele
lor? Ea deschide ochii, îi priveşte pe amândoi şi murmură gâfâind :
— M-am sculat... mă năbuşeam în odaie... aveam trebuinţă de aer... ajunsă la fereastră... vă
căutam... unde eraţi amândoi ?
Se sileşte să zâmbească. Nu vrea să mărturisească că a surprins secretul lor: n-ar mai putea fi
fericiţi în viitor. Ei s-au sacrificat pentru ea, ea la rându-i se va sacrifica pentru ei. încet le luă mâinile
între ale ei şi le uni spre a le dictă ultima ei voinţă. Ochii ei mari se luminară de o imensă bucurie
internă şi zise aşa de încet mai mult şoptind:
— Mulţumesc... Roger... mulţumesc!... şi aplecându-şi capul, muri fără un vaet, ca o sărmană
păsărică pe care viaţa a rănit-o pe nedrept.
MAXIME ŞL CUGETĂRI 226
VOINŢĂ SAU NOROC ?

 Noroc? Eu nu cred de loc în el. Eu nu cred că există oameni norocoşi. Cei slabi, cei
neurastenici, numesc norocoşi pe toţi acei care nu-şi spun nevoile, ci arată mereu o faţă
veselă, care luptă cu o voinţă de fier şi cu o voioşie neobişnuită.... căci celor slabi le vine mai
uşor să creadă în destin, fiindcă sunt incapabili să facă ceva. Când cineva vrea şi vrea mereu,
luptând contra piedicilor... e imposibil să nu aibă noroc. (Loise Abléma).
 Un om muncitor, trebuie să aibă noroc. Nu există şansă. Nu există decât energie şi muncă.
Trebuie luptat contra evenimentelor, contra tuturor. (Grand).
 Şansă nu există. Ea nu e decât atributul pe care imbecilii îl dau acelora cari reuşesc în viaţă,
fără a-şi da seamă de adevăratele cauze, adesea ascunse, ce au permis omului să ajungă aşa
departe. Şansa o au cei cari au mintea bună şi curaj. (Willy de Blest-Gana 227 ).
228
DE TOATE
SĂRĂCIE CHINEZĂ.
O d-nă misionară scrie: „Sunt câte-va luni de când apropiindu-mă de un sat, văzui venind spre
mine un om care avea 2 coşuri mari pe umeri, duse cu o cobiliţă. Auzii ţipete ieşind din coşuri, şi oprii
omul să îmi arate ce are în ele. Erau trei copilaşi, unul într-un coş, iar ceilalţi doi în cel alt coş, câte şi
trei culcaţi pe spate, vineţi de frig, înfometaţi şi ţipând cu toată puterea ce le mai rămăsese. Omul
acesta era : „vânzător de copilaşi‖. De dimineaţă avusese şase şi trei vânzându-i, se întorcea acasă cu
restul mărfii nevândute, fiind noapte, îmi zise că de voiesc să-i cumpăr, mi-i lasă foarte ieftin, fiind
rămăşiţă... Erau copii de oameni ce se credeau prea săraci pentru a-i păstra.
226 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALA‖ Anul 1910-11, p. 415, 1910-11, p. 415
227 Guillermo Blest Gana (n. Santiago, 28 aprilie 1829 – d. Santiago, 07 noiembrie 1904) a fost un scriitor chilian,
considerat unul dintre cei mai importanţi exponenţi ai romantismului literar din ţara sa.
228 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALA‖ Anul 1910-11, p. 415, 1910-11, p. 416
191
UN LAC DE SĂPUN.
Această curiozitate se află în Nicaragua: lacul Nejpa. Conţine o aşa proporţie de bicarbonat de
potasiu, de sodă, şi de sulfat de magneziu, că dacă se freacă un obiect gras în această apă, se acoperă de
clăbuci. Această apă se întrebuinţează ca şampon şi se bucură de o reputaţie locală pentru vindecarea
durerilor reumatismale.
VÂNĂTOAREA DE ŞOBOLANI.
Vânătoarea de şobolani va deveni în curând o operaţie în adevăr bănoasă. În Anglia se
vânează f. mult, pielea de şobolani fiind foarte căutată din cauza modei, a o mulţime de obiecte
fabricate din ea, precum: legarea cărţilor, fabricarea mânuşilor, carnetelor, portmoneurilor etc.
DEVOTAMENTUL 229
Deşteptaţi de tusea rece ce auziseră în pătucul de lângă ei, cei doi soţi se deteră jos
înspăimântaţi...
— Ce ai Linette ? întrebară ei ?
Copilul lor, aprins la faţă, avea ochii măriţi de frică, părând a se sufoca şi ardea ca focul.
— Iute un doctor! strigă mama.
Şi aducându-şi aminte ca nu locuiau în acea vilă decât de trei zile adaogă :
— Deşteaptă pe grădinar... Să se ducă repede, cât mai repede!...
... Minutele treceau, încet, nesfârşite ; şi cei doi soţi, aplecaţi pe micul pătuţ în care fetiţa lor
se zbătea, urmăreau, zdrobiţi şi neputincioşi, răul ce progresa!
— E departe? Ştii tu?... nu mai înceta de a întreba sărmana mamă. El răspunse cu ochii pe
ceasornic:
— Nu... Iosef mi-a spus că cel mult jumătate oră... Ea îşi frământă mâinile de disperare.
— Aceasta-i origina difterică, fără îndoială!... Priveşte!...
El da din cap, neîndrăznind să certifice nimic de teamă să nu îi mărească spaima.
Şi teama lor era cu atât mai mare, cu cât se simţeau străini în acele părţi, expuşi la toate
riscurile, la toate pericolele.
Doctorul, el însuşi, pe care îl aştepta ca pe D-zeu, cine o fi, ce fel de om?
De ce ajutor le va fi, ce încredere să aibă în cuvântul lui?... Ah! nu. în adevăr, au făcut o
nebunie să se oprească în acele locuri, fără să se intereseze de nimic, ci numai fiindcă le-au plăcut
poziţiile, să se decidă a-şi petrece aci viligiatura !...
În fine, în tăcerea nopţii (jumătatea de oră, de mult trecuse) se auzi zgomotul unui automobil
ce se apropia din ce în ce. Oprirea bruscă a motorului îi făcu să tresară.
— Iată-1!
Şi fără să îl cunoască, simţiră ori cum, o uşurare...
Un tânăr înalt, bine făcut, cu figura inteligentă şi dulce, intră condus de bătrânul Iosef. El
salută, scurt, ridicându-şi pălăria, când privirea-i se încrucişa cu a zdrobitei mame.
229 REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICA Şl POŞTALĂ, Anul 1910-11, p. 438-441

192
— M-aţi chemat? zise el. Răspunsul îl dete tatăl:
— Da, doctore! Copilului nostru nu-i e bine. Uitaţi-vă...
Toţi trei se apropiară de pătuc şi sărmana femeie, foarte palidă, tremura din tot corpul.
Cine ar putea să descrie nerăbdarea sărmanilor părinţi, cât timp doctorul stătea aplecat pe
fetiţă spre a-i examina gâtul!
Când ridică capul, zise adresându-se tatălui.:.
— Nu aveţi vre-un vomitiv, oricare ar fi? Şi la răspunsul negativ al celuilalt adaogă;
— Fiţi buni, vă rog, Domnule şi chemaţi pe servitorul D-v.; voiesc să-l trimet În oraş. Apoi,
scoţând din buzunar un stylograf şi hârtie, începu a scrie fără a-şi lua ochi după fetiţă.
Atunci, mama îndrăzni a întreba:
— E grav doctore?... Ne-a fost teamă de anghină!
Ea pronunţă aceste cuvinte cu o voce schimbată, aproape să îi vină rău.
— Nu pot spune nimic înainte de câte-va ore, zise el scriind mereu. Câte-va clipe în urmă, cum
bătrânul Iosef intră, îi întinse foaia de hârtie :
— Ţine, te vei duce cu şoferul meu la spital... Acolo vei prezenta nota aceasta şi ţi se vor da
nişte lucruri de adus... Nu pierde o clipă mai ales !....
Apoi adresându-se tot bărbatului:
— Nu va trece mult; şoferul meu e deprins... O nouă tăcere, în timpul căreia nu se auzea decât
suflarea scurtă şi precipitată a copilului. Mama sa, aşezată la căpătâiul lui, îl ţinea îmbrăţişat
lipit de ea, şi nu înceta cu sărutările, cu mângâierile, ca pe copii, când îi adoarme.
Doctorul văzând-o îi zise:
— Doamnă, te sfătuiesc să eviţi respiraţia copilului... E periculos pentru D-voastră
Sărmana femeie îl privi înmărmurită, ne mai zicând nimic...
Puţin câte puţin, crizele se apropiau şi doctorul, nervos, se tot uita la ceas... Îl întrebă pentru a
doua oară cu un aer neliniştit:
— Sunteţi siguri că n-aveţi ipeca sau ematique ? Bărbatul răspunse:
— Din nenorocire, sunt sigur doctore... am preparat eu singur farmacia noastră de voiaj...
— Dute ori cum, mai caută, amicul meu !,.. Nu se ştie niciodată! se rugă femeia sa. Şi când el
ieşi:
— Ştii? Mica cutie e jos, în cabinetul tău, sub un fotoliu...
În acelaşi timp, fetiţa avu o criză de înăbuşeală aşa de puternică că doctorul şi mama, repede
sculaţi se găseau faţă în faţa de fiecare parte a patului. Între ei, copilul se zbătea, cu figura învineţită...
Cu un gest instinctiv mama se aruncă asupra ei:
Doctorul o atinse pe umeri:
— Nu aşa de aproape Doamnă... vă rog!...
Ea se ridică speriată, suspinând şi ochii lor se întâlniră. O secundă avură aerul că se măsoară,
apoi, învinsă de teama, ea murmură, împreunându-şi mâinile :
— Oh! Maurice!.. Maurice!... Ai milă de mine!... Mama plăteşte în acest moment tot râul ce
tânăra fată, din prostie, a putut sa-ţi facă !...Scapă-mi-o!., Spune-mi, jură-mi ca copilul meu
nu e pierdut, că ai o speranţă!...
El o privi lung, intens, de sigur pentru a-şi da curajul necesar şi, cu o voce hotărâtă, articulă:
193
— Voi face imposibilul... Fii liniştită !... Apoi, cum fetiţa în acest moment se îneca ameninţată
de asfixie, se aplecă, puse cu hotărâre gura pe a fetei, şi fără să-i pese de pericol, începu a
lupta cu moartea...
Un sfert de oră mai târziu acestea părură secole,automobilul aducea în fine lucrurile cerute..
Câteva zile mai târziu, un alt doctor foarte bătrân acesta,se prezentă la vilă. Fetiţa era în plină
convalescenţă.
Doamnă, zise el închinându-se, vin din partea confratelui meu... Dacă voiţi, îl voi înlocui
provizoriu pentru puţinele îngrijiri ce mai trebuiesc date fetiţei D-v...
— Doctorul Barnier nu e bolnav? întrebă repede femeia.
— Are trebuinţă de odihnă D-nă... Cred că s-a surmenat prea mult, zise doctorul cu ezitare.
Pe scară, imediat ce fură singuri, ea se întoarse spre bătrânul doctor:
Spune-mi adevărul doctore... Bănuiesc o nenorocire! Trecură câteva secunde.
— Dumnezeul meu, adevărul, D-nă, e că e pierdut; sunt toarte convins... Ea se ţinu de scară să
nu cadă, apoi ca şi cum ţi-ar fi vorbit ei însăşi: Oh! aci!., cealaltă noapte!... sunt sigură...
voind să îmi scape fata!.. El se opri.
— Nu ştiu ce a tăcut la D-v D-nă, dar D-rul Barnier se juca adesea cu pericolul...
— De câte ori nu m-am întrebat dacă nu caută moartea dinadins. Şi văzând emoţiunea ei nu
putu să se stăpânească d-a o întrebă:
— Îl cunoaşteţi dar?
Ea nu răspunse nimic; dar în vârful scării îi deschise o uşă.
— Să intrăm aci doctore; fetiţa mea doarme în acest moment, vom vedea-o îndată... Apoi,
imediat, nefiind în stare să-şi stăpânească plânsul, izbucni:
— Oh! e grozav, înspăimântător!,,. sunt o mizerabilă, si eu l-am omorât! Mirat, bătrânul
doctor, îi luă înainte...
— Să vedem! haide D-nă!... Linişteşte-te! Ce eşti d-ta devină?...
— Da ! doctore, întrerupse ea, eu 1-am omorât, nenorocitul... Eu!... Şi sforţându-se:
— Ah ! iată! acestea mă înăbuşe !...
— Trebuie să-ţi spun!... M-ai întrebat de cunosc pe D-rul Barnier, ei bine îl cunosc!... Îl
cunosc din copilărie. Suntem de aceiaşi vârstă... Familiile noastre erau strâns unite... Mult,
foarte mult, am fost ca frate cu soră... Apoi, puţin câte puţin anii treceau. Într-o zi Mauriciu
îmi spuse că mă iubeşte şi recunoscui că şi eu îl iubeam... Aveam pe atunci optsprezece ani
si unul şi altul, între noi, se schimbară jurăminte... Eu jurai că îl voi aştepta...
Era o nebunie din partea mea... Omul la această vârstă nu e de cât un băieţandru, pe când eu,
eram fată de măritat... Mi-am dat seamă în urmă... Aşa că prezentându-se o partidă pentru mine. doi ani
mai târziu, o partidă care întrunea toate şansele posibile de fericire, repede am uitat şi promisiunile si
jurămintele mele şi mă măritai fără să mă mai gândesc la Mauriciu!.. De atunci, nu l-am mai văzut
niciodată... Ştiam că a studiat medicina, dar nu ştiam pe unde mai este... A trebuit ca întâmplarea să mă
aducă aci pentru al regăsi... Şi în ce împrejurări Dumnezeule!...
Îl voi revedea totdeauna aşa cum a intrat, gestul ce a făcut, când m-a recunoscut!... Ah!... am
înţeles imediat că el n-a uitat, el, ştiu, simt că din cauza mea căuta moartea... Mi-a scăpat fetiţa pentru a
se omorî pe el, şi toata viaţa îl voi avea pe conştiinţă !... Ah ! eu care voiam să-l revăd, să îi vorbesc, să
încerc să-i vindec rănile!... E îngrozitor, doctore!... E îngrozitor!...
Bătrânul doctor, foarte grav înălţă din umeri:
— D-nă, zise el tuşind, vârsta mea mă autoriză a-ţi vorbi ca un tată, şi-ţi voi răspunde că de
sigur ai fost foarte imprudentă, şi uşurinţa D-tale foarte mare; dar ea are scuza ei... La
optsprezece ani, erai un copil şi D-ta.. Presupunând deci că D-ta ai fi cauza mică a
194
evenimentelor, ceea ce de altfel nu e probat, D-ta nu vei fi niciodată decât o cauză
involuntară... E foarte penibil, înţeleg, dar nu regreta cu toate aceste că nu poţi remedia,
căci, cine ştie? pentru a răscumpăra această uşurinţă, foarte scuzabilă după mine, ai fi mers
poate mai departe, mult mai departe. D-nă şi aceasta, aceasta singură, îţi afirm, ar fi fost
adevărata, ireparabilă greşeală... Apoi, trăgându-o cu un gest părintesc:
— Uite, haideţi să vedem fetiţa... Aceasta îţi va face bine.
Între hârtiile doctorului Barnier s-a găsit acest bilet, pe care o mână discretă o făcu să parvină
sărmanei femei:
„Voi muri, dar aceasta e un bine... ca doctor mi-am făcut toată datoria, dar ca om, aşi fi fost
poate laş... Nu mă plânge: sunt fericit că am putut să mă sacrific pentru tine... Mai târziu, când iţi vei
îmbrăţişa fetiţa, gândeşte-te numai că e şi a mea puţin; aceasta te va ajuta poate, ca să nu mă uiţi cu
totul‖.
LA GHIŞEUL DE MANDATE, 230

Domnişoarei de la ghişeul achitării mandatelor, îi plăcea mult să-şi râdă de public. Ea avea o
figură de veveriţă şi nimic nu exprimă mai bine răutatea în albeaţa figurii sale, ca cei doi ochi mici
negri care semănau cu doi sâmburi.
Dânsa studiase în timp de mai multe nopţi instrucţiunile Direcţiunii, nu în vederea avansării,
ci pentru a culege toate pretextele cu care să necăjească publicul, aşa că nimeni din birou nu avea
curajul ca să răspundă ca dânsa celor grăbiţi ce se perindau la ghişeu.
Îmi e imposibil să vă achit acest mandat! Nu sunteţi în regulă! şi în urmă, ca să-i sfideze cu
un surâs de nepăsare spre desfătarea colegilor ei, care făceau haz în dosul ghişeelor lor, în timp ce roşu
ca sfecla şi disperat, dar reţinut de respectul datorit femeilor, particularul căruia i se ridica tot sângele
în faţă, simţea că-i vine apoplexia.
Iar, când dezarmat şi învins, zoritul sfârşea prin a ieşi trântind uşa (să nu credeţi că pe uşa
avea poftă să o trântească) ceilalţi din birou, spre a sărbători această nouă victorie a colegei de la
ghişeul mandatelor, făceau să se cutremure sala de râsetele lor, de la palida domnişoară de la post-
restant, până la cei de la cassa telegrafică.
Tot ea refuză într-o zi, să plătească un mandat de 20 franci adresaţi „Societăţii Anonime de
Transporturi pe Apă şi pe Uscat―, sub cuvânt că băiatul care i se prezentase, nu era titularul.
Acesta se duse de chemă casierul, dar nici el nu izbuti să încaseze mandatul de plată.
Cum nu, îndată, D-le Director. Probaţi-mi numai, zise dansa, arătând cu degetul adresa
mandatului, ca vă numiţi „Societatea Anonima de Transporturi pe Apă şi Uscat―.
Directorul, spre marca lui decepţie, neizbutind, de necaz, plecă fără a mai reclama vre-o data
plata acestui mandat de 20 franci, care caz în cassa Statului, restabilind poate echilibrul de mult în
convalescenţă al scumpului nostru budget oh! aşa de greu bolnav.
Şi în acest chip se povesteau încă alte multe isprăvi ale telegrafistei în chestiune.
Însă, într-o bună zi îşi găsi şi dânsa naşul.
230 „REVISTA TELEGRAFICA, TELEFONICA Şl POŞTALA 1910-11, p. 441

195
Un domn vine şi-şi rezemă coatele pe scândurica de la ghişeul, pe care căzuseră atâtea lacrimi
de mânie din ochii victimelor domnişoarei.
De un aspect ordinar şi molâu, el părea uşor de tras pe sfoară.
— Am două mandate de încasat, domnişoară.
— Doua mandate? întrebă dânsa, după ce privi spre colege ca pentru a le zice: «Fiţi atente, o
să râdem puţin».
— Da, domnişoară, zise domnul, prezentând mai multe acte şi scrisori ce le primise prin poştă.
— Dar plicurile nu le mai aveţi?
— Cum nu! şi domnul întinse două plicuri cu numele său.
— Mulţumesc... dar celelalte două? zise ea.
— Care, celelalte două? zise acesta mirat cu totul. Nu trebuie decât două !
— Două... de fiecare mandat. În total patru.
— Cum?... insistă domnul, privind-o până În fundul ochilor, ceea ce nu prea era comod; ei
fiind aşa de negri şi aşa de mici!
— Spun ca, regulamentul cere două plicuri pentru fiecare mandat şi cum două ori două fac
patru, nu vă pot plăti dacă nu-mi veţi prezenta patru plicuri.
Toţi amploiaţii, atenţi, nu aşteptau decât un semn de furie al domnului mistificat, pentru ca
veselia să înceapă.
Dar aceasta, contrar aşteptărilor, rămase calm.
— Aveţi perfectă dreptate, zise el, nu sunt în regulă. Şi după ce puse unul din mandate în
buzunarul redingotei, zise:
— Neputându-mi-se plăti decât un mandat, căci mai am nevoie de două plicuri, achitaţîmi-1 pe
acesta, şi întinse primul mandat domnişoarei, care mirată şi derutată, plăti fără să scoată o
vorbă.
Domnul luă banii, îi puse cu îngrijire în portmoneul său, şi prezentând al doilea mandat, cu
aceleaşi două plicuri, zise:
— Acum cred că-mi veţi achita şi pe celălalt, căci sunt în regula, iată şi cele două plicuri!
Învinsă, dânsa plăti palidă de necaz, sub uitătura ironică a camaradelor ei. Domnul luă banii şi
tăcut, salută respectuos.
— Mulţumesc, domnişoară, pentru atâta gentileţe! şi ieşi.
E lesne de înţeles, cât a suferit domnişoara amploiată În urma acestei meritate lecţiuni ce
primise.
(Traducere din franceză de Jeanna Sava)
231
ARTA D-A ÎMBĂTRÂNI
Cineva zise lui Fontenelle, aproape centenar: „Domnule Fontenelle, te-a uitat moartea‖. El se
uită cu teamă şi nelinişte în jurul lui, şi punând un deget pe buze: «Chut», zise el. Este cuvântul cel mai
scurt de spirit şi spiritul legendar, autorul „Entretiens sur la Pluralité des mondes» îl conservă cu toată
luciditatea până la moarte. El nu ajunse tocmai la 100 ani, ci se stinse la 99 ani şi 9 luni si de multe ori
zicea: „Nu-mi trebuie decât câte-va săptămâni pentru a-mi împlini secolul meu şi veţi vedea că D-zeu
mi le refuză. Ce economie!
231 REVISTA TELEGRAFICĂ, ŢELEFON1CÂ ŞI POŞTALǍ, Anul IV, 1910-11, p. 444-445

196
Născut în 1657 Bernard le Bovier de Fontenellc, care ţinu recordul longevităţii printre literaţii
francezi, muri în 1757. Era foarte egoist şi fără pasiuni. El datoră acestei linişti a inimii, acea
longevitate care a fost înainte şi după moartea sa chiar, subiect de vorbă în familiile din sec. XVIII.
Avea de altfel cui semăna, fiind nepotul celor doi Corneille: Pierre Corneille care a murit la 78 ani şi
Thomas la 84.
Această cifră destul de cochetă pentru o viaţă umană, fuse dăruită si lui Voltaire şi Piron care
toată viaţa disputându-se, nu-şi acordau decât să trăiască cât mai mult posibil unul ca şi altul.
Din zilele noastre se văzu marele savant Chevreuil prelungindu-şi viaţa până la 102 ani.
Victor Hugo trăi până la 83 ani, păstrându-şi toate facultăţile.
Nu e de mult de când a murit academicianul Ernest Legouvé pe care îl mai numeau cu
familiaritate Fontenelle II şi care zicea uneori: ,Mi se vorbeşte de vârsta mea Înaintata.... mai întâi că n-
am 100 ani―. Şi toata lumea era surprinsă că nu a mai trăit încă. atât era de bine. Până în ultimul
moment, el se dedă exerciţiului favorit: scrima şi s-ar putea zice că a murit cu floreta în mână.
Omul trebuie să lupte cât mai mult contra degradaţiilor fizice. Să-ţi îngrijească până la ultima
suflare corpul, inima si sufletul. Câte femei, fără sa mai vorbim de Ninon de Lenclos, care fură
fenomene de frumuseţe până la adânci bătrâneţe. Voinţa de a se apăra şi de a trăi, nu trebuie să
lipsească nimănui. Anglia furnizează cele mai frumoase exemple de longevitate, fără decadenta. Mai
întâi la Englezi contribuie gustul hidroterapiei contractat din copilărie şi pasiunea pentru toate
exerciţiile corpului şi jocul În aer liber. Marele parlamentar englez le «great old man― Gladstone, care
şi-a conservat până la ultimele limite ale vârstei ardoarea tinereţii, a mânuit sapa în parcul său, atât cât
a avut viaţa. Totdeauna atenţi de persoana lor, totdeauna cu floarea la butoniera hainei lor, la modă,
drepţi, cu acea tărie de suflet ce nu voieşte a se lăsa abătuţi, frumoşii bătrâni englezi, au tipul lor cel
mai popular în M. Chamberlain. În afară de Ernest Legouvé, Franţa a mai avut de aceşti bătrâni care
nu s-au dat niciodată învinşi, astfel Lesseps şi sculptorul Gérôme, autorul «Vulturului rănit― care a
murit, sunt câţiva ani, într-o tinereţe de necrezut. Frumoşii bătrâni! Nu trebuie sa zicem nimic de ei,
când nu împinge până ia ridicul mania d-a se întineri, şi dacă ştie să-şi poarte părul lor alb, cu
demnitate.
Profesia În care se trăieşte mai mult în Franţa, e aceia de artist, bine înţeles pictorii, şi e foarte
natural ca acel care trăiesc mai mult să fie acei care îşi petrec viaţa contemplând si reproducând
frumoasele opere ale lui Dumnezeu. Din contră, profesia în care se moare mai iute e aceia de...
politician şi doctor, pentru că desigur vad mai puţine lucruri frumoase.
În fine, din punct de şedere al stării civile, e dovedit că femeile şi bărbaţii căsătoriţi, trăiesc
mai mult ca celibatarii. Căsătoriile păstrează sănătatea.
Longevitatea e morală. E poate, zice un humorist, singurul gen de succes ce poartă În sine o
moralitate.
Mai întâi toţi longevivii sau macrobienii, după cum voiţi să vorbiţi latineşte ori greceşte, sunt
de acord asupra acestui punct, că longevitatea lor o datorează temperanţei, liniştei, regularităţii şi
deprinderii d-a trăi.
E singurul specific cunoscut, aşteptând ca doctorul Metchnikoff de la Institutul Pasteur să
descopere şi să găsească mijlocul d-a combate microbul bătrâneţii în căutarea căruia e de câţiva ani !
Puţină statistică pentru a termina cum trebuie: Serbii sunt cei ce deţin recordul longevităţii; ei
au 576 centenari la 2.500.000 locuitori.
În Spania 401 pentru 18 milioane locuitori, în Franţa 273 pentru 38 milioane şi mai bine, în
Anglia 146 la 37 milioane şi 78 în Germania pentru 50 milioane aproape.
În durata existenţei umane, Franţa e, ca în toate, o ţară mijlocie.
197
232
NOTE HAZLII
FANTEZIE UMORISTICĂ
— Uf! Poţi să te îmbraci, zise marele doctor Patentson, pe când înăbuşit de tuse, şi slab ca un
ţâr, clientul său îl privea cu nelinişte.
— Şi ce trebuie să mai fac?
— Tot ce voieşti, eu n-am ce-ţi mai recomanda !
— Ah ! vai, doctore, ce să mă fac, gemu bolnavul, cu totul zdrobit la auzul acestei sentinţe.
— E o nenorocire, într-adevăr, dar iremediabila.
Şi marele doctor Patentson, luând după masă un caiet în care trecea pe bolnavii lui, trase cu
creion roşu peste numele condamnatului sau la moarte, care ieşi, după ce în mari chinuri îşi îmbracă
scheletul său fără pic de carne.
Apoi aruncând o privire plină de satisfacţiune spre ultima invenţie, o trusa cu unelte pentru
disecarea microbilor, căreia era în ajun de a-i aduce ultimele perfecţionări, marele doctor Patentson îşi
pune sorţul şi ieşi din cabinetul său, aşezat în chiar spitalul din Neu-York, unde era medic primar, ca să
viziteze sălile.
După şase luni, un om intră în cabinetul marelui doctor. Acesta îl privi mirat, căci venitul nu
părea de loc suferind.
— Eşti bolnav ?
— De loc. M-am făcut cu totul bine. Am venit numai pentru a va aduce aceasta veste. Ştiţi că
acum 6 luni m-aţi condamnat.
— Şi n-ai murit?... Nu-mi vine să cred! zise marele doctor....
Pentru prima oară vedea un bolnav care îţi râde de diagnosticul lui.
— Eşti complet vindecat ? mai întrebă el.
— Complet.
— Nu-i lucru curat! Eşti bun să te dezbraci?
Ex-bolnavul lasă să fie ciocănit în piept, În timp ce povesti marelui doctor tratamentul ce a
urmat, un tratament foarte simplu... al unei babe.
Patentson nu ştia ce sa mai creadă.!
— Cred lucrul absolut imposibil! Vindecarea D-tale e contrarie tuturor regulilor noastre. Eşti
aşa de bun să treci puţin în cabinetul meu de experienţe ?
Cabinetul de experienţe, plin de instrumente înţepătoare, ascuţite şi de ferestraie, semăna cu o
sală de tortură; în mijloc pe o masă de marmoră pe care marele doctor făcu să se întindă omul nostru,
murmurând într-una : „Nu-şi râde cineva aşa de ştiinţă― !
Tot pipăind subiectul sau, marele doctor luase o lanţetă cu care îşi mângâia mereu nasul, ca un
om care reflectează adânc. Bolnavul face haz de situaţia urâtă în care se găsea marele doctor şi nu
aştepta decât să scape, ca să povestească întâmplarea în întreg New-York-ul. Deodată Patentson cu o
extraordinară preciziune, înfipse lanţeta drept în inima omului, care rămase nemişcat fără să scoată un
ţipăt şi cu zâmbetul pe buze.
Atunci Patentson punându-şi şorţul, disecă cât se poate de artistic cadavrul şi examină mult şi
de aproape plămânii cicatrizaţi.
Avea dreptate clientul meu; se vindecase dea binelea !
232 REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFON1CÂ ŞI POŞTALǍ, Anul IV, 1910-11, p. 445

198
233
CÂTEVA CULMI. 1910-11, P. 446
 A zgârceniei: să iei un vomitiv şi să-l păstrezi.
 A unei gospodine : să cârpească o palmă.
 A imparţialităţii: să refuzi o scrisoare pentru că e... recomandată.
 Culmea parfumului: să-ţi miroasă gura prin telefon.
234
 Cine n-are caracter, nu este un om, ci un lucru. (Champfort)
 Omul fără caracter este un copil mare care primeşte impresiile sale de la tot ce-l înconjoară, şi
care n-are nici forţa, nici voinţa d-a fi om.(Bonnin).
 În îndoială, abţine-te.(Pitagora).
 Fericirea popoarelor şi liniştea Statelor depinde de buna educaţie a tineretului.
 Formaţi pe copii la începutul vieţii, căci nu se va depărta din calea ce i-aţi croit-o, nici chiar la
bătrâneţe.
 Cel mai mare bine ce poate face cineva copiilor săi, e d-ai creşte bine.
 Onoare şi virtute, iată cea mai preţioasă zestre a unei fete. (Terence).
 Pedepsiţi aspru pe copii voştri când omoară o insectă; aşa se începe omucidul.
 Copilul lăsat fanteziilor lui, e o dezordine socială. (Labrousse).
 Pedepsiţi rar şi totdeauna pe drept, recompensează câteodată şi mângâie des, e un mijloc sigur
pentru părinţi d-a se face iubiţi şi respectaţi.
 Dovada unui suflet mare e de avea milă de inamicul său când e în nenorocire.
 Duşmanii au utilitatea lor: ne arată greşelile noastre şi ne spun adevăruri.
 Iubiţi pe duşmanii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi
rugaţi-vă pentru cei ce vă ultragiază şi vă persecută. (Saint Mathieu).
CURIOZITĂŢI. 235
INVENŢIA CHIBRITURILOR
Primele chibrituri datează din 1805, şi au fost inventate de către J. J. L. Chancel, elev în
farmacie, care găsi principiul descoperirii sale, pe când asista la un curs de chimie, făcut de către
Thenard, care arăta auditorilor săi, ce izvor puternic de oxigen rezidă în cloratul de potasiu, descoperit
în 1786 de către Berthollet.
Cu toate acestea, invenţia lui Chancel se potrivea mai mult la scăpărători, decât la chibrituri.
233 „REVISTA TELEGRAFICĂ, ŢELEFON1CÂ ŞI POŞTALǍ‖, Anul IV, 1910-11, p. 446

234 „REVISTA TELEGRAFICĂ, ŢELEFON1CÂ ŞI POŞTALǍ‖, Anul IV, 1910-11, p. 446
235 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFON1CÂ ŞI POŞTALǍ‖, Anul IV, 1910-11, p. 447
199
Adevăratele chibrituri, care se aprind prin frecare, se datorează unei femei D-na Merckel, în
anul 1825, dar frecarea trebuia să fie prea tare spre a se obţine flacăra, iar explozia era prea
periculoasă, ceea ce făcu ca în Franţa să nu se generalizeze întrebuinţarea.
În 1831, fiul generalului Sauria, şeful statului maior al armatei de Rin în 1793, compuse o
pastă fosforată, care se fixa la un şnur, şi dete astfel fiinţă chibriturilor fosforice. Charles Sauria, în
etate de 19 ani, era încă elev în Colegiul din Are la Dôle, când a făcut acea compoziţie.
CEA DINTÂI CARTE

Cartea cea mai rară, este „Biblia lui Gutenberg― care fu cea dintâi carte imprimată. Un
exemplar atinse 80000 lei în 1884; un altul, 100000 lei în 1897.
În urmă, vine „Psaltirea― din 1457 care este cel dintâi volum imprimat şi dat, al cărui preţ ar
atinge 250000 lei. Rândul al treilea din această listă o ocupă „Povestirea istoriei Troiei―, din 1469,
primul uvragiu imprimat în limba engleză, vine apoi cea întâi ediţie din „Povestiri din Canterbury―
Chancer, pentru care se oferea acum câtva timp lei 77000. Sunt încă 5 sau 6 volume care din cauza
rarităţii lor se apropie de această sumă.
CEA MAI MARE BROASCĂ ŢESTOASĂ DIN LUME

Pe coasta New-Jersey (Statele Unite) s-a găsit o enormă broască ţestoasă. Ea cântăreşte 540
kg; lungimea carapace !
200
CAPITOLUL 5, Anul V, Octombrie 1911― Septembrie 1912
LOZUL BLESTEMAT. 236

Jean Million era lucrător într-o brutărie, în vârstă de aproape patruzeci şi cinci de ani, voinic,
cu figura sinceră, cu obrazul brăzdat de zbârcituri, cu păru! aproape alb. O melancolie de nedescris se
citea pe această figură, care trebuie să fi fost veselă odată, şi care rămăsese, în orice caz, simpatică.
El îmi aducea pâinea în fiecare dimineaţă, şi stam de multe ori cu el de vorbă, eram aproape
intimi; cu toate acestea, simţeam că Jean îmi ascunde ceva, cu tot aerul lui blând, ghiceam o dramă
intimă, în care el era unul din actori.
Ce să fie oare? Interesul ce purtam acestui om simpatic, mai mult decât curiozitatea, mă hotărî
a-l provocă să mi se spovedească.
Într-o zi, pe când era zdrobit de oboseală, din cauza muncii de peste noapte, şi apoi, oboseala
cu căratul pâinii la muşterii, în timpul zilei, Ii dădui să bea un pahar de vin, şi apoi hazardai să-l întreb
asupra trecutului lui, şi iată ce-mi povesti:
Million nu e numele meu, zise el, e o poreclă ce mi s-a dat; mă numesc Bernard. Eram odată
proprietarul unei brutării din X... şi însurat de curând, când, un subit eveniment veni să turbure viaţa
mea şi să schimbe cursul existenţei mele.
Afacerile noastre mergeau bine, dar bineînţeles, nu ne procură bogăţii, aşa că trebuia să
muncim din greu spre a ne susţine; totuşi, puteam să facem şi ceva economii, aşa că nu eram tocmai de
plâns. Dar e omul mulţumit vreodată de soarta lui1 Ca atâţia alţii, începui si eu să visez la bogăţie.
Jurnalele anunţaseră o loterie, a cărei loturi mari îmi făcuseră o poftă cu neputinţă de stăpânit, .cinci
sute de mii de franci, cel mai mare câştig!― „Două loturi de 150,000 franci, etc.― Pentru prima dată se
trăgea o loterie aşa de importantă, biletele se vindeau ca pâinea caldă. Ca toată lumea, dădui şi eu un
franc pentru un bilet şi câştigai 250.000 franci. Puteţi să vă închipuiţi ce veselie fu în casa noastră,
credeam că o să înnebunim. Nu am fost egoist de loc, am voit să fac fericiţi în juru-mi, şi nu ezitai a da
în dreapta şi stânga la nenorociţi, dar toţi mă plătiră cu ingratitudine.
Nu poţi să-ţi închipui câte scrisori primeam zilnic, unii cereau bani cu împrumut, alţii ne
oferea mijloace de a plasa banii, unii îşi descriau mizeria lor cerând să fie ajutaţi; rude şi prieteni care
altădată nici nu ne băgau în seamă, se grăbeau să ne salute, oferindu-ne servicii peste servicii. Numărul
verilor şi verişoarelor cunoscute şi necunoscute, ce ieşeau ca din pământ, venind la masa noastră, era
considerabil; tratam pe toţi cu generozitate, fericiţi de a împărţi norocul nostru cu ei.
Mi-aduc aminte că am primit două scrisori de la doi inventatori, care îmi cereau să înzecesc
capitalul meu exploatând invenţiile lor; unul voia să facă biciclete cu pânză , cellalt pantofi înotători,
cu care se poate umbla pe apă, tot aşa de uşor ca pe uscat.
Venea apoi categoria invidioşilor, geloşilor, care strecurau răutăţi perfide în mijlocul
complimentelor ipocrite, sau care căutau momentele prielnice spre a ne juca vreo festă, şi care se
termina, în general, prin vre-o laşe şi perfidă scrisoare anonimă.
Cu toate acestea, cu toţi banii câştigaţi, nu eram mai mândru ca înainte, vă asigur, şi aşi fi voit
să îmi păstrez încă brutăria, continuând cu meşteşugul meu de brutar. Aşi fi luat însă un tovarăş, şi
muncind încă câţi-va ani, m-aşi fi retras în cele din urmă la ţară, în locurile unde am copilărit. Acesta
era visul meu. Dar lucrurile acestea le zici când nu câştigi lozul cel mare, căci atunci nu mai e cu
putinţă.
După toate plictiselile pe care vi le povestii şi care contribuiseră considerabil la pierderea
veseliei din primele zile, trebuie să vă spun, că femeia mea să lăsă înrâurită de prietene şi începu a se
236 „REVISTA TELEGRAFICA, TELEFONICA Şl POŞTALA‖, Anul V, 1911-12, p. 26

201
ocupa cu găteli de tot felul; ea nu lua lucrurile ca mine, ei îi venise poftă să se facă cucoană, ceea ce nu
îmi plăcea de loc; voia să călătorească, să vadă Parisul pe care nu îl ştia şi care îi fusese lăudat atât.
În scurt, vându-i pământul, brutăria, şi plecarăm la Paris. Nu vă voi descrie nenumăratele
peripeţii prin care am trecut; tot ce vă pot spune, e că fără a face prea mult lux, repede am cheltuit mai
mult de cât venitul nostru. Începui să caut o ocupaţie; mi se oferi un loc foarte avantajos, cu leafă
foarte mare, condiţionat însă să pun şi capitalul meu în afacere. Acceptai, antrepriza dădu faliment în
doi ani, şi trebui să devin ca la început, un simplu lucrător într-o brutărie, dar cu mai mulţi ani şi cu
forţe şi iluzii mai puţine.
În acest moment văzui o lacrimă lunecând din ochii lui Million.
O tăcere de câteva minute domni între noi, văzui că prietenul meu mai avea ceva de spus,
ceva penibil poate, şi a cărei mărturisire l-ar uşura. Un cuvânt afectuos îl hotărî.
Dacă cel puţin n-aş fi pierdut cu averea şi fericirea casnică! Dar femeia mea prinsese gust de
lux, cum ţi-am spus, marele câştig îi întorsese capul. Când văzu că afacerile merg rău, îmi făcu
reproşuri violente, eu îi făcui altele; ceru divorţul; aşa că puţinii bani ce mai rămăseseră, se cheltuiră cu
judecata. Aveam o fată care urmă pe mama ei, şi eu rămăsei singur, şi într-un suspin sălbatec Jean
Million strigă:
Ah! Blestemata loterie!
PUBLICUL ŞI FUNCŢIONARII 237 238

În lume sunt două categorii de oameni: „funcţionarii―, al căror număr tinde din ce în ce să se
mărească, şi, „publicul―. Aceste două categorii, nu sunt absolut distincte, căci, în anumite împrejurări
un „funcţionar‖ poate deveni „public‖ şi invers. Astfel, un amploiat de la vamă, de ex., poate foarte
bine să se prezinte în faţa unui ghişeu de poştă să dea o recomandată. În acest moment el e ―public‖. Şi
voi mai adăugă că, de obicei este „rău public‖.
Publicul trăieşte, în general, în rele relaţiuni cu funcţionarii. Contactul dintre ei dă adesea
naştere la altercaţiuni, după urma cărora, în cele mai multe cazuri. funcţionarul e găsit vinovat, căci i se
invocă „lipsa de... tact―.
Relaţiunile rele, se explică prin faptul că, interesele lor sunt diferite, de multe ori opuse.
Publicul care abordează un funcţionar; pretinde a fi servit imediat, el e totdeauna grăbit. Funcţionarul,
istovit de muncă şi de mizerie, neurastenizat, devine cu încetul puţin grăbit, şi nu are aceleaşi motive
ca publicul, de a se zori si obosi.
Pentru acest cuvânt, crezându-se totdeauna imposibilă o apropriere „prea‖ intimă între public
şi funcţionari, s-a luat măsura de a-i separa printr-un grilaj care să lase să treacă vociferările, dar să se
opună... faptelor, consecinţa posibilă a discuţiunilor, când devin prea... aprinse.
Sunt uneori separaţii perfecţionate înaintea cărora reclamaţiunile chiar însoţite de urlete, se
sting, neputincioase. Acestea se văd, mai ales în gări, unde vocea publicului n-are, pentru a pătrunde în
sanctuarul casierului, decât calea unui gemuleţ, sau un mic obturator metalic. Când dânsul vrea să se
izoleze de restul lumii şi ţipetele să nu-l tulbure prea mult, închide obturatorul său cu linişte, până când
criza „publicului‖ a trecut.
237 „REVISTA TELEGRAFICA, TELEFONICĂ Şl POŞTALĂ”, Anul V, 1911-12, p. 27

238 Articol republicat în „REVISTA TELEGRAFICA, TELEFONICĂ Şl POŞTALĂ”, Anul VIII, 1914-15, p. 229
202
Citesc, că un ministru, care-şi reaminteşte fără îndoială, că înainte de a ocupă înalta sa
funcţiune, el debutase prin a fi „public‖, a hotărât să stabilească o perfectă armonie între cele două
părţi ale grilajului. Grea însărcinare! Dânsul a lansat o circulară către toate birourile ministerului său,
prin care recomandă tuturor funcţionarilor să fie model de amabilitate şi răbdare, de a nu întoarce faţa
de la public, decât după ce a dat buzelor lor cuta graţioasă a unui surâs îngeresc!
Foarte bine! Dar mi-aşi permite să atrag atenţia D-lui Ministru, că n-a prevăzut decât o parte a
chestiunii. El a avut perfectă dreptate de a recomanda funcţionarilor să fie politicoşi; dar cine va
recomandă publicului să respecte pe slujbaşi? E destul de a te fi dus vre-o dată într-un birou de poştă
pentru a remarca, că nu eşti totdeauna servit cu repeziciune, dar aţi examinat vre-o dată publicul ? El e
totdeauna gâlcevitor fără să aibă motiv; este nerăbdător, e exigent, şi, fiindcă nu toată lumea poate fi
servită în acelaşi timp, iată-1 că începe să mormăie, apoi dă din picioare, răsuceşte furios mustăţile,
după care apoi întreabă cu vocea aspră pe amploiatul bărbat sau femeie, dacă „asta are să mai dureze
mult― fără a remarca, că sărmanul amploiat sau sărmana amploiată, nu cere altceva decât să
isprăvească mai degrabă, şi că-i curge sudoarea pe registrele, pe care regulile rigide ale administraţiei,
îi ordonă să le umple în anumite condiţiuni.
Am cunoscut un bibliotecar care-mi spunea : ştii care e plaga bibliotecarilor ?
Ei bine! E cititorul!
Este probabil, într-adevăr, că dacă n-ar fi cititorii, bibliotecile ar fi în ordine, şi bibliotecarii în
repaus. Tot aşa este şi pentru ghişeele administrative : amploiatul ar fi perfect, dacă n-ar fi publicul la
ghişeu, sau dacă publicul ar voi să lase să treacă niţel de la el.
Dacă aţi şti câtă răbdare trebuie să aibă un amploiat pentru a nu trimite la plimbare pe toţi cei
ce se îndeasă în faţa grilajului său ! Duceţi-vă de exemplu lângă unul din acele birouri din gările din
străinătate, destinate pentru a da informaţiile necesare publicului şi întrebaţi-vă în urmă, ce a-ţi fi făcut,
răbdarea însăşi de aţi fi, în locul acestui amploiat? Nu vă dau 10 minute pentru a vă exaspera, trebuind
să răspundeţi la toate întrebările stupide, cărora aceşti nenorociţi trebuie să le răspundă, şi dacă, după
un sfert de oră, n-aţi înnebuni, sunteţi demni de a avea un scaun în ..... Paradis, cartierul Sfintei
Răbdări.
(schiţă de J. Sava)
ÎN ŢARA DUMINICII. 239

Într-o frumoasa zi de vară, imaginaţia mea îşi luă zborul spre hotarele planetei noastre, în
ţinuturi cu totul noi. Pusese provocată la această călătorie, de chestiunea aşa de discutată în ajun a
respectări Duminecii şi ştiind-o rezolvată în sens contrariu în două ţări foarte distincte, imaginaţia mea
se hotărî a le vizita, şi a trage principiile degajate în mod natural din tot ce va vedea.
După o lungă călătorie, ea se opri în oraşul „Fără sărbători‖. Era tocmai ziua de odihnă,
duminecă. Dar nici urmă de odihnă! Un zgomot asurzitor, pretutindeni nu se vedeau de cât care
încărcate, trăgând din greu, strigăte de samsari, de vânzători şt cumpărători, lovituri de ciocane etc.
Fiecare grăbit, agitat, preocupat de afaceri, gândind la banii ce ar putea să câştige. Puţinii din cei gătiţi,
ce ieşiseră să se plimbe pe bulevarde, erau imediat împinşi, suciţi în o mie de părţi de către cei grăbiţi,
şi păreau nişte tembeli, nişte trândavi, printre un popor întreg de lucrători, de muncitori.
Dar poporul acesta lucra fără veselie, abrutizaţi de munca lor fără încetare, căci, nesocotind
duminica, ajunsese pe nesimţite, fără să-şi dea seamă, să suprime orice zi de odihnă. Pe figurile
cetăţenilor, se citea la unii stigmatele vestejitoare ale unei oboseli continue, iar la alţii, care nu mai
239 „REVISTA TELEGRAFICA, TELEFONICĂ Şl POŞTALĂ‖, Anul V, 1911-12, p. 29

203
lucrau, se citea dezgustul de munca neîncetată şi astfel era un spectacol straniu societatea aceasta
împărţită în două clase de oameni. Unii munceau fără odihnă, iar alţii se odihneau fără să muncească.
Aci era vădit existenţa bunurilor contrarii ce trebuiesc luate împreună, sau alternativ, spre a tempera pe
unele cu altele. Zilele se succedau monotone şi fără nici un farmec, fără nici o perspectivă de
schimbare, fără nici o aşteptare de cât aceia a uniformei continuităţi de o repetiţie iară sfârşit, viaţa ne
mai fiind decât o lungă zi tată soare.
Ca într-un desert unde nu găseşti un pom, un pic de iarbă verde, unde să-ţi odihneşti privirea,
aşa ei erau lipsiţi de zile de sărbătoare în care să-şi recapete forţe noi. Nu aveau nici plăcerea haltelor
binefăcătoare şi generale, în care familiile pot să se bucure de legăturile de rudenie şi prietenie. Afară
de rari serbări publice, la care toţi erau obligaţi să participe, nu se da poporului nici o zi pentru repaos.
Natura întreagă părea că suferă de starea rea a oamenilor. Animalele domestice, mai puţin
prospere, păreau mai muncite şi nu voiau uneori să mai facă serviciile grele ce li se cereau lor.
Cântecul pasărilor era fără farmec. Totul pană şi-florile câmpului, aplecau capul cu tristeţe de când se
nesocoteau legile Providenţei, care voieşte ca după şase zile de muncă, a şaptea şi fie pentru odihnă.
Şi aci unde arbitrariul oamenilor a decis astfel, în dispreţul bunelor cerinţe ale igienei şi a
experienţei trecutului, dezordinea ameninţă viitorul, un haos de forţe neregulate se va stinge într-o
muncă neîncetată, un popor întreg enervându-se în această activitate grăbită, fără încetare, fără repaus.
Penibil impresionată de toate aceste rele, imaginaţia mea părăsi îndată aceste ţărmuri de
mizerie, spre a se duce în ţara opusă, pentru a da peste cel mai încântător spectacol.
Ea nu fuse înşelată în aşteptarea sa, când se găsi în ţara „Bunului trai‖.
Prima privelişte ce se oferi privirii sale, fu aceia a veselilor copii roşii şi grăsulii jucându-se pe
iarba verde, sub ochii înduioşaţi al mamelor şi taţilor lor Cu toţii, mici si mari, sărbătoreau binefacerile
repausului duminical, gustând dulcele farniente şi bucuriile ce le oferea natura şi societatea.
Această zi, aşteptată tot dea una cu plăcere, şi ţinută cu mult respect, le dăduse atâta fericire,
că pentru a păstra amintirea şi a o transmite posterităţii, ei solemnizau întoarcerea, prin veselii în
familie, gustată în liniştea câmpului, în aerul tonic, îmbălsămat şi dătător de viaţă. Când micuţii
obosiră, se aşezară pe iarbă spre a asculta pe cei mari, cântând cu toţii, tineri şi bătrâni, imnul
repausului săptămânal, reparator de forţe şi creator de energic nouă. Strofe mişcătoare cântau
binefacerile sale. Ele celebrau, ordinea, sănătatea, liniştea şi mulţumirea ce le-a adus-o, ca o lovitură de
baghetă magică, fără ca să fie nevoie să plătească aceste excelente daruri, şi serbarea se prelungi într-o
veselie crescândă. Dar ceea ce înveseli şi mai mult imaginaţia mea, era aerul de sănătate şi de veselie al
tuturor locuitorilor din această ţară. Corpul şi spiritul era în toată plinătatea forţei lor.
Legi inteligente stabileau timpul şi valoarea muncii, fiecare primea partea sa dreaptă de
muncă şi recompensă. Aceste legi fundate pe igienă şi dreptate, erau aşa de plăcute poporului instruit
de către excelenţa lor, de doctori şi magistraţi, că nimeni nu contravenea. Ele nu tolerau distracţiile
zgomotoase şi nesănătoase, serbările continui, care altă dată făceau dintr-o zi de linişte şi repaus, o
ocazie de plăceri enervante şi adesea fără ruşine. Nu mai era permis nimănui să turbure liniştea publică
cu zgomote, scandaluri etc. Poporul învăţase că sunt plăceri mai reale şi recreaţii mai bune, şi că
cântecul pasărilor în pădure e preferabil strigătelor şi muzicilor din bâlciuri. Si acest popor era atât de
fericit de noul său fel de viaţă, că imaginaţia mea întârzie răpită şi că cu mare greutate pot s-o împiedec
d-a rătăci încă, prin acele ţinuturi.
(din franţuzeşte de J. Sava).
204
UN EROU DE 12 ANI 240

Un băieţaş de 12 ani se angajase ca matroz-practicant pe un vapor ce plecă din Liverpool.
Abia plecase de la ţărm, şi câţiva marinari îi şi oferiră un pahar de rachiu, să bea.
— Iertaţi-mă, vă rog, răspunse copilul, nu obişnuiesc să beau.
Ei începură să râdă, dar cu toată insistenţa lor, nu reuşiră. Căpitanul, auzind de ce e vorba, zise
băiatului:
— De voieşti să devii un bun marinar, trebuie să te înveţi a bea rachiu.
— Iertaţi-mă, căpitane, prefer să nu învăţ,
Căpitanul nu era deprins sa i se discute ordinele de către subalternii săi.
— Ia frânghia aceasta, strigă el unui marinar si bate-l bine cu ea. Vom vedea până unde merge
încăpăţânarea lui..
Marinarul bătu copilul până ce obosi.
— Acum, zise căpitanul, vei bea sau nu ?
— Iertaţi-mă, prefer să nu beau.
— Atunci urcă-te până în vârful catargului, vei petrece noaptea acolo. Sărmanul copil cu ochii
la catarg tremură la gândul că va sta toată noaptea acolo, agăţat de sfori, dar trebuind să
aleagă, se sui.
A doua zi dimineaţa, căpitanul plimbându-se pe vas, îşi aduse aminte de copil
— Ei! tu de acolo, strigă el. ...Nici un răspuns.
— Dă-te jos, n-auzi ? ...Mereu tăcere.
Un marinar se urcă pe sfori până la el, şi îl găsi pe jumătate îngheţat. De teama d-a nu cădea în
mare, când nava se lăsa în jos, el luase stâlpul în braţe, şi-l strânsese cu atâta putere, că cu multă
greutate marinarul reuşi să-1 desfacă. Îl coborî jos, şi îl frecă până îşi veni în fire. Când fu în stare să
şadă jos, căpitanul îi întinse un pahar de coniac.
— Acum, bea acesta, băiete!
— Iertaţi-mă căpitane, dar nu voi să beau. Daţi-mi voie să vă spun de ce şi vă rog să nu vă
supăraţi pe mine. Eram fericiţi în casa noastră odinioară ; dar tatăl nostru, începu să bea. El
nu ne mai dădea bani de pâine, şi într-o zi vându casa cu tot ce era în ca, ceea ce sfâşia
inima sărmanei mele mame. Ea zăcu câtva, şi apoi muri. Cu câteva ore înainte de moarte,
mă chemă lângă patul ei şi îmi zise : „Jeane, tu ştii ce a făcut băutura din tatăl tău. Aş voi să
făgăduieşti mamei tale, în ultimele-i momente, că tu nu vei bea niciodată beuturi
ameţitoare. Aş dori să te ştiu la adăpost de blestematele băuturi, care au cauzat ruina tatălui
tău. Oh! Domnule, continuă copilul, voiţi să mă faceţi să calc jurământul făcut măicuţei
mele? Nu pot, şi nici nu voiesc!
Aceste cuvinte mişcară inima căpitanului. Lacrimi îi umplură ochii şi aplecându-se, luă
copilul în braţe, zicându-i:
— Nu, nu, micul meu erou! Păstrează-ţi cuvântul şi dacă vreunul ar încerca încă să te facă să
bei, vino şi-mi spune, eu te voi apăra. Şi pentru a te despăgubi, întrucâtva de pedeapsa că
te-am făcut să suferi, iată banii aceştia, fă cu ei ce voieşti.
Şi, zicând aceste, căpitanul deschise punga-i dând băiatului un bilet de bancă engleză în
valoare de 125 franci
(din franţuzeşte de J. Sava).

205

Într-o scară, la una din acele femei literate, care se numeau .pe atunci „Les précieuses
ridicules 242‖. Victor Hugo 243 era invitat cu încă câţiva colegi de la Senat. Ora, la care aveau obicei de
a se aşeza la masă, trecuse de mult, şi cu toate acestea, nu se pronunţase încă sacramentalul „Doamna e
servită‖ !.
Unul dintre invitaţi, vicepreşedintele Senatului, se apropie de gazdă, care părea preocupată.
— Pardon, Doamnă, îi zise râzând, nu cumva m-am înşelat? Credeam că ne-aţi invitat la masă
!
— Doamna îi şopti la ureche.
— Taci! s-a întâmplat un accident. Trebuia să fim la masă patrusprezece, dar în ultimul
moment D-le Royer s-a scuzat, aşa că am trimes să caute pe al patrusprezecelea. Unul
dintre meseni, nu s-ar aşeza niciodată la masă, dacă am fi treisprezece.
Un moment mai târziu, vice-preşedintele Senatului vorbea cu Victor Hugo.
— Ştii de ce nu mâncăm ? zise el poetului. Pentru că este aci un imbecil, care nu vrea să stea la
masă dacă sunt treisprezece.
Victor Hugo, răspunse pe un ton solemn.
— Imbecilul, Domnule, sunt eu.
***
Ludovic al XV ducându-se la Ministerul de război, Îşi propuse să viziteze câte-va birouri.
Într-unul din ele găsi pe o masă nişte ochelari dintr-o fabrică nouă. „Să vedem zise el, dacă sunt mai
buni ca ai mei‖. El găsi o hârtie care părea a fi din întâmplare la îndemână, dar care era pusă acolo
intenţionat. Ea conţinea o mulţime de laude la adresa prinţului. El citi tot şi apoi aruncă şi hârtia şi
ochelarii zicând: „ai mei sunt mai buni; aceştia măresc prea mult obiectele‖.
***
Orchestra lui Ludovic XIV executa „Miserere 244‖ de „Lully 245‖. Regele era în genunchi şi
ţinea în această atitudine jenantă pe toţi nobilii de la curte. La sfârşitul psalmului, regele întrebă pe
contele de Grammont.
— Cum găseşti muzica?
— Foarte dulce la urechi, sire, dar prea aspră la genunchi.
241 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ Şl POŞTALĂ‖, Anul V, 1911-12, p. 31
242 Expresie preluată după „Les précieuses ridicules‖ o comedie a lui Molière, reprezentată pentru prima oară la Paris pe 18 noiembrie 1659, la
Théâtre du Petit Bourbon. Sursa: http://fr.wikipedia.org/wiki/Les_Précieuses_ridicules
243 Victor Hugo (n. 26 februarie 1802 - d. 22 mai 1885) a fost un poet, dramaturg şi romancier francez. Scriitor romantic, a
fost pair al Franţei din 1845, senator al Parisului şi membru al Academiei Franceze din 1841. Printre operele sale cele
mai cunoscute se numără Mizerabili şi Notre-Dame de Paris.
244 « Miserere » este o piesă scrisă în anul 1664 în stil baroc de Jean-Baptiste Lully, având ca libret psalmul 50 din Biblie
în latină.
245 Jean-Baptiste Lully (născut Giovanni Battista Lulli la 28 noiembrie 1632, Florenţa - d. 22 martie 1687, Paris) a fost un
compozitor de origine italiană, care şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii la curtea regelui Ludovic al XIV-lea la
Franţei. În 1661 a devenit cetăţean francez. Lully a fost unul dintre puţinii oameni de la curtea lui Ludovic care a izbutit
să-l impresioneze pe rege. Un pasionat al dansului, regele a făcut din Lully favoritul său şi astfel Lully şi-a început
cariera uriaşă în slujba Regelui Soare. Spre sfârşitul vieţii, era unicul administrator al tuturor evenimentelor culturale din
Franţa. Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Jean-Baptiste_Lully
206
CURIOZITĂŢI. 246
CUM FU CUNOSCUTĂ INVENŢIUNEA TELEFONULUI.

Adevăratul inventator al telefonului e, toată lumea ştie 247, americanul Graham Bell 248
. Dar
ceia ce nu ştiu toţi, sunt împrejurările în care invenţia sa fu cunoscută.
Graham Bell îşi expusese aparatul la expoziţia centenară din Philadelfia. Toţi treceau pe lângă
el, fără să îi dea vre-o importanţă. Câte-va săptămâni, toţi văzură pe sărmanul inventator trist şi abătut
lângă mica masă pe care era aşezată miraculoasa invenţie. Membrii juriului, ei chiar, treceau
indiferenţi pe lângă acest transmiţător de cuvinte la distanţe enorme.
Dar iată că într-o zi expoziţia avu o vizită imperială. Acesta era Dom Pedro 249― Împăratul
Braziliei. Împăratul cunoscuse pe Graham Bell în timpul când era profesor de fizică într-un mare
colegiu din Brazil. Dom Pedro recunoscându-l, îi strânse mâna afectuos şi îşi aruncă ochii pe aparat.
Graham Bell se grăbi a îi da desluşiri asupra descoperirii sale. Pe când acesta se aplecase pe
transmiţător împăratul puse urechea la receptor, când de odată Dom Pedro ridică capul mirat peste
măsură.
Oh, aparatul acesta vorbeşte !?
Toţi vizitatorii alergară şi toţi felicitară pe Graham Bell... Jurnalele vorbiră de noua invenţie si
astfel fu cunoscut telefonul.
ALUATUL UMAN
Un savant care a analizat de curând „aluatul― din care suntem compuşi, declară în „Royal
Magazine‖250 , că e compus din aceleaşi elemente care compune şi oul de găină, şi că 1000 de ouă din
punct de vedere chimic, echivalează exact cu un om de mărime mijlocie. Există în fiecare din noi
destul oxigen, hidrogen şi acid carbonic pentru a umfla un balon atât cât să ne ridice în aer, sau pentru
a ilumina o noapte întreagă o stradă de 500 metri, căci cel mai întunecat dintre noi, conţine mai mult de
19 fr. gaz pentru iluminat. Cu carbonul conţinut în corpul nostru şi redus în grafit, s-ar fabrica 780
duzini de creioane.
Colaboratorul de la „Royal Magazine‖ !, asigură că unul din prieteni săi, amputându-se un
membru, n-a mai scris d-atunci de cât cu vechiul său picior. Cu ferul, ce colorează sângele nostru, s-ar
fabrica 7 potcoave. Conţinem 600 gr. fosfor, cantitate suficientă pentru 820.000 chibrituri sau otrăvi
246 REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ Şl POŞTALĂ, Anul V, 1911-12, p. 32

247 Johann Philipp Reis (n. 1834; d. 1874) a fost un profesor german de fizică şi matematică care a construit primul aparat
de telefon în stare de funcţionare şi a folosit pentru prima oară denumirea de „Telephon―. Aparatul a fost prezentat pe
data de 26 octombrie 1861 în Frankfurt, Germania. Alexander Graham Bell a experimentat cu aparatul inventat de
profesorul german Johann Philipp Reis. Bell a depus pe data de 14 februarie 1876 cererea de patent în America. După
patentul acordat greşit lui Bell, aparatul lui nu a putut să funcţioneze niciodată. Un fapt care a dus la mari controverse.
Acordarea falsă a patentului lui Graham Bell are loc cu câteva ore înaintea lui Elisha Gray. Gray a realizat
perfecţionarea aparatului construit de profesorul de fizică Reis şi a prezentat, spre deosebire de Bell, un aparat în stare
de funcţionare. Bell a prezentat şi el un aparat în stare de funcţionare mult mai târziu după acordarea oficială a
patentului, dar acest aparat nu era construit după patentul acordat iniţial lui Bell. Sursa:
http://ro.wikipedia.org/wiki/Johann_Philipp_Reis
248 Alexander Graham Bell (n. 3 martie 1847, Edinburgh, Scoţia - d. 2 august 1922, insula Cap Breton, Canada) a fost un
om de ştiinţă, inventator şi, ulterior, industriaş american, care în anul 1876 a brevetat pentru prima dată în istorie un
dispozitiv capabil să emită şi să recepioneze cuvintele rostite. În transmiţător undele sonore loveau o diafragmă
flexibilă, de care era ataşat un magnet permanent.
Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Alexander_Graham_Bell.
249 Pedro al II-lea (Dom Pedro) (n. 2 decembrie 1825 – d. 5 decembrie 1891) a fost al doilea şi ultimul împărat al Braziliei.
250 „Royal Magazine‖ a fost o revistă literară britanică publicat lunar între 1898 şi 1939. Fondator şi editor al acesteia a
fost Sir Arthur Pearson. Prima ediţie „Royal Magazine‖ a fost publicată în noiembrie 1898 a fost tipărită în un milion
de exemplare. Printre editorii revistei este şi Percy Everett (1901-1911).
207
500 oameni, şi 6 kg. materii grase din care s-ar face 60 de lumânări. În fine sare de bucătărie, avem în
noi 20 linguri.
PSIHOLOGIA MERSULUI.
 Spune-mi cum umbli, îţi voi spune cine eşti.
 Se pare că oamenii s-ar putea clasa în patru categorii după felul cum umblă. Iată:
 Paşi mari repezi; activitate agresivă violentă.
 Paşi mari înceţi; forţă liniştită, statornicie.
 Paşi mici iuţi ; spirit superficial şi uşuratic.
 Paşi mici înceţi; spirit candid şi contemplativ.
CÂŞTIGUL AVIATORILOR.
Iată câştigul total în urma meetingurilor, concursurilor etc. al aviatorilor, începând din August
1909 până la sfârşitul lui Sept. 1910.
Louis Paulhan 251, 410.262 franci; Leon Morane 264.399 fr. Hubert Latham 262.159 fr. 90;
Henri Rougier 261.500 fr : Geo A. Chavez 246.366 fr. 90 ; Alfred Leblanc 164.000 fr. ; Henry Farman
252
116.950 fr., Legagneux 89.494 fr.; Van den Born 88.557 fr.; Dickson 66.146 fr. ; Effimoff 83.557
fr. 90; Glenn Curtiss 253 83.000 fr., Cattaneo 80.467 fr.; Comte de Lambert 62.400 fr.; E. Aubrun
61.300 fr. ; Brookins 57.000 fr.; Metrot 56.000 fr.; Wagner 55.270 fr.; Olieslaegers 51.000 fr.;
Hamilton 50.000 fr.; Iohmston 47500 fr.; E. Simon 46650 fr.; Louis Bleriot 254 42.000 fr.
E o meserie foarte productivă, dar şi riscurile serioase!
O VIŢĂ DE VIE URIAŞĂ

În Neckaron (Germania) există o rădăcină de viţă care a fost plantată în 1710 şi care trăieşte şi
acum. Probă că filoxera n-a vizitat-o. Trunchiul ei are o circomferinţă de 1 m. 12 la bază, coardele ei
acoperă o suprafaţa de 80 m². şi produce pe an aproape 125 kilograme struguri. Rădăcina e plantată
într-un vestibul şi iese în afară printr-o gaură făcută în perete.
251. Louis Isidore Auguste Marie Paulhan (Pézenas (Hérault), 19 iulie 1883 - Saint-Jean-de-Luz (Pyrénées-Atlantiques),
10 februarie 1963) este un pionier în domeniul aviaţiei franceze. A învăţat să zboare şi obţine al 10-a brevet de pilot
după pionieri, cum ar fi Louis Blériot, Farman şi Latham. Pe avioane diferite, el a câştigat numeroase recorduri în
Franţa. El a fost decorat cu Legiunea de Onoare în iulie 1910. Sursa: http://fr.wikipedia.org/wiki/Louis_Paulhan
252 Henri Farman (n. 26 mai 1874 - d. 18 iulie 1958), a fost un aviator, proiectant şi fabricant de avioane, francez de
origine engleză, care a adus contribuţii importante la construirea avioanelor împreună cu fraţii săi, Maurice Alain
Farman şi Richard Farman. Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Henri_Farman
253 Glenn Hammond Curtiss (21 mai 1878 – 23 iunie1930) a fost un pionier în domeniul aviaţiei americane şi unul din
fondatorii industriei aeronautice din SUA. Şi-a început cariera ca ciclist şi constructor de biciclete înainte de a trece la
motociclete. Încă din 1904, el a început să fabrice motoare pentru aeronave. În 1908 Curtiss a aderat la „Aerial
Experiment Association‖ (Asociaţia de Încercări Aeriene) (AEA), un grup de cercetare de pionierat, fondat de către
Alexander Graham Bell la Beinn Bhreagh, Nova Scotia pentru a construi aparate de zbor. Curtiss a reuşit primul zbor
înregistrat oficial în America de Nord, a câştigat o primul concurs aerian internaţională din lume din Franţa, şi a făcut
primul zbor pe distanţe lungi în Statele Unite ale Americii. Contribuţiile sale în proiectarea şi construirea de avioane au
dus la înfiinţarea firmelor constructoare „Curtiss Aeroplane and Motor Company‖, acum parte a „Curtiss-Wright
Corporation‖. Compania sa a construit avioane pentru armata şi marina SUA, şi pe parcursul anilor dinaintea primului
război mondial, experimentele sale cu hidroavioane au dus la progrese importante în domeniul aviaţiei navale.
Aeronavele civile şi militare Curtiss au fost dominat în epoca dintre cele două războaie mondiale şi în timpul celui de al
doilea război mondial.
254 Louis Blériot (1 iulie 1872 – 2 august 1936) a fost un aviator francez, inventator şi inginer. În 1909, el a efectuat primul
zbor complet deasupra unei întinderi mari de apă într-un aparat mai greu decât aerul, când a traversat Canalul Mânecii.
Pentru această realizare el a primit un premiu de1000 lire (5.000 dolari; SUA 1910). El este considerat prima persoană
care a construit un monoplan funcţional. Blériot a fost un pionier al acrobaţiilor aeriene. Sursa :
http://ro.wikipedia.org/wiki/Louis_Blériot
208
O IARNĂ GREA
Iarna de la 766 a început la l Octombrie, şi se întări gradat în fiecare zi până în Februarie.
Gerul fu aşa de mare, că Bosforul şi Marea Neagră au îngheţat pană la 30 picioare adâncime, aşa că se
trecea cu piciorul din Asia în Europa.
SENTINŢELE LUI GUILLAUME II 256.

Împăratul Germaniei, are scris pe pereţii cabinetului său de lucru un număr oarecare de
sentinţe, după care se conduce în viaţă. Ele sunt puse în aşa fel, că Kaizerul, fie că stă jos la biroul său,
fie că se plimbă prin cameră, le are continuă sub ochii. Iată câte-va din ele:
 Mulţumeşte-te de fiecare zi aşa cum se prezintă şi forţează-te de a vedea binele
pretutindeni.
 Nu-ţi pierde vremea a dori lucruri ce n-ai putinţă de a le obţine.
 O oră de fericire să te consoleze de mii de ore penibile.
 Ia pe oameni aşa cum sunt.
 Fii tare în durere.
 Dacă ceva îţi pare vătămător, zi-ţi că aceasta e poate necesar pentru binele omenirii.
 Orice lucru există în lume, aşa cum trebuie să fie. Dă totdeauna partea cea mai buna din
inima ta, din gândirea ta, chiar dacă nu trebuie să primeşti mulţumiri.
 Atât cât n-avem proba contrarie, trebuie să credem că o persoană e bună.
O MAMĂ BĂIATULUI SĂU.

Munceşte, fii tare, fii mândru, fii independent, dispreţuieşte micile vexaţii atribuite vârstei
tale. Păstrează-ţi puterea de rezistenţă pentru acte şi contra faptelor ce merită această atenţie. Aceste
timpuri vor veni. Dacă nu voi mai fi, gândeşte-te la mine care am suferit atât şi am muncit mereu cu
tragere de inimă. Noi ne asemănăm ca figură şi ca suflet. Mă tem de tine că vei avea dureri profunde,
sper pentru tine că vei avea şi multe bucurii curate. Păstrează în tine comoara bunătăţii. Să ştii a da fără
codire, să pierzi fără părere de rău, să câştigi fără laşitate, caută să porţi în inima ta fericirea celor ce îi
iubeşti în locul celor ce-ţi vor lipsi.
Păstrează speranţa unei alte vieţi, acolo mamele îşi regăsesc copii. Iubeşte toate făpturile lui
Dumnezeu; iartă celor se sunt în dizgraţie, rezistă celor ce sunt răzbunători, devotează-te celor ce sunt
mari prin virtute.
*
 Drumul virtuţii, ori cât de penibil, ori cât de greu ţi s-ar părea, este singurul care conduce la
fericire (Benj. Delessert 257).
 Virtutea nu e solidă decât atunci când principiile religioase îi servesc de bază. (La
Rochefoucauld).
255 REVISTA TELEORAFICĂ, TELEFONICĂ Şl POŞTALĂ, Anul V, 1911-12, p. 34

256 Este vorba de Wilhelm II-lea, Împăratul Germaniei
257 François, Benjamin, Marie Delessert, n. 15 noiembrie 1817 la Paris, d. 25 ianuarie 1868 în Passy, a fost un politician
şi om de afaceri francez.
209
NOTE HAZLII 258

Un israelit, numit Isac, fu vizitat de vărul său Levy,
— Dragă vere, zise Levy, sunt în cea mai extremă mizerie şi contez pe tine să mă faci să câştig
şi eu o pâine.
— Vii tocmai la timp, răspunse Isac. Am cumpărat nişte lemne. Să mi le tai tu.
— Şi cât îmi vei plăti?
— Ei Doamne, răspunse Isac, unui creştin i-aşi fi dat trei franci, dar ţie ca coreligionar îţi dau
mai mult: Iţi dau cinci franci.
— Atunci, răspunde Levy după câte-va clipe de gândire, dă-mi mie doi franci şi pune pe un
creştin să ţi le taie. Pentru tine va fi absolut acelaşi lucru.
***
Un literat sărac se însura cu o bătrână doamnă care l-a îmbogăţit.

Ei Doamne, zise un confrate, când nu te ridici prin merite, te ridici prin vechime .
***
— Birjar, zise Păcală, cât ceri să mă duci până la viile Bucium ?

— Opt franci.
— Opt franci! zise Păcală... Atunci suie-te tu în trăsură; şi eu te voi duce numai cu un leu şi
cincizeci.
***
Doi camarazi se întâlnesc.
— Bună ziua camarade... Unde te duci ?
— La tuşa. Dar tu ?
— Şi eu tot la tuşa. -
— Atunci, e curios, noi eram veri fără să ştim.
GASCONUL E NĂSCUT ŞIRET.

Un lucrător şi-a luat angajamentul să sape un puţ. Doisprezece metri erau deja săpaţi, când
intr-o dimineaţă venind la lucru, mare îi fu necazul văzând că tot pământul scos, căzuse, în groapă şi o
umpluse.
Privi în jurul lui repede, şi ne zărind pe nimeni, îşi scoase vesta şi pălăria, le puse cu îngrijire
pe marginea puţului şi se ascunse într-o pădurice din apropiere şi aştepta acolo.
Câte-va clipe în urmă, nişte ţărani trecând la lucru, văzură puţul acoperit şi zărind pălăria si
vesta alături, crezură că Gasconul era „în fundul puţului. Căutară repede sapă şi după câte-va ceasuri
de muncă grăbită scoaseră tot pământul din fund.
Tocmai când totul se terminase, veni şi el din ascunzătoare, mulţumindu-le că l-a scutit de
această, grea sarcină.
258 „REVISTA TELEORAFICĂ, TELEFONICĂ Şl POŞTALĂ‖, Anul V, 1911-12, p. 35

210
LA TRIBUNAL
Un vopsitor se prezintă la bară, şi ridică mâna-i neagră de vopsele.
— Scoate-ţi mânuşile, martore, îi zise preşedintele.
— D-voastră, Domnule Preşedinte, răspunse vopsitorul, puneţi-vă ochelarii.
SFATURI PRACTICE 259
CONTRA INFLUENŢEI.
Ultimul leac al Influentei 260 vine din Suedia. Dacă ar fi tot aşa de bun pe cât c de simplu, ar fi
o adevărată binefacere a umanităţii. Lămâia răcoritoare, şi oul întăritor, sunt stogurile ingrediente.
Se ia un ou proaspăt, se bate bine şi se amestecă cu zeamă de lămâie si se dă peste cap, înainte
de mersul în pat: a doua zi dimineaţa acelaşi lucru. Se stă la căldură şi se mai ia încă două ouă cu
lămâie: în modul acesta Influenţa dispare.
NUMĂRUL CENTENARILOR DIN EUROPA

Oficiul imperial de higienă din Berlin publică o statistică a centenarilor din Europa.
După acest document, în Bulgaria s-ar găsi cei mai mulţi, sunt 3883 adică unul de suta de
locuitori.
Vin în urmă: România cu 1074, Serbia cu 573, Spania cu 410, Franţa cu 213, Italia cu 197,
Austro-Ungaria cu 113, Anglia cu 92, Rusia cu 89, Germania cu 76. Norvegia cu 23, Suedia cu 10.
Belgia cu 2 şi Danemarca cu 2.
BULGARIE ROUMANIE SERBIE
259 „REVISTA TELEGRAFICĂ. TELEFONICĂ Şl POŞTALĂ‖, Anul V, 1911-12, p. 36

260 „ Influenţa‖ este echivalentul gripei.
211
BUCATA DE PÂINE, 261

Tânărul duce de Hardimont îşi lua liniştit dejunul într-un restaurant din Aix (Savoia) unde se
afla în vilegiatură, când aruncându-şi ochii pe jurnal, ceti ştirea dezastrului de la Reichshoffen.
Repede îşi goli paharul de chartreuse, puse şervetul pe colţul mesei, dădu ordin valetului său
să îi facă bagajele, şi după două ore, luă expresul pentru Paris, unde ajungând, se duse numai decât la
biroul de recrutare, spre a se angaja într-un regiment de linie.
În primele zile ale lui Noiembrie 1870, intrat în Paris cu regimentul său, era de pază cu
compania dinaintea redutei Hautes-Bruyères, poziţiune fortificată în grabă spre a apăra tirul fortului de
la Bicêtre.
Locul era sinistru, un drum plantat cu măturici, plin de gropi mocirloase ce cu multă
anevoinţă se puteau trece. Pe marginea acestui drum, o cârciumă părăsită, o cârciumă cu straşină unde
soldaţii îşi făcuseră postul lor. Aci se bătuseră cu puţine zile înainte; mitraliera spărsese În două, câţi-
va din arborii drumului şi toţi purtau pe scoarţe, cicatricele albe ale gloanţelor. Cât despre casă,
înfăţişarea ei te făcea să te înfiori, acoperişul fusese crăpat de un obuz, şi zidurile ciuruite, păreau
vopsite cu sânge. Bolţile sfărâmate, butoaiele răsturnate, un leagăn din curte scârţâia sub bătaia
vântului rece, iar inscripţiile de pe poartă, zgâriate de gloanţe.
„ Cabinets de Société Absint Vermouth Vin á 60 litre ―, scrise cu litere mari deasupra unei
firme pictate, ce reprezenta un iepure împuşcat, sub două tacuri de biliard legate în cruce printr-o
panglică, toate aminteau, cu o ironie crudă, veselia populară din duminecile trecute; iar d-asupra
tuturor, un cer aspru de iarnă, pe care se ciocneau norii mari plumburii, un cer mânios, răzbunător.
La poarta cârciumii, tânărul duce sta nemişcat, cu puşca la umăr, cu chipiul pe ochi, cu
mâinile îngheţate în buzunărele pantalonilor, cu fălcile încleştate de frig.
Căzuse într-o tristă reverie, privind cu ochii rătăciţi, linia coastelor pierdute în umbră, din care
izbucnea mai la fiecare minut, nori albi de fum cu detunături din tunurile inamicilor.
De odată simţi că îi e foame.
Puse un genunchi la pământ şi scoase din sacul său rezemat de zid, o bucată de pâine neagră,
apoi fiind-că îşi pierduse cuţitul, muşcă din ea, mestecând cu greutate.
Dar după câte-va înghiţituri, amintindu-şi de mesele copioase de altă dată, aruncă bucata de
pâine cât colo, cuprins de întristare.
***
Tocmai în aceiaşi clipa, un alt soldat ieşind din cârciumă şi văzând pâinea aruncata, se pleca,
o luă de jos, se depărta câţi-va paşi, o şterse cu mâna şi începu sa o mănânce cu o pofta imposibil de
descris.
Henri de Hardimont simţi ruşine de fapta sa, privind la sărmanul care înghiţea pâinea cu atâta
pofta. Era un biet băiat lung şi uscat, destul de rău dezvoltat şi atât de slab, ca pomeţii păreau că stau
gata să iasă prin postavul tunicii.
— Mi se pare că ai o foame straşnica camarade, zise el apropiindu-se de soldat.
— După cum vezi, răspunse el cu gura plină.
— Iartă-mă, căci de ştiam că-ţi face plăcere, n-aş fi aruncat pâinea.
— Nu face nimic, răspunse soldatul. Nu era aşa murdara.
— În orice caz, ceea ce am făcut e rău şi regret din suflet. Şi cum nu voi să-ţi faci o părere rea
de mine, fiind-ca am conac vechi în bidon, haidem să-l bem împreună.
261
„REVISTA TELEGRAFICĂ. TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖, Anul V, 1911-12, p. 64
212
Omul isprăvise de mâncat, ducele şi el băură câte puţin. Cunoştinţa era făcută.
— Cum te cheamă, întrebă soldatul?
— Hardimont, răspunse ducele, suprimând titlul, dar pe tine?
— Jean Victor, acum m-au trimis în campanie, am ieşit din ambulanţă de curând. Am fost
rănit la Châtillon. Ah! bine era la ambulanţă; acolo infirmierul îmi da regulat supă. Dar cum
n-aveam decât o zgârietură, maiorul a semnat de ieşirea mea. Cu atât mai rău, căci d-acum
o să încep iar să crap de foame.............
— Căci crede-mă, cum mă vezi acum de flămând, aşa am fost toată viaţa mea.
Cuvântul era îngrozitor, şi ducele de Hardimont privi la tovarăşul său, înmărmurit. Soldatul cu
un surâs dureros continuă :
— Ascultaţi, zise el, încetând d-a tutui pe camaradul său, ghicind fără îndoială că acesta era un
favorizat al sorţii, să mergem să ne plimbăm puţin spre a ne mai încălzi picioarele şi vă voi
spune nişte lucruri pe care nu le aţi mai auzit niciodată... Mă numesc Jean Victor, scurt de
tot, căci sunt un copil găsit. Singura mea amintire plăcută, este ospiciul unde am crescut.
Toţi aveam pătucurile curate cu cearşafuri albe; ne jucam cu toţii într-o grădină sub nişte
arbori mari, era acolo o călugăriţă bună, tânără de tot şi palidă ca o lămâie era bolnavă de
piept. Eu eram favoritul ei şi cât de fericit mă simţeam lângă ea, când îmi punea mâna pe
frunte să mă mângâie ! Dar de la 12 ani de când am ieşit de la azil, n-am trăit decât în
mizerie.
Administraţia azilului, mă clase ca ucenic Ia un împletitor de paie pentru scaune. Aceasta nu e
o meserie cu care să-ţi poţi scoate pâinea, ca probă e ca patronul nu putea lua ca ucenici decât pe copii
mici ce ieşeau de la „Azilul orbilor―, aşa că acolo am început să sufăr de foame. Stăpânul şi stăpâna
doi bătrâni teribil de avari. Şi pâinea, din care ne da câte o felioară la fiecare masă, o ţinea închisă toată
ziua. Dar seara la masă! Trebuia să vezi pe stăpâna ce suspine scotea la fiecare lingură de supă ce ne
punea în farfurie!...
Ucenicii ceilalţi, „cei orbi―, erau mai puţin nenorociţi, nu doară că le da mai mult, dar ei nu
vedeau cel puţin părerile de râu cu care Ii se da mâncare... Şi nenorocul era, că mai aveam şi o foame
teribilă. Dar eram eu de vină? Am făcut acolo trei ani de ucenicie, cu o foame continuă. Trei ani!
Această meserie se poate învăţă într-o lună, dar ştie administraţia vre-o dată cum se exploatează
copiii?....
— Ah! vă miraţi că am luat pâinea de jos din noroi ! Nu-i nimic, sunt deprins! Câte coji n-am
adunat de pe jos! Când erau prea uscate, le lăsam toată noaptea în ligheanul meu să se
înmoaie... Şi când ucenicia s-a terminat, credeţi că această meserie a putut să mă hrănească?
Ei câte alte n-am făcut! Am fost ajutor de zidar, am fost băiat de prăvălie,lustragiu şi nu mai
ştiu ce. Dar ce eram să fac? Astăzi n-aveam de lucru, altă dată îmi pierdeam locul.... Pe
scurt, niciodată nu mâncam să mă satur, ne având cu ce... Ah! cum blestemam când treceam
pe lângă vre-o brutărie! Din fericire, în acele momente îmi aduceam aminte totdeauna de
buna călugăriţă de la ospiciu care ne sfătuia totdeauna să fim cinstiţi şi parcă şi îi simţeam
mângâierea mâinilor sale reci.
În fine Ia 18 ani m-am angajat în armată şi acum... iată-mă în rezbel, iată-mă tot înfometat!
Tânărul duce avea inima bună, şi ascultând aceste triste mărturisiri, făcute de un om ca şi el,
de un soldat pe care uniforma îl făcea egalul său, se simţi adânc mişcat.
Jean Victor, zise el, încetând la rândul său printr-un sentiment delicat, de a tutui pe acest
copil găsit, dacă vom scăpă teferi din acest afurisit război, ne vom revedea, ba chiar nu ne vom părăsi,
putând să-ţi fiu folositor.
Pentru moment, cum numai este alt brutar decât caporalul de la avan-posturi şi cum porţia
mea de pâine este de două ori mai mare pentru lipsa mea de poftă de mâncare, nu e aşa ? o vom
împărţi în două. Îşi strânseră mâna frăţeşte, ş-apoi fiind târziu, şi hărţuiţi de vânt şi de frig, intrară în
213
sala cârciumii, unde vre-o doisprezece soldaţi erau culcaţi pe paie. Se lăsară şi ei alături de aceştia şi în
curând adormiră cu toţii.
Spre miezul nopţii, Jean Victor se deşteptă singur, probabil din cauza foamei. Vântul gonise
norii şi o rază de lună pătrunzând în cârciumă prin spărtura acoperişului, lumina faţa blondă şi
frumoasă a tânărului duce.
Atins de bunătatea lui, Jean Victor, îl privea cu admiraţie, când sergentul plutonului deschise
uşa şi cheamă pe cei cinci oameni ce trebuiau să facă de santinelă în avan-posturi; ducele era din
numărul lor, dar nu se deşteptă când fu chemat.
— Hardimont sus! repetă sub-ofiţerul.
— Dacă îmi daţi voie, D-le sergent, zise Jean Victor, voi face eu în locul său... doarme aşa de
bine!
— Cum voieşti.
Şi cei cinci oameni plecaţi, sforăiturile reîncepură, dar, după o jumătate de oră, împuşcături
repezi şi din ce în ce mai apropiate, izbucniră în noapte. Cât ai clipi, toţi fură În picioare, şi cu toţi
ieşiră afară cu precauţiune, cu mâna pe trăgaciul pustii, tot privind înainte pe drumul albit de lună.
— Dar ce oră este? întrebă ducele. Noaptea asta sunt de santinelă. Un oare-care îi răspunse:
— S-a dus Jean Victor în locul D-v.
În acest moment, văzură un soldat, venind în goana mare.
— Ce e: îl întrebară, când se opri lângă ei.
— Prusienii atacă... să ne strângem pe redută.
— Şi camarazii ?
— Vin şi ei... afară de sărmanul Jean Victor...
— Cum, cum? strigă ducele.
— A fost omorât de un glonţ n-a zis nici pis!
*
Era o noapte de iarna spre doua ceasuri de dimineaţă, Ducele de Hardimont ieşea de la club cu
vecinul sau, Contele de Saulnes; acesta pierduse câte-va sute de franci şi era şi cam indispus.
— Daca voieşti André, hai să ne întoarcem acasă pe jos... Am nevoie de aer, de mişcare.
Daca îţi face plăcere, bine, cu toate că pavagiul e cam murdar. Ei trimeseră cupeurile lor
acasă, îşi ridicară gulerele paltoanelor şi apucară în spre Madeleine. Deodată ducele dete
peste un obiect, pe care îl lovise cu gheata; era o coajă mare de pâine stropită de noroi.
Atunci mirat, de Saulnes privi pe ducele de Hardimont, luând bucata de pâine, ştergând-o cu
îngrijire, cu batista sa de mătase, şi apoi punând-o pe o banca a bulevardului la lumina unui bec de
gaz...
— Dar ce faci ? zise contele izbucnind în râs. Eşti nebun ?
— Este în amintirea unui sărman om, care a murit pentru mine, răspunse ducele mişcat... Nu
râde, te rog, dragul meu, râsul tău îmi face atâta rău!
214
REFLECŢIILE UNUI CEASORNIC 262

Inima îmi bate mai bine de un secol, şi veşnic cu aceiaşi iuţeală. Dar, cu toată vârsta mea
înaintată, sunt încă copilăros. A avut dreptate cine a zis că .inima nu îmbătrâneşte― ! De câte ori n-am
auzit pe oameni repetându-şi şi aceste cuvinte între ei ! Şi când le zicea, era În clipele În care cu
nelinişte, de cincizeci de ori pe zi mă scotea din buzunar, ori din talie, pentru a vedea dacă mai era
mult până să le arăt ceasul aşteptat cu pasiune! Profitam pentru a privi prin sticla mea, care îmi servea
drept monoclu. Vedeam atunci zbârcituri, dinţi căzuţi, păr albit ori vopsit, care mă fixau. Eu reflectam
asupra psihologiei faimoasei fraze: inima nu îmbătrâneşte! Ea, poate, dar învelişul fiinţei ce o poartă?!
Mai înţeleg încă când acesta ar fi ca şi a! meu de aur ! Bravezi timpul !
E mult de când am scris aceste rânduri. Recitindu-le însă astăzi, aceste impresii cu cinci-zeci
de ani mai târziu, nu le mai simt la tel Secolul al două-zecelea chiar pentru un ceasornic, e de sigur mai
greu de trecut ca primul! Da aşa e, uite, fără să am o boală determinată, simt o mare oboseală !
Mişcărilor mele le lipseşte uşurinţa de altă dată, bătăile mele se întrerup, ba chiar se opresc de-a
binelea de multe ori! Marii specialişti fiind consultaţi, au spus: „Insuficienţă aortică, anemie..,
nervozism !...― Nu mai e ulei în maşinărie !. S-au încercat să-mi dea stimulente, leacuri... etc. Zadarnic
!... Merg puţin, dar mă poticnesc... Organismul nu se mai reface!
De altfel, să-mi refac?.. La ce bun ? Ah! de aş fi pe vremile acele în care ceasurile se
petreceau înţelepţeşte când aproape fiecare ceas era dătător de fericire, de mulţumire Câte ceasuri
delicioase n-am însemnat, de cugetări, de reverii, de odihnă în care lumea se mărginea la singura
plăcere de a trăi! Graba era necunoscută! Nimeni nu se interesa într-o singură zi de o sută de fapte, de
diferite acţiuni, preocupări, afaceri, pasiuni, plăceri, noutăţi sosita prin toate firele electrice şi chiar fără
fir, ca în ziua de azi. Cum îşi petreceau viaţa alţii, nu se află din toate părţile ca acum. Fiecare îşi vedea
de viaţa lui interioară, pe care şi-o petrece aşa de bine! Pe vremile acelea, se simţea, în adevăr,
farmecul viţei. Nici că se poate compara cu viaţa de acum, pe care mai toţi o blestemă, revoltându-se
contra ei. Cât doresc vremile acele, eu care sunt totdeauna între tic-tacul trecutului şi al viitorului.
Fiinţele de odinioară le înţelegeam, aveau în adevăr mulţumirea prezentului. Ei se opreau, ei
îşi ofereau aceasta infinita dulceaţă, care constituie astăzi un lux nepomenit, aproape imposibil:
pierderea vremii! Mai sunt şi din cei ce iţi pierd vremea, dar şi aceştia o fac de nevoie, sau fără să îşi
dea seamă. Leneşii de astăzi sunt mult mai ocupaţi ca cei mai muncitori de altă dată. Nimeni mai bine
ca mine nu poate judeca aceste lucruri. Cel vechi, rar mă priveau de 23 ori pe zi; cei moderni, toată
ziua mă cercetează neliniştiţi, „Time is money‖― este formula gheară care strânge lumea. Pentru a o
realiza trebuie să faci repede, foarte repede toate lucrurile, şi a face cât mai multe posibil, într-un timp
cât mai scurt. Ei sacrifici prezentul pentru a prepara imaginatele plăceri ale viitorului !... Numai, ca
acel viitor, grăbiţii d-acum, nu îi mai ajung, şi când din întâmplare, îl ajung, sunt atât de zdrobiţi, de
prăpădiţi, că în locul plăcerilor atât de dorite,şi atât de deşarte,nu mai găsesc decât durere. E
zdrobitoare, această existentă! Nimic decât arătând minutele grăbiţilor de acum, spre a se conduce, şi
m-am obosit În câţi-va ani, mai mult decât într-un secol în care distanţa, spaţiul şi timpul, erau preţuite
şi privite ca obstacole.
Fericirea are oroare de iuţeală. Grăbiţii cari se hrănesc în restaurantele gărilor, niciodată n-au
înţeles de mâncarea lor, după cum grăbiţii vieţii actuale, nu ştiu sa fie fericiţi! „Imposibil, zic ei,
fericirea nu exista!―. Da, numai că trebuie să ştie să se oprească În momentul când se prezintă, ceea ce
poate fi fericire omenească. E curios cât e de greu pentru ei, să prindă acest moment şl chiar să-l
recunoască!. Aproape totdeauna nu o preţuieşte decât la urmă, când a trecut când e imposibil să se mai
reîntoarcă!
Adesea, eu, simplu funcţionar al vremii, îmi vine sa ies, din rolul meu, şi să zic sârmanului
muritor orbit, de miragiul viitorului: „dar uite ora ta de fericire: e aci, nu vezi? rămâi!... nu te grăbi!...
Savureaz-o!...Ei! aş! mi-ar fi răspuns, nu e rău, dar mai departe va fi şi mai bine!―.
262
„REVISTA TELEGRAFICA, TELEFONICA Şl POŞTALĂ‖ Anul V, 1911-12, p. 70
215
Şi când vine clipa acestui mai departe, eu bat glasul bătrâneţii, bolilor şi al morţii, regretul
totdeauna!
lată că şi eu îmbătrânind, regret şi mă întristez! Nu trebuie! La urma urmei, am arătat destule
minute vesele, încântătoare ! Nu înţeleg poate prea bine epoca actuală, pentru că organismul meu n-a
fost făcut pentru atâtea zbuciumări, pentru atâtea frământări! Trebuie să mă duc cu bicicleta, cu trenul,
cu automobilul. Chiar la ţară, unde ne ducem, fie zis pentru linişte, nu e zi în care să nu plecăm,
ducându-ne nu ştiu unde, sau reîntorcându-ne de undeva. Şi în calea noastră se perindă fel de fel de
fiinţe, care la rândul lor se duc ori vin !... Ceasurile de plecare, nu-i decât aceasta!... În secolul nostru,
se pleacă tot timpul! E de neiertat!
Intr-o zi, o sa fac să-mi sară rezonul cel mare, şi devenit un lucru inert, voi cunoaşte În fine
realitatea marelui cuvânt: repaus!
UN MARE INVENTATOR UITAT 263

Cu o frumoasă probitate, demnă de cele mai mari elogii, Domnul Doctor în filosofie Richard
Hennig, într-un foileton ştiinţific, în „Gazette de Francfort,― da Cezarului ce este al Cezarului, adică,
invenţiunea telefonului, unui francez.
Germanii atribuiau această descoperire genială, unui savant din Frankfurt Filip Reiss, care,
primul, făcu în 26 Octomvrie 1861, experienţe publice de transmiterea vorbei la distanţă. Adevărul
este, că el avea intenţiunea să fixeze sunetele, să le reproducă, aceasta era mai mult, prevestirea
fonografului.
Cu toate acestea, cu mult timp înaintea lui, în anul 1849, un mic amploiat al poştelor franceze,
Bourseul, a conceput principiul acestui telefon, fără care nu am mai putea trăi astăzi.
Pus în retragere, cu o micuţă pensioară, care nu lăsa pe titular sa moară de foame, marele om
cu o aparenţă slăbănoagă, se prezentă D-lui Mougeot, pe atunci subsecretar la poştă, pentru a-i cere o
plată suplimentară. Îi trimise prin camerist cartea sa de vizită „Bourseul, inventatorul telefonului―.
Domnul Mougeot, crezu ca se află în faţa unul om cu idei fixe; totuşi făcu să se examineze actele
prezentate.
Din fericire, pentru gloria sa, Bourseul să sprijinea pe un document cu dată sigură, un număr
din „Illustration― din 18 August 1854, enunţând cu o exactitate uimitoare, principiul telefonului, şi
prevăzând toată întinderea acestei invenţiuni, ieşită completă din cugetarea modestul funcţionar.
În adevăr, iată ce scria Bourseul:
„Dacă cineva vorbeşte înaintea unei placi destul de mobile, care să nu piardă niciuna din
vibraţiuni şi dacă prin vibraţiunile plăcii, curentul unei baterii este alternativ deschis şi închis, este
posibil de a transmite aceleaşi vibraţiuni la o a doua placă, aşezată în acelaşi circuit de curent, la o
distanţă oarecare.... M-am întrebat, dacă vocea n-ar putea fi transmisa astfel, şi dacă nu s-ar putea vorbi
de la Paris la Viena „.
Bourseul nu s-a mărginit numai la comunicarea ziarului parizian, făcu experienţe rudimentare,
solicită concursuri. Pretutindeni fu refuzat şi clasat În categoria acelor inventatori imaginari, de care,
casele de nebuni sunt pline.
263 „REVISTA TELEGRAFICA, TELEFONICA Şl POŞTALĂ‖, Anul V, 1911-12, p. 71

216
În numărul său din 28 Septemvrie 1854, o revistă din Frankfurt „Didaskala‖ se face ecoul
invenţiei lui Bourseul semnalată cu câteva luni înainte.
Apoi uitarea se făcu asupra numelui acestui om de geniu.
În fine Graham Bell, americanul, veni şi îşi trase spuza pe turta lui şi astăzi oricine poate să
spună prostii „domnişoarei de la telefon‖ când întârzie să-l servească.
Onoare savantului german, care a contribuit la ieşirea lui Bourseul din umbră care îi acoperea
memoria.
ANECDOTE DIN VIAŢA LUI NAPOLEON 264

Când generalul Bonaparte, după una din cele mai victorioase campanii în Italia, sosi într-un
oraş italian, i se recomandară de către epitropii unui biserici relicvele lor. „Generale‖, spuse unul,
„luaţi sub paza D-v. pe cei 12 apostoli ai noştri‖. „Sunt apostolii D-v. de lemn?‖ „Nu, D-le general, de
argint, de argint masiv―. „De argint masiv? Nu numai că îi iau sub paza mea, dar îi voi ajuta să-şi
îndeplinească misiunea lor. Isus le-a spus lor: „mergeţi în toată lumea,aşa că îi voi trimite în toată
lumea!‖, şi Bonaparte trimise cei 12 apostoli de argint, la monetăria din Paris.
Bonaparte, după a doua campanie din Italia, cunoscu pe o tânăra doamnă căreia îi plăcea sa-şi
arate discutând bogăţia spiritului. Ea flecari mult despre literatură şi artă, abundând în laude exagerate
despre toate îndeletnicirile. În cele din urma strigă ea cu entuziasm: „Ce-ai mai putea fi pe lume, dacă
nu eşti generalul Bonaparte!‖. „O bună gospodină‖ ― răspunse acesta.
„Imposibil !‖ aceasta vorba ţinea Napoleon sa fie lăsată de-o parte din vorbirea lui şi mai ales
din afacerile lui. Când Fouché întrebuinţa cu vre-o ocazie acest cuvânt, Napoleon striga cu violenta:
„Învaţă şi ţine minte, că dacă Ludovic XVI s-a sfârşit pe eşafod şi dacă Maria Antoinetta după
batjocuri şi după lungi îngrijiri de moarte, a murit decapitată, după acestea, nimic nu mai este
„imposibil‖.
Napoleon avea o deosebită dragoste pentru naţiunea germană, cu toate că pe germani tocmai
i-a hărţuit mai mult. „I-am pus să plătească multe milioane‖, spunea el, „căci era nevoie‖; niciodată
însă nu i-am insultat cu nepreţuirea. Că mă urăsc nemţii, este foarte natural, forţat în decursul anilor,
am trecut peste cadavrele lor, dar nu-mi cunoşteau intenţiile şi nu-mi puteau mulţumi pentru servicii ce
le aveam în minte pentru ei‖.
*
Odată întrebă Napoleon pe d-l de Narbonne, care tocmai prezidase alegerea la nişte
departamente mai depărtate: „Ce se zice despre mine În diferitele departamente cu care ai venit în
contact în călătoria D-tale? „Sire‖, răspunse Narbonne, „unii spun că aţi fi un D-zeu; alţii vă numesc
un Drac; toţi sunt însă convinşi că sunteţi mai mult decât un om―.
Generalul Marbot, care se distinsese pe câmpul de război în Spania, primi după rănile de la
Miranda de Tarvo, autorizare să vină la Paris, şi natural în aceiaşi zi a sosirii, se prezintă la palatul din
Tuileries.
Napoleon îl primi foarte politicos, îl strânse de mână şi-l întrebă cu mult interes de lupta de la
Miranda de Tarvo şi câte răni a primit peste tot. „Până acum opt, Sire― răspunse Marbot.―Astea― reluă
Napoleon, preţuiesc cât opt străbuni de sânge‖.
264 „REVISTA TELEGRAFICA, TELEFONICA Şl POŞTALĂ‖, Anul V, 1911-12, p. 72

217
*
Într-o seară, după bătălia de la Wagram juca cărţi împăratul cu general Rapp. Înaintea sa avea
o grămadă de napoleoni.―Nu e aşa‖, întrebă el pe general, „nemţii iubesc pe acest mic Napoleon foarte
mult?― „Da Sire―, mult mai mult decât pe cel mare――Aceasta se poate numi―, reluă Napoleon,
„sinceritate nemţească―.
Fiind în insula S-ta Elena, Napoleon, făcu odată o excursie cu Las Cases. Ei descălecaseră de
pe cai pentru ca să treacă un pârâu, când foarte corpolentul împărat pe atunci, se înnămoli până la
mijloc. Cu mare trudă numai, putu Las Cases să-1 scoată, căci împăratul se afunda mereu şi tot mai
mult. Când se văzură amândoi pe pământ sigur, se priviră zâmbind şi Napoleon observând că hainele îi
sunt pline de noroi, zise arătându-le: „Murdară aventură ! Dacă m-aşi fi înnămolit aci, ce s-ar fi spus în
Europa despre aceasta ? Fără îndoială că cei ce fac pe credincioşii, ar fi spus că m-a înghiţit pământul
pentru toate crimele ce am comis‖.
MAXIME ŞI CUGETĂRI. 265
OMUL ÎN ADEVĂR MILOS

A fi milos nu înseamnă să-ţi deşerţi punga, aruncând bani în dreapta şi în stânga ; n-am auzit
niciodată, ca banii să facă pe cineva iubit. Nu trebuie să fie cineva zgârcit şi aspru, nici a se mulţumi să
plângă mizeria celor pe care îi poate ajuta; dar poţi sa-ţi dai toţi banii, oricât de mulţi ai avea, daca însa
nu îi dai din inimă, inima tuturor închisă va fi pentru tine. Timpul tău, îngrijirile tale, afecţiunea ta, pe
tine însuţi să te dai: căci orice ai face, se simte totdeauna că banul tău, nu este însuşi tu. Sunt probe de
interes şi de bunăvoinţă care fac mai mult bine, şi sunt cu mult mai folositoare decât orice dar. Câţi
persecutaţi cărora protecţia le e mai de folos ca banul. Împăcaţi pe cei supăraţi, preveniţi procesele,
îndreptaţi copii spre datorie, împiedecaţi vexaţiile, întrebuinţaţi trecerea voastră pe lângă oamenii mari
în favoarea celor slabi, cărora nu li se face dreptate şi pe care cei puternici, îi doboară.
Declaraţi-vă cu fruntea sus, protectorul nenorociţilor.
Fiţi drepţi, umani, binefăcători; nu faceţi numai pomană, dar mângâiaţi, aveţi milă, acestea
uşurează mai multe dureri decât banul, iubiţi şi veţi fi iubiţi, serviţi-i şi vă vor servi, fiţi tatăl lor, şi ei
vor fi copii voştri. (J. J. Rousseau.)
MUZICA
Nu se cunoaşte încă îndeajuns la noi, puterea artei muzicale... Cu toate acestea, astăzi când
suntem preocupaţi, cu atâta dreptate, de destinul poporului, ar trebui să se dea muzicii o importanţă
foarte mare. Muzica este arta cea mai populară dintre toate. Lucrătorul nu cunoaşte altele; pentru a le
exersa îi trebuie timp, şi timp lui îi lipseşte. Dar muzica dulce şi nevăzută tovărăşie, se aliază cu lucrul,
înşeală monotonia, uşurează oboseala. Ritmul, măsura, cadenţa, dau mişcărilor vieţii fizice un fel de
demnitate superioară, prin care se ridică deasupra animalităţii, şi iau, ca să zic aşa, caracterul uman.
Plugarul cântă lângă brazda sa, pentru a învioră ardoarea boilor săi, propriul său curaj; ţesătorul cântă
lângă războiul său, al cărui zgomot devine armonie; marinarul cântă lopătând, şi urmăreşte cu plăcere
sunetul mult prelungit al vocii sale deasupra tăcutelor valuri: toţi, fără să-şi dea seamă chiar, sunt
străbătuţi de un farmec paşnic care îi împacă pentru câte-va clipe, cu asprimile sorţii. (Daniel Stern).
265
„REVISTA TELEGRAFICA, TELEFONICA ŞI POŞTALĂ‖, Anul V, 1911-12, p. 73
218
NOTE HAZLII 266
TELEGRAFIA
Doi tineri muncitori, unul francez, unul izraelit găsindu-se înainte a două pahare cu bere, în o
berărie din cartierul Saint-Gervais din Paris, locuit mai mult de imigraţii izraeliţi, vorbeau de
caracterele distinctive ale fiecărui popor. Muncitorul francez, care voia să epateze pe camaradul său
străin, îi zise:
— Ştii tu ca s-a găsit, sunt câteva săptămâni, făcându-se săpături lângă Paris, un fir de aramă
vechi de cinci sute ani ?
— Ei şi ce dovedeşte asta?
— Dovedeşte că acum cinci secole, noi francezii, cunoşteam deja telegrafia.
— Într-adevăr. Dar în Ierusalim, vechea noastră capitală, s-a căutat multă vreme în pământ,
fără să se găsească ceva.
— Şi ce dovedeşte asta?
— Asta dovedeşte ca acum trei secole, noi, izraeliţii, aveam deja telegrafia fără fir.
LUCEAFĂRUL
— Scoală bărbate, să mergem la seceră, c-a răsărit ciuleafaru 267 !
— Bată-te mama lui Dumnezeu, proasto, că nici ciulefeandru nu ştii să zici!
BIETUL BĂIAT.
— Cum! cu joben... cu redingotă?!...
— Vai! da.
— Ei Doamne! Ce figură! De unde vii ?
— De la biserică.
— A ! pricep. Un prieten ?
— Foarte scump.
— Tânăr?
— Treizeci de ani. Inginer-electrician. Decorat, băiat cu viitor ! Nu, zău, viaţa e o... dobitocie.
— Şi de când vă cunoaşteţi ?...
— Din copilărie.
— Am făcut studiile împreună. Liceul…, Bacalaureatul…, Facultatea…, Armata. Părinţii mei
îl iubeau foarte mult. Chiar... a fost un timp când speram că sora mea.. Ah ! prostul!
— Ce vrei ? Aşa e viaţa.
— Oh! Da.
— Nu putem nimic; trebuie totuşi, să ne resemnăm.
— Vai!
— Eu cel puţin, n-am putut să fac nimic.
— Nici eu.
— Altfel !
— Cine ştie !
— Şi cum s-a întâmplat ?
266
„REVISTA TELEGRAFICA, TELEFONICA ŞI POŞTALĂ‖, Anul V, 1911-12, p. 74
267
luceafărul
219
— Cum se întâmplă de obicei !.
— Ca cu atâţia alţii !
— Era băiat drăguţ, vesel, isteţ, căutat de toată lumea. În toate casele era invitat.
— Doamne! În zilele noastre, persoanele vesele au căutare.
— Tinerii sunt siniştri.
— Cei de mijloc, macabri.
— Şi bătrânii... funebri.
— Poftim de dă o serată cu aceste fiinţe.
— În scurt, acest gentil băiat, într-o seară era la bal, la... nu ţi-l numesc.. te-ai mira... persoane
încântătoare. În orice caz... tatăl e subdirector...
— Nu te depărta.
— În adevăr. La această serată, sărmanul meu amic n-a stat o clipă fără să danseze. Doamne !
ce frumos băiat... toţi îl admirau... tineri, bătrâni... Fiindu-i foarte cald, face imprudenţa să
se ducă la bufet să ia puţină îngheţată, alături de o tânără fată şi...
— Ei ?
— Nu i-a trebuit mai mult ! Vin de la biserică !
— L-a înmormântat ?
— Nu, s-a căsătorit !!!
SPIRIT DE IMITAŢIE
Foarte nostima şi cu prisosinţă eleganta d-na Gentilescu, îşi petrece toată viaţa care-i rămâne
liberă, între plimbări, vizite, flirturi, croitoreasă şi modistă, la oglindă.
Fireşte, nenumăratele bucle, cozi, ace, zulufi, au nevoie de o constantă supraveghere, şi în faţa
oglinzii cu trei feţe, d-na. Gentilescu se convinge de o sută de ori pe zi, că e tot atât de irezistibilă
pentru admiraţia mulţimii şi pentru punga soţului.
Foarte groasă şi cu prisosinţă buhăită Anica bucătăreasa îşi petrece toată viaţa care-i rămâne
liberă între sosuri, fripturi, plăcinte, vase şi lături, ca şi stăpână-sa în faţa oglinzii improvizate.
Fireşte, nenumăratele zbârcituri şi prea puţinele şuviţe de păr au şi ele nevoie de oarecare
îngrijire şi, în faţa celor trei funduri de tingiri, Anica bucătăreasa se convinge de o sută de ori pe zi, că
tot mai merită ciupiturile lui Nae vizitiul. (Almanahul „Universului―)
220
JUCĂRIA CEA FRUMOASĂ 268

— Mamă, acum că am terminat, putem să ne jucăm? întrebă Roger, un băieţel de 6 ani,
sculându-se de pe scaun.
— Da, veniţi să vă şterg botişorul şi să vă dezleg şervetele...
Cei doi copii săltau nerăbdători în jurul maicii lor, care le dete drumul, după ce îi sărută cu
mult drag. Roger luă pe surioara Iui de mâna, trăgând-o cât mai iute.
— Vino, Suzetta, în cabinetul de toaletă, ne vom juca de a drumul de fier. Ieşiră din sufragerie
într-o fugă, încântaţi.
— Mario, te rog să serveşti cafeaua în salon, zise dna Balagne servitoarei.
— Să trecem alături, dragul meu, voieşti? Cu multă îngrijire turnă cafeaua în ceştile de
porţelan fin, puse una pe măsuţa mică, lângă care bărbatul său îşi începuse lectura
jurnalului.
— Ce noutăţi pe ziua de azi ? întrebă ea, mestecând zahărul din ceaşcă.
— Nu mare lucru, draga mea, cu preparaţiile de sărbători, actualitatea lâncezeşte parcă.
— Îţi aduci aminte Victor, ce bine am petrecut la familia Malavin acum doi ani la revelion?
— Într-adevăr, mi-aduc aminte...
— Anul acesta, voi face revelionul la cerc, cu nişte prieteni, după cum ţi-am spus... Sper, că tu
nu vezi nici... un inconvenient ?
Figura d-nei Balagne se posomorî puţin şi cu vocea înecată parcă, murmură:
— Nu, nu, de sigur... Cu toate acestea, Victore, mi se pare, fără să vreau să-ţi reproşez, că ai fi
putut să stai cu mine această seară. De opt ani, de când suntem căsătoriţi, e pentru prima
dată ca vom fi separaţi de revelion...
— Da, ai dreptate, dar am promis, tu înţelegi... Luisa se apropie de colţul mesii lângă bărbatul
său, foarte graţioasă în rochia ei de casă de crepon tabac, care-i făcea să-i reiasă frumuseţea
gâtului şi a părului răsucit împrejurul capului. Ea începu a-i vorbi duios, mângâietor.
— Victore, tu eşti încă supărat, de ce să eternizezi o neînţelegere atât de mică? Se întâmplă în
căsniciile cele mai desăvârşite, mici neînţelegeri. Ne-am certat din cauza mamei tale.... Mi-
ai spus lucruri neplăcute, la care nici n-ai gândit, sunt sigură... eu am făcut tot astfel...
Suntem chit, vrei? Îl luă de gât şi lipindu-şi obrazul de obrazul lui, îi şopti cu dulceaţă.
— Ne iubeam aşa de mult amândoi, scumpul meu, căsătoria nu răcise întru nimic iubirea
noastră, a trebuit discuţia această ridiculă... înainte de care tu mă sărutai încă prin colţuri, ca
şi cum eram îndrăgostiţi de o zi, de două... Tu ai devenit rece, aproape nepăsător. Nu mai
recunosc pe Victor al meu şi ajung la bănuiala dureroasă că tu... că tu...
Nu putu termina, vocea i se stinse într-un penibil suspin. O lacrimă alunecă pe obrazu-i.
— Ce spui? Ce faci? Haide, răutăcioasă Lulu! Uiţi că eşti mamă şi ca nu trebuie să plângi fără
motiv! protestă însufleţit Victor Balagne. Când vin diseară... vom vedea!.
Îşi luă soţia în braţe, sărutând-o pe gât. Aceste mângâieri asigură pe Luisa care zâmbi, deşi cu
ochii plini de lacrimi.
— Aşi fi aşa de nenorocită, vezi tu, dacă nu m-ai mai iubi !
— O, iartă-mă că te-am făcut să aştepţi, dar nu eram gata şi voiam să fiu frumoasă ca să te
primesc, iţi plac ?
— Eşti delicioasă, draga Yvette. Această roche roz se potriveşte admirabil tenului tău mat,
marilor tai ochi negri...
Îi lăudă mult frumuseţea ei brună şi mai ales, corpul ei cu formele pline. Ea palpită, lungită pe
pernele divanului, nici odată obosită de laudele frumuseţii ei.
268
„110 REVISTA TELEGRAFICA, TELEFONICA Şl POŞTALA‖ Anul V, 1911-12, p. 110
221
— Ce păcat, ca n-ai mai mult timp pentru mine insinuă cu amabilitate; şi adaogă: mă
plictisesc atât când tu nu eşti aici!
— Adevărat?... Spui drept ?
— Te asigur... Şi ştii ce mi-ai promis? Să facem revelionul împreună!
— Adică, scumpa mea, nu te supăra.. Dar...
— Ei aş! eu vreau...
— Asculta Yvette, îţi păstrez o surpriză care valorează mult mai mult...
— O surpriză ? Spune-mi repede...
— Ei bine ! spune servitoarei să aducă paltonul meu. Vei căută în buzunarul stâng din
căptuşeală... Şi vei vedea !
— Mă duc chiar eu, va fi mai repede. Ce sa fie ?
— Ea sărea ca o fetiţă, spre a-şi manifesta nerăbdarea şi mulţumirea.
Victor Balagne se trânti pe fotoliu, cu urechea spre uşă la alergăturile prietenei lui, gândind la
bucuria ce îi va face superba bijuterie surpriza lui. Dar uşa se trânti cu putere. Yvette intră repede,
încruntată şi supărată.
— Ştii că nu-mi place să-şi bată joc de mine cineva? Când ai de gând să faci astfel de farse,
du-te în altă parte... Un iepure!... şi aruncă la picioarele lui Balagne, înmărmurit, ceva
inform şi care în adevăr trebuie să fi fost un... iepure o jucărie de copil, o jucărie
martirizată de degeţele de copilaşi... un biet iepure invalid care nu mai avea coadă, numai o
singură ureche şi nici un picior dindărăt.
— Nu e acesta Yvette...
Am scormonit toate buzunarele, n-am găsit nimic altceva.
— Crede-mă, te rog. Ţi-am cumpărat azi de dimineaţă de la un magazin de lângă Operă, un
pandantiv ce tu doreai atât, cu un diamant mare şi patru rubine, şi nu înţeleg... nu înţeleg...
După ce au întors şi răsucit între micele lor degete, fără precauţiune, ne ştiind valoarea,
„frumoasa jucărie―, a cărei lucire îi încântase, Lizeta declară cu gravitate fratelui său mai mare:
— Să ştii, ca aceasta ar fi un frumos colier!
Roger îl aşeza în jurul gâtului păpuşii. Ei admirară un moment „frumoasa jucărie― apoi puseră
păpuşa într-un colţ, pentru a trece la un alt joc.
— Haide, scumpii mei, zise d-na Balagne cu gravitate, aţi întors casa cu sosul În jos.
Strângeţi toate jucăriile şi le puneţi în coş, Repede. Roger... şi tu Suzon. Ştiţi ca numai la
copii cuminţi, moş Crăciun se lasă pe coş şi le aduce jucării...
Stimulaţi prin neplăcuta perspectiva de a-şi găsi ghetele fără nici un cadou a doua zi, copii se
grăbeau, sub ochii măicuţei care îi contempla cu dragoste. Deodată, scoase un strigat de surpriză.
— Ce este... aceasta .. acolo... la gâtul păpuşii?
Roger şi Lizeta se priveau miraţi, începând a-şi da semnă de gravitatea faptei lor.
— Unde aţi găsit aceasta? Haide, Roger, tu eşti mare, răspunde. Cu timiditate, băiatul explică,
cum scormonind prin buzunarele paltonului tatălui său, atârnat în cuierul cabinetului de
toaletă, a găsit cutia, a deschis-o şi a luat „frumoasa jucărie―.
Ea îl certă, distrată, atentă fiind la frumuseţea pandantivului, care subjugase cochetăria ei.
În nevinovăţia sa de soţie virtuoasă, iubindu-şi bărbatul, îşi închipuise că aceasta era surpriza
pe care i-o rezervase Victor. Totdeauna la anul nou, îi făcea un cadou, dar nici odată ceva aşa de
scump, aşa de frumos.
Era atât de fericită, încât nici nu observă fruntea încreţită a bărbatului său când intră. Ea îl luă
de gât, sărutându-l, mângâindu-l.
222
— Mi-ai făcut atâta plăcere!... E magnifică această bijuterie şi nici nu mă gândeam la un aşa
de scump cadou, dragul meu. O iubeşti deci mereu pe femeia ta, şi mereu vrei s-o răsfeţi ?
Ea nici că îi lăsă timp să răspundă, tot manifestându-i bucuria ei. El, după o scurtă gândire, îşi
dete seama de periculoasa pantă pe care pornise. Compară castitatea femeii lui, ce nu-l avea decât pe
el, şi iubirea prefăcută ce îi arătase acea femeie, iubire, ce cu aceeaşi artă arătase probabil şi altora
înaintea lui !
În urechi îi sunau încă reproşurile Yvettei; îi devenise odioasă, gândind la venalitatea ei. Se
simţi atât de înjosit şi se dispreţui, mirându-se cum de-a fost în stare să-şi înşele buna lui soţie, cu o
astfel de creatură.
— Rămân cu tine, scumpa mea, murmură el, sărutându-şi soţia. Nu mă mai duc la cerc. Îmi
displace... Vom face, deci, ca totdeauna, revelionul împreună !
***
Al 5-lea la rând: Mi-am pierdut orice răbdare! Aştept de un sfert de ora şi nu mai avansez !
Amploiatul: Liniştiţi-vă, va rog, eu de 20 ani aştept să fiu avansat, şi n-am pierdut
răbdarea.
MARGARETA MORUS 269

Vom pătrunde în tăcuta locuinţă a veneratului cancelar al regelui Henric VIII al Angliei,
Thomas Morus.
Seara venise. În mica-i căsuţă de pe colinele din Chelsea, scăldate de valurile Tamisei,
bătrânul, întors de la Londra, veghea încă, aşezat la o masă; fruntea sa albită, era ascunsă în mâini, iar
spiritu-i adâncit în reflexiuni triste.
269
„Revista Telegrafică-Telefonică şi Poştală‖, Anul V, 1911-12, p. 113. Articol republicat în „Revista Poştelor,
Telegrafelor şi Telefoanelor‖, Anul I, 1926, p168-170
223
Deodată zgomotul unei uşi ce se deschisese, îl făcu să-şi ridice capul să recunoască pe fiica lui
iubită, Margareta; aceasta trăia fericită lângă soţul ei Roper şi copilaşii lor, dar păstrase pentru bătrânul
său tată, o iubire adâncă. Tânăra femeie se apropie încetişor de tatăl său, dar se dădu repede înapoi,
izbită de durerea ce ceti în figura lui.
— Suferi? zise ea.
— Nu, copila mea, răspunse Morus, am numai nevoie de linişte. Fără a mai insista, făcu
preparativele pentru seară şi trimese copii la culcare. Apoi ne mai putând să-si stăpânească
neliniştea, zise soţului ei.
— Ne ameninţă o nenorocire; tata nu este ca de obicei, trebuie să ştiu ce are şi cu un pas uşor,
Margareta, se dădu jos la tatăl ei.
Thomas Morus, nu se mişcase, stătea nemişcat aplecat pe masă cu ochii scăldaţi în lacrămi.
— Tată, îi zise Margareta.
— Ce e Margareto ? Ce vrei ?
— Să-ţi vorbesc, căci îmi ascunzi ceva; faţa ta nu este ca de obicei, te rog spune fiicei tale
iubite, spune-i totul.
Morus ezită, dar ea îl rugă aşa de afectuos. încât el cedă, învins de emoţiune, şi zise cu o voce
fermă.
— Regele îmi cere jurământul.
— Dumnezeule, strigă tânăra femeie, şi dacă refuzi ?
— Pierd viaţa, răspunse Morus.
— Binecuvântează-mă tată, zise Margareta îngenunchind, fiica ta e orfelină.
— Iţi mulţumesc, îi zise tatăl său ridicându-o, că nu te-ai îndoit de mine; între viaţă şi
conştiinţă, nu pot sta la îndoială, tu m-ai înţeles şi îţi mulţumesc.
Noaptea trecu repede, dar plină de chinuri pentru aceste două suflete.
Dimineaţa soseşte. Thomas Morus îşi îmbrăţişa încă odată copiii săi mai mici, apoi se urcă în
barca care trebuia sa-l conducă la Londra, întovărăşit de fiica şi ginerele său.
În timp ce această inimă mare şi nobilă merge la pierdere sigură, să vedem ce este acel
îngrozitor jurământ care trebuia să-l coste viaţa.
Regele Henric VIII voia ca Anglia să recunoască numai supremaţia sa religioasă, voia să facă
să intre în biserică schisma, erezia, războaiele civile, nenorocirea sufletelor şi corpurilor. O parte din
cler se supusese voinţei regale, dar cealaltă parte, în care era şi Thomas Morus, se decisese ca chiar cu
preţul vieţii lor, să refuze jurământul regelui. La Londra, Thomas Morus se izbi de o voinţă de fer, şi n-
avea decât o singură alternativă: jurământul sau moartea.
Mica barcă nu se întoarse în acea seară la Chelsea, căci porţile închisorii din Londra, închise
pe acest tată adorat şi pe fiica sa zdrobită, ce nu voise să-şi părăsească părintele.
Noaptea trecută fusese pentru Margareta o noapte de groază, aceasta fu mult mai teribilă. Pe
Ia prânz, Roper, luă pe soţia sa să mănânce, şi se duseră la o cârciumă, unde de abia se instalaseră,
când un ofiţer al regelui şi intră, adresându-se Margaretei
— Dumneavoastră doamnă, sunteţi Margareta Roper? Margareta răspunse printr-un gest.
— În acest caz, în numele regelui, binevoiţi a mă urma. O rază de speranţă străbătu inima
tinerei femei, care se supuse bucuroasă.
Dar curând Margareta văzu ce înseamnă o voinţă regală. Suveranul o primi cu bunătate, îi
vorbi de tatăl său pe care-l iubea şi stima. Dar, continuă el, mi-a opus o rezistenţă fermă voinţei mele,
şi dacă nu jură...
Regele nu îndrăzni să sfârşească. Margareta ridică cu mândrie fruntea.
224
— Va muri, nu e aşa, Sire ? Henric în faţa acesta dureri sublime, cedă emoţiunii, îşi ascunse
faţa în mâini, şi zise:
— Du-te la el, vorbeşte-i cu acele accente duioase care mişcă sufletul unui tată. Decide-l,
scapă-l, şi-ţi voi mulţumi.
Margareta, nu răspunse. Ştia dinainte că tatăl său prefera moartea, dar se bucură de această
permisie regală, de oarece mai putea îmbrăţişa încă odată pe tatăl său. Thomas Morus, închis într-o
celulă întunecoasă, era adâncit în tristele sale reflecţiuni, când deodată uşa se deschise şi scumpa-i fiică
i se aruncă în braţele sale. Margareta povesti tatălui său vizita la rege şi însărcinarea ce-i fusese dată.
Incoruptibilului Morus îi fu frică că fiica sa, să nu fi cedat inimii; dar se asigură îndată, auzind din
gura-i, că nu promisese nimic, căci nu Margareta l-ar fi îndemnat la slăbiciune şi ruşine. Apoi în neagra
carceră de unde speranţa dispăruse, tatăl şi fiica nu mai gândeau decât să se prepare pentru suprema
despărţire.
— Adio, strigă Morus îmbrăţişându-şi fiica, ne vom revedea în ceruri.
— Da, răspunse Margareta, da, ne vom găsi acolo; dar şi aci încă, fie chiar şi la picioarele
eşafodului, ţi-o jur.
Bătrânul, de două luni aruncat în turnul Londrei, va fi executat. Ieri a fost supliciul
episcopului Rochester, al savantului Fischer, mâine va fi rândul incoruptibilului Morus. Pe piaţa
Turnului, eşafodul este ridicat; mulţimea avidă de acest spectacol, se îngrămădeşte în împrejurimi, dar
poporul murmură, s-agită şi din mijlocul murmurelor şi al ţipetelor, se .auzeau vorbele „Nenorocire!
Nenorocire !― de oarece omul care va fi executat, nu e nici criminal, nici un vinovat; este un drept
credincios, şi nenorocirile unui popor încep, când capul Statului, face să curgă sânge nevinovat.
Nimeni din mulţime nu observase o tânără, sprijinită sau mai bine agăţată de braţul unui tânăr,
ţinându-se de lanţul de fier ce închidea piaţa; nimeni n-a bănuit groaza teribilă şi lupta ce se da în acest
moment în inima sa: era Margareta, căreia i se va ucide tatăl. De odată lumea se dă la o parte şi fatala
căruţă apare, ducând pe veneratul cancelar, la locul supliciului. La vederea sa, Margareta se smulse de
la braţul soţului său, să primească o ultimă amintire părintească: o buclă din părul său, apoi căzu
leşinată.
CELE DOUA DEŞTEPTĂRI 270

Ce poate fi mai fermecător ca acest cuvânt „Deşteptarea unui copil?― Ce poate fi mai trist ca
„Deşteptarea unui bătrân?―.
Copilul se deşteaptă întocmai ca o floare, ce înfloreşte. Noaptea a lucrat pentru el, ca şi pentru
ea.
Floarea se deschide dimineaţa mai frumoasă, mai parfumată, mai învoltă. Copilul se deşteaptă
mai roz, mai vesel, mai întărit. Buzele sale strălucitoare şi umede, par acoperite de. rouă; perişorul lui
creţ şi lipit de tâmple de uşoara transpiraţie de dimineaţă, îi fac un fel de coroană; picioruşele şi braţele
sale ce ies pe jumătate, părând a fugi de sub plapomă, seamănă cu bucăţi de marmoră roză. D-abia
deschide ochii, şi a şi început a râde... La cine râde el? La viaţă! E o prietenă pe care o regăseşte. Aşa
de încântată e figura sa, ci pare venit dintr-un paradis şi a intrai într-altul. Ei nu coboară din pat, el sare,
jumătate gol, şi de la primii paşi, iată-1 stăpân pe el! Mişcările lui sunt libere, uşoare, molatice, e
numai graţie şi uşurinţă.
270 „Revista Telegrafică, Telefonică şi Poştală‖, Anul V, 1911-12, p. 115; reeditat 1913-14, p. 114 şi în „Revista Poştelor,
Telegrafelor şi Telefoanelor‖, Anul I, 1926, p. 43
225
Deşteptarea bătrânului e tristă şi greoaie. S-ar zice că odihna l-a obosit. El se înfundă în
plapomă, de teamă să nu răcească; ochii lui d-abia suportă lumina zilei; capul îi e greu. Dacă are vre-o
suferinţă ce-l consumă, ea se deşteaptă în el, înaintea lui; pare ca îl aşteaptă!... Şi e încă adormit când
ea îi şopteşte: „Sunt aci!― Membrele lui sunt înţepenite, ca nişte resorturi ruginite. Cu greu, intră în
stăpânirea fiecăruia din organele sale; respiraţia, mişcările, vorbirea, sunt atâtea acte cari pentru el cer
multă sforţare. Deşteptarea chiar a facultăţilor sale, nu se face dintr-o dată; ele se deşteaptă una după
alta, şi par a se fi deprins cu moartea dezobişnuindu-se cu viaţa.
Iată, de sigur, două spectacole destul de diferite: cu cât unul e vesel, cu atât cellalt e trist.
Ei bine! bătrânule, voieşti tu ca deşteptarea ta să fie cea mai frumoasă din amândouă? Aceasta
depinde de tine.
Copilul când se scoală, nu se gândeşte decât la el! Tu, nu te gândi decât la alţii! Copilul se
scoală pentru ca să se joace, pentru a fi fericit! Toate proiectele ce face pentru ziua ce începe, n-are de
obiect decât castele în Spania, distracţii şi plăceri! Tu, excită-te pentru a gândi, pentru a lucra, pentru a
suferi cu răbdare, şi plănuieşte în închipuirea ta, pentru această zi ce-ţi acordă Dumnezeu, bucurii
pentru cei ce te înconjoară. Copilul n-are altă virtute decât că nu face rău. Virtutea ta să fie d-a face
binele!
Nu ştiu, e drept, nimic mai mişcător ca imnul poetului, către copilul ce se deşteaptă. Această
fiinţă micuţă, îngenunchind pe patul său cu mânuţele încrucişate la un loc cu ale măicuţei lui, unind
slaba lui voce cu corul universal care glorifică pe creator, ne mişcă ca vederea inocenţei şi a purităţii
însăşi! Dar ce cere el lui! El îl roagă să dea sănătate celor ce suferă, libertate prizonierului, un adăpost
orfelinului 271, bucata de pâine cerşetorului! Ei bine, tu, bătrânule, tu poţi mai mult. Roagă pe cel ce
ţine în mâna sa sufletele şi lucrurile, roagă-l să-ţi dea ţie milostivirea care sfărâmă captivitatea
nedreaptă, paternitatea care înfiază pe orfelin, şi atunci, crede-mă,. imnul chiar al copilului, nu va fi
mai frumos ca rugăciunea bătrânului la deşteptare.
(După Victor Hugo de J. Sava)
*
 Orice artist trebuie să fie un creator şi opera sa, o lume. (Traian Demetrescu)
 Arta e o condensare, de ordine particulară a ştiinţei şi a moralei, dar procedeul ei este de a
ascunde pentru un moment, intenţiunile e ştiinţifice şi morale. (Pompiliu Heliade)
SUFLETE ALESE 272

Yvonne Bertin, frumoasa actriţă de la Folies Joyeuses, ieşea de la o repetiţie. Cu ochii
strălucitori, cu obrajii îmbujoraţi, era încântată de succesele ei artistice ; avea siguranţa de a se fi arătat
neîntrecută, în noul rol ce în curând îl va crea : rolul unei sărmane înflămânzite, descriind grozăviile
mizeriei, frica de nopţile petrecute în frig, teama d-a nu putea să Ie suporte, d-a muri. Ea jucase aşa de
adevărat, că autorul entuziasmat de a-şi vedea realizate gândurile lui, n-a fost în stare să găsească un
cuvânt, prin care să-şi exprime bucuria, mulţumindu-se numai, să îi strângă mâna, mişcat până la
lacrimi. Directorul, el mai ales, să miră de sinceritatea degajată în compunerea rolului. Privindu-şi
frumoasa societară, înfăşurată în mantaua de zibelină, evaluată la mai mult de treizeci de mii fr., la gât
cu un colan de mărgăritare nepreţuite, cum scotea cu o voce îndurerată care-ţi pătrundea în suflet,
strigătul aspru al muritorilor de foame:
— „Pâine!―. Directorul admirând-o, murmură:
271 orfelin = orfan

272
„REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ”, Anul V, 1911-12, p. 150
226
— „Unde a fost ea să caute aceste accente― ?
Yvonne zâmbi. Acum, aşteptându-şi automobilul sub peristilul teatrului, se gândi din nou Ia
cuvintele directorului său: „Unde a fost să caute aceste accente ?― Rue des Blancs Manteaux, dragul
meu !
Tot trecutul său de mizerie, defila de-o dată înaintea ochilor. Orfană, crescută cu multa trudă
de o bunică, lucrătoare de broderii, veche meserie care nu putea să Ie nutrească, de câte ori n-a suferit
de foame, de frig; îşi aminti de serile de iarnă, când cu stomacul gol, cu mâinile degerate, privea cu
nasul lipit de geam, într-o brutărie, la franzelele calde, şi prăjiturile pregătite pentru cei ce pot să le
cumpere. De câte ori nu îi venea să întindă mâna! Până intr-o zi când o bătrână actriţă remarcând
figura-i expresivă, aerul ei inteligent, o luă ca servitoare, şi din ce în ce interesându-se de ca, o făcu
eleva sa şi într-o zi dete la iveală talentul ei.
— Trăsura d-nei Bertin!
Yvonne, nehotărâtă, nu ştia ce adresă sa dea şoferului. Bulevardele? Micile prăvălioare
instalate pentru o săptămână două, cu ocazia anului nou şi care atrăgea mulţimea ? Rue de la Paix ?
Totdeauna acelaşi lucru. Un ceai ? O prăjitură? Să se ducă acasă ?... de-o dată îi veni o idee: Oh! să
retrăiască un minut, existenţa ei de odinioară, să vadă mizeria şi tentaţiunile cu ocazia sărbătorilor
anului nou, să-şi umple ochii cu disperarea omenească şi mâine pe scenă, să le traducă în senzaţii de
artă...
Pentru aceasta Yvonne se ghemui în fundul automobilului ca într-un culcuş, strigând
şoferului:
— Mahalaua templului !
Actriţa, lăsându-şi automobilul la intrarea străzii, voi să parcurgă pe jos trotuarele înnoroite,
prin care în copilărie îşi târâse ghetele-i rupte. Umilele figuri ce întâlnea, o întorcea cu cincisprezece
ani în urmă, când fetişcană, cu rochia scurtă, de abia îşi târa cu greutate tălpile grele ale ghetelor,
alergând din prăvălie în prăvălie, rugându-se să i se dea pe datorie. Astăzi doamnă frumoasă, îmbrăcată
în blănuri somptuoase ― excita curiozitatea acestor umili negustori, cari nu mai recunoşteau deloc în
ea, pe mica sărăcuţă de altă dată.
Deodată Yvonne se opri melancolică, la vederea unei fetiţe care înainta spre ea.
Patrusprezece ani, o figură palidă, un cap blond pieptănat cu părul în sus, o roche veche de
stofă subţire, o mică broboadă de lână îi acoperea umerii înfriguraţi şi slabi, ghete mari, fără nasturi, îi
acopereau picioarele ei îngheţate... Yvonnei i se păru ca vede pe Yvonne de altă dată, apărându-i în
faţă. Şi această blondină anonimă, crea trecutul actriţei care îi părea că se ridică înaintea prezentului
strălucitor. Si ea a avut un aşa mititel şal, ghete rupte, această moştenire de neagră tristeţe, care e
uniforma mizeriei de prin mahalale. Şl pe când ea o contemplă cu înduioşare, Yvonne băgă de seamă
că micuţa plânge. Se apropie, îi puse mâna pe umeri şi o întrebă cu blândeţe:
— Ce e ? Ce durere ai ? Cine te-a făcut să plângi, mica mea ?
Fetiţa ridică ochii albaştrii spre această damă aşa de bine îmbrăcată. Păru a sta la gânduri,
dacă trebuie să fugă, ori să-i spună tot ce dorea. Yvonne insistă :
— Spune-mi durerea ta... Ai încredere în mine. Eu nu sunt o necunoscută. Am locuit mult pe
strada aceasta ; am fost şi eu ca tine izolată şi nenorocită... Mi se pare că ai fi o surioară a
mea, spune-mi de pot să-ţi fac ceva, şi voi fi fericită să plec din această veche mahala, unde
sunt născută, lăsând amintirea unei fapte bune.
Înţelese fata sensul cuvintelor Yvonnei ? Puţin probabil, căci actriţa în contact cu lumea
artistă, învăţase unele sentimente destul de subtile, cari scapă la creiere de 14 ani. Mica era doară
mirată de interesul ce ii arăta, dar vocea Yvonnei era aşa de dulce, că copila îi vorbi:
— Uite, doamnă... Mă numesc Jacqueline; sunt fata unui zidar care lucrează la D. Prévost din
Rues des Quatre Fils. Nu suntem bogaţi, acasă... Tata aduce atât cât... Eu sunt ucenică la
portăreasa care e şi croitoreasă... Trăim ca vai de noi tata, mica mea soră şi eu, n-avem nici
cinci bani în casă acum, şi sărbătorile vin, şi toţi se bucură... Eu, sunt serioasă., ştiu că
227
trebuie să se priveze cineva, dar mica mea surioară nu poate să judece ca mine; ca e mică
încă... Nouă ani luna viitoare. I se pare aşa de trist să n-aibă cadou ! Când trăia mama,
totdeauna primea ceva de cincizeci de bani; săraca mama, făcea ce făcea şi o înveselea cu
ceva. Acum, când ea e moartă, eu trebuie să o înlocuiesc, fiindcă eu sunt mai mare; şi tata e
aşa de aspru... Dacă aţi vedea ochi Janei, când trecem pe lângă bazar! Azi de dimineaţă n-
am mai putut... Trebuie să găsesc un mijloc spre a-i cumpără cadouri, micuţei mele
surioare... Atunci, cum n-aveam nici un ban, îmi veni ideea sa pun degetarul meu la
Muntele de pietate 273. E chiar al meu, îl am de la bunica mea... E de aur !... ÎI am de când
cream mai puţini săraci... Din nenorocire, n-am fost niciodată la Muntele de pietate şl nu
ştiu cum să procedez... Nu cred să pot pune amanet, eu care sunt minoră, nu e aşa? Atunci,
când v-am întâlnit plângeam gândindu-mă, că nu voi îndrăzni să întreb pe „mătuşa mea― şi
că Jana va rămâne fără cadou...
În timpul explicaţiilor naive ale copilului, Yvonne zâmbi de mai multe ori, cu un aer mişcat,
cunoscând aceste ore de disperare pentru o sumă de nimic, sau când neavând strictul necesar, cauţi să
procuri celor ce îi iubeşti, lucruri de cari s-ar putea lipsi ! Cu un gest impulsiv, actriţa îşi deschise
micul sac, scoţându-şi portmoneul...! Dar Jacquelina o opri deodată:
— Iartă-mă doamnă, eu nu cerşesc N-aşi primi banii... dar, fiindcă mi-aţi promis să-mi faceţi
un bine, dacă aşi îndrăzni să vă cer ceva... ar fi să vă rog sa duceţi D-voastră. în locul meu,
degetarul, la Muntele de pietate. Voiţi ?
Yvonnei îi veni să râdă. Ce propunere ! Şi ce va gândi directorul el, prietenii, admiratorii ei,
dacă ar vedea pe frumoasa Yvonne, cu un degetar la Muntele de pietate? Dar actriţa îşi reveni: a face
bine, nu totdeauna e a face pomană, uneori e a-şi sacrifica amorul său propriu, spre a îndeplini dorinţa
aproapelui.
Şi apoi, această micuţă are o natură aşa de mandră, aşa de generoasă. Yvonne se hotărî.
— Ne-am înţeles. Aide, tu mă vei aştepta la poartă. Niciodată un amploiat n-a fost mai mirat,
ca cel de la ghişet în faţa căruia se prezintă această frumoasă femeie. îmbrăcată aşa de
elegant, cu mari diamante strălucitoare la urechi, întrebând cu o voce dulce:
— Cât mi se poate împrumuta pentru acesta? întinzând în acelaşi timp amploiatului uimit, un
mic degetar de aur. Împrejurul Yvonnei, umilii vizitatori ai Muntelui de pictate, ţinând, care
un pachet cu boarfe, care o pendulă venerabilă, se uitau cu o curiozitate mare Ia aceasta
stranie împrumutătoare îmbrăcată cu blăni admirabile, al căror preţ deşi nu îl ştiau, totuşi îşi
dădeau scama ca e o avere. Amploiaţii şopteau, intrigaţi. Deodată, unul dintre ei spuse
încet:
— Eu ştiu cine e !.― Fratele meu e controlor la Folies Joyeuses şi îmi dă adesea bilete de
favoare... E Yvonne Bertin, steaua teatrului... Marea comediană care câştigă enorm. Toţi
începură a-şi repeta încet: „Yvonne Berlin! Yvonne Bertin ! Un glumeţ îndrăzni să strige
tare: cine ghiceşte, domnilor: e vorba de un gaj... ori de o gagistă?...
Yvonne zâmbi, puţin încurcată. În fine formalităţile îndeplinite, ii dete zece franci pentru
degetar.
Afară, fetiţa o aştepta îngrijorată. Yvonne veni la ea cu figura veselă, cu inima mulţumită,
zicându-i:
— Tine amândouă mâinile, Jacquelino.
Micuţa se supuse, Yvonne îi puse într-o mână zece franci, într-alta o hârtie strânsă în patru.
Jaquelina privi întâi banii transportată de bucurie, apoi hârtia:
— Este chitanţa pentru degetar, strânge-o bine, îi zise Yvonne.
— Şi acum, cum pot să vă mulţumesc doamnă? întrebă Jaquelina.
— Sărutându-ţi comisionara, copilul meu.
273 echivalentul unei case de amanet

228
Yvonne sărută fata pe frunte. Jaquelina primi o sărutare de adio, care exala un dulce parfum
de pudră de orez, de parfum rar, o tandreţe de soră şi amintirea melancolică, a unei tinereţi,
asemuitoare cu a ei....
Când fata, puţin zăpăcita, ridică capul, Yvonne era la capătul străzii, sărind În automobil.
Jacqueline se uită la hârtia din mâna ei, o desfăcu, venindu-i o presimţire: în adevăr, era
chitanţa de la Muntele de pietate, înfăşurată intr-o altă hârtie, dar în acea hârtie, Yvonne Bertin,
ascunsese un bilet de o sută de franci.....
Jacquelina începu să plângă. Dar, de data aceasta, uşoarele lacrimi, erau lacrimi de bucurie,
care curgeau ca acea ploaie fină, de Aprilie, luminate de razele soarelui.
Ceva mai târziu la reprezentaţia piesei în care Yvonne avea un triumf colosal în rolul săracei,
un spectator de la galerie, un lucrător cu mâinile crăpate, care aplaudase scena în care Yvonne zisese
cu o voce mişcătoare, lamentaţiile mizeriei omeneşti, strigă cu un aer sceptic, de om căruia nu i se
trece orice.
— Ce ţi-e şi cu actorii ăştia!... Plâng, se vaită, gem, părând sinceri şi plini de milă... Şi n-ar fi
în stare să dea un ban unui nenorocit, care ar muri de foame în stradă!
Mulţumirea de a uşura pe cei nenorociţi, este cea mai mare ce se poate gusta în viaţă.
(Traducere după Madame de Genlis 274 de J. Sava)
*
 În fericire, adu-ţi aminte de nefericiţi. (Madame de Genlis).
FEMENISMUL 275
Lupta femeilor d-a câştiga drepturi egale cu cele ale bărbaţilor, a făcut pe multe să-şi
nesocotească menirea aleasă ce le-a dat natura, interpretând greşit cerinţele feministelor luminate. Cum
a învăţat puţină carte, a cetit câţiva autori, s-a isprăvit cu ele! găsesc înjositor să-şi vadă de casă, de
copii. Au auzit de drepturi, de egalitate, de libertate, şi dacă e egală bărbatului, apoi va face tot ce face
şi el, nici mai mult, nici mai puţin. Copii ? casa? vor vedea slugile de ei; ele îşi vor lua o slujbă, o
ocupaţie în afară, căci daca bărbatul nu vede de copii, de ce ar vedea ea? De ce n-ar câştiga şi ea banul,
şi să facă ce voieşte? Câte discuţii, câte căsnicii nenorocite, din cauza insuficienţei de cultură, de
educaţie ! Dacă ar fi cultură şi educaţie mai multa, s-ar pricepe aşa cum trebuie, nobilul scop al luptei
feministelor, bine înţeles, nu dus la exces ca în unele state, d-a se amesteca până şi în politică ! Nu cred
s-ajungem vreodată s-avem sufragetele noastre!
274 Stéphanie Félicité du Crest de Saint-Aubin , prin căsătorie contesa de Genlis , Madame de Sillery, născută la
Castelul Champcery à Issy-l'Évêque pe 21 ianuarie 1746 şi decedată la Paris pe data de 31 decembrie 1830 , este o
scriitoare franceză renumită. Felicite Genlis a devenit cunoscută pentru principiile sale privind educaţia tinerilor şi multe
opere literare. Ea s-a întâlnit cu Rousseau şi Voltaire şi a fost prietenă cu Charles-Pierre Claret de Fleurieu , cu
Bernardin de Saint-Pierre , cu Talleyrand , cu Juliette Recamier . A scris o sută patruzeci de volume de romane şi
nuvele. Între 1789-1791, ea a frecventat salonul ducelui de Orleans , unde i-a cunoscut între alţii pe Talleyrand şi David.
Madame de Genlis a fugit în Anglia în timpul terorii Revoluţiei Franceze. Soţul ei a fost ghilotinat. În 1801 Bonaparte i-
a permis să se întoarcă în Franţa. Ea s-a întreţinut din punct de vedere financiar din drepturile de autor al numeroaselor
sale opere. De-a lungul vieţii sale, în ciuda resurselor limitate, aceasta a adoptat mulţi copii din toate clasele sociale şi s-
a ocupat de educaţia lor. (sursa: http://fr.wikipedia.org/wiki/ Félicité_de_Genlis)
275 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖, Anul V, 1911-12, p.
153
229
Nu ştim oare mai fiecare, ce e politica şi cum se face la noi, ca şi aiurea ? Sunt aşa de puţini
politicieni corecţi, dezinteresaţi, şi pentru a parveni, pentru a-şi ajunge scopul, la câte înjosiri nu
recurg, de câte ori nu-şi calcă pe conştiinţă şi demnitate, sau la câte deziluzii nu simt expuşi cei cinstiţi,
cei încrezători Putea-va femeia să se preteze şi să suporte toate aceste ?
Nu cred. Femeile nu sunt pentru aceste lupte şi chiar scopul principal al feministelor nu e
acesta, ci îmbunătăţirea stării femeii în faţa legilor vitrege de până aci. Oare câştigarea acestor drepturi,
să le facă a-şi neglija menirea?
Rămâie mame bune, soţii model, şi-şi va fi îndeplinit cu prisosinţă rolul lor pe pământ.
„O mamă bună e un capo d-operă al naturii― a zis un cugetător. Aceasta trebuie să fie ţinta,
preocuparea principală a femeilor, cum să facă, cum să procedeze ca mintea şi inima copiilor lor, să fie
cât mai împodobite. Căci dacă instrucţia se capătă uşor, nu tot astfel e cu educaţia, aceasta din cauza
lipsei de mame bune.
Femeile culte, educate, să caute a forma, a ajuta şi cultiva şi pe celelalte semene ale lor,
făcându-le să judece asupra menirii şi îndatoririlor lor, îndrumându-le spre calea ce duce la realizarea
acestei meniri.
Nimic nu egalează în frumuseţe, rolul femeii ce-si cunoaşte îndatoririle, şi care caută să şi le
Îndeplinească. Că arc şi În casă destule decepţii, destule amărăciuni, fie ca mamă, fie ca soţie, e drept,
dar decepţiile aceste, nu-i va luă mângâierea că şi-a făcut datoria, nici stima şi respectul celor ce o
cunosc; . pe când nereuşita, În întreprinderile smulse bărbaţilor, Ic va face ridicule, şi chiar d-ar
parveni, tot nu vor fi mai superioare, unei mame ce a ştiut să insufle copiilor ei, dragostea de dreptate,
de cinste, de adevăr şi muncă.
Dacă toate femeile ar avea cultura şi educaţia necesară, spre a putea înţelege, influenţa ce ar
avea-o asupra societăţii şi chiar asupra destinelor ţării, îndeplinindu-şi pur şi simplu rolul lor, nu ar mai
alerga după o glorie zadarnică, în ocupaţii nepotrivite firii lor.
Femeia va fi ideală, când va avei cultură cât mai multă posibilă ― dar acea cultură să serve la
conducerea casei şi creşterea copiilor, şi la îndulcirea mizeriilor din jurul ei. Înaltele studii clasice să nu
le îndepărteze de căminul lor, ci din contra. Ele fiind astfel femei superioare, vor putea să-şi înţeleagă
bărbaţii mai bine, vor putea să se intereseze de lucrările lor.
Vor fi deci tovarăşe, nu sclave.
Vor fi capabile să-şi crească copil în aşa fel, ca să fie adevăraţi oameni la vremea lor. Se ştie
enorma influenţă ce unele femei au asupra soţilor lor, interesându-se de cariera, de studiile, de
sforţările lor, încurajându-i şi sacrificându-se la nevoie, spre a-şi putea ajunge scopul.
Femeile, dau fiecărei naţiuni un anumit temperament moral care se manifestă mai la urmă în
politică a zis un scriitor, Câţi bărbaţi slabi, care fac minuni în public, pentru că alături de ei au avut
femei care i-au susţinut, nu consiliindu-i cutare ori cutare act, ci exersând o influenţă binefăcătoare
asupra modului cum trebuie să considere în general datoria, sau chiar ambiţiunea.
Astăzi se dă femeii instrucţie ca scop, iar nu ca mijloc, făcând-o astfel să devieze de la
adevărata ei menire. Se ambiţionează pentru ea, profesiuni ce nu îi convin, orice s-ar zice şi care nu îi
aduc decât deziluzii şi dezgust.
Nu vorbesc desigur de fetele care fiind sărace, sunt forţate să găsească în muncă, un mijloc
cinstit de existenţa, sunt multe demne de admirat.
Dar sunt celelalte, cele favorizate de soartă care pot să-şi creeze un cămin. Pe acestea, mamele
culte, mamele cu experienţă, să caute a le pregăti pentru căsnicie. Care mamă vorbeşte fiicei ei, cât o
are lângă ea, de datoriile, de sacrificiile ce o aşteaptă, de care nici nu visează şi care sunt în contradicţie
cu gusturile, plăcerile şi frumoasele ei iluzii!
230
Căsnicia e un lanţ şi dacă la început pare de roze, de cele mai multe ori rozele cad, rămânând
numai spinii, fiindcă unul sau amândoi soţii au intrat neştiutori, sau nepăsători de datoriile ce li
aşteaptă, de decepţiile ce pot întâlni.
Căsătoria, un act aşa de important în viaţa omului, cu multe părţi bune, dar şi cu destule
suferinţe şi sacrificii, cere ca orice o ucenicie.
Ucenicia aceasta nu se face nici la liceu, nici la universitate. Singură mama, prin exemplul ei
mai întâi, prin poveţele şi îndrumarea ei apoi, poate să prepare fata, şi nu e tocmai mult, cei câţiva ani
ce se scurg intre ieşirea din şcoală şi căsătorie. Oare dacă mama va fi la Cameră şi iată la Senat, ori
ocupată cu discursuri oratorice pe la întruniri publice, cine va mai vedea de casă, cine să sfătuiască pe
copii ?
Nu, orice s-ar zice, femeia să rămână femeie, lipsa ei în afară nu se simte, dar în casă,
totdeauna, când ca se abate de la menirea ei.
(Jeanna Sava)
PRIN FIR SPECIAL, 276

Micul sătişor Brixen se întinde pe coasta muntelui, cu un pitoresc bun de opera comica.
Casele par unele peste altele, străzile strâmte şi strânse între pietrele ascuţite, cu acoperişurile lor
dantelate, cu fâşiile de umbră şi de lumină, d-asupra zidurilor.
Întâmplarea făcu, să mă opresc câtva, aci În Brixen. Parcurgând ca turist frontiera franco-
italiană, rămăsei să mă odihnesc din cauza unei greşeli de orar. Cu toate aceste, îmi sfârşii repede
această plăcere neaşteptată. Umbra străzilor scurte şi toate la fel, nu mai avură nici-un mister pentru
mine. Ştiam că casa următoare, va avea acelaşi aspect de viaţă nepăsătoare şi tăcută, ca cele pe lângă
care trecusem, cu faţada spoită cu var şi ştearsă de vreme, cu curticica mica şi treptele scării libere între
bolţile grosolane, în care se împreună zidurile... Plimbarea mea mă scoase în faţa bisericuţei, cu micul
clopot suspendat În aer, ca o boneta de bumbac; alături, biroul poştal.
Fiindcă cărţile poştale ilustrate, nu lipseau nici în această vizuina pierdută, cumpărai câteva şi
intrai în birou pentru a le completa cu „salutări cordiale― scumpe călătorilor. O mare surpriză mă pironi
pe prag, ca şi cum Madona pe care o văzusem pe pânzele pe care Ie contemplasem în nenumăratele
exemplare în lungul Italiei, s-ar fi materializat deodată înaintea mea. În dusul unor zăbrele, o femeie
scria la un mic ghişet. D-abia ridicase ochii la zgomotul deschiderii uşii şi imediat îi lăsă În jos,
aplecată pe registru şi scriind mereu, fără a se ocupă de prezenţa mea.
Pielea sa neteda şi mată, avea particularitatea acea seducătoare, dată de soare, tinerelor din
Sud. Sub pleoapele puţin grele, cu lungi gene plecate, întrevăzui privirea unor ochi fermecători. Părul
bogat cobora în două unde egale, spre urechi, ascunzându-le pe jumătate; un oval admirabil şi nişte
buze roşii ca fraga!
Simţii sfâşiindu-mi inima, o dorinţă nebună, o dorinţă d-acele ce nu te lasă până n-o satisfaci;
dar măsurai în acelaşi timp, greutăţile aventurii în care nerăbdător voiam să m-angajez.
Îndrăzni-voi să-i vorbesc ?... Tulburarea mea îmi lua orice îndrăzneală directă. Un minut, mă
gândii să-i scriu, şi să strecor scrisoarea, când voi cumpăra timbrele de care aveam nevoie.
Înţelesei că era o fiinţă din acele, care nu va ceti şi nici nu va primi scrisoarea mea. Atunci, o
idee nebună îmi trecu prin minte... Voi putea astfel să risc totul şi ei îi va fi imposibil să evite

156
231
mărturisirea mea, fiindcă mă voi servi ca să îi fac această mărturisire, de funcţiunea sa chiar. Scrisei
repede:
LUCIEN BARNY 26 bis Boulevard Saint Germain

PARIS.
Scumpe prietene, Iţi trimit această telegramă din Brixen, fiind în faţa unei necunoscute, a
cărei vedere mi-a tulburat inima. Aşi voi să-i exprim tulburarea mea. Nu îndrăznesc s-o fac şi nu ştiu
cum să o fac să înţeleagă amorul meu. Povăţueşte-mă. Trebuie să îndrăznesc, s-aştept, ori să plec?
Răspunde imediat telegraf restante.
PRIETEN
Daniel Sirvain
Mă aplecai în faţa ghişetului:

— Iartă-mă Domnişoara, zisei cu o voce tremurătoare, iată o telegramă, cu răspuns plătit.
Ea ridică ochii, luă hârtia şi cu vârful creionului începu a urmări telegrama, numărând
cuvintele, oprindu-se uneori, spre a descifra scrisul meu. Eu urmăream cu nelinişte fiecare din
mişcările ei, cu gâtul uscat, cu tâmplele zvâcnind de friguri, şi sperând cu pasiune să văd vreun semn
de bucurie sau chiar de revoltă. Dar figura îi rămase absolut neschimbată. Numără încă odată cuvintele
cu sânge rece şl cu o voce liniştită, fără nici o nuanţă:
— Face trei franci şi douăzeci şi cinci bani. Apoi adăugă:
— Pentru câte cuvinte plătiţi răspunsul ?
— Pentru atâtea câte sunt în această telegrama.
— Atunci, Domnule, face şase franci si cincizeci.
Atâta linişte mă descurajă cu desăvârşire ; îndrăznii cu toate aceste să întreb, după ce plătii:
— Cât timp credeţi Domnişoară, că trebuie să aştept răspunsul?
— Admiţând că va răspunde imediat, înainte de două ore nu puteţi avea răspunsul.
— Mulţumesc, Domnişoară.
Îmi luai pălăria şi ieşii din acest birou, unde mă înăbuşeam. Eram convins cu toate aceste, că
ea înţelesese şiretenia mea, şi că depeşa mea nu se va duce să caute la Paris, un prieten inventat, pentru
necesitatea cauzei mele; dar îmi frământai creierul să ghicesc cauza indiferenţei sale, absolut
administrativă. Mi să părea că ar fi trebuii să arate o surpriză recunoscătoare de un asemenea omagiu
neprevăzut, şi îmi petrecui aşteptarea, cu vise, în care simţeam că creşte la fiecare minut, neliniştea şi
dorul meu. La ora indicată, mă prezentai înaintea ghişeului.
— Răspunsul la depeşa mea a sosit, domnişoară ?
— Iată-l, Domnule.
Mereu liniştită, indiferentă, ca şi mai înainte, îmi întinse mica depeşă adresată mie !
O luai repede, cu inima strânsă, pironit alături de uşa, nemişcat ne îndrăznind să o dezlipesc.
Mi să părea, atât îmi crescuse dorinţa, că tot destinul meu, era în acest peticel de hârtie, şi că voi găsi
acolo, fericirea sau nenorocirea întregii mele vieţi. Cu toate aceste deschisei şi cetii:
232
DANIEL SIRVAIN telegraf restante
BRIXEN
Dragă prietene, potoleşte-ţi imaginaţia şi nu căuta să turburi o existenţă liniştită, a cărei
singură dorinţă e de a nu trece peste hotarele cunoscute ei. Va fi rău pentru tine, căci realitatea înşeală
totdeauna visele şi nimic nu preţuieşte dulceaţa unei amintiri curate.
AMIC LUCIEN BARNY
Ridicai ochii. Ea mă privea acum, şi cetii în ochii ei, toată frumuseţea imposibilă a speranţei;
apoi, privirea sa se stinse şi întorcându-se încet, se sculă aşezându-se la o masă, pe când sub degetele-i,
aparatul telegrafic, cânta cu tic-tacul monoton şi regulat.
(traducere de J. Sava)
PETIŢIE FĂRĂ TIMBRU 277
Domnilor deputaţi si senatori,

Sunt telegrafist deci încă n-am comis atare crime!
O nevoie dureroasă m-a silit să comit rime,
Gândul îmbunătăţirii vieţii noastre prin buget,
A-nteţit foc sacru-n mine şi-mi dă aripi de poet.
Pentru slaba mea lucrare nu cer laude ori premii
Ori să fiu primit În sânul generoasei Academii,
Nici ca membru-n adunarea scriitorilor români.
Eu, bătrân în meserie, m-aliez cu „cei bătrâni―
Şi refuz această cinste, lăsând gloriei să-mi poarte
Faima geniului meu tainic se-nţelege după moarte.
Domnilor. frumoasă-i aria, e sublim-o poezie,
Însă muza-mi pădureaţă cântă azi pentru simbrie !
De un veac se cearcă unii să ne-o urce cu un pol;
Carul progresării noastre a pornit domol, domol,
Dar mă tem ca să nu-şi frângă astăzi osia-n nămol,
Fatalmente dv. stăvilare-i staţi-nainte,
Şi purtarea dv. nu e tocmai de părinte,
De părinţi conscrişi ai blândei şi-ngăduitoarei naţii
Ce v-aşează banii în pungă iar pe piepturi decoraţii.
Vă citesc „activitatea― prin ziare şi zevzec
N-am putut pricepe rostul zilelor ce goale trec!
Trec şedinţe, trece viaţa, ― înc-un an de-acum pierdut:
Cade Vlad şi vine Voinea ; se desface ce-i făcut
Şi proiectul de reformă al nostru cade la... .rebut―
Veseli vă sunt ochii, umezi de plăcere, însă trişti
Sunt şi-or fi-nainte ochii bieţilor telegrafişti !
Simt că muza-mi se-ncălzeşte de-o ciudată duioşie,
Dar mă ţin şi zic: „cum Doamne, tocmai în telegrafie
Unde totul merge iute, împlinirile nevoii

159
233
Ăstor oameni care sufăr, să nu meargă nici cu boii !?―
Am bătut şi batem sârma, vindem azi şi praf de puşcă,
Iar prin unele oficii suim ca fiarele la cuşcă;
Vindem mărci, (vindem paltonul când pe el ceva mai prindem,
Şi-ntre noi rămâne vorba, chiar pe noi o să ne vindem
Dacă...) pe când D-v. vă certaţi în Parlament,
Şi cu toată-a lui valoare bietul nostru reglement,
Vă rămâne o scrisoare dată să se-napoieze,
Fiindcă destinatorul s-a grăbit să decedeze !―
Cine aduce fericirea unui lucru neaşteptat
Ca depeşa care anunţă c-a murit un unchi bogat ?
Şi, ce simte casierul ce are-n casă un straşnic „manc―
Când priveşte telegrama iscălită Schröderbanc ?
(Telegramele de moarte neglijate sunt: nu piere
Nimeni dacă moare altul şi nici simte vre-o durere.)
La banchete, când şampania se revarsă în şiroaie,
Când pentru sărbătoritul telegrame sosesc droaie
Iar lumina peste mese încărcate, ca o ploaie
Aurită se revarsă, cu reflexe de-ametist,
Cine s-a gândit la truda bietului telegrafist,
Ce din noapte făcând ziuă, ca un rege peste fire
Telegrafice, împarte omenirii fericire.
Pe când gându-i zboară jalnic la căsuţa lui sărmană
Unde-atâtea fiinţe poate adormit-au fără hrană ?
Din glumeţ devin dramatic!
Muza iar s-a-nfierbântat !
Poate c-ai avea dreptate, onorate deputat,
Dar privit-ai mai de-aproape mutră de telegrafist?
Eu afirm că nu! şi faptul e ciudat dacă nu trist
Vezi, nu pun la îndoială omenia Dumitale !
Căci văzând pe scriitorul ăstor rânduri... geniale,
Cât de galbenă-i e faţa şi cât e de jerpelit,
Cerând Camerei „urgenţă― i-aţi da leafa înzecit.
Credeţi că, telegrafiştii ar fi simple automate
Cu şurupuri învârtite doar cu electricitate?
Pe Marconi jur c-aceasta de-ar putea avea-mplinire,
N-ar mai fi sub mândrul soare o mai mare fericire,
Că poeţii ţării mele săturaţi de... ambrozie,
Mirosind atare pleaşcă, ar intra-n telegrafie,
Iar telegrafiştii noştri, groşi la pântec şi la ceafă.
În profitul dv. renunţa-r-ar şi la... leafă.
Când o mai veni şi vremea ăstor viziuni frumoase?
Pân-atunci telegrafiştii sunt din carne şi din oase:
Carnea cere carne, osul cere adesea câte-un os,
P-aste vremi când toţi neghiobii au câte un ciolan de ros.
Bieţii oameni şi ca culmea.. ruşinoasei sărăcii,
Dracu-i pune să mai facă între alte şi... copii?
Ştiu eu unul, are şapte; leafa: şapte zeci de lei...
Şi săi vezi numai-sărmanii ce deştepţi şi curăţei!
Domnilor, vă cer dreptate şi-ndurare pentru ei !
Eu văzându-i doar în minte îmi veni acum să plâng,
Dar, pornirile iubirii mă silesc să mi le-nfrâng
Şi-mi închipui ce-ar fi Doamne dacă-n loc de-un bard uitat,
Soarta-ar fi tăcut minunea să m-aleg un deputat ?
Eu sunt sigur că-n şedinţă-i apăram, n-aşi fi... căscat !
234
Sunt convins că-n scurtă vreme, cu simţirea-mi: un tezaur,
Ar sosi pentru-ai noştri aşteptatul veac de aur:
Deci, în scop aşa de nobil mă luă cam iute gura
La alegeri viitoare o să-mi pui candidatura
Iar pe Morse dezgropându-l de şi lucru-i cam sinistru
Şi aducându-l la-ntrunire l-aşi propune ca ministru.
Precedente sunt destule. Nu strigaţi, căci, nu-i mister
Că, minuni d-acestea fost-au pe la câte-un... minister!
Muză, taci; cu a tale visuri, viaţa mi-ai nefericit.
Tu ce faci din vale munte şi bancher dintr-un pârlit,
Cântă-mi azi pe-o strună nouă, cum am face, cântă-mi neică,
Ca în loc de pâine goală să mâncăm şi câte-o fleică,
Ca-n spinarea rebegită să simţim câte un palton
Iarna, iar piciorul nostru să cunoască ce-i şoşon.
Cântă-mi care-ar fi mijlocul să scăpăm de datorii
Ori, de-i bine pentru tară, spune-mi, cum putem muri !
Bârr! Să mori tocmai acuma când pe cer răsare soare,
Când o inima distinsă, de dreptate iubitoare,
Luptă ca să-nfăptuiască visul nostru de demult ?
Muză tristă, taci !
Pe Morse jur că n-o să-ţi mai ascult Notele descurajante !
Spune-mi glasu-ţi, dacă poate,
Cum am face ca „mai marii― să nu pună beţe-n toate
Carului telegrafiei ce spre bine a cam pornit;
Deputaţii să nu fie norii cari-au înnegrit
Cu cernitele lor pânze ori cărei lumini duşmane
Aurora unor vremuri mai frumoase, mai... umane.
(I. G. Popescu-Sărăceni Telegrafist.)

*
 Libertatea are şi ea o margine, peste care nu se poate trece, fără a vătăma interesele societarei.
Oamenii trebuiesc să-si dea seama că acolo unde nu se respecta autoritatea, unde legile se
calcă În picioare, nu e cu putinţă să existe libertate. Anarhia aduce în totdeauna despotismul.
 Să nu se înţeleagă apoi, ca a fi liber va sa zică a nu face nimic, de teamă să nu supărăm pe
semenul nostru; ci dimpotrivă, a fi liber însemnează a munci, a fi singurul tău arbitru de ceea
ce faci şi de ceea ce nu faci, căci libertatea este activitate, este dreptul de întrebuinţare liberă a
timpului, alegerea libera a lucrării şi a muncii noastre.
 Libertatea rău înţeleasă face treburile despotismului, precum şi despotismul naşte mai curând
sau mai târziu libertatea. S-a zis că Bastilia a făcut mai mult pentru libertate decât Voltaire şi
Rousseau―.
(ION GHICA)
235
 Precum un drum pe pământ nu este decât o linie, iar nu o suprafaţă, trebuie ca noi în viaţă,
dacă voim să ajungem la un scop, să lăsăm la dreapta şi la stânga o mulţime de lucruri.
 Dacă nu ne putem hotărî la aceasta şi dacă din contră, luăm ca copii În bâlciuri, tot ce ne
place în treacăt, suferim urmările aspiraţiunilor false.
 Linia drumului nostru e transformată într-o suprafaţă şi mergem în zigzaguri fără să ajungem
la nimic. De aceea, voinţa singură şi puterea, nu sunt d-ajuns; omul trebuie să ştie ceea ce
voieşte şi ceea ce poate. Numai atunci, va arăta caracter şi va putea să facă ceva bun şi drept.
 Invidiem la mulţi poziţiunea lor, care cu toate aceste, nu s-ar potrivi cu caracterul nostru şi în
care ne am găsi nefericiţi şi nici n-am putea suferi.
 Într-adevăr, precum peştele nu stă bine decât în apă, pasărea în aer, izvoarele în pământ, tot
astfel şi omul nu stă bine decât în atmosfera lui particulară; astfel aerul palatului nu poate să
fie respirat de toată lumea.
(Schopenhauer).
NOTE VESELE 279
„Pronto ! Pronto !‖ înlocuieşte În Italia, chemările noastre telefonice : „Allo―, Allo !―

Mai deunăzi, Victor-Emmanuel se dusese să inspecteze grajdurile regale. În timpul vizitei,
avu trebuinţă să telefoneze unui înalt funcţionar câteva observaţii grabnice.
Instalat în persoană la aparat; regele ceru numărul, însoţit de obicinuitul „Pronto! Pronto!
O voce dulce de femeie, îi răspunse imediat;
Hai, Giuseppe, nu-ţi mai schimba vocea aşa, răutăciosule ! şi trimite repede o sărutare
telefonică bunel tale prietene.
Mirat, Regele ceru din nou, fără însă a spune cine este.
Ah! Tu ai poftă de glume ! Ei bine, adio, eşti un fleac. Victor-Emmanuel se retrase, judecând
situaţia puţin delicată şi ordonă o anchetă.
Când telefonista află că interlocutorul său a fost Regele, căzu jos leşinată. Funcţionarul de la
grajdurile regale, Giuseppe, trebui să mărturisească istoria tandrelor glume zilnice cu logodnica lui.
Regele amuzat, a luat pe logodnici sub protecţia sa, promiţându-le un cadou de nuntă.
278
„REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖, Anul V, 1911-12, p. 162
279
236
DIN VIAŢA LUI NAPOLEON III

Napoleon al III-lea se plimba cu un aghiotant pe malul lacului din Bois de Boulogne. O minge
a unui băieţaş elegant îmbrăcat, lovi pe împărat şi era să cadă în lac, dacă nu o prindea împăratul.
Băieţelul dete fuga şi era foarte vesel când îşi văzu mingea.
— Mă cunoşti? îl întrebă Napoleon, sărutând copilul blond şi frumos.
— Nu, răspunse băieţelul.
— Să zici tatălui matale, că împăratul ţi-a dat mingea şi că te-a sărutat.
— N-am să-i zic.
— De ce?
— Pentru că papa înjura toată ziua pe împărat de oarece nu-l iubeşte. Împăratul zâmbi, dar
aghiotantul întrebă pe copil:
— Dar ce e tatăl matale ? ce lucrează ?
— Papa nu lucrează nimic; ci e senator, răspunse băiatul cu mândrie.
— Să nu-l întrebăm mai departe; căci ştii că în Franţa e oprită căutarea paternităţii ! zise
împăratul fiind foarte discret şi nevoind să ştie numele tatălui copilului.
*
Într-o zi de la etajul al patrulea, cine-va aruncă o oală cu... apă în capul unui muzicant beat.
Pentru a se răzbuna, ia şi el pietre şi aruncă din toată puterea în geamuri, dar nu sparse decât pe cele de
la etajul al treilea. Chiriaşii scot capul şi se uită.
„Nu la D-v. am voit s-arunc, zise muzicantul, dar cum nu pot s-arunc mai sus, aranjaţi-vă şi
D-v. cu cei de la etajul al patrulea!
GREŞELI DE TIPOGRAFIE
O domnişoară de 18 ani, frumoasă, de bună familie,
cu o educaţie aleasă, perfectă menajeră,
dar fără zestre doreşte căsătorie, tânăr serios, cu avere
şi să dă pe garanţie, timp de doi ani.
(Ultimul rând era de la un anunţ de ceasornicărie).
*
Celebrul Delaborde, era foarte distrat; el asistase la ceremonia religioasă a cununiei uneia din
nepoatele sale, iar după terminare, când cortegiul se puse în mişcare, el se adresă unuia dintre asistenţi
cu următoarele cuvinte:
D-ta mergi până la cimitir?
*
Un tânăr om se prezentă vestitului bandit Cartouche pentru a fi primit în bandă.
— Unde ai mai servit?
— Doi ani la un procuror şi 6 luni la un inspector de poliţie.
— Aceşti doi ani şi şase luni, îi voi conta ca şi cum i-ai fi servit în banda mea! zise Cartouche.
237
GLUME 280
DIN CUGETĂRILE UNUI FACTOR POŞTAL.

O domnişoară e o scrisoare ce încă n-a fost expediată;
o femeie, e o scrisoare ajunsă la destinaţie;
o fată bătrână, e o scrisoare depusă la post restant şi nimeni n-a venit s-o ia.
LA INSTRUCŢIE:
Sergentul: Măi leat, care sunt duşmanii noştri ?
Soldatul: Păi de, mi-e frică,.. să...
Sergentul: Zi mă ! că de nu iţi mut fălcile !
Soldatul: Păi, duşmanii noştri sunt: don căprar, don sergent şi don vagmistru !
Un miliard de franci, cântăreşte în argint: 5 milioane kilograme; în aur 322,580 kilograme; în

hârtii de o mie iei, 1780 kilograme.
Limba engleză conţine 250.000 cuvinte, adică cu 70.000 cuvinte mai mult decât franceza.
Lui Bismark i s-au ridicat până acum 302 monumente.
REVERIE 282
Adesea, ducându-mă într-o biserică puţin vizitată, îmi petreceam ore întregi în meditaţie.
Vedeam femei sărmane venind să se prosterne înaintea celui înalt, sau păcătoşi îngenunchind la
tribunalul penitenţei.
Nimeni nu ieşea din acest locaş, fără o figură mai senină, şi asurzitoarele zgomote ce se
auzeau afară, păreau a fi valurile de pasiuni, şi furtunile lumii, ce veneau să expire, la picioarele
templului Domnului.
Mare Dumnezeule, care vezi în secret curgând lacrimile mele, în acest sacru adăpost, tu ştii de
câte ori m-am aruncat la picioarele tale, pentru a te ruga să mă descarci de greutatea existenţei, sau de a
schimba în mine pe vechiul om!
Ah! cine n-a simţit uneori trebuinţa de a se regenera, de a reîntineri la apele torentului, de a-şi
scalda sufletul la izvorul vieţii?
Cine nu se găseşte uneori apăsat de greutatea propriei sale corupţii, şi incapabil să facă ceva
mare, nobil, drept?
280
281
282
„REVISTA TELEGRAFICA, TELEFONICA ŞI POŞTALA‖ 1911-12, p. 207
238
Când venea seara, reluam drumul spre locuinţa mea, oprindu-mă pe poduri pentru a privi
apusul soarelui. Astrul părea că oscilează încet într-un fluid de aur, ca pendula orologiului secolelor.
Mă retrăgeam apoi noaptea, traversând un labirint de străzi solitare. Privind la luminile ce străluceau în
locuinţele oamenilor, mă transportam cu gândul în mijlocul scenelor de durere şi de bucurie ce ele
luminau, şi visam că, sub atâtea acoperişuri locuite n-aveam nici un prieten.
În mijlocul reflexiilor mele, ora suna cu bătăi măsurate în turnul catedralei gotice; ea se ducea
apoi să se repete pe toate tonurile, şi la toate distanţele, din biserică în biserici. Vai! fiecare ora în
societate deschide un mormânt şi face să curgă lacrimi
Sunt acuzat că am gusturi inconstante, că nu pot să mă bucur mult de aceeaşi himeră, că sunt
prada unei imaginaţii care se grăbeşte să ajungă la sfârşitul plăcerilor, ca şi cum ar fi doborâtă de
durata lor; mă învinovăţesc că trec totdeauna peste scopul ce nu îl pot atinge: vai! eu caut numai un
bine necunoscut, al cărui instinct mă urmăreşte. E vina mea dacă găsesc pretutindeni margini, şi dacă
ceea ce e terminal n-are pentru mine nici o valoare? Cu toate acestea simt că iubesc monotonia
sentimentelor vieţii; şi dacă aş avea încă nebunia să cred în fericire, aş căuta-o în obişnuinţă.
Cu toate acestea, starea această de calm şi de turburare, de sărăcie şi de bogăţie, nu e lipsită de
oarecare farmec, într-o zi m-am distrat rupând frunze dintr-o ramură de salcie, de pe marginea unui
râuleţ, şi ataşând o idee la fiecare frunză luată de curent. Un rege care se teme să piardă coroana sa
printr-o revoluţie subită, nu ar fi resimţit temeri mai mari ca ale mele, la fiecare accident care ameninţă
sărmanele frunze ale ramurii mele. O slăbiciune a muritorilor, o copilărie a inimii omeneşti, care nu
îmbătrâneşte niciodată! Iată la ce grad de zădărnicii, superba noastră judecată poate să se coboare! Şi
în adevăr, la câţi oameni destinul nu atârnă de lucruri, de aşa puţină valoare ca frunzele mele de salcie !
(Traducere de J. Sava după Chateaubriand 283).
ÎNTR-UN BIROU DE POŞTĂ 284

Biroul de poştă, prin care îmi expediez articolele, este totdeauna foarte aglomerat. Mai
deunăzi, era chiar mai încărcat ca de obicei. Aşteptând, avusei ocazia să observ şi să reflectez. Cititorii,
îmi dau voie, să le comunic o parte din aceste observaţii ?
Am pentru amploiaţii acestui oficiu, o mare admiraţie. Localul în care lucrează, n-are nimic
asemănător cu un palat. Acest birou, are tavanul jos, prost luminat şi cu un aspect melancolic. El
respiră tristeţea obişnuită a vechilor localuri administrative. De dimineaţă până în seară, publicul
defilează necontenit înaintea ghişetelor; amploiaţii vând timbre sau cărţi poştale, înregistrează
obiectele recomandate, depun sau încasează banii mandatelor, fac operaţiunile casei de economie,
primesc şi expediază telegramele sau dau comunicaţii telefonice.
Aceasta meserie, nu-i tocmai uşoară; îmi închipui, că în unele ore, când e aglomeraţia mai
mare, trebuie să fie exasperantă. Cu toate acestea, n-am văzut niciodată vreunul lipsit de bunăvoinţă
vis-a-vis de public, şi doar printre acest numeros public, sunt persoane destul de insuportabile, ca
pretenţii.
E probabil, ca amploiaţii biroului de care vorbesc, nu sunt aleşi pe sprinceană. Ei sunt o parte
din reprezentaţii marii mase de amploiaţi telegrafo-poştali sau mai exact, ai marii mase de agenţi ai
serviciilor publice. Aci trebuie să începem a reflecta.
283
François-René, Vicomte de Chateaubriand (n. la 4. Sep. 1768 la Saint-Malo; d. pe 4. Iulie 1848 la Paris) a fost un
scriitor, politician şi diplomat francez. Este considerat ca unul din întemeietorii curentului literar romantic în Franţa.
(sursa: Wikipedia: Chateaubriand)
284 REVISTA TELEGRAFICA, TELEFONICA ŞI POŞTALA 1911-12, p. 208
239
Noi nu suntem de loc drepţi, noi cari constituim publicul, cu agenţii administraţiilor.
Fiindcă uneori, cel de la ghişet ne e antipatic, pentru că în unele zile el aplică regulamentele
într-un mod absolut şi ne plictiseşte cu formalităţi plictisitoare, pentru că, uneori agenţii serviciilor
publice, se agită şi ei la unele momente, pentru a-şi expune revendicările sau chiar suspendă serviciul,
noi conchidem ca ei nu se gândesc decât a-şi apăra drepturile lor personale, şi uită interesul general.
Suntem foarte nedrepţi. Să fim echitabili şi să judecăm, dând fiecăruia ce este al lui.
Adevărul, e că pentru cea mai mare parte, agenţii serviciilor publice nu merită, nici
indiferenţa, nici critica, nici indignaţiunile noastre !
Aceştia sunt, cea mai mare parte, oameni foarte cum se cade, care caută să-şi facă slujba
conştiincios.
Intervenţia politicienilor în administraţie a făcut desigur şi face mult rău.
Ei au introdus deprinderi urâte în serviciile publice şi fac să pătrundă luptele electorale şi
rivalitatea de coterii 285, acolo, unde nu au ce căuta. Această procedare a politicienilor fără scrupule, a
făcut şi face multe ravagii.
Grija ce se răspândeşte din ce în ce mai mult, d-a face înainte de orice,
lucruri, care îi fac să câştige bani, onoruri, să profite, a devenit ceva obicinuit. Din această
cauză, multe conştiinţe individuale sunt acum falsificate, şi servicii publice deturnate de la adevărata
lor destinaţie.
Oricum, cu toate că aceste rele sunt foarte reale şl că suferim foarte mult în unele zile, să nu
exagerăm şi mai ales să nu ne descurajăm.
Sunt încă mulţi din cei care cooperează la gestiunea serviciilor publice, cei mai mulţi fără
îndoială, care ţin încă la demnitatea lor, la dreptate şi la cinste, capabili de devotament, de
dezinteresare, de entuziasm chiar pentru binele public, care sunt o consolare şi care în orice caz dă
speranţe.
Vorbim cu uşurinţă de relele noastre şi ne închipuim repede că totul e pierdut, că decadenţa şi
e imposibilă de evitat pentru ţara noastră. Suntem în adevăr, prea impresionabili şi ne lăsăm a fi
dominaţi de aparenţe. În dosul scandalurilor, defectelor, josniciilor şi micilor mizerii pe care le vede
toată lumea, mai sunt calităţi pe care nu le văd toţi, entuziasmul abnegaţiei celor mai mulţi,
devotamentul absolut pentru binele comun al unora. E îndeplinirea regulată şi cu mulţumire a datoriei.
E ceea ce observ în biroul meu de poştă.
(Traducere de J. Sava după Louis Rolland 286 )
285 coterie = grup de sprijin reciproc, gaşcă

286 Louis Rolland, profesor la Facultatea de Drept din Nancy (sursa: REVISTA TELEGRAFICA, TELEFONICA ŞI
POŞTALA 1911-12, p. 208); Louis Rolland (1877-1956) este un publicist născut la Besse-sur-Braye. Deputat, profesor
de drept la Alger şi apoi la Nancy şi la Paris. A scris multe cărţi şi articole ştiinţifice care au constituit reputaţia sa
academică, inclusiv prezentarea a ceea ce se mai numeşte „legile serviciului public― . Sursa
(http://www.chezfoucart.com/?page_id=13)
240
O REŢETĂ PE LUNĂ 287
PRAF CONTRA NĂDUŞELEI PICIOARELOR. 288 1911-12, P. 210

Seara după o baie caldă la picioare se pudrează cu:
Rp. Pulb. Talc 90 grame.
Amidon 10 grame.
Tanin pur 5 grame.
Acid salicilic 2 grame.
Tymol 0,50 cg.
Ds. Extern.
CARACTERUL ŞL RÂSUL.289 1911-12, P. 211

De voiţi să cunoaşteţi caracterul unei persoane, observaţi felul cum râde; căci râsul are
fiziologia sa bazată pe vocale:
Râsul în ―a‖ (ha! ha!) indică un caracter franc şi loial, dar inconstant şi amator de zgomot şi
de mişcare.
Râsul în ―e‖ este al flegmaticilor, melancolicilor, triştilor.
Râsul în ―i‖, râsul copiilor, e timid, nehotărât.
Râsul în ―o‖, arată hotărâre, decizie şi generozitate de sentimente.
Râsul în ―ii‖, e cel mai rău din toate. Este râsul avarilor, mizantropilor si ipocriţilor.
CE AR FI ASTĂZI ŞASE MILIARDARI AMERICANI DACĂ AR FI RĂMAS

CU OCUPAŢIUNILE DE LA ÎNCEPUT? 290 1911-12, P. 211
1 2 3
1) Gattes, măturător; 2) Morgan, lăptar; 3) Rockeffeler, băcan; 4) Carnegie, copist; 5) Gould,

purtător de reclame; 6) Belmond, portar.
Debuturile obscure, umile si grele ale acestor multimilionari americani, rege al petrolului, al
ferului, al oţelului, al drumurilor de fier, ajunşi la gloria orbitoare a banilor, la atotputernicia aurului,
ne arată că viitorul nostru nu depinde de naştere, dar de voinţa noastră, de dezvoltarea persistentă a
aptitudinilor noastre, a activităţii noastre si a inteligentei noastre În muncă, de intensitatea energiei
noastre creatoare.
287 „REVISTA TELEGRAFICA, TELEFONICA ŞI POŞTALA‖, Anul V, 1911-12, p. 210

290
„REVISTA TELEGRAFICA, TELEFONICA ŞI POŞTALA‖, Anul V, 1911-12, p. 211
241
Toţi aceşti miliardari au găsit o idee, o invenţiune, o aplicaţie nouă. au făcut o descoperire, au
găsit o mină bogată, dar nici de noroc nu se pot plânge În extraordinara lor avere.
Dacă nu e decât un drum ce duce la succes voinţa, perseverenţa, munca trebuie însă conta şi
norocul.
Milton fu întrebat într-o zi pentru ce un rege poate fi încoronat la 14 ani în unele ţări şi nu i se
dă voie să se însoare decât la 18 ani.
Poetul răspunse: E mai uşor a stăpâni un regat, decât o femeie.
*
Tot Milton fu întrebat de ce nu a pus pe fiica sa să înveţe mai multe limbi străine.
O, răspunse el, femeilor le e de ajuns o limbă.
*
Saint-Pierre (călugăr), observând că prezenţa lui într-un oarecare cerc nu făcea plăcere, le
zise:
Simt că vă plictisesc şi îmi pare foarte rău; dar eu mă distrez perfect ascultându-vă şi deci vă
rog, să nu vă supăraţi că voi rămâne.
NOTE VESELE 292
O ACŢIUNE A S. P. A.293 DIN FRANŢA

Oscar Poilaunez, birjar de piaţă, iubea cu atâta pasiune calul său, încât îl cruţa de cea mai
mică oboseală. Obişnuia chiar, să-şi urce calul în trăsură, pe când el trăgea de ulube (vezi ilustraţia).
291
292 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖ 1911-12, p. 212

293 S.P.A.= în traducere Societatea de Protecţie a Animalelor
242
Calului, cu vremea, i se făcu rău din cauza acestei vieţi private de orice exerciţiu.
Mai întâi, suferi de o constipaţie puternică. Apoi de hemoroizi groaznici. O grăsime excesivă
umflă cărnurile sale... Apoi turburări cerebrale se manifestară într-un chip foarte îngrijorător, şi în
sfârşit, sărmanul dobitoc, fu cuprins de violente crize de neurastenie.
Societatea protecţiei animalelor, se hotărî să deschidă acţiune contra birjarului. Poilaunez fu
condamnat la şaptesprezece minute de muncă silnică. Nu fiţi prea buni cu animalele !
MIC DICŢIONAR
Ac. O sârmuliţă mică şi ascuţită de alamă, aramă sau oţel, cu care ne scobim În dinţi, după
masă.
Cuvertură de pat. Bucata de stofă de mărimea unui turist, pe care acesta când pleacă cu un
tren la revărsatul zilei, şi uitând să-şi dea în ajun ghetele la curăţit, o întrebuinţează ca să-şi frece
ghetele.
Water-closet. O mică cameră pătrată, prevăzută cu o uşă şi broască, în care tinerii care nu
îndrăznesc să-şi aprindă ţigările în faţa părinţilor, vin să fumeze în ascuns.
Broasca. Un soi de gaură ce se găseşte la orice uşă, care îngăduie să se vadă ce se petrece În
camera vecină.
Fire telegrafice. O ingenioasă dispoziţiune de fire metalice, întinse intre vârfurile a doi stâlpi
inventaţi de Edison pentru a permite păsărelelor obosite de o lungă hoinăreală peste câmp, să se poată
odihni câteva minute în pace.
Lingură. Un instrument de metal de forma ce o arată un călcâi, destinat să înlesnească
introducerea unui picior prea mare, în o încălţăminte prea strâmtă.
TOLSTOI INTIM 2941911-12, P250

Într-o după amiază din Septemvrie 1901, Tolstoi se află în mijlocul discipolilor săi, făcând
clăi de fân, nu departe de grădina sa. Aceştia îi aducea braţele pline cu fânul cosit, amestecat cu flori de
trifoi, iar el le aşeza în clăi cu multă îndemânare. Uneori, când aşeză ultimul braţ de fân înainte de a i
se aduce altul, îşi îndrepta înaltul corp zicând, cu un ton triumfător:
Eu termin mai iute ca voi! Vedeţi ?
Clăile terminate, Tolstoi le potrivea marginile cu o greblă. Soarele era spre asfinţit, şi
discipolii săi, bărbaţi şi femei se grăbeau să ridice ultima claie.
Daţi zor! le zise Tolstoi. Din bătrâni, se zice, că nu trebuie să se mai lucreze, după apusul
soarelui.
Când totul fu terminat, contele scoase un oftat de uşurare. Toţi tovarăşii erau în jurul său şi
după ce se scuturară de firicelele de fân cu care hainele le erau pline, se aşezară cu toţii lângă clăile
terminate. Unul din ei întrebă deodată :
Stăpâne, nu credeţi că răul e necesar? Omul ar fi, dacă răul n-ar exista ?
Frumoasă cugetare! răspunse Tolstoi cu însufleţire, dar ea este greşită, omul este născut din
bine, iar nu din rău.
294 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖, Anul V, 1911-12, p. 250

243
Zilele acestea am răsfoit o carte de legende vechi şi am rămas entuziasmat de unele din ele.
Vă voi povesti una care după mine rezolvă chestiunea despre care întrebi:
Dumnezeu odihnindu-se după mulţimea minunilor săvârşite în cele şase zile de la facerea
lumii, se hotărî să creeze o fiinţă nouă zămislită din uniunea miraculoasă a cerului şi a pământului.
Nu o crea! zise aspru îngerul adevărului. Va murdări sanctuarul tău cu plăcerile lui: va exalta
greşelile şi tentaţia va domni pe pământ.
Nu o crea, se rugă îngerul dreptăţii. Va fi o fiinţă crudă, care nu se va iubi decât pe sine şi
care va face să sufere pe alţii. Va rămâne surdă la strigătele de suferinţă ale aproapelui său, gemetele
persecutaţilor nu vor ajunge până la inima ei. Va adăpa pământul cu sânge, adaugă îngerul păciişi
crima va fi opera ei zilnică. Oroarea ruinei va fi grijea ţărilor şi frica de moarte violentă se va infiltra În
sufletul fiecăruia.
Şi fruntea a tot puternicului se posomori. Uniunea minunată a cerului cu pământul îi păru ceva
murdar, demn de dispreţ. Şi în voinţa sa eternă, luă o rezoluţie: „Acesta nu va fi !―
Iată însă că Mizericordia, fata cea mai mică şi favorita celui ce dă viaţă, se prezentă în faţa
tronului. Ea îi luă genunchii în braţe, şi se rugă:
Creează-o! Dacă toţi servitorii tăi o părăsesc, eu, mă voi duce în ajutorul ei şi voi transforma
în calităţi, cusururile şi viciile ei. O voi proteja spre a nu se depărta de la calea adevărului. Voi înclina
sufletul ei spre compătimire; o voi învăţă să fie mizericordioasă cu cei slabi.
Şi fruntea celui A-Tot-Puternic se descreţi acum, figura sa se ilumina de clemenţă şi ascultând
de glasul Mizericordiei, făcu ca din uniunea minunată a cerului cu pământul, să iasă o fiinţă după
chipul şi asemănarea sa.
Trăieşte ! zise cel A-Tot-Puternic, înviind-o cu suflarea sa. Şi să ştii, că eşti copilul
Mizericordiei.
Astfel fu creat omul. Şi voi pretindeţi că s-a născut din rău. Tolstoi privi pe interlocutorul său,
cu un aer de imputare.
Dar atunci, de unde ne vin acele pasiuni, care frământă şi nimicesc sufletul nostru ? Dacă nu
suntem decât bunătate, mizericordie, sfinţenie, de unde vine păcatul ? întrebă o femeie.
Tolstoi, lăsă claia, puse furca pe umăr şi făcu câţiva paşi, cu un aer hotărât.
Veniţi! veniţi ! Vă voi povesti aceasta pe drum. Toţi se supuseră.
Iată povestea, începu el:
Era odată un om care avea o grădină cu fructe minunate. El puse să le păzească, doi din
servitorii săi, din care unul era şchiop, iar celălalt, orb. „Sânt sigur, gândi acest om, că nu vor lăsa pe
nimeni să intre şi nici ei, nu vor putea să mănânce din fructe―.
Astfel, intră în casă liniştit.
Dar când veni noaptea, stelele şi luna, care străluceau pe cer, făcură şi mai tentante frumuseţea
fructelor din grădină. Şi şchiopul zise orbului:
Cât sunt de frumoase fructele stăpânului nostru!
Du-te tu şi rupe să mâncăm, şopti orbul.
Eu nu pot, zise şchiopul, dar de voieşti tu să mă ridici pe umeri tăi, aşi putea s-ajung în pom.
Voi culege câteva fructe, voi mancă şi eu, şi-ţi voi da şi ţie partea ta.
Orbul primi, şi dorinţa lor, fu realizată.
Dimineaţa veni stăpânul. Paznicii erau la postul lor, dar din fructe multe erau lipsă.
Mărturisiţi ! îi certă stăpânul. Aţi lăsat să intre un hoţ.
244
Stăpâne! îţi jurăm că n-am lăsat pe nimeni să intre, răspunseră amândoi servitorii.
Atunci voi sunteţi vinovaţii. Mărturisiţi!
Stăpânul ştie infirmitatea mea, zise şchiopul. Nu pot face nici doi paşi pe drumul cel mai
plan.
Stăpânul vede că sunt orb, zise celălalt. Nu pot să văd de loc... Stăpânul însă, sui pe şchiop pe
umerii orbului şi îi conduse la pom.
Apoi le zise:
Uite cum aţi procedat!―
Tot astfel e şi cu oamenii, reluă Tolstoi. Corpul neînsufleţit zace curat şi supus, strălucind de
pace şi linişte.
Cum era să păcătuiesc ? îşi zice el. Sunt orb şi nu pot vedea tentaţiile ; nu cunosc căile care să
mă poarte.
Şi eu, întreabă sufletul, cum era să păcătuiesc? Din momentul ce te-am părăsit, planez,
imaculat, şi tot astfel am fost şi înainte de a fi captivul unui corp.
Dar uite cum aţi făcut, le răspunde A-Tot-Puternicul.
El luă corpul, îl uni cu sufletul şi îi duse pe amândoi la oborul vieţii, la fructele-i minunate.
Şi viaţa omului începu. În această unire a corpului cu sufletul apare misterul, oroarea şi în
acelaşi timp copleşitoarea bucurie de a exista....
**
Purpura crepusculului se stinsese; nori de un albastru violet se grămădeau în cupole,
prelungindu-se spre orient în lungi fâşii gigantice.
Iată, ce pantomimă ameninţătoare se joacă pe cer, zise Tolstoi. Totul e plin de speranţă. Cât e
de frumos!... Pentru a termina, vă voi mai apune o ultimă legendă asupra acestui subiect.
Am poftă de povestit astă-seară.
„Fiica unui rege era logodită cu un tânăr nobil foarte bogat. Acesta căută să procure tinerei
fete toate plăcerile imaginabile. Îi construia palate de marmoră cu ornamente aurite, dădea în onoarea
sa mese magnifice, şi o copleşea cu cadouri demne de o regină... Dar, logodnica rămânea rece şi
indiferentă, dispreţuind cadourile şi serbările. Pentru ce !? Fiindcă era fiică de rege―.
Tot astfel cu sufletul, termină Tolstoi. Pământul îi dă toate comorile, îi dă toate plăcerile
trupeşti. Dar, sufletul rămâne rece! nu la aceste bunuri aspiră el. De ce? Fiindcă este al lui Dumnezeu.

 Cu toţii suntem plini de slăbiciuni şi de greşeli; să ne iertăm reciproc prostiile noastre.
 Speranţa e pâinea zilnică a nenorociţilor.
 Înţelepciunea este sănătatea spiritului şi a inimii; ea trebuie sa facă fericiţi şi veseli.
 Cel mai bun mijloc de a recunoaşte o binefacere e de a ţi-o aminti mereu şi de a o aminti chiar
celui ce a făcut-o.
 Puţini oameni sunt destul de înţelepţi pentru a prefera critica care le foloseşte, decât laudele
înşelătoare.

245
 Când prietenul meu râde, el trebuie să-mi spună de ce; când plânge însă, e datoria mea să văd
şi să descopăr cauza durerii sale.
 Fericit cel ce are un adăpost, pentru a putea să-l împartă cu cel care n-are.
 N-ai timp să fii nenorocit când urmăreşti cu ardoare un scop folositor şi frumos.
TRAGEDIA SCUFUNDĂREI „TITANICULUI“. 296

(extrase din ziarele străine relative la cea mai groaznica catastrofă marină a secolului)
Lupta pentru imperiul oceanului. „Titanicul―.Un palat plutitor între gheţari.Geniul uman
contra puterii oarbe a naturii.
De câţiva ani, între marile companii transatlantice engleze şi germane e o lupta neîncetată
pentru regalitatea mării, o luptă pentru confort şi pentru iuţeală. În 1903, Germanii pun în serviciu
vaporul Deutschland care ajunge la New-York În 5 zile 12 ore, în 1906, vaporul Kaiser Wilhelm 5 zile
8 ore. Englezi în 1907 pe Lusitania care traversează în 4 zile 20 ore. În 1908, vasul german Kronprinz-
Wilhelm se duce la New-York în 4 zile 15 ore. Anul următor pachebotul englez Mauritania câştigă 22
minute asupra concurentului german.
Dar cele două ţări nu-şi dispută numai meritele iuţelii, ci luptă încă si să se întreacă care va
face nava cea mai mare, cea mai confortabilă, cea mai completă, din punctul de vedere al tuturor
plăcerilor oferite călătorilor.
Olympicul şi fratele său Titanic care a dispărut, erau cele mai confortabile ; dar companiile
germane, nu se Iasă mai pe jos de cele engleze. Se construieşte acum în Germania, un pachebot care va
putea cuprinde 4500 persoane.
În acelaşi timp White Star Line, compania engleză căreia aparţinea Titanic, construieşte la
Belfast un transatlantic care va fi şi mai mare, mai luxos şi mai confortabil, dacă e posibil, decât cel
înghiţit de ocean acum:
Acesta se va numi „Gigantic―. Giganticul va avea o lungime de 333 metri; va deplasa 77.000
tone, şi va costa 50 milioane fr. Acesta va fi adevăratul otel modern al oceanului. Unde se va opri oare
acest delir de mărire ?
*
Titanic care s-a scufundat zilele acestea, din cauza unei izbiri cu un munte de gheaţă era o
minunată navă, un adevărat palat plutitor; el putea cuprinde mai mult de trei mii persoane. Era aranjat
în aşa fel că da călătorilor maximum de confort, luminat şi încălzit cu electricitate, săli de băi, săli de
concert, de lectură, saloane luxoase, fumuare, restaurant, verandă unde se adunau spre a lua cafeaua.
Cabinele erau adevărate camere prevăzute, nu ca altădată cu culcuşuri, ci adevărate paturi foarte largi,
unde se dormea în voie.
Marea sufragerie a clasei întâia, putea să cuprindă mai bine de 500 meseni. La dispoziţia
călătorilor erau toate sporturile, aveau piscine, băi turceşti, puteau să înoate, sală de exerciţiu şi aparate
care dau iluzie călăritului.
Acest uriaş al mării avea aproape 300 metri lungime pe 29 lărgime; de la extremitatea
coşurilor până jos la bază, avea 53 metri. Arcul de Triumf aşezat în Place de l’Etoile din Paris, de ar fi
fost aşezat pe baza Titanicului, nu ar fi ajuns la înălţimea coşurilor.
296 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ „ Anul V, 1911-12, p. 280

246
Nava nu număra mai puţin de opt caturi, comunicând intre ele prin ascensoare. Locuinţa
comandantului era la o înălţime de 22 metri de la suprafaţa apei adică la înălţimea unei case cu şapte
etaje.
*
Titanic era pachebotul ideal pentru miliardarii americani. Ei puteau să-şi reţină apartamente
private şi să-şi ofere luxul unei călătorii pe ocean, cu toate comodităţile ce se găsesc pe un yacht
particular. Şi aceasta nu-i costa decât bagatela de 22.000 fr. pentru o călătorie de patru zile şi ceva.
După cum vedeţi, nu oricine putea călători pe Titanic din cauza scumpetei. Voiţi s-aveţi o idee
de proviziile şi materialul necesar unul voiaj din Englitera în America, acestui gigantic vas ?... Iată o
listă de ce a fost îmbarcat la 10 Aprilie la Southampton, pe Titanic:
38.000 kg. carne proaspătă; 35.000 ouă; 12.500 kg. pasări; 40.000. kg. cartofi; 7000 litri lapte;
1.200 litri smântână; 5.000 kg. zahăr; 250 barile de făină; 10.000 kg., legume; 12.000 sticle cu apă
minerală; 15.000 sticle de bere; 10.000 sticle de vin; 7.000 pahare; 25.000 bucăţi argintărie, 5.000
cuţite; 6.000 farfurii; etc.
Şi voiţi să ştiţi cum se stabileşte bugetul unuia din aceşti monştri ai oceanului ? Nimic mai
uşor. Iată pentru dus şi întors nota cheltuielilor şi a câştigului unuia dintre aceste pacheboturi moderne.
Cheltuieli: Dobânda capitalului 28.000 fr.; amortismentul 51,250 fr.; lefurile 50.000; vesela şi
ustensilele 25.000; cărbuni 125.000; mâncarea 100.000 fr., dreptul de port 25.000; apă, undelemn, etc.
15.000 fr.; asigurarea 30.500 fr. Total: 449.750 fr.
Câştigul: Călătorii 700.000 fr; mărfuri 12.500 fr. beneficiul la vin, ţigări 12.500 fr.;
subvenţiune 58.760 fr.: Total 783.750 fr.
Beneficiul fiecărui voiaj dus şi întors poate deci atinge 783.750449.759 fie 334.000 fr.
Minunată probă a puterii industriale a omului, această formidabilă navă, ca şi fratele său mai
mare Olympic, a fost construit în mai puţin de doi ani jumătate.
Zilele acestea din urmă, el apăru pe rada Southampton-ului, impozant şi superb.
El se ducea să întreprindă prima sa călătorie în America.
Se îndepărtă de coastele Angliei Miercuri 10 Aprilie mergând cu o iuţeală redusă la 19 noduri
pentru a regula compasurile sale. Seara, ajunse În rada Cherburgului fiind primit cu imnul Marseilleza
cu toate luminile aprinse şi oraşul întreg alerga la dig spre a admira superba navă.
O oră mai târziu porni în largul mărci cu iuţeala de 21 noduri, urmându-şi drumul spre New-
York.
În ziua de 14 Aprilie st. n. la 10 şi 25 seara se ciocni cu gheţarul şi începe să se scufunde de la
orele 11 când femeile şi copii începură să se coboare în bărcile de salvare. La 12 şi 30 aparatul
telegrafic fără fir încetă să mai funcţioneze, ceea ce se explică prin faptul că biroul telegrafic era aşezat
În partea dinainte a vaporului şi că transatlanticul luă apa p-acolo. El dispare în fundul oceanului,
patru ore după ce a avut loc ciocnirea, ceea ce e un timp prea scurt pentru un vas de mărimea acestui
uriaş al mărilor.
Navele care primiră radiogramele „Titanicului― sosiră prea târziu „Carpathia‖ sosit cel dintâi,
la revărsatul zilei, Ia locul unde credea să găsească încă pe „Titanic―, nu găsi decât ambarcaţiunile şi
luă pe bord cele 866 persoane.
Restul pasagerilor şi echipagiul, peste 1300 persoane, pieriseră în valuri.
*
De obicei, ruperea gheţurilor polare târând în Atlantic enormi munţi de gheaţă (iceberg) care
se topesc apoi în apele tropicale, nu se produc înainte de luna Mai. În dreptul munţilor de nisip din
împrejurimile Terre-Neuve, mari mase de aceşti gheţari barează drumul navelor, îi asaltează şi-i
247
zdruncină la trecere. Pe această strâmtoare, groaza marinarilor, aceştia o numesc cimitirul oceanului.
Doi duşmani teribili urmăresc vasele: gheţurile şi ceaţa. Uneori se lovesc de munţii de gheaţă, alte ori
contra vaselor ce vin în sens contrariu dar care nu se văd din cauza brumei. Acolo, sute de vase au
pierit, de la pachebotul uriaş până la modesta şalupă a pescarilor din Terre Neuve.
Aceşti formidabili munţi de gheaţă vin din Groenland, Spitzberg şi din Terre de François-
Joseph, Un cunoscător al mărilor polare asigură, într-o revistă engleză, că se întâlnesc În vecinătatea
Groenland-ului, munţi de gheaţă până la 18 milioane metri cubi, volum care corespunde unui cub de
283 metri înălţime. Se văd deseori care au până la 2 kilometri de lungime. Aceste blocuri de gheaţă se
ridică câteodată cu mai mult de o sută metri deasupra nivelului oceanului. Partea ieşită din ocean, nu
reprezintă totuşi decât a 8-a sau a 10-a parte din masa totală. Se poate d-aci judeca adâncimea la care
aceste blocuri se cufundă în apă.
Numărul acestor iceberg-i târâţi În curmezişul drumului transatlanticilor, în primăvară, e
aproape de necrezut. Călătorii pachebotului poştal ce face serviciul Labrador-ului numără câte odată
până la două sau trei sute pe zi. În 1903, vaporul Pelican al companiei băii de Hudson, întâlni în largul
Ungavei un iceberg de 15 kilometri de lungime şi înalt de 80 metri. În 1905, vaporul „Charybdis‖ găsi
78 În baia White; unul din ei atingea 130 metri înălţime.
Ne putem deci imagina ce se întâmplă când un uriaş al oceanului se loveşte de un adevărat zid
de gheaţă, care apare deodată în ceaţă. E atunci prea târziu ca orice manevră a vasului să folosească
încă. Cu toată grosimea carenei sale, Titanicul trebui să sucombe în împrejurările ştiute.
Astfel, forţele ascunse ale naturii reduc câteodată în neant, în o secundă, operele cele mai
grandioase şi cele mai perfecte ale genului uman (Supplément Illustré du Petit journal).
*
Povestirea unei naufragiate D-na Brown, soţia unui proprietar de mine din Denver, dă asupra
felului cum s-a făcut îmbarcarea pasagerilor în bărcile de salvare, detalii curioase, care arată sângele
rece păstrat de toată lumea şi care lasă să se vadă, că inconştienţa gravului pericol ce se încerca, a durat
multă vreme pe bordul nenorocitului pachebot.
Lucrurile s-au petrecut atât de simplu, zice ea, încât era foarte greu să-şi închipuie cineva că
asistă la o dramă atât de teribilă. Femeile şi bărbaţii stăteau strânşi în mici grupuri şl râdeau. Eram pe
înalta punte de îmbarcare, de unde priveam la cei ce se îmbarcau, când doi oameni mă iau şi mă aruncă
într-o barcă zicându-mi „Veţi plecă şi D-voastră―. Datorează viaţa acestor doi inşi.
Revăd încă scenele remarcabile care se desfăşurau pe punte. Bărbaţii glumeau cu doamnele,
toţi erau cu figurile râzând. era o privelişte plăcută. Bărbaţii după ce au instalat, cum trebuie mai bine,
doamnele în bărci, le ziceau în mod graţios „După D-voastră― şi-şi luau rămas bun de la dânsele, cu o
graţioasă reverenţă. Am auzit zicându-se de unii cum că după aceia, bărbaţii se reîntoarseră la bar şi se
puseră pe băut şi fumat („Le Matin‖).
EROII TELEGRAFULUI ŞI ORCHESTREI

Dintre numeroase povestiri făcute de supravieţuitori, mişcătoare şi plină de interes este aceea
a lui Harold Bride, al doilea telegrafist după „Titanic―.
Acum trei ani, vaporul „République― a fost salvat graţie unui telegrafist, Jaques Bluns.
Numele lui Philipps şi al lui Harold Bride se adaugă astăzi la acela al primului erou.
D. Bride a făcut următoarea povestire în faţa lui Marconi, care se află acum la New-York:
Sunt londonez prin naştere şi în vârstă de 22 de ani. M-am îmbarcat pe bordul lui „Titanic‖ la
Belfast, sub ordinele telegrafistului-şef Philipps. Nu aveam mare lucru de făcut pe bord, decât doar să
înlocuiesc pe Philipps, de la miezul nopţii până dimineaţa.
În noaptea accidentului, nu eram de serviciu. Aparatele noastre se deranjaseră În ziua de
Duminică. Philipps şi cu mine lucrasem timp de 7 ore ca să căutăm de unde vine acea deranjare. În
248
sfârşit, descoperirăm că o piesă era consumată. Reparaţiile se putură sfârşi cu vreo câteva ore înainte
de a se întâmplă ciocnirea.
Philipps îi zise apoi să mă duc să mă odihnesc şi să vin să-l schimb-cât mai de grabă, fiindcă
se simte foarte obosit.
Aveam trei camere î cabina noastră telegrafică: una de culcare, una pentru dinamuri şi alta
pentru lucrat.
M-m dezbrăcat şi m-am culcat. Îmi mai aduc aminte, că la un moment dat m-am trezit şi am
auzit pe Philipps că e În comunicaţie cu postul din capul Roce. Am ascultat ce trimite, din obicei
profesional; apoi aducându-mi minte cât de obosit e Philipps, mă sculai repede şi-i propusei să-l
înlocuiesc.
Nu simţisem izbitura ciocnirii şi n-am ştiut exact ce s-a petrecut decât atunci când a venit
căpitanul În cabină.
Ne-am lovit de un iceberg, spuse dânsul; mă duc să văd ce stricăciuni s-au făcut; fiţi gata ca
să trimitem apelul de ajutor, dar să nu-l trimiteţi până ce nu vă dau eu ordinul.
Căpitanul se întoarse după 10 minute. Auzeam mult zgomot pe punte, dar aparatele noastre
mergeau foarte bine. Căpitanul îşi vâri capul pe uşă şi zise repede: „Trimiteţi un apel de ajutor―, apoi
plecă.
Ce semnal să trimit? mă întrebă Philipps.
Ii răspunsei: „Semnal internaţional obişnuit ajunge― şi Philipps se apucă să trimită literele
convenţionale C. Q. D. Schimbarăm apoi vre-o câteva glume în vreme ce el opera.
După 5 minute, căpitanul se întoarse şi întrebă:
Ce aţi trimis ?
C. Q. D., răspunse Philipps. Colegul meu uitase că acest apel de ajutor fusese înlocuit de
curând prin formula S. O. S. şi uitarea lui ne făcu să râdem pe câte şi trei!
Philipps schimbă îndată apelul.
Căpitanul ne spuse că vaporul fusese lovit la mijloc. Urmarăm să schimbăm glume.
Furăm curând în comunicaţie cu aparatele de pe vaporul „Frankfurt―. Arătarăm poziţia
noastră, spunând că ne-am ciocnit cu un gheţar şi avem nevoie de ajutor. Telegrafistul de pe
„Frankfurt― se duse să dea de veste căpitanului său. Când se întoarse, îi semnalarăm că partea de
dinainte a Titanicului se scufundă.
Pe urmă răspunse „Carpathia― apelului nostru.
Telegrafistul să dusă să-şi vestească comandantul şi după cinci minute ne anunţă că
„Carpathia― şi-a schimbat drumul şi că se îndreaptă spre noi.
Mă dusei să vestesc pe căpitanul Smith. Puntea era plină de lume. Nu văzui nici-o încăierare,
dar auzii că unii se bătuseră.
Când m-am reîntors în cabinet, Philipps era pe cale să dea indicaţiuni noi vaporului
„Carpathia―.
Mă dusei să mă îmbrac şi adusei şi pardesiul lui Philipps, care continuă să dea telegrame. Pe
când mă duceam să dau căpitanului răspunsurile, văzul că femeile şi copiii luau loc în bărcile de
salvare.
Philipps îmi spuse că curentul devenise mai slab.
Puţin după aceea, căpitanul veni si ne spună, că apa pătrunde în camera maşinilor şi că
dinamurile n-au să mai meargă mult.
249
Prevenirăm pe „Carpathia― despre acest amănunt. Mă întorsei apoi pe punte. Vaporul era
foarte mult scufundat şi domnea o mare zăpăceală.
În vremea asta, Philipps rămas la postul său, continua să lucreze.
Mă coborâi în cabina mea, ca să-mi iau colacul de salvare şi pe acela al colegului meu; îl
aşezai pe corp, pe când el continua să telegrafieze.
Mă încercai să-i pun şi încălţămintea, dar, râzând, Philipps îmi spuse să mă duc mai bine să
văd dacă nu mai sunt bărci disponibile.
Descoperii o barcă demontabilă lângă unul din coşuri. Vre-o 10 oameni se căzneau s-o
împingă în mare. Văzui de asemenea plecând cea din urmă barcă de salvare şi o urmai cu privirea, nu
fără de oarecare invidie.
Căpitanul veni apoi şi ne spuse.
Băieţi, v-aţi făcut pe deplin datoria. Puteţi acum să părăsiţi cabina. A venit vremea ca fiecare
să se îngrijească de viaţa lui.
Din partea de dindărăt a corăbiei, veneau sunetele orchestrei care cânta o bucată Ia modă
„Toamna―.
Philipps continua însă să lucreze.
Mă întorsei acolo unde văzusem barca demontabilă. Oamenii se trudeau mereu s-o pună pe
apă.
Vrui să le dau o mână de ajutor, dar în acelaşi moment un val mătură puntea şi ne târî în mare
împreună cu barca.
Îmi aduc aminte că m-am găsit sub barca răsturnată. Nu ştiu cum am ieşit de acolo, dar în cele
din urmă respirai din nou aerul liber. Marea era plină de sute de oameni cari se luptau pentru viaţa lor.
Grija mea a fost să mă îndepărtez cât mai repede de vapor, ca să nu fiu târât în vâltoare.
Vaporul se scufundă cu partea de dinainte, ca o raţă când se pregăteşte să se dea la fund. „
Auzii orchestra care cânta mereu „Toamna― ! Cred că s-au înecat toţi muzicanţii. Ei sunt nişte
adevăraţi eroi.
Înotai din toate puterile. Când fui la vre-o 50 de metri de „Titanic―, văzui că partea de dinainte
a vaporului e foarte mult scufundată, pe când partea de dinapoi, era foarte ridicată. Se puteau vedea
valurile cum lovesc cârma.
Totuşi nu mi se păru că s-a produs un vârtej mare. Vaporul trebuie să se fi scufundat foarte
încet.
Am uitat să spun că noi fusesem în comunicaţie, în afară de vaporul „Olympic‖ şi
„Carpathia―, cu „Baltic― şi cu un vapor german al cărui nume nu-l ştiu. Mi-am adus aminte de acest
amănunt, calculând ce vapoare ne puteau veni în ajutor.
Eram îngheţat până în oase şi simţeam că mă înec. Văzui la o mică depărtare de mine un fel
de barcă şi adunându-mi puterile ce-mi mai rămăseseră, făcui o sforţare supremă ca s-o ajung. Fui
pescuit de oamenii cari se aflau în barca demontabilă, pe care o zărisem lângă coş. Era plină de
naufragiaţi.
Fiindcă eram la strâmtoare, mi s-au prins picioarele între două scânduri şi un om s-a aşezat
deasupra. Cu toată durerea grozavă ce simţeam, nu avut curajul să spun omului aceluia să se dea Ia o
parte, căci scenele teribile care se desfăşurau în jurul nostru, îmi atrăgeau toată atenţia.
Pretutindeni se puteau vedea oameni înotând şi pierind în valuri. Nu puteam să-i ajutăm, căci
barca noastră era supraîncărcată şi ameninţa să se scufunde.
250
Valurile îmi treceau peste cap şi doar în răgazuri, puteam respira. Pe când ne uitam în toate
părţile, ca să zărim lumina vreunui vapor, unul din noi zise:
Nu credeţi că ar trebui si ne rugăm puţin ?
Omul care făcuse propunerea întrebă pe ceilalţi ce religie au. Unul răspunse: catolic; altul:
metodist; un altul: prezbiterian. Se recunoscu că „Tatăl Nostru― e rugăciunea comună tuturor şi ea fu
repetată în cor.
În sfârşit, zărirăm oarecari lumini, dar nu mai îmi păsa de nimic. Picioarele mă dureau
îngrozitor.
„Carpathia― ne pescui.
Când barca noastră fu lângă vapor, supravieţuitorii se urcară pe nişte scări de frânghie, în
momentul când să apuc şi eu scara, văzui în fundul bărcii un om mort. Îl recunoscui; era Philipps;
trebuie să fi murit de frig, de oboseală sau de asfixie.
Dar în clipa aceasta nu avui nici un gând. Cu toată durerea ce o simţeam la picioare, putui să
mă urc pe scări sus, unde mâini miloase se întinseră spre mine. Îmi aduc aminte apoi că o femeie s-a
aplecat asupra mea, mi-a dat la o parte părul de pe frunte şi m-a lovit peste obraz ca să mă
reînsufleţească.
Fui dus la Infirmerie unde stătui toată ziua. Mi se spuse apoi că telegrafistul de pe „Carpathia―
nu mai poate de oboseală şi am fost întrebat dacă pot eu să-i ţin locul. Fui dus în cabina pe care apoi n-
am mai părăsit-o. Noi am lucrat fără răgaz.
Sunt două lucruri pe cari nu le voi uita niciodată:
Aria pe care am auzit-o cântându-se aşa de vesel de orchestra după „Titanic―, pe când pluteam
printre valuri mulţumită slabului meu colac de salvare, şi chipul cum Philipps a continuat să trimită
telegrame chiar atunci când căpitanul îi spusese că viaţa îi aparţine şi că trebuie să încerce să scape.
Ca un semn de recunoştinţă şi admiraţie postumă, uniunea internaţională poştală de la Geneva
a hotărât ca memoria telegrafistului-erou Philipps de pe „Titanic― să fie comemorată în toată lumea, în
acelaşi fel şi în aceeaşi zi, de către toate oficiile poştale.
Va fi aceasta o răsplată pe care curajul si dispreţul de moarte pe care le-a arătat bravul
telegrafist, au meritat-o cu prisosinţă.
Dar alături de figura lui Philipps se mai ridică una, care ar merita de asemenea o comemorare
admirativă.
E belgianul Krins, conducătorul orchestrei de pe „Titanic―.
Tragedia „Titanicului― a pus În lumină temperamente şi gesturi cari sunt o mângâiere pentru
cei care încă mai aveau încredere în frumuseţea şi nobleţea firii omeneşti.
Un gest de o frumuseţe clasică, e cel săvârşit de acest Krins. Pe când vasul uriaş se scufunda
tot mai mult în valuri, pe când începuse opera de salvare a celor slabi, a femeilor şi copiilor, Krins
poruncise orchestrei sale să cânte şi sub conducerea Iui sigură, peste murmurul turburător al valurilor,
pluteau undele armonioase ale viorilor.
Şi dacă pe „Titanic― n-a domnit spaima, tulburarea şi cruzimea pe care e aproape fatal să le
aducă conştiinţa morţii sigure, aceasta se datorează în mare parte şi efectului potolitor pe care îl are
muzica.
Dar pentru a putea face un asemenea gest, trebuie să fii în adevăr un erou, un erou cu mult
mai mare, cu mult mai de preţ ca acela care se aruncă orbeşte să escaladeze zidul unei redute sau să
cucerească un drapel.
Să ştii că mori, şi totuşi cu o clipă înaintea morţii să mai ai tăria de a cânta pentru a ajuta cu
cântul tău la scăparea altora; să cânţi tot aşa de liniştit, tot aşa de frumos ca şi în zilele când vasul
251
plutea sigur şi mândru pe valurile oceanului, iar călătorii armonizau frumuseţea peisajului cu
frumuseţea cântului tău să cânţi aşa şi în asemenea împrejurări, mai clasică şi mal măreaţă dovadă de
eroism n-o poate da o fire omenească! („Le Journal―).
*
Din o anchetă făcută de Direcţiunea generală a poştelor engleze, 3000 saci de corespondenţă
poştală încărcate în Southampton, s-au pierdut odată cu „Titanicul―.
1412 din ei, proveneau din Europa continentală. Se socoteşte în afară de acestea, încă 700800
colete poştale, a căror valoare nu se cunoaşte în mod exact.
*
Clubul Ofiţerilor de marină comercială Engleză, a luat iniţiativa să perpetueze memoria lui
Philipps, curajosul telegrafist după „Titanic‖, în care scop va lansa în curând o subscripţie naţională,
pentru a-i ridica un monument în unul din oraşele maritime ale Angliei.
Inscripţia de pe soclu va reaminti atitudinea eroică a telegrafistului, care a rămas liniştit la
aparatul său, transmiţând apeluri de ajutor în toate direcţiunile.
El va fi reprezentat pe monument în faţa unui aparat de telegrafie fără fir.
PRIMA IPOTECA. 297

— Ce să aibă oare Raigal de este aşa abătut astăzi ? şopti Felix Bruel, ajutorul notarului, la
urechea vecinului său Adolf Robert grefierul judecătoriei de pace.
— Ei doamne, tare iscusit ar fi cel ce ar ghici.
— Eu ştiu, că n-o să fie plăcut de loc, să stăm la masă vis-a-vis de el.
— Aş! chestiune de deprindere.
— Fără a mai socoti că îi trebuie atâta timp „a-şi trece o picătură de apă pe degete― cum zice
el.
— D-ra Henrieta nu cred să fie amestecată aci de loc, puţină curte din când în când, atâta tot.
— De sigur, nu e el omul care să-şi piardă vremea cu copilării... În orice caz, nu sunt curios,
dar aş voi să ştiu ce are...
— St! Iată-l, întrerupse Bruel.
— Bună seara domnilor! zise Julien Raigal cu un ton nervos, dar mai mult melancolic, decât
posomorât.
Apoi, fără a mai spune ceva, şezu jos, îşi puse şervetul şi începu a mânca, fără a ridică ochii.
De patru ani, mâncau împreună.
De patru ani, În aceiaşi mică sufragerie „rezervată― din hotelul Perroulx, „cel mai bun hotel
din Verdelais―. În jurul mesei din mijloc, acoperită cu o faţa de masă pătată, schimbată odată pe
săptămână, cei trei funcţionari erau nelipsiţi dimineaţa şi scara: Bruel, ajutorul notarului, Rober
grefierul şi Julien Raigal, dirigintele poştei.
Şi de aceşti trei băieţi celibatari, fără voia lor, lumea din Verdelais vorbea de multe ori,
glumind pe socoteala lor.
Să vedem care dintre ei va luă pe frumoasa Henrieta? Care din trei va dezlega ciorapul?
297 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ― Anul V, 1911-12, p. 287

252
Ciorapul, era zestrea destul de mare; căci papa Perroulx trecea drept un om bogat, care
strânsese bune parale pentru ginerele visat... Bine înţeles, că nu era să dea primului venit pe Henrieta
sa; şi fiindcă avea zestre, dorea şi el s-o dea după unul mai procopsit...
Cu toate acestea, D-ra Henrietta a cărei educaţie îngrijită, dezvoltase sentimentalitatea ei
naturală,fusese crescută într-un pension din Bordeaux,îşi plasase alt fel idealul, mult mai sus... Chiar
fără voia tatălui, va lua pe cine îi va plăcea ei, pe cineva care o va iubi mai ales: bogăţia nu face
fericirea !
Nu era practică nici de doi bani, D-ra Henrieta nu era modernă de loc!
...Deci, în acea seară, Julien Raigal era mai mult decât îngrijat.
Masa fu posomorâtă, Bruel şi Robert, neîndrăznind să rupă tăcerea. Apoi, imediat după desert,
plecară amândoi lăsând pe camaradul lor cufundat în reflecţii. Raigal, rămas singur, se rezemă de masă
cu capul între mâini, cu ochii închişi. Crâmpeie de fraze, cuvinte răzleţe, d-abia şoptite, îi ieşeau din
buzele-i contractate:
— Dezonoarea!.... Ce nebunie!.... Unde să găsesc aceşti bani?.... Cariera mea zdrobită...
familia mea disperată !...
De aproape jumătate oră se tânguia astfel, când deodată o voce dulce, murmură la urechea sa :
— Sunteţi bolnav, domnule Julien?
— Ah! Domnişoara Henriette! cum mai speriat!
Ei se priviră o clipă, ochi În ochi, fără a-şi mai spune vreun cuvânt.
— Dar, nu, nu, zise el în fine, nu sunt bolnav de loc.
— De ce sunteţi atunci atât de trist ?
El îşi înăbuşi un suspin şi nu răspunse. Tânăra fată reluă:
— Aţi putea să mă întrebaţi, cu ce drept vă pun aceste întrebări !
— Nu, la aceasta nici nu m-am gândit.
— ...Dar mi se pare, că dacă aţi putea să-mi spuneţi cauza supărării D-v., poate aşi şti să o
înlătur. Sunteţi atât da singur, atât de izolat în sărmanul nostru sătişor... Nimeni căruia să vă
confesaţi!... E poate rău ceea ce fac... O tânără fată, de sigur, n-ar trebui să se amestece... v-
am văzut atât de abătut... mi-a fost milă... am venit, fără să mai reflectez!...
Vorbea încet de tot, sacadat, cu pleoapele plecate, răsucind dantela de la roche, cu vocea
tremurândă, cu ochii scăldaţi în lacrimi. Fu o lungă tăcere. Apoi dirigintele murmură :
— Sunteţi foarte bună... Nu voi avea secret pentru D-v. Iată cauza tristeţii melc: sunt ameninţat
să-mi văd cariera zdrobită, să plec din Verdelais dezonorat...
— Oh ! Dumnezeul meu!
— Ştiţi, nu e aşa, că ieri scară am fost la Bordeaux?
— Da, am remarcat lipsa D-voastră.
— Mi-am petrecut seara la cercul comerţului, am jucat, am pierdut... nu numai ceea ce aveam
la mine, dar încă o mie cinci sute de franci, pe cuvântul de onoare... Azi dimineaţă, sosind
la oficiu, Luai din casă cei o mie cinci sute franci şi îi trimesei la Bordeaux. Datorii la joc,
datorii de onoare: trebuia să plătesc înainte de douăsprezece... „M-am gândit: în patru cinci
zile, voi pune această sumă la loc, fie că voi cere familiei, fie vânzând ceva, în fine printr-
un mijloc oarecare; dar, cu siguranţă înainte de sfârşitul săptămânii, banii vor fi puşi la loc.
Totuşi, nu sunt nici două ceasuri, de când colegul meu din Belîzac, mi-a telegrafiat:
— „Inspectorul va fi mâine dimineaţă la tine. Pregăteşte-te‖. Vă las să judecaţi Domnişoară.
— Nu e decât atât, zise ca râzând, după o clipă de gândire ?
— Dar eu găsesc că e teribil. Într-o asemenea situaţiune am de ce-mi pierde capul.
253
Foarte mişcată, tânăra fată acum nu îndrăznea să mai vorbească, apoi, distrată, pentru a zice
ceva, riscă o obiecţiune, fără convingere, simţind bine că era o mângâiere banală.
— Dar e o sumă neînsemnată, o mie cinci sute de franci, îi vei găsi fără multă greutate aci,
printre prietenii D-v. mai ales pentru două-trei zile.
— Prieteni adevăraţi, n-am de loc. De altfel, n-aş îndrăzni, ar fi umilitor, ar fi să mă
desconsider ca funcţionar.
Din nou, în mijlocul tăcerii absolute, ochii lor se întâlniră. Din ochii ei curgeau lacrimi.
— Domnule Julien, dacă aţi voi !...
Cuvintele se pierdură înăbuşite, în suspine. El de asemenea zguduit de odată de un tremur
involuntar, cuprins de griji, rămase cu gura închisă.
— ...Dacă mi-aţi da voie... Oh ! n-aş voi să vă dau a înţelege că fac aceasta de interes... în
scopul de a vă impune o recunoştinţă prea... grea! Dar, de voiţi, îi am eu aceşti o mie cinci
sute fr... Tata i-a retras zilele acestea de la casa de economie. Îi luaţi, spuneţi...
Ea scoase un lung suspin, ca uşurată de o mărturisire penibilă.
Acum picăturile de rouă începură din nou să curgă din lungile-i gene negre şi la rândul lor,
ochii lui Julien se umplură de lacrămi. Se întoarse spre tânăra fată, şi încercând să zâmbească:
— Ţi-era frica, zise el, să faci „ipotecă― asupra... inimii mele ? Ea roşi fără a răspunde.
— Nu, iartă-mă, te-am întristat... Primesc, domnişoară. Ce fericire !
Repede alergă şi o clipă apoi, reveni cu un pachet de bilete de bancă pe care i le întinse:
— Atât, nu e aşa ?
— Da, mulţumesc.
Dirigintele sărută vârful degetelor fetei; apoi, imediat, ieşi vesel, strângând la piept preţiosul
depozit, mândru de aventura sa, ca un om care a alergat mult după fericire şi pe care o găseşte ascunsă
într-un colţişor al unei inimi.
La câteva săptămâni după aceasta, lumea din Verdelais nu fu puţin surprinsă, auzind că
domnişoara Henriette Perroulx se căsătoreşte cu Julien Raigal; când toţi credeau că cu grefierul.
Dar tânăra fată nu fu de loc surprinsă, când odată cu inelul de logodnă, Julien îi dete o prea
frumoasă cutie conţinând patru mii de franci.
— Nu, e prea mult! zise ea. Ce să fac cu atâţia hani?
— Domnişoară nu fac decât să vă restitui banii D-v.
— Cum ?
— Ţi aduci aminte de cei o mie cinci sute fr. !... Inspectorul n-a mai venit în ziua aceia... Eu
m-am reîntors la Bordeaux, am jucat din nou şi... am câştigat.
Henrietta luând un aer grav:
— Domnule logodnic, zise ea, dacă am fi căsătoriţi, ţi-aş spune că eşti nebun ! Astăzi, nu pot
să-ţi zic decât: mare imprudent. Dar de acum mă angajez, să nu te mai împrumut niciodată
cu bani. De altfel, pentru a-ţi evita ori ce tentaţie, voi păstra cheile de la casă la mine!
Astfel sfârşesc totdeauna cuceririle noastre, ale sexului tare: printr-o abdicaţie!
254

 Un spaniol a comparat foarte bine pe unii amici pretinşi de inimă, cu unele fluvii ca
Mancanares din Madrid, care debordează în anotimpurile când nu e trebuinţă de apă, şi care
seacă când e trebuinţă de mai multă.
 Judecă bine dacă ceea ce promiţi e lucru drept şi de poţi ţine cuvântul dat; odată promisiunea
făcută, nu trebuie niciodată să o revoci. (Max. chin.)
 Omul cinstit ţine cuvântul său, trecând peste orice teamă. (Massias).
 Să te încrezi în toţi şi a nu te încrede în nimeni, sunt două excese. (Seneca).
 A nu se încrede în nimeni, e simplicitate, a te încrede în toată lumea, e o nebunie; a nu te
încrede în tine însu-ţi e primul pas spre înţelepciune. (Lengree).
 Prudenţa nu previne toate nenorocirile; dar lipsa de prudenţă nu întârzie să le atragă. (Max.
spaniolă.)
CURIOZITĂŢI 299
VALOAREA A 5 BANI DUPĂ 1908 ANI

Iată la cât se urcă valoarea â 5 bani daţi cu dobândă compusă, 3%, de la anul 1 al erei noastre
până la 31 Decemvrie 1908:
1, 343, 242, 546, 583, 850, 931, 676, 708, 074, 534, 161, 490, 683 lei.
Ar trebui 191 miliarde de globi de aur mari, fiecare cât pământul, pentru ca să se reprezinte
această sumă; dacă ar cădea câte unul pe secundă, căderea lor ar dura mai mult de 6000 ani.
NOTE VESELE 300
DIN GLUMELE DOMNITORULUI CUZA

Într-o vară, Cuza se plimba cu ministrul Dumitru Brătianu, prin grădina de la Cotroceni. Era
foarte vesel. Deodată, îi apare un dorobanţ călare cu o ştafetă în mână. Era o telegramă de la Focşani,
prin care îi făcea cunoscut de către preşedintele Comisiei Centrale, că fabulistul Gr. M. Alexandrescu,
a înnebunit deodată.
Cuza sa întristat foarte mult, dar ca să-i treacă impresia cea rea, întrebă pe ministru:
— Ce au bre, Brătiene, Muntenii ceştia de-şi pierd mintea?
— Pentru că au ce să piardă, Măria Ta, răspunse Brătianu.
Cuza începu să râdă, şi-i strigă poetului Vasile Alexandri, care se depărtase prin grădină :
— Auzi, Vasilică ?
*

255
ALTA
Pe în 1863, Mihail Kogălniceanu, stăruia mereu pe Vodă Cuza, ca să facă ministru şi pe
generalul Tell, care se ştie, avea o tremurătură continuă a capului. Cuza îi făgăduia mereu lui
Kogălniceanu, dar nu se ţinea de vorbă, îmbulzit de rugăciuni. Cuza, ca să scape, îi spuse lui
Kogălniceanu :
— Mihalache dragă, am să te rog un lucru.
— Ce lucru, Măria Ta ?
— Să mişti mereu din cap zece minute.
— Dar pentru ce ?
— Fă-mi plăcerea şi dă din cap puţin. Kogălniceanu, care era foarte intim cu Vodă, ca să-i
facă plăcerea, începu să mişte capul de la dreapta Ia stânga. Mişcă, mişcă, până ce nu mai
putu.
Atunci zise :
— Lasă-mă, Măria Ta, c-am ameţit.
— D-ta ai zguduit capul două minute şi ai ameţit, şi vrei să fac ministru pe Tell, care mişcă
din cap de 30 de ani?!?
(Calendarul Minerva).
LINIŞTEA SOŢULUI
Soţul la mormântul soţiei, îngropată de curând, după ce a depus o coroană.
Biata Marioară ! acum e liniştită,... dar şi eu !
LA JUDECĂTORUL DE INSTRUCŢIE 301

Judecătorul de instrucţie, e în cabinetul său. dinaintea biroului încărcat cu coduri enorme,
dosare misterioase şi hârtii împrăştiate. E un om ca de cinci-zeci de ani, cu aerul impunător, cu figura
rece, cu pântecele majestos.
La ordinul său, se introduce D-l Isidor Roubard, prevenitul. Acesta, bancher în strada
Chateaudun, are o prestanţa admirabilă, vorbirea convingătoare şi maniere de gentilom.
De abia a intrat prevenitul, şi grefierul (personagiu mut) îşi ia tocul şi se prepară a prinde cât
mai exact, dialogul celor doi adversari.
Judele (cu ton aspru). Şedeţi ! D-voastră sunteţi Isidor Roubard, 47 ani, bancher, cu
domiciliul în str. Chateaudun 145?
Isidor. întocmai.
Judele. Vă mulţumesc.
Isidor (cu acelaşi zâmbet ce ar fi avut vorbind unei femei frumoase). Nu aveţi de ce, Domnule
Jude de instrucţie! Sunt încântat să fac cunoştinţa D-voastră. În lunga mea carieră, am fost deja în
raport cu o mulţime din colegii D-voastră şi sunt convins, că voi avea cu D-voastră ca şi cu D-lor, cele
mai bune relaţii....
301
„REVISTA TELEGRAFICA, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖, Anul V, 1911-12, p. 323
256
Judele (pentru ai tăia scurt pofta de vorbă). Nu aveţi avocat? Legea vă autoriză a nu răspunde
întrebărilor mele, decât în faţa avocatului.
Isidor. Nu, Domnule Judecător, cel puţin acum nu! Iată de ce: după ce vom vorbi puţin
împreună, veţi fi convins, sunt sigur, de răul făcut cu urmărirea intentată contra mea, şi veţi lansa o
ordonanţă de neurmărire....
Judele (neîncrezător). Dă-mi voie!..
Isidor. Da, da! Sunt sigur! M-am gândit deci că era nefolositor să deranjez pentru un nimic,
pe unul din apărătorii văduvelor şi orfanilor. Concursul lor, trebuie să fie mult mai necesar în altă
parte.
Judele. Cum voiţi! Va fi destul timp pentru a vă schimba părerea. Ştiţi de ce sunteţi prevenit?
Isidor. Bănuiesc.
Judele. Infracţiuni multe la legea asupra societăţilor: capital fictiv, abuz de încredere,
escrocherie, etc.
Isidor. Numai atât?
Judele. Atât. Găsiţi poate că nu e d-ajuns? Ah! Sunteţi de o îndrăzneală ! O să-ţi dea prin
piele, dragul meu, o să ţi se înfunde!
Isidor. Domnule Judecător, mă miră felul D-voastră de a vorbi. Credeam că o să vorbim ca
oamenii cum trebuie, bine crescuţi, care au avut ocazie să se întâlnească ieri în acelaşi salon, care se
vor reîntâlni poate mâine ! Văd că m-am înşelat. E trist. E foarte trist!
Judele, (ironic). Ce crezi că mă orbeşti cu cravata D-tale învoltă, cu inelele şi monoclu D-
tale? Nu se învaţă maimuţa bătrână, să se strâmbe!
Isidor, (tot ironic). Oh! n-am această pretenţie şi mă închin înaintea superiorităţii D-tale de
bătrân mai...
Judele, (vexat). Taci! Ştiu cu cine am a face. Eşti un financiar veros!
Isidor (zâmbind). Ai o opinie foarte rea de mine! Pe ce se bazează spusele D-tale?
Judele (mirat). Dar nu eşti inculpat de...
Isidor. De sigur, dar nu condamnat. Oamenii cei mai cinstiţi, pot fi inculpaţi.
Judele. Văd în dosarul D-tale că ai fost deja urmărit de cinci ori pentru acelaşi motiv.
Isidor. E adevărat, dar totdeauna am ieşit însă, cu faţa curată. Domnii Judecători nu au găsit
caz de urmărire...
Judele (enervându-se). În fine, nu vei voi să zici că este cinstită societatea D-tale pentru
exploatarea radiului la polul Nord?!
Isidor. În fine! Venim la chestiune. Să vorbim. Radium, D-ta nu ştii poate, D-le Jude, este un
metal excesiv de rar, şi prin urmare foarte preţios. În starea actuală a ştiinţei, gramul de radium revine
la două sute mii de franci. Nu e d-aci! Or, e de un interes, din ce în ce crescând, d-a putea studia
această miraculoasă descoperire. Prietenul omeniri, după cum sunt, n-am ezitat o clipă să caut
mijloacele d-a veni în ajutorul savanţilor. Societatea n-a fost fondată într-un alt scop!
Judele. E radium la polul Nord ?
Isidor. Enorm.
Judele. Cine v-a spus?
Isidor. Un inginer pe care l-am trimis acolo.
Judele. Şi a găsit ?
257
Isidor. Cu lopata, ca să zic aşa.
Judele. Ştiu eu ce o fi acolo? nu pot însă spune că nu e adevărat acest lucru... Dar, să
presupunem că acest inginer are dreptate; nu e un motiv însă, ca să faci apei la casele de economie spre
a lua banii săracilor şi a-i pune în buzunarele D-tale.
Isidor (întorcându-şi buzunarele pe dos). Vezi D-ta singur ! N-am de cât o cutie de ţigarete şi
un tăietor de ţigări.
Judele. Nu te juca cu cuvintele. Cazul D-tale e foarte grav! Graţie prospectelor cu care ai
inundat Franţa întreagă, mai mult de şase sute de mii de franci, au intrat în casa D-tale. Ce ai făcut cu
ei?
Isidor. Nimic decât tot ce poate fi mai cinstit.
Judele. Spune, te rog!
Isidor. Aşteptând să pot să îi utilizez trimiţând acolo expediţia ce prepar, i-am plasat în valori
sigure.
Judele. În numele D-tale!
Isidor. Doamne ! Era mai prudent!
Judele. Şi unde sunt aceste valori?
Isidor. În loc sigur!
Judele. Ştii că îţi mărturiseşti escrocheria?
Isidor. Oh! ce cuvânt urât, Domnule Judecător. Şi cât de neexact! Am primit banii în depozit!
Acest depozit, nu numai că îl fac să fructifice, dar îl pun Ia adăpost de orice rele.... şi D-ta, m-acuzi de
escrocherie! Felicită-mă mai bine de conştiinţa şi prudenţa mea!
Judele. Conştiinţa D-tale e prudenta D-tale. Mă faci sa râd ! Daca nu sunt prea curios, ai
putea să-mi spui, ce valori ai cumpărat cu banii.... ce vi s-au confiat?
Isidor. Nimic mai uşor.
Judele. De sigur acţiuni de mine de brânză şi de macaroane!
Isidor. Gluma e nesărata ! Am cumpărat mai întâi de 3%...
Judele (ironic). În adevăr, e o plasare de tată de familie. Şi de sigur şi câteva obligaţii de căi
ferate?..
Isidor. De loc! Valorile căilor ferate au scăzut mult. Şi vor scădea încă...
Judele (neliniştindu-se deodată). Crezi?
Isidor. Sunt sigur. Am excelenţi informatori la bursă.
Judele (fără a reflecta). Drace! Dar atunci eu voi pierde!...
Isidor. Aveţi în portofoliu valori d-ale căilor ferate?
Judele. Vai! am numai de acestea. Toată zestrea nevestei mele e plasată în ele.
Isidor (afirmativ). Trebuie să le vindeţi cât mai e timp încă.
Judele. Credeţi ?
Isidor. Vă asigur şi chiar vă povăţuiesc prieteneşte!
Judele (după ce reflectă o clipă, se adresează grefierului). ― Domnule Balancuir, trebuie să fi
obosit. Du-te de te plimbă puţin prin sala paşilor pierduţi. Te voi rechemă numai decât.
258
(Grefierul iese fără a mai aştepta, imediat ce judele rămâne singur cu bancherul, părăseşte
aerul aspru şl sculându-se de la birou, vine şi se aşează lângă prevenit. Îi vorbeşte acum ca unui
prieten).
Judele (foarte amabil). Domnule Roubard, simt că îmi eşti foarte simpatic. Văd că se poate
înţelege cineva cu D-ta.
Isidor (foarte flatat). Cu ce vă pot servi ?
Judele (mai puţin jenat). Ei bine! Iată!... Îmi spuseşi adineauri că trebuie să mă debarasez de
valorile căilor ferate cât mai repede.
Isidor. Am zis şi susţin aceasta.
Judele. Da, dar nu e vorbă numai de vândut... ci şi de cumpărat !
Isidor. Vorbeşti înţelepţeşte.
Judele. Trebuie să cumpăr alte valori! Dar care?
Isidor (ca şl cum n-ar înţelege). Îmi cereţi o povaţă?
Judele (încurcat). Ei!... Doamne! e o povaţă fără a fi o povaţă.... cu toate că e o povaţă. Un
aviz, de voieşti, un simplu aviz, un aviz mic de tot.
Isidor. Fie un aviz... Pentru ca să vă fac plăcere____
Judele. Ei bine! După avizul D-tale, ce ar trebui să cumpăr, spune-mi ?
Isidor (ca şi cum n-ar voi să răspundă). Doamne ! Drept vorbind, e foarte greu d-a vă da
informaţii sigure.
Judele (Insistând). În fine?
Isidor. Nu ştiu, să... reflectez.
Judele. Dar....
Isidor. Ştiţi că e foarte grav? Şi apoi ce responsabilitate pentru mine!
Judele (cu totul împăciuitor). Să ne înţelegem, Domnule Roubard ! Nu mai eşti aci un
prevenit, nici eu un judecător de instrucţie. Cum spuneai adineauri, cu atâta dreptate şi spirit, să
conversăm ca oameni cum trebuie, bine crescuţi, care au avut ocazie să se întâlnească ieri În acelaşi
salon şi care se vor reîntâlni poate mâine...
Isidor (înclinându-se). Foarte fericit d-a vă vedea revenit la sentimente mai bune în ce mă
priveşte !
Judele. De sigur, mai adineauri am fost puţin cam.... brusc, puţin.... aspru. Meseria cere
astfel, iartă-mă! Cu atât mai mult ca repet, îmi eşti foarte simpatic! Spuneai dar că cele mai bune
acţiuni de cumpărat sunt..?
Isidor (fără a răspunde la ultima chestiune). D-voastră, Domnule judecător,îmi sunteţi foarte
simpatic şi nu mă îndoiesc că după explicaţiile date asupra afacerilor mele, veţi recunoaşte buna mea
credinţă...
Judele. De sigur!... Cele mai bune valori deci?
Isidor. ...Veţi recunoaşte dând o ordonanţă de neurmărire....
Judele (repede). Este o afacere asupra căreia ne-am înţeles. Cele mai bune valori deci ?...
Isidor. Merci, scumpe amice, mulţumesc ! Ziceaţi? Ah! da, valorile! Ei bine! Nimic mai
simplu. Aveţi hârtie? Vă voi scrie acestea.
Judele. Şezi la biroul meu, vei sta mai bine!
259
Isidor (luând locul judelui). În adevăr!
Judele (luând locul prevenitului). Ce amabil sunteţi! Vă sunt adânc recunoscător...
Isidor. Oh! N-aveţi de ce! (Apăsând pe cuvinte). Suntem chit! (scriind) Obligaţiuni 5% ale
portului Agadir.
Judele. Sunt bune acestea?
Isidor. Acestea sunt valori de prima ordine şi cu mare viitor. Peste cinci ani, aceste obligaţii
vor fi de o mie franci. Veţi dubla capitalul! Obligaţii 4½% Las Palmas (exploatarea bananelor). Primul
ordin, mare viitor d-asemenea! Societatea construcţiilor de cauciuc: acestea cotează actualmente 300
fr. şi sunt rambursabile 500. Minele Petchili....
(În acest moment se deschide uşa si grefierul îşi bagă capul. înaintea spectacolului neaşteptat
ce zăreşte judecătorul în locul prevenitului, şi Roubard În locul judelui crede că visează şi pentru a se
asigura de adevăr, înaintează În odaie).
Judele (zărind pe grefier, se înfurie). Cine te-a chemat ? Ce vrei să faci aci?
Grefierul. .....? ?
Judele. Vezi bine că sunt ocupat... cu prietenul meu, cu acest sincer prieten, cu bunul D.
Roubard ! Pleacă şi lasă-ne liniştiţi. Să nu ne mai deranjezi...
Grefierul (mereu imobil). .....!
Judele. Nu înţelegi ce-ţi spun? Nu permit să-şi bată nimeni joc de mine. Ai merita să fi
urmărit pentru ultragiul unui magistrat în exerciţiul funcţiei !!
(Traducere de J. Sava).
CURIOZITĂŢI PERSONALE 302
DIN ISTORIA TIMBRELOR

Păcat că avem puţine informaţii de cele ce se petrec în republicile Americii centrale! Rarele
pe care le primim, din timp în timp, nu fac decât să ne aţâţe pofta.
lată, de pildă, republica Nicaragua care a inaugurat un chip cu totul nou de a franca scrisorile
şi atât de original, încât ne face să regretăm, că nu cunoaştem mai de aproape funcţionarea şi altor
diferite servicii ale acestui stat: de bună scamă, că am rămâne încântaţi.
Într-o bună zi, în Nicaragua, se isprăviseră timbrele poştale. Şi ceea ce e mai grav dacă nu
curioase că furnizorii refuzau să mai aprovizioneze republica decât cu bani gata. Directorul poştelor ce
putea să facă, decât să caute un mijloc de a ieşi din încurcătură.
Începu prin a întrebuinţa timbre fiscale pe care le vându publicului, sursarjate, ca timbre
poştale. Lucrurile merseră bine o bucată de vreme, dar stocul se epuiză iute, aşa că într-o altă bună zi,
se isprăvi ambele feluri de timbre. Din fericire, se găsi la îndemână o provizie importantă de timbre ce
se Întrebuinţau în serviciul căilor ferate, pentru francarea coletelor; soarta lor le fu hotărâtă: să se
întrebuinţeze ca timbre fiscale.
302 „REVISTA TELEGRAFICA, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖, Anul V, 1911-12, p. 328

260
Pentru a Ie transforma apoi, la rându-le, În timbre poştale, se încercă, o a doua surşarja; dar
vigneta de două ori surşarjate şi pe deasupra având şi ştampila de zi poştală, devenea ceva ce nu are
nume în nici o limbă şi care, chiar în Nicaragua, păru ceva prea de tot extraordinar.
D. Rivas, directorul general, recurse atunci la un expedient extern de ingenios. Puse să se
spele de gumă toate aceste timbre poştale şi imprimă o a doua surşarja pe dos. Publicul trebuia, de astă
dată, chiar el însuşi să le gumeze, pentru a le lipi pe scrisori.
Dar, îmi veţi zice, dacă timbrele sunt surşarjate pe dos, cum vom vedea aceasta, de vreme ce
ele sunt lipite pe plicuri?
Tocmai aci se vede geniul inventiv a directorului poştelor din Nicaragua. La 7 Iulie 1911, el
publică în gazetele oficiale şi prin afişe publice, explică transformaţiunile timbrelor şi dispune ca să nu
se lipească noile (?) timbre, decât pe jumătate, aşa că personalul poştelor, să poată verifica surşarja de
pe dos. E ceva mal simplu şi mai comod ? !!
Meritul e de a şti, cum să o scoţi la capăt, ca cu povestea oului lui Columb. Fiindcă e vorba de
timbre, tot în America găsim şi alte noutăţi, nu de o banalitate curentă.
Aflăm că statele din centrul şi sudul Americii, când au deficite bugetare, profita de orice
eveniment important sau de vre-o aniversare, pentru ca să emită noi serii de timbre poştale, căci, fără
întârziere, marii negustori de timbre din Franţa, Anglia, Germania, le şi cumpără pe sume destul de
considerabile. Aşa că micile republici din Uruguay, Paraguay, Columbia etc., pot uşor să-şi procure 40
sau 50 mii Iei, ori de câte ori sunt la strâmtorare!
FACTORUL CEL BUN 3031911-12, P 329

De la Frideric Cel-Mare, toţi ştiu că „sunt judecători la Berlin―. Eu voi spune că sunt şi factori
!... căci de voiţi să ştiţi cum ei îşi înţeleg datoria, citiţi povestirea următoare:
Un comerciant locuind în Nollendorferstrasse în Berlin, scrise zilele din urmă, unei tinere
doamne, pe care o întâlnise în ajun, şi îi fixă întâlnire pentru a doua zi la nouă ore seara, în un loc
convenit.
Tânăra doamnă însă, mai virtuoasă şi mai şireată decât o bănui Don Jianul berlinez, dase un
nume şi o adresă falşă.
Factorul, neputând din această cauză să predea scrisoarea, de oarece Ia adresa indicată nu găsi
pe destinatara, scrisoarea fu deschisă (*304) la birou, pentru a se cunoaşte adresa trimiţătorului şi a i se
înapoia scrisoarea.
Dar iată ce se întâmplă. Comerciantul, om prudent şi el, şi aşi paria, însurat, găsi de cuviinţă
să semneze scrisoarea tot cu nume falş şi dase o adresă tot falşă: fapt de care se convinse biroul, când
căută să o înapoieze.
Ce era de făcut ? Să se puie scrisoarea la rebut ? De loc, căci locul de întâlnire şi ora, erau
lămurit indicate.
Şeful oficiului delegă un factor, ca la nouă ore de seară să se ducă la locul întâlnirii, pentru a
încunoştinţa pe expeditorul scrisorii, că o să aştepte mult şi bine pe doamna căreia îi scrise, şi a-i
înapoia proza, explicându-i cum devenise cazul!
Acum spuneţi singuri; ce ziceţi de această conştiinţă ? Nu e admirabilă ?
Acest caz reaminteşte altul petrecut în poşta engleză. Un băiat de la ţară, se stabilise la
Londra.
303 ―REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ Şl POŞTALĂ‖, Anul V, 1911-12, p. 329

304 Notă originală a Redacţiei: (*) Dispoziţiunea deschiderii scrisorilor cu scopul de a se găsi adresele prezentatorilor sau
ale destinatarilor, s-a introdus şi în serviciul nostru, prin noua lege de exploatare. (N.R.).
261
După câtva timp, scrise mamei sale, care rămase la ţară, să-i dea ştiri de acasă.
Se mulţumi să scrie pe plic.
„Mamei mele, acasă―.
Scrisoarea ajunse, totuşi la destinaţie!
Biroul de reclamaţiuni primea în acelaşi timp o alta, de la mama îngrijată care cerea şi ea veşti
de la fiul său.
Ea puse ca adresă: „Fiului meu, la Londra―.
Se deschide cele două scrisori. Se reconstitui adresa mamei, cercetându-se de unde ea venea şi
numele fiului, în scrisoarea ce el scrisese şi astfel cele două scrisori, ajung la destinaţie.
HAZURILE TELEFONULUI 305

În timpul când d. Waldeck-Rousseau era preşedinte de consiliu, funcţionarii ataşaţi
cabinetului său, găsiseră un mijloc ingenios ca să se distreze.
Ştiind că prin mijlocul centralei telefonice de la preşedinţia consiliului, se poate pune în
comunicaţiune, administraţiunile legate la acea centrală, profitau de această înlesnire, pentru a-şi goni
urâtul lungilor duminici de după prânz, când se găseau În permanenţă la minister, şi aşteptau
evenimente grave, care, de altfel, nu au loc niciodată.
Ei chemau şi apoi puneau în comunicaţie unul cu altul două personaje de seamă, de ex.,
ministrul de justiţie, d. Monis, cu prefectul de poliţie d. Lepine, apoi, cu receptoarele centralei la
ureche, făceau haz de vorbele schimbate, fără noimă şi fără rost.
— Alo! domnule ministru... sunt la dispoziţia D-voastră, aveţi cumva ceva ştiri relative la
complot?
— Ah! D-voastră domnule prefect?.. Nu, nimic nou... Ce doriţi?
— Nimic, domnule ministru, m-aţi chemat D-v...
— Eu? de loc...
— Totuşi am fost chemat... vă rog să credeţi...
— Trebuie să recunoaşteţi, cred, că e destul de supărător a fi deranjat fără motiv urgent...
Şi d. ministru pune telefonul pe cârlig, nu puţin supărat pe... d. prefect.
Mânia celor mistificaţi astfel, ajungea câte odată gradele superlative, când veselii ataşaţi n-ar
fi dat telefonul din mână, pentru nimic în lume.
Intr-o duminecă, tocmai când îşi petreceau vremea în acest chip amuzant, uşa se deschise şi o
voce rece, autoritară, îi întreabă.
— Ce faceţi, vă rog, acolo?
Ei se reîntoarseră şi În faţa lor, văzură pe însuşi Waldeck-Rousseau, care venise, în treacăt, pe
la minister. Tinerii funcţionarii ştiau că preşedintele consiliului nu-i din cei cărora le displac
plezanteriile. Ei mărturisiră farsele la care se dădeau. Dânsul nu se putu reţine de a nu zâmbi.
— A! ce e şi cu tinereţea asta, zise el, şi plecă, fără să le facă cea mai mică observaţie.
După alte câteva duminici, ataşaţii cabinetului nu veniră la minister decât după prânz, căci
sâmbătă seara asistaseră la un banchet. Cum sosiră, că şi plănuiau cum să joace o festă „bătrânului
Monis―. Dar, când pătrunse În camera centralei telefonice, găsiră locul lor deja ocupat: un om asculta
foarte atent şi râdea cu lacrimi.

262
Cel ce se amuza atât de bine, era însuşi recele şi autoritarul preşedinte al consiliului d.
Waldeck― Rousseau, care dase în comunicaţie doi dintre miniştrii săi cei mai nervoşi şi cu
receptoarele la ureche, făcea haz nebun de conversaţiunea zgomotoasă ce se angajase între ei !

Un învăţat trecea un fluviu cu barca. Pe la mijlocul drumului, învăţatul întreabă pe luntraş:
— Cunoşti istoria?
— Nu ! răspunse luntraşul.
— Atunci ţi-ai pierdut jumătate din viaţă! Ştii matematica? Nu.
— Atunci ţi-ai pierdut trei sferturi din viaţă. Abia spuse aceste cuvinte şi barca se răsturnă.
— Ştii să înoţi ? întrebă luntraşul pe profesor, care se zbătea în valuri.
— Nu.
— Atunci ţi-ai pierdut toată viaţa, răspunse luntraşul.
*
Unul dintre cei mai uituci oameni, era Littré. Atât de obsedat era de lucrările sale linguistice şi
filozofice, încât, deşi avea copii..., el nu-i cunoştea!
Se spune intre altele, că odată se afla invitat la un bal. Politicos, după ce dete mâna
cunoştinţelor, începu să se recomande singur celor pe care nu-i cunoştea. Ajuns În faţa unui ofiţer, îi
se recomandă foarte politicos. Ofiţerul era chiar fiul său!!
Tot despre Littré se spune, că odată, citea o scriere care-l interesa mult. Lampa în aproprierea
căreia citea, nu da destulă lumină. Littré voi să facă fitilul mai mare, dar cum lampa era ceva mai
departe şi cum învăţatul nu voia să lase privirea de pe carte, merse În direcţia lămpii, citind mereu...
Ajungând aproape, cu toată seninătatea sufletească, uitând ce trebuie să facă, suflă şi lampa se stinse.
*
Robert Browning, unul dintre cei mai mari poeţi ai Angliei, (mort în 1899), era şi un filosof
distins. Uneori insă poemele sale erau atât de obscure, chiar din cauza filosofiei, în cât cu greu putea
cineva să le priceapă. Se formă deci o societate de literaţi, cari nu avea alt scop decât să comenteze
poemele Iui Browning. Societatea purta chiar numele lui.
Într-o zi, o admiratoare a iui Browning îl vizită, şi între altele îl rugă să-i explice înţelesul a
două versuri ale sale. Browning le citi, le răsciti, apoi, flegmatic, spuse: „D-nă, nici eu nu le pricep,
adresaţi-vă mai bine societăţii Browning―.
*
Frederic. regele Suediei, trecând într-o zi printr-un sat, din regatul său, preotul din părţile
acele, se gândi să ţie o cuvântare; dar ştiind că toate aceste cuvântări de laudă, îl vor plictisi şi nu le va
da atenţie, îi trecu prin minte să îl primească cântând câteva versuri pe aere de operă. Surprins de
această primire, Frederic ascultă vesel până la sfârşit. Şi cum cântecul îi plăcu, el strigă:
— Bravo! Bis! Bis!

263
Şi preotul repetă cupletele. Regele satisfăcut îi dete cincizeci monede de aur. Atunci preotul îi
zise, închinându-se până la pământ:
— Bis, Majestate, bis!
Frederic găsi aşa de hazlie purtarea lui, că „bissă― şi el.

 Cei ce întrebuinţează rău timpul lor, sunt cei dintâi care se plâng că e scurt. Dar cum ei îl
consumă ca să se îmbrace, să mănânce, să doarmă, să tăinuiască fără folos şi să se hotărască
Ia ceea ce trebuie să facă, le va lipsi cel de care are nevoie pentru interesele şi plăcerile lor;
acei, din contra, care îl întrebuinţează cu folos, vor avea şi de prisos. (La Bruyère).
 Cine nu munceşte ca să trăiască, trebuie să trăiască ca să muncească. (Edmond Thiaudiére).
 Răzbunarea e adesea tot atât de funestă celui care o exercită, ca şi celui ce o încearcă; e un ac
ascuţit la ambele capete care apasă pe inima sa şi pe aceea a duşmanului său. (Mabire).
 Adevărul, ca şi uleiul, iasă totdeauna deasupra.
 Un adevăr gol, valorează mai mult ca minciuna îmbrăcată În cele mai frumoase flori ale
vorbirii: astfel o persoană frumoasă în neglijeu, place mai mult ca o urâtă împodobită.
(Mabire).
 Ingratitudinea nu descurajează binefacerea, dar ea servă de pretext egoismului. (Lévis).
 Inima ingratului e asemănătoare unei câmpii sterpe, care primeşte toată ploaia care cade din
cer, o înghite, dar nu produce nimic. (Max. orient.)
 S-a zis tot râul ce se poate spune de un om, când l-ai numit ingrat. (Prov. lat.)
 Nu e ingrat care să nu moară mizerabil. (La Fontaine)
 Popoarele cele mai înţelepte a antichităţii, Perşii, Lacedomenienii, Atenienii, acceptau în
justiţie, acţiunile contra ingraţilor.
 Un suflet mare e deasupra injuriei, a nedreptăţii şi a durerii. (La Bruyère)
COLINA 308
Din vârful acestei coline, era o vedere admirabilă. Dintr-o parte se vedea marea, partea de sus
a mării, înspre care se îndepărtau navele negre mânate cu vapori si corăbiile albe; şi de partea cealaltă,
se vedea tot oraşul, cu străzile, bazinurile, bisericile şi împrejurimile lui. Se vedeau d-aci, chiar
vârfurile înzăpezite care puneau orizontul într-o altă atmosferă. Era în adevăr o panoramă măreaţă. Şi
micii burghezi, micii negustori şl lucrătorii cu copilaşii lor în cârcă şi pe umeri, toţi săracii cu sufletul
simplu, se suiau Dumineca pe colină şl admirau frumoasele vederi. El planau astfel d-asupra
mahalalelor lor, prăvălioarelor lor, atelierelor lor, odăiţei lor triste, ei dominau mizeria lor de peste
săptămână şi îşi umpleau pentru şase zile, ochii, inima şi sufletul de frumosul albastru al mării şi de
puritatea vârfurilor de munţi înzăpezite.
***
307 „REVISTA TELEGRAFICA, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖, Anul V, 1911-12, p.

332
308 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖, Anul V, 1911-12, p 364
264
Într-o zi, un om care câştigase o avere considerabilă în ţări depărtate, veni să locuiască în
acest oraş. Cum nici o casă nu-i fu pe plac, nepărând destul de încăpătoare pentru magnificenţa sa,
cumpără o mahala întreagă, puse să dărâme totul şi să construiască un hotel, cum nu se mal văzuse. Şi
micii burghezi, prăvăliaşi, lucrători şi toţi săracii cu sufletul simplu, judecau această faptă foarte
frumoasă şi demnă de laudă. În scurtul lor timp de odihnă, atunci când fumau câte o ţigară, se duceau
să caşte gura în jurul şantierului construcţiei. Ei se minunau de blocurile de marmoră din care era zidul
şi lemnăria de santal parfumat din care erau făcute ferestrele şi decoraţiunile artistice ale pictorilor şi
sculptorilor. Şi umilii oameni, care priveau cum se înalţă încetul cu încetul această minune socotind
preţul, rămâneau mişcaţi de respect şi de admiraţie.
Când hotelul fu terminat, omul bogat se instala în el, dând serbări. Serbări somptuoase care
aruncau asupra oraşului o mare strălucire. Şi umilii oameni, cu sufletul simplu, îşi luau şi aci partea lor.
Seara, după ce luau modesta lor cină, după ce îşi scoteau şorţul de lucru, şi închideau prăvălioarele,
micii negustoraşi ieşeau la braţ cu nevestele lor, lucrătorii îşi luau copii pe umeri şi se duceau sub
ferestrele, iluminate, spre a privi petrecerile de acolo. Apoi se întorceau la culcare, mulţumiţi.
***
Echipajele omului bogat umpleau oraşul cu trapul şi sunetul clopoţeilor. Caii săi, plimbându-i
pe stradă, mergeau în aşa fel, că bieţii pietoni cu multă băgare de seamă, scăpau de strivirile lor. Şi
micii burghezi, umilii trecători, după ce îşi făceau loc ca prin minune să nu fie călcaţi, priveau cu
satisfacţie aceste echipaje iuţi şi strălucitoare. Erau mulţumiţi să vadă trecând acest lux, să fie atinşi de
acest lux din contactul căruia nu s-alegea de altfel, decât cu stropituri de noroi pe sărăcăcioasele lor
haine. Într-o seară, omul bogat cumpără pentru el toate biletele de la teatru. Cei cărora le plăcea
spectacolul, trebui să se priveze în acea scară, pe când muzicanţii şi baiaderele îşi desfăşurau talentul şi
graţia lor, înaintea unei săli goale, în care, singur omul bogat, dormea într-o lojă. Şi sărmanii oameni
fură şi atunci mulţumiţi. Vorbiră de acest act remarcabil. Le făcu plăcere că în oraşul lor era aproape de
ei, un om aşa de bogat, care da serbări aşa de somptuoase, care locuia Intr-un hotel de marmoră, care
se plimbă în asemenea echipaje şi care putea să-şi permită aşa de nemaipomenite fantezii. Şi în fiecare
Duminecă, micii burghezi, micii negustori, lucrătorii cu copiii pe umeri, umilii oameni amărâţi şi cu
sufletul simplu, continuau să se ducă sus pe colină spre a-şi mulţumi sufletul, privind până la limitele
imensului orizont.
***
Dar într-o zi, vai! aflară că omul bogat voia să cumpere toată colina si să-şi rezerve
privilegiul. Ei ridicară din umeri zicând: „Nu e posibil―. Dar noutatea se confirmă; ea era adevărată!
Imediat ce ştiu că de pe colină va avea acea privelişte minunată, omul bogat voi ca spectacolul mării şi
vârfurile înzăpezite să nu aparţină, decât ochilor lui. Nu din simplă răutate dorea să priveze pe ceilalţi,
dar fiindcă era contrariu bogăţiei şi luxului său d-a se bucura de ceva care era accesibil tuturor. Trebuia
să o acapareze pentru sine numai. Se hotărî deci a o cumpăra.
Atunci sărmanii oameni, dezolaţi, se duseră la primarul oraşului.
Domnule Primar, ziseră ei, acest lucru nu e drept. Omul bogat, poate să dea serbări şi să-şi
clădească palate, trăsurile sale poate să ne stropească pe stradă, dar de ce ne ia colina, unde ne vom
duce d-acuma să căutăm o viziune care să ne urmărească în orele noastre de restrişte? Unde ne vom
duce să ne înălţăm sufletele, după amărăciunea săptămânilor de muncă ? Putem noi să ne schimbăm
rufăria Dumineca, dar nu vom putea să ne reînnoim sufletele noastre.
Primarul răspunse:
„Ce voiţi prietenii mei! Acest om e bogat. E legea fatală a aurului care stăpâneşte totul, chiar
liniile îndepărtate ale spaţiului, chiar orizontul mării şi vârfurile ce sunt d-asupra norilor. O bogăţie
imensă trebuie neapărat să absoarbă totul în jurul ei. E un foc devorator. Aţi primit ca trăsurile acestui
om să acapareze străzile voastre, În care nu mai puteţi circula fără a risca să fiţi striviţi, şi chiar aţi
găsit plăcere în aceste, fiindcă aveţi suflete copilăreşti şi servile. Acum protestaţi că vă ia colina, pe
care vă suiaţi Dumineca să vă înălţaţi sufletul, şi că îşi rezervă frumuseţea acesteia, numai pentru
mulţumirea ochilor săi. E adevărat că e regretabil. Dar gândiţi-vă că vă mai lasă lumina soarelui şi
265
aerul pentru a respira.... Nu vă plângeţi deci şi retrageţi-vă fără murmur, dacă nu voiţi să fiţi şarjaţi de
cavalerie―.
Dumineca viitoare, când sărmanii oameni venită la poalele colinei, o găsiră îngrădită de toate
părţile. Nici nu se gândiră să sară pe d-asupra. Se aşezară cu resemnare în lungul acelei îngrădiri, de
unde nu vedeau nimic decât câte-va terenuri şi şanţurile mocirloase ale drumului.
Omul bogat, după ce cumpără colina, se ocupă s-o amenajeze pentru a fi demnă de prestigiul
celui ce o stăpânea. Această colină era goală şi sterilă, puţină iarbă ici, colo, d-abia se vedea prin acele
părţi pietroase. Ea nu valora de cât ca vedere frumoasă; din acest punct de vedere însă valora cât un
tron. Bogătaşul voi s-o facă confortabilă şi încântătoare. El poseda imense proprietăţi în Bretania.
Aduse pământ d-acolo pentru a putea planta arbori, după cum e moda a se aduce doici din acele părţi,
pentru copii. El transportă pământul pe mare cu vapoarele sale, împodobite cu steaguri albastre şi aurii.
Astfel că într-o zi sosi o adevărată flotă aducând admirabilul pământ breton. Şi colina În curând fu
acoperită de pământ fertil, de pământ în care plantă arbori.
Bieţii oameni, neştiind unde să se mai ducă Dumineca, veneau Ia poalele colinei, lângă gard,
privind cum înaintau lucrările. Nu puteau să se stăpânească cu tot necazul lor, d-a admira
transformarea minunată a colinei lor. Ea se împodobea ca prin farmec cu pomi rari şi mirositori. Flori
rare răsăreau; plante exotice mari, răspândite, printre care se vedea pajişti minunate. În fiecare
Duminecă noi surprize, noi progrese. Acum erau pârâiaşe şi cascade, ape cristaline ce se auzeau căzând
şi curgând peste tot. Apoi globuri electrice fură puse în parc, pentru a pune în mişcare jocurile de
lumină ce traversau cascadele.
Dar toate aceste nu erau decât piedestalul elegant a unei neasemuite comori. Adevărata
comoară era în vârful colinei. Acolo bogatul pusese sa îi construiască un castel. Şi el care până aci
trecea indiferent şi plictisit pe lângă toate manifestaţiunile luxului său, se interesă arzător de această
nouă reşedinţă ca şi cum ar fi făcut cine ştie ce sforţări s-o câştige. El singur dirija lucrările. Îşi
petrecea zilele În mijlocul lucrătorilor, supraveghindu-i, grăbindu-i. Şi sărmanii care priveau de jos,
din dosul grilajului, îl auzeau zicând mereu:
Grăbiţi-vă, daţi zor, să pot să mă bucur mai iute de această privelişte neasemuită... Ah! ce
vedere voi avea d-aci!
Sărmanii oameni d-ar fi fost observatori, ar fi putut să se mire auzindu-l vorbind de bucuria
lui în viitor. Ar fi înţeles, dacă ar fi fost filosofi, că acest om bogat nu putea să simtă ca ci, o emoţiune
imediată; că dânsul era pedepsit că sufletul său nu putea să o simtă aşezându-se pe o bucată de stâncă,
să privească În jurul său, să admire cu naivitate şi să se bucure; dar că el nu poate decât să-şi prepare
admiraţia şi să prevadă plăcerea sa, pentru a nu o realiza, decât mai târziu, când va fi instalat acolo în
mijlocul luxului său, în lipsa căruia sufletul său era lipsit de sensibilitate. Dar bieţii oameni nu erau nici
filosofi, nici observatori, şi ei se mulţumeau să suspine încet, când din josul colinei care d-aci încolo Ie
era interzisă, auzeau pe bogat că strigă sus: „Ah! ce vedere, ah! ce frumoasă vedere, voi avea d-aci―.
***
Castelul minunat se înălţa cu iuţeală. Era plin cu turnuleţe graţioase. Spre vârf avea o mulţime
de terase, aşa de ridicate, aşa de uşoare, că păreau aeriene.
Şi bogatul înfierbântat ca un înamorat, simţind pentru prima dată deşteptându-se în el dorinţa,
se exaltă voind să se ridice şi mai sus încă, voind să aibă şi mal mult magnifica panoramă. Ordonă să
se construiască un observator zicând : „Ah! ah! ce vedere, ce admirabilă vedere voi avea din acest
observator! îmi voi petrece viaţa d-aci înainte, a contemplă aceste frumuseţi―.
Şi Dumineca următoare, când sărmanii oameni veniră lângă colină, aflară surprinzătoarea,
teribila noutate:
Omul bogat orbise.
Această noutate ar fi putut să fie inventată într-un scop de tragică ironie. Şi cu toate acestea,
era adevărată. Omul bogat orbise. El fusese orbit subit de un rău repede şi misterios, al cărui germen îl
266
contractase, probabil, odinioară, în acele ţări orientale unde îşi făcuse averea. Şi când castelul fu
terminat, când observatorul se îndreptă orgolios în spaţiu, omul bogat nu mai văzu în jurul lui, decât
groaza nopţii.
El e mereu acolo sus, d-asupra mării şi pădurilor, în acel castel pe care cu litere de aur puse pe
poarta intrării, îi numeşte: Castelul Belle-vue. El trăieşte izolat tot aşa de singur cum fuse mai înainte
într-o sală de teatru căci boala sa e de o contagiune teribilă şi nimeni nu voieşte să se apropie de el,
nimeni nu îndrăzneşte să suie colina În vârful căreia nenorocitul e într-o agonie înceată, închis între
ziduri de umbre, ne mai putând vedea frumuseţile mării şi vârfurile Înzăpezite.
Şi pe când micii burghezi, micii negustori, lucrătorii cu copiii pe umeri, îndrăgostiţii ce se
îmbată săptămâna cu ramuri de liliac culese Dumineca, umilii oameni cu sufletul simplu, sunt jos,
neputând vedea decât terenuri nisipoase şi şanţuri înnoroite, omul bogat, în vârful colinei, nu poate
privi decât în el însuşi şi nu contemplă decât spectacolul sufletului său hidos.
(Traducere de Jeanna Sava)
NOTE VESELE 309

De demult, pe când poşta rurală se făcea cu vătăşei, iar popii nu erau toţi cărturari, într-un sat
departe de oraş era un popă care îşi ţinea calendarul pe răboj.
La lăsatul postului de Paşte, popa avu grijă să bage în buzunarul antereului 40 boabe de
fasole, iar în fiecare dimineaţă, când îşi îmbrăcă haina preoţească, lepăda câte un bob şi astfel, după
numărarea boabelor, ştia câte zile mai rămâneau până la Paşte.
Intr-o dimineaţă, preoteasa luând să-i scuture antereul, dădu peste boabe şi ştiind că popii îi
place să joace „ţânţarul―, ca să-i facă surpriză, îi mai băgă în buzunar un pumn zdravăn de boabe.
Pe când popa ieşea de la Biserică, iată că îi ies în cale vre-o doi credincioşi cari îl întreabă
„câte zile mai sunt până la Paşte ?―
Popa, bagă mâna în buzunar şi începu să numere boabele şi cu cât numără cu atâta se încurcă,
fiind boabe multe; iar văzând că nu le poate da de rost, ţinând mâna încă în buzunar, le răspunse :
De tată... de... după socoteala mea, apoi nici anul ăsta şi nici la anul nu o să avem Paşte!
Preoteasa îi stricase calendarul.

 Oamenii să nasc goi şi trăiesc îmbrăcaţi, să nasc independenţi şi trăiesc sub legi. Hainele
jenează puţin mişcările corpului, dar îl apără contra accidentelor din afară: legile jenează
pasiunile, dar îi apără onoarea, viaţa şi averea. (Rivarol).
 Legile sunt drepte nu când ele sunt păzite (urmate) de toţi, ci când ele sunt făcute pentru toţi.
(Seneca).

267
CURIOZITĂŢI 311
SÂNGE RECE
Despre marele sânge rece a cunoscutului mare scriitor şi poet american Mark Twain, ne
istoriseşte foaia „Hyatt Smith― 312 următoarea întâmplare:
În Buffalo, eram oaspetele fratelui meu aşa spune scriitorul acestor rânduri care locuia în
vecinătatea lui Mark Twain. Rar vedeam pe poet. Însă într-o bună dimineaţă, pe când stăteam pe terasă
şi fumam ţigara la cafea, zăresc pe Mark Twain în haina de dimineaţă cum întâi privi pe fereastră
înaintea vilei lui, şi în urmă iese din casă şi priveşte către noi, încet coboară treptele, se apropie de
poarta gradinei unde se opreşte şi începe să pufăie tare din lulea. Apoi tot aşa de liniştit trece strada şi
se apropie de vila noastră. Se urcă pe terasă lângă noi, eu îi dau un scaun. Dânsul după ce răsuflă
adânc, se aşeză. Trimite în aer câte-va rotocoale de fum, apoi cu voce înceată zice:
— Frumoasă dimineaţă !
— Adevărat, foarte frumoasă şi plăcută, am răspuns noi.
— Dar totuşi nu m-ar mira de loc, dacă peste puţin ar cădea o ploaie cu găleata.
— Nu ne-ar aduce mare neajuns,.. Aveţi o casă prea frumoasă.
— E frumoasă, într-adevăr şi îmi place.... Cum se află familia d-voastră ?
— Mulţumesc; dar a d-voastră?―
— Tot bine, mulţumesc―.
Şi din nou o pauză lungă. În sfârşit, poetul îşi încrucişa picioarele, trage zdravăn din ciubuc, şi
un nor gros de fum se înalţă către cer.
— Bănuiesc că vă veţi fi miraţi văzându-mă atât de dimineaţă la D-voastră, urmă Mark Twain
încet. Negreşit n-am fost până acuma un vecin bun, dar mă voi corija pe viitor; astăzi de am
venit aşa de dimineaţă, e că m-am gândit că v-ar interesa, dacă vă voi spune, că pe
acoperişul casei D-voastră, au izbucnit flăcări. Focul s-a întins aşa de repede, încât am
crezut.....
Iute am sărit de la masă şi într-un suflet am alergat cu toţii să stingem focul, la care nu am
izbutit decât după lungi sforţări. Când ne-am întors pe terasă, Mark Twain era tot acolo, fumase şi
citise gazetele.
— Acum mă duc zise el, după ce s-a ridicat cu lene.
— Mă iertaţi, că v-am deranjat, dar am socotit, că asta vă interesa.... la revedere... numai să fie
vre-o altă ocazie, şi ne vom vedea din nou!
*
Balzac, cunoscut romancier francez, stătea odată noaptea în pat şi neputând adormi, se gândea
de ce moarte să omoare pe eroul noului său roman. În acest timp, simte zgomot în odaie şi la slaba
lumină a unei candele, zăreşte un hoţ, cum se încerca cu o cheie falşa să deschidă un sertar în care el
ţinea banii.
Balzac izbucneşte într-un râs nebun, pe care nu şi-l poate stăpâni de loc Hoţul se sperie şi se
opri de la lucru ; dar zărind pe Balzac cum râde mereu cu hohot şi că nici nu se mânie, nici nu-l ceartă,
îl întreabă: „De ce râzi domnule?― „Cum să nu râd ?― răspunse Balzac;râd, privindu-te, cum te
munceşti. Ai venit noaptea, te-ai strecurat în odaie tremurând, plin de frică, ai cheie falşă şi totuşi
voieşti să găseşti parale în sertarul meu, când eu la miezul-zilei şi cu cheie adevărată, nu-s în stare să
găsesc.
311 „REVISTA TELEGRAFICA. TELEFONICA Şl POŞTALA‖, Anul V, 1911-12, p. 402

312 Este vorba de o mică neînţelegere : Anecdota a fost povestită de referendul J. Hyatt Smith în ziarul „Harpers’s
Monthly‖ din Mai 1896. Sursa: „Mark Twain Laughing - Humorous Anecdotes by and about Samuel I. Clemens‖
editată cu o introducere de P.M. Zall, The University of Tennessee Press/ Knoxville, U.S.A. 1985
268
DIN ALE MICII PUBLICITĂŢI

În luna Mai a. c., a apărut la rubrica Mica Publicitate într-un ziar popular din Capitală,
următorul anunţ:
„Tânără văduvă, proprietară, frumoasă. 26 ani, doreşte căsătoria domn prezentabil, manierat,
chiar fără stare. Răspunsuri serioase, însoţite fotografie. Marguerite Baer, Dăneşti-Vaslui―.
Acest anunţ a fost publicat de un farsor, neexistând o persoană cu acest nume în acea
localitate decât doar o ţigancă bătrână Marghioala Baer, dar ale căror semnalmente nu corespundeau de
loc cu cele din anunţ, în plus că în loc de proprietară, nu este decât o modestă fabricantă de... fuse.
Totuşi ofertele nu au întârziat a sosi cu duiumul.
S-a primit în total următoarea corespondenţa: 1 telegramă, 103 scrisori recomandate şi 550
scrisori franco şi cărţi poştale, iar într-una din zile îşi făcu apariţie pe bariera comunei şi un echipaj tras
de 4 cai, în care se află un ofertant în persoană.
De sigur toată această respectabilă corespondenţă împreună cu echipajul, au trebuit să fie
înapoiate la origină cu indicaţia „adresantul necunoscut―.
 Răutăciosul e ca şi cărbunele; dacă nu te frige, te înnegreşte. (Proverb italian)

 Să nu poţi să suporţi sărăcia, e un lucru ruşinos; să nu poţi să o goneşti prin muncă, e un lucru
şi mai ruşinos. (Pericles).
 Statornicia depinde de stabilitatea caracterului, cum nestatornicia de uşurinţă. (Livry).
 În general, cei ce ştiu puţine, vorbesc mult, pe când cei ce ştiu multe, vorbesc puţin.
(Aforism)
 Îndrăzneţul merge înaintea pericolelor şi atacă, dar dese ori puterea îl părăseşte în timpul
luptei; omul curagios aşteaptă pericolul cu linişte şi nu se expune decât când onoarea sau
datoria îi porunceşte; dar odată în luptă cu pericolul, nimic nu-l poate opri. (Arioste).
 Îndepărtează-te pentru un moment de omul în mânie, dar pentru totdeauna, de cel ascuns.
(Confucius).
 Adevăraţii noştri duşmani sunt În noi înşine:(să smulgem din inimile noastre ambiţiunea,
zgârcenia şi invidia, şi vom restabili ordinea şi armonia ce trebuie să domnească în societate:
toţi oamenii vor fi prieteni. (Fénelon).
 Nenorocirea departe de a înjosi pe om, îl ridică, dacă nu e un laş. (Silvio Pellico).
NOTE VESELE 314

Ludovic XV când se ducea la vânătoare, suita sa aducea 40 sticle cu vin, din care de multe ori
nici nu gusta.
Într-o zi regele având sete, ceru un pahar cu vin.

269
— Sire, n-a mai rămas de loc.
— Cum, nu mai este nimic? Ce nu se mai aduc cele patruzeci de sticle?
— Da Sire, dar toate s-au băut.
— De-aci înainte s-aduceţi patruzeci şi una, ca să mai rămână şi pentru mine una.
SECRETUL LOGODNICULUI 315

— Ei bine ! dragă Doctore, rezultatul călătoriei D-tale ?
Intrând în salon, André Dolly strânse mâinile întinse spre el ale d-nei şi d-lui Besnard şi zâmbi
fiicei lor Martha, logodnica sa, a cărei privire îi arată toata nerăbdarea absenţei şi toata bucuria
revederi.
Apoi, devenind grav:
— Nu, zise el, n-am reuşit! N-am putut să hotărăsc pe mama să vină la nunta noastră.... Sau cel
puţin, reluă el mişcând din cap, dacă a mai rămas puţină speranţă, ea e foarte slabă.
Urmă o mică tăcere. Contrarietatea tuturor era foarte vădită.
Nu că acest refuz, jignea pe cineva, căci era numai dintr-o discreţie exagerată,din cauza umilei
situaţii în care se află , că d-na Dolly se decisese să nu vină, ci să rămână retrasă în satul ei. Dar tocmai
pentru aceasta nu le convenea discreţia bătrânei, căci tuturor li se părea foarte natural că tocmai,
fiindcă îndurase multe, ea să-şi aibă acum partea ei de bucurie, de onoare.
André Dolly, în adevăr, fiu de ţăran, trecuse prin scoli graţie bursei statului, şi dacă mai târziu
putu să-şi urmeze studiile sale de medicină, fu nu numai mulţumită energiei cu care îşi reducea
trebuinţele sale strict necesare, dând lecţii în afară de cursurile şi lucrările sale personale, dar încă
graţie privaţiunilor a lor săi.
Şi, văduvă acum, bătrâna ţărancă, era în acelaşi timp şi încântată şi înspăimântată de norocul
fiului ei, care numit doctor, se căsătorea cu fiica d-lui Besnard, stăpânul uneia din cele mai importante
case de comision din Paris, tremura nu că îl va umili, ea îl cunoştea prea bine ; dar să nu îi
pricinuiască vre-un neajuns, fie vis-à-vis de strălucitele relaţii, fie vis-à-vis de viitoarea sa clientelă,
căci ducându-se, ar vedea toţi modesta lui origină.
Era şi aceasta încă o manifestaţie a devotamentului ei matern, şi nici stăruinţele d-nei Besnard,
nici scrisorile drăgăstoase ce îi adresase Marina, nu putu învinge rezistenţa ei. Călătoria lui André
însuşi, rămase fără rezultat.
— Ei bine, atunci, zise Martha, prima noastră vizită de nuntă va fi pentru ea. Nu va mai avea
ce face!
André îi zâmbi.
— În tot cazul, zise el, vom fi făcut tot posibilul !
Această contrarietate începu a se domoli prin bucuria veniri lui. Tânărul se apropie de Martha
şi, ca în fiecare seară, complicitatea indulgentă a părinţilor, făcu să rămână singuri. Şi din nou o
dulceaţă infinită plană asupra casei, pe când figurile lor apropiate, străluceau de fericire. André grav şi
înduioşat, Martha, frumoasă, pe care fericirea o înfrumuseţa şl mai mult.
În aceiaşi zi, o subită indispoziţie a unei rude apropiate, obligând pe Martha să se ducă lângă
ea, împiedecă întâlnirea lor de fiecare seară.
315 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ―, ANUL V, , 1911-12, p. 431

270
— Voi preveni pe André zise d-l Besnard.
André, care de la logodnă se mutase în apropiere, luă masa într-un restaurant de alături.
D-1 Besnard trecând spre casă, se abătu pe Ia restaurant spre a-i vorbi ginerelui său.
— Cunoaşteţi pe d-r. Dolly, d-na ? întrebă el pe casieriţă.
— Da, domnule.
— N-a sosit încă?
Casieriţa avu un zâmbet semnificativ.
— Nu, domnule, răspunse ea, şi pot să vă spun că nici nu va veni azi. Cel puţin.....
Întrerupându-se, ea chemă un servitor:
— S-a dus cineva la d-r. Dolly ?
— Da, reluă servitorul. Două tacâmuri, şi mâncare pentru două-persoane, ca de obicei. Eu am
făcut coşul.
D-l Besnard ieşi, puţin sufocat. André lua masa acasă ! Două tacâmuri, serviciu pentru două
persoane ! Ce însemnează toate acestea? Şi zâmbetul semnificativ al casieriţei, îi dete de gândit: .Băiat
tânăr, nu e aşa?― Maşinaliceşte, d-l Besnard trimise un comisionar cu un bilet scris dinainte. Dar în loc
să se liniştească se agită şi mai tare. Cine să fie Ia André? O femeie, nici vorbă! Nu putea să se afişeze
cu ea la restaurant, pe stradă.... Se ascunde,.... D. Besnard de sigur, în alte împrejurări, ar fi îngăduit
de... e tânăr,... Dar în condiţiile în care se găsea André, în ajunul căsătoriei, o astfel de purtare întrecea
orice margine, încât nu putea să se decidă a o admite. O singură ipoteză şi-o putea întrucâtva explica:
aceia a unei legături anterioare, veche deja, pe care n-a ştiut s-o rupă încă, şi care poate, teama de vre-
un scandal îl obligă a o menaja.
Oricum, evenimentul era zdrobitor pentru tatăl Martei, cu atât mai mult, când se gândea la
neliniştea viitorului.
A doua zi, zilele următoare, d-l Besnard observă continuu pe André. Nimic în figura, în
purtarea tânărului, nu îi păru schimbat. Se arătă mereu tot aşa de fericit lângă Martha, tot aşa de sincer
înamorat cu aerul liniştit, fără nici o grijă.
Urmărit de bănuielile sale, cu toate aceste, d-l Besnard se decise a aborda chestiunea sincer
vis-a-vis de André. Luându-l de o parte îi zise:
— Aide, dragul meu copil, eu cunosc viaţa, ştiu ce e tinereţea... Eşti desigur convins ca nu mă
vel găsi mai aspru decât trebuie si te rog sa-mi răspunzi sincer la întrebarea mea. Fericirea
Marthei chiar, afecţiunea mea d-asemenea e de ajuns de altfel pentru a o justifica.
— Vă ascult ! zise André.
— În viaţa D-tale de student, n-ai avut nici o legătură?
— Nu, preciză André.
— Nu e o învinuire! zise repede Besnard. Ceea ce voi e să fiu sigur ca acum eşti absolut liber,
că nici o legătură anterioară....
— N-am avut şi n-am nici o legătură, declară André, gratie desigur sărăciei şi sârguinţei mele
şi vă afirm că niciodată n-am iubit decât o singură fiinţă, pe Martha !
Aerul sincer, zâmbitor al lui André, îl puse în nedumerire. Orice insistenţă, după un astfel de
răspuns, i se păru o insultă. Se simţea de altfel mişcat de tonul sincer al tânărului.
— Cu atât mai bine, zise el, cu cordialitate. Mă ierţi, nu e aşa ?
Reflectând, cu toate aceste, răspunsul lui André, nu putea să satisfacă pe Besnard. Aduse
vorba despre restaurant, despre felul cum prepară, cum serveşte. O uşoară încurcătura, de astă dată,
zări pe figura lui André. El declară insă:
— De când m-am întors, mi-aduce acasă de mâncare. Şi pentru a tăia scurt desigur, şi alte
chestiuni;
271
— Aceasta, adause el râzând, o fac spre a începe să mă obişnuiesc cu viaţa casnică.
— Foarte bine ! zise d-l Besnard.
Dar această mărturisire a lui André, îl asigura şi mai mult că casieriţa nu l-a înşelat, şi mal ales
siguranţa, şi mai gravă încă, că situaţia lui André în loc să ia sfârşit, cum spera la început, din contră se
prelungea. Neliniştea sa deveni aşa de mare, că începură toţi să bage de seamă. Avea un aer îngrijat,
preocupat, câteodată chiar în faţa lui André, se trăda, neputând să mai fie afectuos faţă de el.
Bietul tânăr era mirat.
— Ce are tatăl tău ? întrebă odată pe Martha.
— Ah ! zise fata, neliniştită Ia rândul ei, ai observat şi D-ta ?
Şi mărturisi şi ea, neliniştea ei, reaua dispoziţie a d-ul Besnard şi furia lui chiar, că întorcea
casa cu susu-n jos uneori.
— Să fi pierdut ceva bani? în acest caz, noi am putea să-l ajutăm a repara.... O dotă aşa de
mare ca a noastră, nu e indispensabilă...
— Aşa e ! Dar nu cred banii să fie cauza, căci ar şti şi mama.
— A ! Dna Besnard?...
— Da, nici mama nu poale să-şi explice....
D-na Besnard, în adevăr, a fost prima care a întrebat pe bărbatul său. Acesta ezitând a aduce o
acuzaţie aşa de gravă lui André, a tăcut. Situaţia cu toate aceste nu putea să se prelungească. Data
căsătoriei se apropia. Sfârşi prin a se decide, mărturisind bănuielile sale.
— Oh! nu cred, este imposibil, zise D-na Besnard.
— Şi eu am zis tot astfel. Dar cu toate aceste, ce explicaţii?...
— Dacă te-ai duce să vezi ?...
— Ai dreptate. Mă voi duce să-i vad chiar când dejunează. Nu pot să mă mai mulţumesc cu
cuvinte. Vreau o probă. Va fi constrâns astfel să-mi dea probe sau să mărturisească !
— Iţi cer iertare, zise D-l Besnard lui André, prezentându-se a doua zi la dejun, dar doresc să-
ţi vorbesc puţin.
Tot vorbind înainta, deschise o uşă, aceia a sufrageriei. Pe masă erau aşezate două tacâmuri.
Aceasta confirma bănuielile sale, le schimbă chiar în siguranţă, astfel că îl întrebă:
— Mi-ai afirmat, zise el, că n-ai nici-o legătură?
— Şi o susţin mereu! protestă André.
— Chiar în faţa acestor două tacâmuri?
— De sigur!
— Atunci, reluă d-l Besnard cu o nuanţă de ironie, ai putea să-mi explici ?... Vizibil, ne la
locul lui de câteva clipe, bietul tânăr rămase turburat.
— Voiţi să ştiţi, zise el, cine e persoana. .. .
— Persoana, termină d. Besnard, care trăieşte aci cu d-ta. Nu vreau să te cred trădător.... O
întâmplare m-a făcut să aflu într-o zi, ducându-mă să te caut la restaurant, că te servea
acasă, nu numai pe d-ta, ci două persoane....
— Pentru aceasta mai întrebat?.,..
— Da, pentru aceasta ! Speram că nu era decât o situaţie trecătoare, momentană. Văd că nu e
aşa. Or, gândeşte-te bine la punctul unde am ajuns... nu, nu pot să admit.... numai dacă nu te
dezvinovăţeşti, cum doresc din suflet, şi după cum sper.
— Mă puneţi, zise în fine André, într-o crudă încurcătură. Am promis persoanei care se află la
mine, să nu revelez prezenţa sa.
D-l Besnard făcu un gest, spre a-şi lua pălăria.
272
— Promisiunea nu e mai puternică ca angajamentul moral ce te leagă de fata mea. Ei singure,
mie, care în acest moment o reprezint, eşti dator să dai satisfacţie. încurcătura tânărului
creştea.
— Aşa dar, întrebă el cu tristeţe, aceasta e toată încrederea ce aveţi în mine?
— Această încredere, zise aspru d-l Besnard, d-ta trebuie să mi-o redai. Şi mă mir că n-ai
făcut-o deja, dacă poţi. Înaintea atitudinii d-tale, îmi pare inutil să mai insist. Păstrează
făgăduiala ce ai făcut acestei persoane, eu îmi reiau deci cuvântul ce vi l-am dat!....
— Opriţi-vă! strigă André.
Şi cu aer hotărât la rândul său:
— Ei bine! fie, zise ci, voiţi să ştiţi cine e această persoană? O veţi vedea. Veţi înţelege atunci
de ce se ascunde, de ce i-am promis să-i păstrez secretul, căci cu această condiţie s-a hotărât
să vină lângă mine. Vă voi spune totul. Dacă doream ca ea să vie, dacă am adus-o aci, am
făcut-o sperând că o voi familiariza încetul cu încetul cu Parisul, că o voi obicinui să vadă
lumea, să iasă cu mine, în speranţă în fine că voi găsi, ocazia de a o înclina pe nesimţite a
înţelege onoarea ce mi-ar face asistând la nunta mea, şi a o decide în fine !
Terminând, André se îndreptă spre o uşă.
— Voieşti să vii? o rugă el cu dulceaţă.
Şi d-l Besnard văzu apărând o bătrână ţărancă cu o bonetă şi un fişin încrucişat pe piept,
portul din satul Berry.
— Mama mea! prezentă André; D-l Besnard. Şi deja reluă: Nu te-am înşelat mamă! Dar tatăl
Martei avea dreptul de a mă întreba ce persoană se ascunde la mine; nu puteam să nu îi
spun. Sfiicioasă D-na Dolly, întinse mâinile.
— Nu trebuie să fiţi supărat pe copilul meu. Eu am voit sa viu, pentru a-l avea lângă mine
câteva zile. Dar nimeni nu m-a văzut, şi voi pleca numai decât....
D-l Besnard înţelegând totul....
— Nu, Doamnă, zise el, înclinându-se cu respect. Nu vă veţi reîntoarce de loc. Şi pui ca
condiţie la căsătoria lui André, ca să binevoiţi a ne face cinstea de a asistă şl D-voastră.
În acelaşi timp, mâinile D-lui Besnard şi cele ale Iui André se strânseră cu multă căldură.
— Vă las, reluă D-l Besnard. Dar ne-am înţeles nu e aşa? că veţi veni astă seară amândoi să
luăm masa împreună!
— Aşa ? murmură D-na Dolly, speriată, arătându-şi costumul său de ţărancă!
— Nu! zise vesel André, îţi vei pune rochia ta de Duminecă şi boneta nouă !
— Ne mai găsind nimic de zis, rimase învinsă, pe gânduri.
— Ce vrei tu momi ? reluă André, râzând, când se găsiră singuri. E un sacrificiu mai mult, ce
tu îmi vei face! Nu vei sta acum să-l socoteşti.
— Un sacrificiu ! zise mama. Oh ! nu ! Ceea ce tu numeşti sacrificii, sunt bucuriile mele din
contră I ŞI aceasta va fi cea mai mare din toate I
— Eu sunt şi mai bucuros de mama mea! zise André, strângând-o în braţe. Ochii bătrânei erau
scăldaţi în lacrimi, lacrimi de fericire.
(Traducere de J. Sava).
273
VIAŢA SIMPLĂ 316

Cine nu doreşte viaţa simplă, viaţa tihnită, viaţa patriarhală şi cu toate aceste, nu ştiu cum se
face, că cu toţii lucrăm în sens contrariu.
De câte ori nu reflectăm cu melancolie la atâtea agitaţii, la atâtea griji căutate de noi, care ne
turbură viaţa, îngreuiată cu fel de fel de preocupări superficiale, cu lucruri nefolositoare. Viaţa,
adevărata viaţă pe care au dus-o părinţii, bunicii şi străbunicii noştri, a fost cu mult mai simplă ;
cerinţele, lucrurile esenţiale, strict necesare, sunt puţine; ei, de acestea erau preocupaţi. Noi, tocmai pe
acestea le pierdem din vedere, pe acestea le neglijăm, de zbuciumaţi ce suntem cu miile de complicaţii
şi pretinsele cerinţe.
Societatea, civilizaţia, spiritul de imitaţie, înmulţind într-una trebuinţele noastre, aspiraţiile
noastre, ne gândim a le satisface, şi neobositul nostru egoism se zbate În urmărirea acestor nimicuri,
acestor mici satisfacţii, din care facem scopul muncii noastre.
Alergăm din magazin în magazin, pentru ca să găsim un metru de mătase la fel cu rochia! E
oare aşa de importantă că nu ne putem lipsi de ea, economisind timpul şi menajându-ne nervii ?
Încercăm o sută de pălării până să alegem una, şi când sosim acasă cu ea, ne apucă capul de necaz că
nu am luat o alta.
Dar cu rochiile ? Până să avem o rochie câte drumuri bătute ! Ba stofa, ba garnituri, alegerea
jurnalului, croitorie, încercat, etc. Tot aşa cu ghete, corsete şi câte şi mai câte ! Aşa că jumătate din
viaţa ne-o risipim în felul acesta!
În casele noastre câte lucruri de prisos!. Până şi masa pe care mâncăm nu se poate fără
„chemin de table― sau „tischleifer― !
Ne trebuie bibelouri în apartamentele noastre ; onoruri. distincţii, laude în viaţa de toate zilele,
ne trebuie mâncări variate; ne trebuie voiajuri; pentru scris ne trebuie o anumită cerneală, o anumită
peniţă, hârtie la modă!..
Într-un cuvânt ne îngreuiem viaţa cu toate nimicurile, îndepărtându-ne cu totul de viaţa
liniştită.
Dar eul nostru care dormitează în noi, este zdrobit de atâtea preocupări, de atâtea zbuciumări;
el nu cunoaşte aceste cărări strâmte şi întortocheate, el are trebuinţa d-a iubi, trebuinţa d-a spera, d-a se
devota, trebuinţa d-a câştiga în fiecare zi o treaptă mai înaltă în perfecţionarea morală, el priveşte
obosit surescitarea noastră zilnică.
Câteodată, în orele în care iluziile noastre se coboară, când îl lăsăm să vorbească în linişte şi
singurătate, ne arată vanitatea şi zădărnicia acestor frământări.
Ţinta activităţii noastre trebuie să fie progresul moral; prin el omul se pune în adevărata-i
sferă şi se conduce pe calea dreaptă.
Cultura intelectuală, calităţile artistice nu sunt decât lucruri secundare, alături de morală şi cu
toate aceste, câţi oameni fac obiectul unic al aplicaţiei lor şi care se cred pe calea cea bună, nesocotind
morala!
Dar ceea ce zicem de cultura intelectuală, de calităţile artistice, vom zice cu mai multă tărie de
nenumăratele scopuri ale trudei noastre: poziţie socială, confort, rafinărie în toate, etc. lucruri în
căutarea cărora ne pierdem liniştea şi ne zdruncinăm sănătatea.
Pentru ca să putem judeca mai bine, pentru ca să putem vedea lucrurile după valoarea lor
relativă, trebuie să ne deprindem a reflecta; în loc d-a ne lăsa absorbiţi de vizite, de conversaţii fără nici
un folos, de târguieli inutile, etc., etc., să ne sforţăm să ieşim din mediul nostru, din epoca noastră, să
316
„REVISTA TELEGRAFICA, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖, Anul V, 1911-12, p. 23; articol republicat în
„REVISTA POŞTELOR; TELEGRAFELOR ŞI TELEFOANELOR‖, Anul I, 1926, p. 431.
274
ne gândim la milioanele de fiinţe superioare care au trăit înaintea noastră, să căutăm a ne face o idee
clară de cum trebuie să fi fost viaţa lor.
Aceste fiinţe ideale, nu le vom vedea îngropate în grijile detaliilor de confort, în rivalităţi
meschine, în certuri, invidii, ci îi vom vedea buni, simpli, curajoşi, plini de voinţă şi energie cu
dragoste de muncă, eroici, generoşi etc.
Aceste sunt frumoasele preocupări, singurele esenţiale care ne duc la fericire, tot restul nu-s
decât mijloace d-a ne turbura sufletul şi de multe ori pentru totdeauna, dacă nu opunem energia
necesară.
(Jeanna Sava)
AMABILITATEA 317
Un cuvânt foarte întrebuinţat, deşi nu multora îl putem atribui. De câte ori pe zi nu auzim
acest cuvânt, când ni se vorbeşte de cineva: .Vai! ce amabil sau amabilă e D-na sau D-nu X!― Sau din
contra: „Dar ştii, persoana aceia, nu e amabilă de loc! etc.―
Pentru ca cineva să fie în adevăr amabil, trebuie să fie născut cu această calitate. Totuşi, cu
bunăvoinţă, se poate dobândi şi prin educaţie. Trebuie mult spirit de observaţie, judecată, o dulce
filosofic, indulgenţă şi bună dispoziţie. Mulţi, căutând să fie amabili, devin linguşitori, şi atunci în loc
să placă, devin plictisitori, nesuferiţi pentru persoanele cu oarecare merite, pentru fiinţele demne şi de
caracter.
Amabilitatea adevărată, porneşte din inimă, din dorinţa sinceră de a face plăcere. Ea este un
balsam pentru existenţă.
Mulţi îşi închipuie că cu subalternii trebuie să se poarte rece, aspru, crezând că îi domină,
luându-şi aere de cocoşi înfuriaţi.
Se obţine totul de la subalterni, de la copil asemenea, cu amabilitatea care atrage simpatie,
afecţiune şi cu timpul, devotament chiar.
Cu câtă plăcere nu intri în magazinele în care stăpânul sau vânzătorii sunt binevoitori,
grăbindu-se să te servească şi din contra, de câte ori nu eviţi şi nu renunţi a târgui din alte magazine,
din cauze contrarii?
Sunt apoi persoane care sub cuvânt că sunt sincere, nu ştiu să spună decât lucruri neplăcute....
Nu e de loc ipocrizie a evită să vorbiţi despre lucruri ce ar îndurera pe cineva şi a căuta să
vorbiţi despre ceea ce credeţi că face o impresie plăcută....
Buna intenţie se citeşte în privire, în accentul vorbirii, în cel mai mic gest.
Observaţi puţin când sunteţi în tramvai, în tren, etc.; distraţi-vă a privi felul cum fiecare
călător îşi plăteşte locul, sau îşi arată biletul sau abonamentul conductorului.
Sunt unii care arată atâta asprime în gestul lor, că parcă au tors la toată lumea şi nimeni nu i-a
plătit, parc-ar fi supăraţi pe omenirea întreagă.
De câte ori, observându-i nu veţi zice: .Doamne, cât sunt de plâns cei ce sunt condamnaţi să
trăiască cu asemenea fiinţe―.
Desigur, nu o să ne apucăm de glume cu conductorii, dar nici drept nu-i ca să ne uităm la ei
chiorâş ca şi cum ne-ar fi făcut ceva. Amabilitatea e necesară oricând şi ori şi unde.
317 „REVISTA TELEGRAFICĂ TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖, Anul V, 1911-12, p. 435

275
În vizite, de ex. cineva nu poate primi pe un vizitator sau vizitatoare. Dacă nu voieşte, să se
scape de ei pentru totdeauna, apoi nu e de loc amabil a trimite servitoarea să spună: „Cucoana nu e
acasă‖...
După semne, care nu înşeală niciodată, vizitatorul va vedea că e minţit. El pleacă supărat şi
puţin, chiar umilit.
Dacă din contra ţi se va spune în aceşti termeni: „Vai ce supărată e cucoana, că nu vă poate
primi acum l Vă roagă să o iertaţi şi să treceţi la o anumită oră sau zi, când va avea mulţumirea să vă
primească.―
Situaţia e limpede, politicoasă, cordială, şi vizitatorul va pleca cu o bună impresie.
Dacă cineva v-a făcut rău şi sunteţi supărat, vina lui va fi tot atât de mare, şi necazul vostru va
părea mai mic, adresându-vă astfel: .Ştiu bine că n-ai procedat astfel intenţionat, dar ai făcut cutare sau
cutare lucru, etc.,―
Dacă aţi dobândit o favoare, graţie influenţei cuiva, e frumos să recunoaşteţi: „Dumitale îţi
datorez acest lucru. Dacă nu veneam să vă văd sau dacă nu-mi spuneai D-ta să fac cutare lucru, nici nu
m-aşi fi gândit, etc.―
Apoi nu trebuie niciodată zis: „Dacă nu mă povăţuiai să fac cutare lucru, nu aşi fi avut
neplăcerea aceasta, căci adesea se întâmplă, voind să vă facă cineva bine, să iasă rău―. Fiţi siguri, că
persoana aceea va fi mai contrariată de cât credeţi.
Dacă vă arată părere de rău, liniştiţi-l: „D-voastră nu puteaţi să prevedeţi, nu sunteţi vinovat
de loc; fatalitatea, împrejurările sunt de vină―.
Când vedeţi un bolnav, nu trebuie să-i spuneţi: „Vai! cum ai slăbit!― Ar fi iarăşi o stângăcie a-
i spune, că pare mai bine de cum îl ştiaţi, ci va fi mai nimerit, dacă vă întreabă: „în adevăr, eşti ceva
mal palid şi puţin mai slab... Aceasta nu-i de mirare. Dar odată dat jos din pat, te vei restabili―.
Felul de a refuza, de a primi, are iarăşi atâtea nuanţe de amabilitate., .Mulţumesc, nu am
trebuinţă acum, sau dacă îmi va trebui, voi primi cu multă plăcere, etc.―
Bătrânii, infirmii, săracii, sunt totdeauna puţin cam susceptibili. Să îi menajăm, să avem milă
de el, îndepărtându-le amărăciunile.
Timizii de asemenea sunt foarte recunoscători celor ce îi caută şi le zâmbesc, celor ce le spune
cuvinte încurajatoare.
Orgoliul totdeauna e neplăcut. A-şi expune succesele, toaletele, bijuteriile, a face caz de
averea ce are cineva, e a-şi atrage duşmani.
Frumuseţea, bogăţia, talentul, deşteptăciunea, însoţite de modestie, atrag simpatic şi admiraţie.
Feriţi-vă de a deranja, de a da de osteneală pe cineva, fiţi prevenitori exacţi, respectaţi-vă
făgăduielile.
Educaţia modernă a devenit brutală, o luptă continuă. N-are să zică cineva o vorbă, că s-a
isprăvit! Se rănesc, se duşmănesc, se urăsc. E lupta individualităţilor, a claselor, întocmai ca şi a
naţiunilor, care nu se va sfârşi până ce unul din adversari nu va consimţi să nu mai întoarcă lovitura
primită.
Dacă am fi cu toţii, unii pentru alţii, în adevăr „amabili‖, ar fi mal puţină duşmănie, invidie,
ură.
A fi bun, amabil, nu însemnează a fi slab sau laş. Din contră, cineva e mai tare astfel, căci îşi
rezervă energia pentru când va avea ocazie.
Dar rar se întâmplă aceste ocazii pentru cei amabili, căci adevărata amabilitate termină în
general prin a se înconjura de amabilităţi, fiindcă „cine se aseamănă, se adună.‖
(Jeanna Sava)
276
PLANTELE DE PRADĂ 318

Viaţa plantelor, ca şi aceia a animalelor, este pentru cercetători, bogată În observaţiuni
originale şi în descoperiri neprevăzute. Cine ar fi îndrăznit să spună, numai cu jumătate secol În urmă,
că vegetalele sunt dotate, nu numai cu sensibilitate si încă o sensibilitate foarte delicată dar încă că
sunt capabile de mişcări variate, fie spontanee în aparenţă, fie provocate de forţe exterioare? A trebuit
autoritatea mai multor generaţii de savanţi, pentru ca aceste adevăruri să treacă, în fine, în domeniul
ştiinţei. Am crezut interesant să rezumăm, pentru cititorii noştri, observaţiile ce au fost făcute asupra
oare căror individualităţi din lumea vegetală: plantele carnivore.
Că animalele se nutresc cu vegetale, e ştiut, nu e nimic surprinzător. Dar că se produce
fenomenul invers, ca un animal să poată fi capturat, ucis şi digerat de o plantă, avem dreptul să ne
mirăm, şi mulţi din cititori, de sigur, vor avea un zâmbet de neîncredere, la citirea acestei paradoxale
îndrăzneli. Cu toate acestea, dacă voiesc să mă urmărească, se vor convinge. Graţie nesfârşitelor
varietăţi de mijloace ce întrebuinţează, se pare că natura nu cunoaşte imposibilul; suntem . îndreptăţiţi
cel puţin a o crede, examinând faptele ce urmează.
Se găseşte foarte des, în sudul Franţei, o mică plantă cu aspectul straniu. Frunzele sunt în
formă de disc şi au o coadă foarte lungă şi subţire, iar suprafaţa frunzelor, e acoperită cu un fel de peri,
ce sunt mai umflaţi spre extremităţi. Aceste umflături sunt glandele ce secretează un lichid dulce, iar
fiecare păr, având astfel în vârf un pic de lichid strălucitor, planta pare plină de rouă, ceea ce a şi făcut
să i se dea numele de: Rossolis.
Pentru profani, ea nu diferă de alte plante, decât prin formă,; e o frumoasă fantezie a naturii şi
atâta tot. Dar de o vom observa câtva timp, vom vedea cum o insectă atrasă de nectar, se apropie de
frunze şi se aşează pe una din ele. De acuma s-a sfârşit cu ea. Lichidul e vâscos şi lipicios; i se lipesc
picioarele, apoi aripile şi cu cât se mişcă mai mult, cu atât are mai puţină şansă de scăpare. Aceasta nu
e totul; după câteva clipe, perii din jurul insectei, se curbează încet spre ea, o cuprind lăsându-se pe
corpul ei, întocmai ca ventuzele; orice sforţare devine inutilă şi insecta moare îndată. Iar dacă revenim
a doua zi, nu vom mai găsi din ea aproape nimic. Ce s-a întâmplat? Iată: insecta a fost digerată de
plantă; mica Rossolis, în aparenţă cinstită şi inofensivă, e o plantă carnivoră, creată cu o funcţie
specială de a captura insectele pentru a se nutri.
Această funcţie e de altfel constatată la întreaga familie a Droseraceelor, căreia aparţine şi
Rossolis numită şi Drosera şi care constituie prototipul acestei grupe, care cuprinde peste o sută de
varietăţi. Sunt unele din aceste Droseracee mai perfecţionate, însă din punctul de vedere al scopului ce
au de atins, aşa de bine, că nu mai rămâne îndoială de reala lor adaptaţie regimului carnivor.
Dionea-prinde-muşte, din America de Nord, e remarcabilă prin repeziciunea mişcărilor.
Frunzele sale sunt împărţite în două, printr-o crestătură, şi pe suprafaţa internă au peri destul de lungi.
Fiecare parte din cele două despărţituri ale frunzei, este prevăzută cu trei mici filamente foarte
sensibile. Imediat ce o insectă le-a atins, cele două părţi ale frunzei se lipesc şi perii se împreună în aşa
fel, că formează o adevărată cursă în care prada se zbate în zadar. Cu cât lobii se apasă, cu atât se
produce o mai abundentă secreţiune glandulară. Insecta nu întârzie a fi digerată, şi frunza, după câteva
ore, se deschide din nou; opera de a omorî îndeplinindu-şi-o, e gata pentru o nouă pradă.
Nici vorbă, că aceste plante au fost obiectul a multor observaţii din partea naturaliştilor. Carol
Darwin mai ales, le-a studiat foarte amănunţit. Experienţele sale îndreptate mai întâi asupra
sensibilităţii frunzelor, de care vom avea o idee când vom şti ci atingerea unui perişor foarte fin,
cântărind 820/100.000 de miligram, e de ajuns a provoca inflexiunea tentaculelor la Rossolis, şi părţile
frunzei, la Dionea, Această excitabilitate e în aşa fel, că o apăsare infinit de mică, determină căderea
acestor organe. Ea e cu mult superioară sensibilităţii părţilor celor mai delicate a corpului uman. Cine
deci a spus că vegetalele nu simt ? Iată încă o prejudecată de care trebuie să ne scăpăm.
318 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖ Anul V, 1911-12, p. 429; articol republicat şi în
„REVISTA POŞTELOR, TELEGRAFELOR ŞI TELEFOANELOR‖ Anul I, 1926, p. 442
277
Darwin, punea pe discurile Droserei, fie muşte, fie mici bucăţele de carne. El constată că
glandele excitate provocau, nu numai mişcarea perilor care erau În contact, ci încă şi pe aceia ale
tentaculelor vecine. Există deci un strâns raport între diferitele părţi ale frunzei. Cât despre scurgerea
lichidului aci, el e cu mult mai abundent pentru substanţele organice şi nutritive, decât pentru materiile
minerale. Mai mult, în acest din urmă caz, când punem de ex. o bucăţică de sticlă pe frunză, perii se
aplică ca de obicei, dar se ridică imediat, ca şi cum ar avea o decepţie, ca şi cum planta şi ar fi
recunoscut greşeala.
Fie că e vorba de Rossolis sau de Dioneea, frunzele sunt nesimţitoare la picăturile de ploaie, la
apăsarea vântului care le mişcă, şi la orice altă mişcare.
În fine, studiile au fost îndreptate asupra puterii digestive a secreţiunilor acide. Sucul
glandular dizolvă carnea, albumina, cartilagiile, oasele şi chiar smalţul dinţilor. Chitina, care formează
carapacele insectelor, celuloza, amidonul, grăsimile nu sunt atacate. Acest lichid are deci toate
proprietăţile sucului nostru gastric, şi ceea ce completează analogia, în acest stomac artificial, care e
frunza închisă, sucul se scurge prin intermitenţă, în cantitate proporţională cu lucrarea digestiei. La
Dionee, s-a văzut secreţia persistând picătură cu picătură patruzeci şi cinci de ceasuri.
Unele din aceste plante sunt acvatice. Aldrovandia din Australia
capturează mici crustacee şi larve de insecte. În Utriculare, frunzele au nişte băşicuţe umplute
cu apă şi a căror deschizătură, destul de strâmtă, e prevăzută cu un capac care se închide ermetic asupra
ei. Numeroase insecte pătrund în această cursă pentru a căută un adăpost, dar capacul foarte sensibil şi
foarte mobil, se închide imediat în urma lor. Aci nu e digestie, şi s-a tăgăduit că planta ar putea să tragă
vre-un folos din cursa sa; dar prada nu întârzie a se descompune, şi atunci elementele sale nutritive
devin asimilabile. De altfel, această obiecţie ce s-a făcut asupra tuturor vegetalelor insectivore, cade de
la sine, dacă se observă micimea, câteodată lipsa totală a rădăcinilor (la plantele acvatice).
Planta neputând, în acest caz, să ia din pământ elementele de care are trebuinţă, trebuie să
admitem că ele se nutresc în primul rând cu carnea insectelor.
Să vorbim încă puţin de Nepenthea, a cărei descriere e în toate tratatele clasice. Frunzele ei, în
formă de urne adânci, sunt tapetate în interior cu peri care secretează un lichid digestiv. Un mic capac
poate să se închidă şi să se deschidă după capriciul plantei.
Plantele despre care am vorbit până acum, sunt dotate cu mişcări. Sunt altele, care deşi absolut
imobile, nu sunt mai puţin adaptate la vânătoarea de prăzi înaripate. Voi să vorbesc despre
Sarracaenices, planta de prin părţile băltoase ale Americii. Codiţa frunzei, este scobită ca un urcior
lunguieţ, ceea ce dă totului un aspect foarte ornamental.
Urciorul e prevăzut cu un capac, dar imobil, şi care pare a nu juca nici un rol. Partea
superioară secretă un lichid zaharos. Insectele seduse de această secreţie perfidă, se aşează pe frunză,
dar perii foarte fini, a căror vârfuri sunt întoarse în jos, le împiedică să se ridice! Forţate de a se lăsa în
jos, spre deschizătură, ele întâlnesc o parte alunecoasă care le duce repede la o regiune glandulară unde
sunt înghiţite şi digerate. Această plantă se poate cultiva în sere, cu condiţia de a le menţine într-un
mediu umed deasupra unui bazin, de ex. Părţile înguste ale acestor frunze, sunt adevărate cimitire de
insecte.
(Culese din franţuzeşte de J. Sava după Albert Constant 319.)
319 Albert Constant a publicat mai târziu în 1935 la editura Stock din Paris culegerea de articole: „Anthologie des bêtes―
(Antologia animalelor). La această antologie au colaborat printre alţii Réaumur, Buffon, Bernardin de Saint-Pierre,
Toussenel, Audubon, Jules Gérard, J.-H. Fabre, W. Beebe, J.O Curwood, Jacques Delamain, Joseph d’Arbaud, Louis
Roule, J. de Pesquidoux, H. Williamson, Bengt Berg, J. Bemer-Sauvan, W.H. Hudson, J. Jacoupy, Léon Lafage,
Rudyard Kipling, Jean Rostand, Charles Silvestre, C.-G.-D. Roberts, Roper Dévigne, Colette, Maurice Constantin-
Weyer, Louis Pergaud, Andrée Martignon, Frédéric Mistral, E. Th. Seton, M. Maeterlinck, J. Renard, André Demaison,
Charles Derennes, Antonin Perbosc, Ernest Pérochon, J. Supervielle, Gaston Chérau, G. Duhamel
278
ÎN INFINIT 320
Se pare că de câţiva ani, un vânt de nebunie împinge toate fiinţele să alerge cu cea mai
extremă iuţeală. O întrecere de nedescris pentru a cuceri spaţiul. Autobuzele răstoarnă trăsurile şi pe
pietoni, tramvaiele nu aşteaptă să pui piciorul pe plat-formă pentru a pleca fără ezitare că poate călca
pe cineva; trenurile de asemenea, automobilele strivesc pe trecători sau sunt sfărâmate de trenuri;
aeroplanele desfid vântul şi furtunile, nu se mai trăieşte, nu se mai petrece, se aleargă. Fericirea
supremă e de a înghiţi kilometrii. E o metamorfoză bizară a mentalităţii.
Altădată, se contempla, se studia, se visa; acum nu mai e timp pentru nimic ! Nu se mai poate
nici ceti, şi jurnalele, reflectele opiniei publice şi exigenţelor sociale tinde din ce în ce a înlocui textele
instructive prin fotografii. Astfel că peste douăzeci de ani, nimeni nu va mai şti nimic, şi capetele nu
vor mai îi împodobite decât cu imagini mai mult sau mai puţin superficiale şi efemere.
Natura ne oferă cu toate acestea un admirabil exemplu. Pe când activitatea fecundă domneşte
în toate elementele sale, tot atât de bine în infinitul mic ca şi în infinitul mare, pe când globul în jurul
căruia trăim, incomparabil mal repede decât trenurile noastre cele mai exprese şi automobilele cele mai
extravagante, fiindcă facem noaptea şi ziua 107.000 km. pe oră, nimeni nu se poate îndoi de această
iuţeală şi totul pare a dormi.
Aceasta se face nu cu o agitaţie febrilă, ci cu o minunată linişte. Tăcerea mecanismului din
univers este atât de absolută că e înspăimântătoare. Şi cu toate aceste ce prodigioase mişcări! Nu e rău
să uităm uneori evoluţiunile noastre de furnici, pentru a ne da seamă de situaţia noastră în imensitate.
Cursele noastre cele mai impetuoase sunt egale cu zero, comparându-le cu realitatea, şi e inutil să
alergăm orbeşte spre un scop, la cari suntem siguri totdeauna că vom ajunge târâţi cum suntem de
legile destinului.
De curând mă întreba cineva, dacă mişcarea pământului este un adevăr absolut demonstrat şi
incontestabil.
Mişcarea pământului ? Care ? Se cunosc cel puţin douăsprezece.
Prima, cea mai aparentă, deşi mai nesimţită ca toate celelalte, e mişcarea de rotaţie diurnă în
douăzeci şi patru de ore, în virtutea căreia un punct de pe suprafaţa globului situată la ecuator parcurge
465 metri pe secundă. Această mişcare care ne dă succesiunea zilei şi a nopţii şi diferenţele de ceasuri
de la Vest la Est.
A doua mişcare a pământului, e aceea anuală în jurul Soarelui, care ne dă anii, anotimpurile,
calendarul. Cum distanţa de la pământ la soare e de 149.200.000 km., avem de parcurs 937 milioane de
km., în 365 de zile şi un sfert adică 2.565.000 pe zi, 106.800 pe oră, 1780 pe minut şi 29.670 metri pe
secundă.
Prin aceasta a doua mişcare suntem luaţi cu viteză incomparabil mai iute decât în prima.
Aceste două mişcări sunt acele care măsoară timpul nostru, orele noastre, zilele şi anii noştri.
S-ar putea chiar zice că ele creează timpul. Dacă ar fi de două ori mai încete, ar fi acelaşi lucru. Dacă
ar fi de două ori mai repezi, nimic nu va fi iarăşi schimbat pentru noi în această privinţă. Timpul în sine
însăşi nu există. Suprimând mişcările astronomice, timpul dispare. Aci e de reflectat. Dar să nu uităm
subiectul nostru care e de a ne da seamă de cele 12 mişcări principale ale planetei noastre rătăcitoare.
A treia e o rotaţie seculară foarte înceată a polului, sau extremităţii axei pământului, în jurul
polului eclipticei; ea nu cere mai puţin de 25.765 de ani pentru a se îndeplini şi face ca o serie de stele
să devie, rând pe rând, stele polare, ceea ce face că strălucitoarea Vega din constelaţia Lyra, pe care o
admirăm acum deasupra capului nostru, va fi steaua noastră polară în 12000 de ani. Când zic
„noastră―, e un mijloc de a vorbi, căci în 12000 de ani vom fi departe. Această a treia mişcare e aceea a
precesiei echinoxilor.
O a patra mişcare face pământul lunar în jurul centrului de gravitate între lună şi pământ.
320
„REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICA ŞI POŞTALĂ‖, Anul V, 1911-12, p. 469-471
279
A cincia produsa iarăşi de lună, se face în 18 ani şi jumătate.
A şasea e variaţia seculară a oblicităţii eclipticei care scade acum cu o jumătate secundă de arc
pe an.
A şaptea e variaţia seculară a excentricităţii orbitei terestre, care se prelungeşte şi se strânge
periodic.
A opta e o deplasare a marii axe a acestei orbite în 21000 ani.
A noua mai complicată ca toate cele precedente, e produsă de perturbările perpetue datorite
schimbării de poziţiuni a planetelor, care atrag mai mult sau mai puţin pământul, şi îl deplasează, după
distanta lor. .
A zecea datorită Soarelui, deplasează central de gravitate a sistemului polar, după poziţiile
planetelor fată de Soare şi, prin urmare mişcarea noastră de revoluţie anuală, fiindcă În jurul acestui
centru de gravitate ne mişcăm, şi nu literalmente În jurul astrului radiator.
A unsprezecea mişcare descoperită numai de câţiva ani, e aceea a polului geografic terestru,
care face să varieze regulat toate latitudinile.
Astfel globul nostru terestru care ne pare nemişcat e o adevărată jucărie în mâinile naturii, de
o uşurinţă comparabilă cu aceea a baloanelor de copii ce plutesc în aer, cu toate că acest glob
cântăreşte în realitate 5.957 930 quintilioane de kg.
Şi sosim la mişcarea principală, cea mai mare din toate de care n-am vorbit încă, a 12-a, la
translaţiunea generală a sistemului solar spre constelaţia lui Hercule, spre un punct a acestei constelaţii
destul de aproape de steaua Vega din Lyra, de care vorbirăm mai sus.
Soarele nostru, cu toate planetele ce circulă În jurul lui, Pământ, Marte, Venus, Jupiter,
Saturn, etc., nu sunt fixe în spaţiu.
El rătăceşte cu întregul său sistem, spre o direcţie care a fost determinată pentru prima dată,
acum o sută de ani, de William Herschel şi toate observaţiile moderne au confirmat certitudinea.
De când există, Pământul nu a trecut niciodată prin acelaşi loc, şi mişcarea sa anuală nu e în
realitate, nici o circumferinţă, nici o eclipsă, ci o spirală care se înfundă ca un tirbuşon În infinit. O
lucrare recentă datorită d-lui Stroobant, astronom la observatorul din Belgia, arată că călătoria noastră
siderală se efectuează cu o viteză de 20 km. pe secundă.
Se întreabă uneori ce se va întâmpla, când vom atinge regiunea cerească şi dacă ne vom izbi
de Vega sau de altă stea din această imensitate îndepărtată. Nu se va întâmplă nimic. Pe măsură ce noi
înaintăm spre ele, stelele spre care mergem să îndepărtează unele de altele, În virtutea perspectivei, pe
când cele ce sunt în urma noastră relativ la această mişcare, spre Sirius şi Marele Câine, se restrâng. Şi
apoi, noi de sigur nu mergem în linie dreaptă.
Ne învârtim în jurul unui centru necunoscut? Nu e probabil, căci sunt curente de stele, şi
soarele nostru nu-i decât o stea. Cu toate acestea noi am putea să gravităm în jurul unui soare nevăzut,
în jurul unui astru a căror radiaţii ar fi insensibile ochilor noştri, căci sunt de sigur mai mulţi aştrii
invizibili decât vizibili... Alt subiect de meditaţie.
Concluzia e că Pământul În jurul căruia oamenii furnici se zbuciumă şi aleargă cu atâta grabă,
nu e decât un atom în infinit.
„Şcoala la noi a ars unt-de-lemnul lămpii pentru a produce foarte puţină lumină, care să ne fie
folositoare, dar foarte mult fum şi sfară, care alcătuieşte atmosfera înăbuşitoare şi greoaie, în care ne
aflăm―. (traducere de Jeanna Sava după Camille Flammarion 321.)
321 Nicolas Camille Flammarion (n. 26 februarie 1842 la Montigny-le-Roi, Haute-Marne, Franţa; d. 3 iunie 1925 la
Juvisy-sur-Orge, Essonne, Franţa) a fost un astronom şi scriitor francez. Camille Flammarion este autorul a cincizeci de
cărţi.
Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Camille_Flammarion
280
LUCRURILE CARE VORBESC 322

Scena se petrece într-un mare salon parizian, ai cărui proprietari, au revenit de curând de la
vila lor din Deauville.
Acest salon e încă în starea în care l-au lăsat la 10 Iulie. Fotoliile, canapelele etc., sunt
acoperite cu îmbrăcăminte albă; tablourile şi pianul nu se mai zăresc de sub acoperişurile de postav,
prinse cu îngrijire în ace cu gămălie. Lampa din mijloc, pendula, privesc melancolic prin învelitoarea
lor de gaz.
Câteva bibelouri mai rezistente, au rămas ici, colo, pe mobile ; obiectele fragile sunt puse pe
rafturile a două vitrine Ludovic XVI, alandala, ca la repezeală din ajunul plecării. Iată aproape trei luni.
Lampa. A!, iată cuferele... Ei ! cuferelor, „maimuţele‖ s-au reîntors şi ele?
Un mare cufăr negru. S-au reîntors ieri seară cu noi... Ieri seară, şi-au scos numai
cămăşile de noapte şi papucii şi astăzi de dimineaţă, ne-au deşertat... Eu, nu mai am decât puţin nisip
de pe plajă... Dar el se vâră pretutindeni..., aşa că am pe la toate încheieturile!
Un cufăr de trestie. De atât te plângi tu ?... Mie, mi-au lăsat costumele de baie şi
pantofii; miroase a mare şi a plante acvatice. E nesuferit !
O consolă. Ei, acolo, la Deauville, cum s-a petrecut?
Un cufăr galben. Mereu acelaşi lucru: aceeaşi lume şi aceiaşi viaţă!
Scaunul de la pian. Şi stăpâna?... Totdeauna cu aceleaşi flirturi?...
Un cufăr cenuşiu. Taburetul ăsta de pian!... Cum se vede bine că e al viţiului! Ei bine!
da, totdeauna aceleaşi flirturi,... fără a mai număra unul sau două flirturi suplimentare, angajate special
pentru sezonul de vară! Zilele sunt aşa de lungi, la malul mării !...
O perniţă de la canapea. A fost şi d-l de l’Ardoisière, care se aşează pe mine, în acest colţ
ascuns în dosul palmierului, şi fixează pe stăpâna, îndurerat, toată seara, fără a zice un cuvânt !...
Cufărul negru. A fost !... A fixat-o şi acolo îndurerat, trei luni... numai că acolo, se
aşeză pe un rocking-chair 323, în dosul unui buchet de tamarix !..
Pianul. Dar D-l Muselé, care întoarce foile stăpânei când cântă, şi o
priveşte cu ochii galeşi ?
Soba. Dar D-l Dressifflet, care se reazemă de marmura mea, părând ca o
statuie, şi spunând la cuvinte de spirit pe care le tot caută mereu ?
Cufărul de trestie. Şi el !... Dar cel ce ţine primul loc în acest moment, e unul nou, un
tânăr compozitor, care cântă toată ziua compoziţiile lui... o muzică nesuferită !...
Pianul. Ei bravo! iată ce mă aşteaptă! Voi simţi multă plăcere iarna
aceasta!
O lampă electrică. Iată împrejurări când regreţi că nu eşti o lanternă surdă !...Şi ce
noutăţi ne mai aduceţi?
Cufărul galben. Nu mare lucru... Trei tipuri destul de cu şic cu care au făcut
cunoştinţă la cei din Arcachon şi pe care i-a invitat să vină aci din trei motive: primul fiindcă la el se
vânează; al doilea, fiindcă dansează treilea, fiindcă are un iaht...
Un mic vas de Saxa (într-una din vitrine). Hait! Iar cadouri în perspectivă de anul nou... Iar o
să ne mai înghesuiască.
Un alt vas de Sèvres. Taci din gură, o să aibă haz iarna aceasta... mai mult ca cealaltă.
322 REVISTA TELEGRAFICA, TELEFONICĂ Şl POŞTALA, 1911-12, p. 475

323 Rocking-chair = balansoir
281
Cufărul de paie. Dar voi cum aţi petrecut p-aci ? Cum a fost vremea ?...
Un mic evantai empire. ...Bine, cald ..
O lornetă Ludovic XVI. N-am văzut pe nimeni...
Un face a main Directoir. N-am văzut decât câteva molii, câteva muşte şi vre-o doi ţânţari,
dar cari au plecat imediat, fiindcă n-au găsit nimic de mâncat... A ! şi apoi am mai zărit şi un şoarece...
Cufărul negru. Ei bine, dar stăpânul ? fiindcă acolo nu venea decât Sâmbăta şi
pleca Lunea ?
Un Fragonard cam decoltat. Oh ! stăpânul... El venea foarte târziu..., fără a mai socoti zilele
ia care nu venea de loc, fiindcă se ducea să doarmă la Saint-Germain, la D-l şi D-na Duflingue.
Cufărul negru. Toate aceste sunt cancanuri... Era poate pentru un act de identitate..
Râsuri homerice a tuturor obiectelor, fini psihologi.
Lampa. În fine ! Fie ce o fi, bine că au venit, era şi timpul !... Când mă gândesc ca
n-am strălucit de patru luni!
Soba. Şi eu când mă gândesc că de şase luni aproape n-am mai scos fum.
O narghilea persană foarte veche Ce să mai zic eu, care n-am scos fum de două secole ?
O glastră de Delft. Of! Bine că se întorc adoratorii ! Din luna Mai n-am mai avut o
floare....
Un vas japonez de bronz. Eu d-asemenea... şi am o sete !...
Un vas din golful Jouan. Ei bine ! şi eu... care sunt din sud !... Un vas de Sevres, (ascuns
într-un colţ întunecos).Ferice de voi ! Se vede bine ca voi sunteţi favoritele,voi cestelalte... Dar dacă
credeţi că e bucuros, iarna, pentru un vas sacrificat ca mine care să serve să păstreze într-un colţ
întunecos, florile vestejite!...
Portretul în picioare al stăpânei casei. Cum m-aş mai lipsi eu de vizitatori!... În curând voi
vedea defilând iarăşi indivizi cari se vor extazia de frumuseţea mea înaintea originalului şi care apoi,
mă vor găsi flatat, întinerit, mâzgălit, pictat prost!...
Un mic Saxa spart şi lipit. Credeţi voi că nu tremur când mi gândesc că din nou voi fi expus la
o lovitură nenorocită când va voi să mă şteargă de praf...
Cor de mici Saxa desperecheate. Dar noi ! Ambrasele, înroşindu-se. Ei bine ! noi..., noi nu
suntem de loc supărate că sezonul reîncepe... Patru luni fără să-mbrăţişez perdeluţele e grozav, o
ştiţi!...
Pendula. Mă faceţi să râd, de voi toate şi de toate văicărelile voastre ! Ce să
mai zic, eu ? Eu, pendula, care, cu toată perfecţiunea maşinăriei mele, nu m-am mai mişcat toata vara ;
şi acum când vine iarna, nu voi şti cum să mă învârtesc între stăpână, care mă va da îndărăt în toate
serile de primire, pentru a prelungi flirturile cât mai mult, şi stăpânul care în urma el, mă va da înainte
pentru ca să scape mai repede de lume!... (Traducere de J. Sava după Miguel Zamacoïs. 324)
CUM DEVINE CINEVA MILIONAR 325

Când asistăm la predicile bisericeşti (ortodoxe şi catolice) pentru sărăcia evangelica a omului,
iar în acelaşi timp citim elogiile ce se aduc miliardarilor americani, a acestor regi de aramă, de otel, de
bumbac, etc., vrând-nevrând, ca cronicari ai zilei, trebuie sa acordăm ceva atenţiune şi acestor fel de
324 Miguel Zamacoïs, născut în Louveciennes în 1866 si decedat la Paris în 1955, a fost un romancier, dramaturg, poet şi
jurnalist francez. Este îngropat în cimitirul Père Lachaise, Paris în mormântul lui J.A. Marioton, pictor (1863-1905). În
afară de o duzină de piese, între care « Bufonii », creat pentru Sarah Bernhardt, el a scris librete de operă, poveşti şi
poezii fanteziste. (Sursa : http://fr.wikipedia.org/wiki/Miguel_Zamacoïs
282
contemporani, cari devin celebrii pe terenul financiar, pentru ca mai târziu, fie din pocăinţă, fie din
fanfaronadă pentru cei din galeria europeană, să se arate şi generoşi. Cum am zice, să devie de o
notorietate publică şi pe terenul moral.
În genere caracterul milionarilor e bizar. El e plin de incoherenţe. Preferă să se uite la un
semen al lor cum moare de foame, de şi în urma unei mizerii nemeritate, şi risipesc sume enorme, dacă
presa ia notă de largitudinea lor teatrala. Dar nu numai miliardarii, or milionarii, ci şi cei cari se găsesc
în zorile unui milion ce se anunţă departe în răsărit, sunt la fel. Libertatea lor cere reclamă.
Altmintrelea îi apucă cârceii la inimă. Un caz cunoscut în lumea bogătaşilor e acela al lui Carnegie.
Acest sărac, la adică chiar sărăcăcios în începuturile sale, după ce apucă la Pittsburg să cumpere câteva
terenuri de cărbuni şi pe care găsise şi fier, se asocia cu un inginer francez, care având ideea de a aduce
în fonta topită un curent electric, reuşi să prefacă ferul în oţel. lată-l pe Carnegie pe calea unei avuţii
fabuloase. Ce-ar fi făcut un om de inimă cu francezul inspirator al ideii de electrizare a fontei ? De
sigur că l-ar fi luat tovarăş.
Ei bine. Pocăitul, în urmă, Carnegie n-a avut această nobleţă de inimă. S-a lăsat să fie dat în
judecată, târât pe la tribunale, până ce a fost condamnat să plătească companionului său, inginerului
francez, 100 de milioane! Nu mult după aceasta, (lucrul s-a întâmplat acum de curând) francezul muri
dezgustat, căci n-a avut justa parte ce i se cuvenea atunci, când îi trebuia. Probabil că prins de
remuşcări de conştiinţă, Carnegie a dăruit un miliard şi trei sferturi pentru scopuri de binefacere,
împărţind oarecum averea ce, după cum zice el în cartea sa Carnegie et Co., a făcut-o cu... poporul.
Dar să revenim la liniile mari ale temei noastre, căci îi place lumii să citească de miliardarii şi
de mulţi milionarii din America şi aiurea. E mare curiozitatea de a afla cum s-au putut îmbogăţi aceşti
oameni cari au ieşit din popor ! Poate că curiozitatea aceasta are şi o parte sănătoasă, căci ar putea servi
ca stimulent la un moment dat. Dacă unul de jos de tot s-a putut înălţă până la vârful piramidei
financiare, de ce să nu se poată înălţă şi un altul ? Nu e permis tuturora să opereze ? Dintre toate
fericirile ascunse în cutia Pandorei, n-a rămas oare cel puţin speranţa?
Faimosul Rockfeller s-a născut sărac, într-o fermă din statul New-York (Moravia). Tatăl său
abia putea să lupte cu greutăţile vieţii, spre a-şi putea creşte cei şase copii. Când cel mai mic, John,
(actualul archimiliardar) putea să lipsească de la şcoală ca să aducă 1 leu 25, era mare bucurie în
familie.
Tatăl Iui Carnegie era muncitor sărac într-o ţesătorie. John Wanamaker, regele marilor
magazine din New-York, e fiul unui cărămidar. Azi e miliardar, şi când a început a-şi câştigă pâinea cu
braţele sale, era desculţ. Umbla vagabond în urmă pe străzile Filadelfiei, gata pentru orice serviciu !
Când a găsit un Ioc într-o librărie retribuit cu 15 fr. pe săptămână, se credea în culmea fericirii.
Rusel Sage, celebrul financiar, cel mai mic dintre cei şase fraţi ai săi, de asemenea se trăgea
din părinţi săraci, lipiţi pământului. La etate de 15 ani a intrat calfă într-o băcănie şi câştiga 20 de
franci pe lună. Adevărul este ca avea locuinţă şi avea mâncare de la stăpânul său.
lată tot atâtea exemple încurajatoare, ca nimeni nu e atât de sărac, nici de o origine atâta de
jos, încât să nu poată deveni vreodată milionar. Dar exemplele nu sunt de ajuns. Mai trebuie să ştim şi
cum au devenit Alchimişti din evul mediu şi de mai încoace, umblau după secretul pietrei filozofale cu
care aveau să facă aur şi din pietre. Care a fost secretul celor deveniţi miliardari din nimic? Lumea care
judecă sănătos, e de părere că ei s-au condus de principiul „Prin tine însuţi!, sau pe anglo-americana
„Selfmade―.
Nu de mult un jurnal american făcu o anchetă în privinţa originii închegării miliardelor
sărăcăcioşilor de acum 60 70 de ani. Cel dintâi care a binevoit să răspundă a fost bancherul O. Wills,
care posedă numai o jumătate de miliard (săracul). Iată ce a declarat el.
Să dormi opt ore, să lucrezi 12. Să consacri restul timpului pentru reculegere; să plăteşti toate
datoriile şi poliţele cu o zi înainte de scadenţa lor; din cinci dolari câştigaţi, să pună unul de o parte,
iată cea mai bună reţetă pentru a deveni bogat.
Charles Broadway Rush, care e tot atât de bogat ca şi O. Wills. a declarat:
283
Averea depinde numai de personalitatea omului. Munca, cinstea, economia şi exactitatea sunt
condiţiunile cele mai sigure ale prosperităţii. Creditul şi asociaţiunile sunt cele mai mari vrăjmaşe ale
comerciantului. Cumpără şi vinde repede, mulţumeştete de un câştig fie cât de mic şi vei face avere!
Financiarul Russel Sage zice:
„Pentru a reuşi, trebuie să fii cinstit, activ, şi mai presus de toate, să ai ca regulă de conduită
neşovăitoare, economia―.
Răspunsuri de aceste se mai găsesc în ziarul despre care vorbirăm şi care se numeşte „Araldo
italiano―, dar suntem siguri că vor fi mulţi printre cititorii noştri, care-şi vor fi zicând în forul lor
interior: „Da, toate bune, le mai ştim şi din alte părţi. Am mai auzit că trebuie să fii muncitor, cinstit
etc. Dar noi ştim că numai aceste nu sunt de ajuns spre a deveni miliardari; de aceea ni se pare că ni se
ascunde ceva din secretul miliardarismului. Noi nu cerem să ni se facă o predică, noi cerem secretul
reţetei.
La exigenţa aceasta, răspunde d-na Ketty Green, femeia cea mai bogată din lume şi cea mai
abilă de a-şi fructifica capitalurile. Iată ce a răspuns dânsa odată la o întrebare de aceste:
„Nu e nici un secret în a se îmbogăţi. N-ai decât să cumperi ieftin şi să vinzi scump, apoi sa
fii econom şi stăruitor―.
N-o fi oare adevărul şi în „reţeta― aceasta? N-o fi oare cauza principală în împrejurarea că
lumea caută piatra filozofală, care să transforme imediat totul în aur, în loc de a căută să adunăm
modest mai întâi aramă, apoi argint, pe care marele magician, Timpul, îl va transformă apoi în aur?
Medicamentul (după reţeta aceasta) va fi poate cam amar, dar el este tonic şi sănătos. Dacă nu intră
norocul la mijloc, care să-l salte pe om la înălţimi ameţitoare, tot sfaturile de până aici, ale oamenilor
încercaţi, sunt cele mai bune.
J. D. Rockefeller a spus de asemenea: „Nu e nici un mister în izbânda afacerilor. Dar să se
ferească omul d-a iniţia femeia sa în toate secretele sale―.
Rockefeller a mai spus: Omul care se lansează în afaceri cu ideea fixă de a deveni bogat, nu
va reuşi: trebuie să aibă ambiţiuni mai largi.
Şi într-adevăr, toţi oamenii aceştia, cari au realizat averi atât de mari, de fapt nici nu s-au
condus de pasiunea aurului. Ei au avut pasiunea treburilor, a muncii, a întreprinderilor. Averea le-a
venit ca o recompensă.
James I. Hill, care din hamal, a devenit un potentat al drumurilor de fier americane a spus:
„Cauza principala, pentru care un număr atât de mare din tinerii noştri nu mai reuşesc azi,
este că ei vor să strângă recolta de cum au semănat. Iată una dintre marile nenorociri. Ei vor ca şansa,
norocul orb, să facă totul pentru ei. Dar ei să nu uite că energia, metoda de muncă şi perseverenta, sunt
elementele ce făuresc averile―.
(Din franţuzeşte de J. Sava)
CURIOZITĂŢI 326
Regele nostru şi fratele său, se aflau odată într-o gară din cantonul Saint-Gall din Elveţia, ţară
democrată prin excelenţă.
La sosirea trenului, regele şi fratele său voiră să se suie în clasa I, dar un conductor ii opri.
326 „REVISTA TELEGRAFICA, TELEFONICĂ ŞI POŞTALA‖, Anul V, 1911-12, p. 480

284
— Nu mai e loc, zise el, duceţi-vă în clasa II şi voi vedea în staţia următoare.
Fără a protesta, călătorii voiră să se supună. Dar un lacheu intervine indignat şi apostrofând pe
amploiat:
— Ştii tu cui ai vorbit? Regelui României şi fratelui său prinţul de Sigmaringen! Şi pe ei tu îi
trimiţi în clasa II!
Bravul funcţionar nu se turbură de loc.
— Nu e loc în clasa I. Şi chiar D-zeu din cer de-ar voi să se plimbe acum în tren, va fi forţat să
meargă cu clasa II. Ce mai pofteşti?
285
CAPITOLUL 6, Anul VI, Octombrie 1912― Septembrie 1913
AMBIŢIUNEA 327
S-a zis că ambiţiunea e pasiunea marilor suflete. Ce bine ar fi să fie aşa, căci am avea raiul pe
pământ, de suflete mari împiedicându-ne la fiecare pas ! Ambiţioşi avem pe toate cărările, sufletele
mari însă sunt aşa de rare !
Ambiţiunea, această nesăţioasă dorinţă de a se ridica deasupra, şi chiar pe ruinele altora ; acest
vierme care roade inima şi nu-i dă pace ziua şi noaptea ; această patimă care e principalul resort al
tuturor intrigilor şi tuturor frământărilor din toate straturile societăţii, e ca o pacoste pe capul celui
cuprins de ea, făcându-l nenorocit.
Ambiţiosul e veşnic nemulţumit şi de nimic nu se bucură în viaţă : nici de treapta ce o ocupă
în societate găsind că ar merita ceva mai sus; nici de averea sa, alţii având şi mai mult; nici de laudele
ce i se aduc, fiind obligat la rându-i să laude şi el, ceea ce nu-i convine; nici de favoarea de care se
bucură pe lângă cineva, amărându-se că mai sunt şi alţii care ar putea fi favorizaţi ca el.
Ambiţia sa făcându-1 astfel nenorocit, îl înjoseşte şi îl degradează încă. Pentru a se putea
ridica, unde nu se coboară el! Caută să pară, nu aşa cum e, ci aşa cum crede că se va putea face plăcut,
celui prin puterea căruia ar putea parveni. Tămâie şi se închină, aducând laude celui pe care îl
dispreţuieşte; devine laş, primind umiliri ca şi cum ar primi graţii; nu gândeşte decât cum gândeşte
superiorul, neavând propriile lui idei.
Ambiţiosul merge până acolo, că ia parte chiar la dezordinile celor de care depinde, numai să
poată să-şi ajungă scopul, să poată participa la favorurile lor.
Ambiţiosul devine ipocrit, împrumutând uneori masca sincerităţii, a mitei, spre a putea mai
bine să afle tainele sufletului, ca la timpul oportun să aibă arme cu care să se poată servi spre a doborî
pe unii, ridicându-se pe el.
Acesta e caracterul inimilor laşe, a sufletelor josnice.
Ambiţia de a-şi îndeplini datoria pe cărări drepte, e singura care poate duce la adevărata
glorie; gloria dobândită prin cărări piezişe, prin josnicii, intrigi şi linguşiri, dezonorează.
Ambiţia face pe om laş, falş, timid când trebuie să susţină interesele adevărului, ale
aproapelui. Lui îi lipseşte nobleţea sufletească, care inspiră dragostea de bine, de adevăr. El caută să
înjosească pe toţi, ascunde meritele semenilor lui, spre a nu-1 eclipsa pe el şi a-i lua înainte. Câte
exemple nu avem fiecare din noi din aceste «suflete mari» !?
Nu, pe o fiinţă stăpânită de ambiţie nu se poate pune bază; în ea nimic nu e sigur, nimic stabil,
nimic mare; fără principii, fără sentimente, se dă după toate vânturile, fie la bine, fie la rău, fie că e
mânat spre adevăr ori minciună lui puţin îi pasă, ambiţia să-şi satisfacă! «Scopul iartă mijloacele» !?
(Jeanna Sava)
327 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖, Anul 1912-13, p. 27, 1912-13, p. 27; articol republicat şi
în „REVISTA POŞTELOR; TELEGRAFELOR ŞI TELEFOANELOR‖, Anul I, 1926, p. 42 într-o formă mai
prescurtată.
286

 Cel ce dăruieşte cu faţă veselă, dăruieşte de două ori.
 Cinci lucruri sunt nefolositoare când nu sunt însoţite de alte cinci: cuvântul fără de ispravă,
bogăţiile fără chiverniseală, ştiinţa fără năravuri bune, milostenia fără gând bun şi viaţa fără
sănătate.
 De vei vrea să nu-ţi afle vrăjmaşul tău taina, nu o arăta la prietenul tău.
 Glumeşte cu cei ce-ţi sunt de potrivă, ca să nu ţi se pară greu de-ţi vor întoarce glumă pentru
glumă.
 Până a nu vorbi, socoteşte-te ce îţi vor răspunde, cei ce te vor auzi.
 Într-această lume se cinstesc cei ce nu sunt vrednici de cinste şi se defăimează oamenii cei
vrednici; de aceea lumea se aseamănă cu marea, întru-care mărgăritarul se cufundă, iar
mortăciunea pluteşte deasupra apei.
NOTE VESELE 329
LA CǍTǍNIE
Sergentul. Dacă întâlneşti pe locotenent, ce faci?
Soldatul. Îl salut.
Sergentul. Pe căpitan ?
Soldatul. Îl salut.
Sergentul. Pe caporal?
Soldatul. Plătesc un kil!
INTRE PRIETENI
— M-am dezgustat de viaţa! Vreau să mă împuşc. Te rog, împrumută-mi 20 de lei să-mi
cumpăr un revolver......
— Ţine aici 50 de bani pentru o frânghie şi un săpun.
CURIOZITĂŢI 330
UN PAŞAPORT PENTRU PARADIS

La British Museum din Londra, există un document excesiv de curios şi care e prea puţin
cunoscut. Este vorba de un fel de certificat-paşaport, dat unui mort ca să-i asigure intrarea în Paradis.
Iată textul integral:
328
„REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALǍ‖, Anul VI, 1912-13, p.
76
329 „REVISTA TELEGRAFICǍ, TELEFONICǍ ŞI POŞTALǍ‖, Anul VI, 1912-13, p 76
287
„Macarius, prin graţia lui Dumnezeu, arhiepiscop de Kiev, de Haliez şi al «tuturor Rusiilor,
Domnului şi amicului nostru Petru, portar al lui Dumnezeu a tot puternic: Noi, atestăm că azi a murit o
oarecare slugă a lui Dumnezeu care se cheamă prinţul Teodor Vladimirski; noi, ţi-l recomandăm de a-l
introduce direct fără nici o piedică sau întârziere în împărăţia lui Dumnezeu! L-am iertat de toate
păcatele lui şi i-am dat bine-cuvântarea noastră.‖
Aşa dar, nimic nu se opune ca să-l laşi să treacă, şi pentru că aşa să fie i-am liberat aceste
scrisori de iertare.
În mănăstirea noastră din Kiev, ziua a 30-a din Iulie 1341.
Semnat umilul Macarius
Arhiepiscop de Kiev, de Haliez şi ai tuturor Rusiilor
NOTǍ: O scrisoare slavă asigură că astfel de paşapoarte au fost dese în Rusia până la secolul
XVIII. Ele serveau mai cu seamă bunilor creştini de familii bogate, căci aceste certificate nu se dădeau,
ci se vindeau foarte scump.

 Războiul e actul prin care un popor rezistă nedreptăţii cu preţul sângelui său. Oriunde e
nedreptate, e o cauză legitimă de război până la satisfacţie.
 Un popor, poate fi forţat să facă război, ca şi un individ să săvârşească un omor, pentru a-şi
apăra existenţa; dar un popor nu este scuzabil de a specula omorul şi uzurpaţiunea pentru a-şi
mări puterea sa, ca şi un individ de a ucide pe vecinul său pentru a se scăpa de un rival sau
pentru a-şi mări bunul său.
 Un popor unde sufletele nu mai sunt unite, poate să păstreze aparenţele exterioare ale unui
popor, dar în realitate, el a încetat de a fi, şi un accident îl va arunca mai curând sau mai târziu
în numărul naţiunilor care nu mai sunt.
 Naţiunea nu poate dura, dacă nu i se va da din sânul ei cantitatea de judecată necesară pentru
a preveni cauzele de ruină exterioară sau de tulburări interne ce o ameninţă.
 Oamenii aleargă cu toţi în ajutorul ţării lor, când împrejurările o cer; dar dacă sunt inspiraţi de
entuziasm pentru ţara lor, de ce nobilă mişcare nu se simt ei însufleţiţi ?..... Pământul care i-a
văzut născându-se, moşiile strămoşilor lor, marea care scaldă munţii, amintiri îndepărtate,
speranţe în viitor, totul se ridică în jurul lor ca un semnal de atac.
 Cauza bună, vine în ajutorul războiului prin curaj şi încredere. Indignarea contra nedreptăţii
creşte puterea şi face ca să se lupte cu mai multă îndrăzneală.... Se poate zice, că ne avându-se
dreptatea de partea sa, se dă lupta cu forţe neegale.

288
NOTE VESELE 332
LA OFIŢERUL STĂRII CIVILE

Păţitescu, anunţând ofiţerului stării civile, moartea soacrei sale :
Azi, la ora 5 dim., a încetat soacră-mea de a mai vorbi.
LA ŢARĂ
Medicul de Plasă. ― Cum vrei, moş Stane, să te faci sănătos, dacă te culci cu porcii într-o
odaie.
Moş Stan. Elelei, dacă aşi fi eu numai aşa de sănătos ca porcii mei.
333
CAUZE MICI, EFECTE MARI
Traversând strada Pigalle, André Byran izbi cu piciorul un pachet. Se apleacă, îl ridică, şi îl
examinează. Obiectul era de formă lunguiaţă şi subţire, cam treizeci centimetri în lungime, cinci în
lărgime şi vreo trei în înălţime.
Hârtia cafenie care îl învăluia era aşa de bine legată, cu sfoară, că imediat se vedea arta
neîntrecută a unui specialist în ale împachetatului. Deasupra, era adresa imprimată a unui magazin de
noutăţi sub care era scris de mână, adresa destinatarei, o doamnă Boulois, 25 rue Houdon.
Acest pachet, gândi André, l-a pierdut vre-un băiat de magazin, în ducerea lui acasă la clientă.
Strada Houdon e la doi paşi.... Dacă m-aşi duce să îl dau chiar eu proprietarei?...
Stătu puţin pe gânduri, apoi privi ceasornicul, băgă pachetul în buzunarul pardesiului şi o
porni înainte, zicându-şi:
Şi apoi... cu atât mai rău. Ce să fac dacă n-am timp? Ceasurile sunt doua fără zece minute.
Deja am întârziat şi nu face să primesc observaţiile şefului pentru a servi pe o necunoscută... Voi trece
când mă voi întoarce de la birou.
Raţionând astfel, André Byran se grăbi s-ajungă la societatea de asigurare, care îi da pâinea de
toate zilele, îşi văzu de slujbă, fără a se mai gândi la obiectul găsit.
În momentul când voi să plece spre casă, un coleg îi zise:
Ascultă Byran, tu care eşti căsătorit de curând, de voieşti să te duci la teatru astă seară, îţi pot
oferi două bilete. Mi le-a dăruit un prieten, clar cum nu sunt liber, nu mă pot duce.
André primi cu multă bucurie, soţia lui neavând atâtea distracţii: După ce mulţumi călduros
amabilului coleg, sări repede într-un autobus.
De obicei, se ducea acasă pe jos, dar în această seara trebuia să ajungă mai devreme. Nu le
rămânea decât prea puţin timp pentru masă, îmbrăcat şi sosirea la teatru cu un minut, două, înaintea
ridicării cortinei.
„Exactitatea, este politeţea celor cu bilete de favoare―. Nu voia să dezmintă acest aforism.

333 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖, Anul VI, 1912-13, p. 191-194
289
În autobus, scotocind prin buzunare, pentru a-şi scoate port-moneul, dete peste pachetul găsit.
Simţi oarecare remuşcare, apoi. înălţând din umeri, îşi linişti conştiinţa zicându-şi: „Mâine cu siguranţă
îl voi duce, în drumul meu la birou―.
Apoi nici voi să se mai gândească, pentru a se lăsă acestei unice reflexiuni: „Ce mulţumită, va
fi Renée, ea, care n-a fost nici odată la opera comică!―
În adevăr, Renée fu încântată când André îi aduse biletele, îşi manifestă bucuria, sărind de
gâtul bărbatului ei, nu mai mancă nimic şi alergă să se gătească, căci „voi mânca ceva la întoarcere― îşi
zise.
Un moment discutară asupra ţinutei: ,,Ce să îmbrace André, fracul sau redingota?...― În urmă
se decise pentru frac; redingota îl îmbătrânea puţin şi apoi avea aşa puţine ocazii să pună fracul de la
nuntă, că ar fi fost păcat să nu profite acum.
Îşi puse pe deasupra pardesiul, ridică gulerul pentru a-şi ascunde plastronul şi cravata albă, ca
să poată luă autobusul, economisind astfel trăsura.
E mai bine. zise Renée, ca la întoarcere să venim cu taximetru.
Aruncă o ultimă privire în oglinda de la dulap, zâmbi cu mulţumire, găsindu-se destul de bine.
apoi zise:
Ce păcat, că nu am un evantai.
André făcu un semn vag şi ducând maşinaliceşte mâna în buzunarul pardesiului, tresări, ca
agitat de o revelaţiune bruscă. strigând:
Dar ştii tu că poate să am eu unul?
Scoase micul pacheţel lungueţ din buzunar, găsit pe strada Pigalle. Renée nerăbdătoare, îl luă
din mână şi îl tot privi, pe când André povestea cum, unde şi când 1-a găsit.
Să ştii că e în adevăr un evantai.
Iar pe când André luă biletele de la ghişet pentru autobus, Renée deznodă sfoara, desfăcu cu
îngrijire hârtia, pe care o puse în geantă spre a nu pierde adresa stăpânei, şi dete peste o cutie albă pe
care o deschise.
Când veni André, îi întinse cutia goală:
Ţine, îi zise ea, pune-o în buzunar. Apoi roşindu-se puţin, desfăcu evantaiul scos din cutie şi
zise:
Nu se va murdări, dacă mă voi servi şi eu de el o seară. Mâine îl vom împacheta la loc şi îl vei
duce stăpânei lui―.
André aprobă din cap, şi privi evantaiul. Arăta destul de frumos, dar nu luxos. Să fi tot costat
douăzeci, douăzeci şi cinci de franci. Apoi imediat zise soţiei lui cu seriozitate:
De altfel, fie că ar costa douăzeci si cinci de franci, fie douăzeci şi cinci de napoleoni, el nu e
al nostru, aşa că te rog Renée, bagă de seamă să nu-1 pierzi, sau să-l rupi.
Renée îl păzi cât putu mai bine; ba cum ajunse acasă la miezul nopţii, îl aşeză în cutie, îl
împachetă şi astfel îl puse într-un sertar.
A doua zi Andrei se sculă târziu, cu capul greu şi obosit şi fără dispoziţie. Se îmbrăcă în grabă
şi alergă repede la birou, uitând de evantai. Cam ruşinat de această neglijenţă, nu pomeni la dejun
soţiei lui. La rândul ei, Renée nu scoase nici ea vreun cuvânt relativ la evantai şi astfel se părea că era
între ei o înţelegere tacită pentru a evită orice aluzie la obiectul găsit, care aştepta în sertar.
Trecu o lună. Într-o seară, colegul ce le oferise biletele de teatru şi avea se vede prieteni
printre actori, mai oferi lui André încă două bilete. De astă dată Renée terminându-şi toaleta, scoase şi
290
evantaiul în mod foarte natural ca şi cum ar fi fost al ei. Bărbatul ei părea absolut indiferent. Nici nu
clipi măcar când Renée îi zise:
Uite câte am în mâna, ţine-mi tu evantaiul....
După, primul act, ceru să i se aducă bomboane. André ieşi spre a se duce la bufet pe când
dânsa îşi aruncă ochii pe un jurnal de seară lăsat deschis de vecinul său . ..
Ceea ce citi fu aşa de oribil, că dete un ţipăt şi căzu leşinată... Fu, ca în totdeauna, în asemenea
împrejurări, o mică panică şi zăpăceală. André intră şi el, tocmai când o femeie de la cabinetul de
toaletă îi da să respire săruri bolnavei, care era în momentul de a-şi reveni din această sincopă. Cum îl
văzu îi zise:
Haidem să plecăm ... Haidem ...
Fără a înţelege de ce, o ajută să se ridice. Căzându-i evantaiul în poală, Renée se aplecă să-1
ridice. La vederea acelui obiect, ea deveni galbenă ca ceara şi respingându-1 cu un gest de groază,
murmură:
Nu.. . nu ... e sânge pe el...
Înţelesul acestei fraze sinistre, scăpă întâi lui André, îndurerat de halul în care se afla soţia lui
iubită. Nu-i ceru nici o explicaţie.
Dar a doua zi, răsfoind jurnalele de la birou, fu izbit la „Fapte diverse― de următoarea ştire:
..O groaznică sinucidere―.
„Un tânăr L. J.. şi-a curmat zilele, tăindu-şi gâtul cu un ..brici. El funcţiona în marele magazin
de noutăţi X. E o lună de când fiind însărcinat cu ducerea mai multor obiecte cumpărate, la o d-nă B....
25 strada Houdon, nu-şi dădu seama cum din ele s-a pierdut un evantai. Clienta reclamând, sărmanul
om fu concediat, fiind bănuit că şi-ar fi însuşit acel evantai, a cărui valoare era de altfel destul de
mică―.
Fără ocupaţie şi sub povara infamantei acuzaţii L. J. se hotărî a-şi curma zilele. Îşi puse
tragicul proiect în execuţie ieri dimineaţă, pe când soţia lui ieşise în oraş cu copiii. Când se întoarse,
nenorocita îşi găsi soţul într-un lac de sânge cu gâtul tăiat.
Cu o teribilă groază, André strigă, spre marea mirarea colegilor:
..Atunci... eu sunt un asasin!―
SĂ FIM MILOŞI CU SĂRACII 334

Dacă s-ar urmări un cerşetor, fie pe stradă, fie prin curţi, nu ştiu câţi la sută îi dau un zece
bani, şi când i-l dau, nu ştiu dacă unul la sută, i-l dau cu dragă inimă, i-l dau ca să-i facă o mulţumire
nenorocitului spunâdu-i o vorbă bună, căci aproape toţi le dau mai mult spre a scăpa de ei. De ce să fie
însoţit de asprime, de indiferenţă, acest mic ajutor, când un simplu refuz spus cu o vorbă blândă ar fi
fost poate mai puţin jignitor? Sunt şi printre aceşti nenorociţi, printre aceşti prigoniţi ai sorţii, mulţi cu
foarte multă simţire. O privire blajină, compătimitoare, o vorbă de mângâiere, e poate tot atât de
necesară sunetului lor, ca şi bucata de pâine ce le-o întindem, spre a-şi potoli foamea.
334
„REVISTA TELEGRAFICǍ, TELEFONICǍ ŞI POŞTALǍ‖ , Anul VI, 1912-13, p. 227-229
291
Sunt ani la mijloc, dar nu pot uita jalea cu care mi se tânguia odată un biet nenorocit, care deşi
cu ochii deschişi, nu vedea deloc. Se servea de un baston cu care pipăia trotuarele dinaintea lui. Eram
în cl. V şi aproape regulat între 11-12 când veneam de la şcoală spre casă, trebuia să îl ajung din urmă,
cam prin aceleaşi străzi, între care era şi strada noastră. Îmi făcea aşa de rău, şi îmi era atâta mila de el,
că de multe ori, văzându-1 cum se chinuia să se întoarcă după colţul străzii, îl ajutam sau îi spuneam
strada pe care se afla. Uneori, când se întâmpla să fie în dreptul casei noastre, îl luam de mână şi îl
aduceam în curte dându-i să mănânce şi după ce se sătura, eram foarte mulţumită să stau cu el de
vorbă, lăsându-l să-şi spună necazurile, simţind câtă satisfacţie era pentru sărmanul lui suflet că avea
cui se jelui.
Sărmanul bătrân îmi spunea că nu-şi pierduse vederea decât de vre-o 45 ani; că stătea la o soră
a lui cu mulţi copii şi săracă lipită pământului, aşa că era şi ea nevoită să-l trimită să-şi cerşească
bucata de pâine. Parcă-îl aud săracul:
„Of! cuconiţă, cuconiţă, toate să ia Dumnezeu omului, dar să îi lase vederea. De n-aş fi creştin
şi n-aşi şti că n-avem voie să ne ridicăm viaţa, de mult aşi fi sfârşit cu nesfârşitele-mi zile pline de
amar! În curţi nu văd poarta ca să intru să cer, şi pe drum nu mă pot depărta căci m-aşi rătăci şi mi-e
greu la traversarea străzilor. Nu pot să ţin socoteală decât de puţine străzi cum vin, aşa că dibuind cu
bastonul trotuarele şi cu mâna casele, simţ când se face colţ şi altă stradă, şi merg până unde cam ţin
minte şi apoi mă întorc spre casă cu ce bruma capăt.
Pe aceste străzi, lume multă nu trece, şi din puţinii care trec, mai mulţi sunt cei ce mă
bruschează sau nu îmi dau, decât cei ce se îndură să mă ajute. Şi cu toate aceste cuconiţă, cât sunt de
nenorocit şi de amărât, sunt mai bucuros când aud pe cineva spunându-mi: vai moşule ce rău îmi pare
că n-am mărunt, decât când primesc câte un ban cu vorbele: ţine şi mă lasă-n pace, că pare că cu sila l-
aşi fi scos din buzunar! Ce credeţi că noi nu simţim? Ce sunt eu de vină dacă sunt sărac? Mulţi ne fac
trântori şi leneşi dar ce putem noi lucra bătrânii şi mai ales cei ca mine lipsiţi de vedere? E drept, e
uman, ca bucata de pâine ce ne-o întinde să ne-o amestece cu veninul batjocurii şi insultei?
Ei cuconiţă, multe înghiţim noi pentru o bucăţică de pâine! Numai Dumnezeu singur ştie cu
câte lacrimi e amestecată. Dacă am putea să stăm la vorbă cu cei bogaţi, cu cei zgârciţi, cu cei ce nici
nu ne văd când trec pe lângă noi, multe le-am spune! Ei zic de noi că ducem viaţă trândavă şi
rătăcitoare? Dar ei ce griji au în îmbuibarea lor? Ambiţii, goana după bogăţii şi voluptăţi? Eu poate să
fiu nefolositor, dar cei zgârciţi ce foloase aduc oare omenirii acesteia? Ah! Dacă cei mai vinovaţi am fi
noi cei săraci, cei nenorociţi pe pământul acesta, oare vina şi destinul zgârciţilor care ar trebui să fie?
Ni se spune că avem putere de muncă să muncim! Dar oare ei n-au? Şi cum îşi întrebuinţează puterea
lor de muncă? N-ar trebui să mâncăm, fiindcă nu muncim? Dar oare ei ar putea să se abată de la
această lege a naturii? Ah! Dumnezeu va judeca între noi săracii şi ei cei bogaţi, zgârciţi şi asprii cu
noi. Dumnezeu va vedea dacă îmbuibarea, lăcomia şi zgârcenia lor sunt mai permise decât
nevinovatele artificii şi prefăcătorii la care recurg unii din noi, pentru a căpăta o para, cu care să-şi mai
uşureze nevoile!‖
Fericirea adevărată o dă fapta şi vorba bună, nu banul şi inima închisă la nevoile aproapelui.
Egoistul nici odată nu poate fi fericit. Să căutăm pe cât putem să îndulcim jugul sărăciei lor cu mila, cu
vorba bună, dacă nu ne dă mâna să îi scăpăm de mizeria lor. Când vărsăm lacrimi pentru durerile
închipuite dintr-un roman, sau durerile simulate pe scena unui teatru, cum e posibil oare să rămânem
indiferenţi la atâtea, durei din jurul nostru Se poate ca sensibilitatea noastră să fie mai puternică la
durerile închipuite decât la cele reale?
Când cu o bucată de pâine, o haină veche, ori câţiva bani putem procura mulţumiri în jurul
nostru, de ce am pierde ocazia ori de câte ori s-ar ivi, când cu atât mai mult, ne vom lua şi noi partea
noastră de fericire prin mulţumirea sufletească a faptelor noastre bune?
(Jeanna Sava)
292

 Ţara care ar practica principiul, că omul e mai preţios decât bogăţia şi luxul, ar fi în curând în
fruntea civilizaţiunii; o ţară în care oamenii vor fi crescuţi aşa fel ca să fie demni de numele
lor va deveni metropola pământului. (Channing)
 Singurătatea e lăcaşul natural al tuturor cugetărilor; ea inspiră pe toţi poeţii, ea creează artiştii,
ea însufleţeşte geniul. (Lacordaire)
 Singurătatea e favorabilă reculegerii şi numai acestei reculegeri omul datorează o oarecare
putere de gândire şi de voinţă. (Vinet).
 Orice război de libertate este sacru; orice război de apăsare este blestemat. Blestem victoriilor
ce nu se raportează la apărarea patriei şi care nu servesc decât vanităţii de a cuceri.
(Chateaubriand)
 La un popor ajuns la un înalt grad de civilizaţie, sau de bunătate morală, războiul pentru a fi
onorabil, trebuie să fie făcut pentru a se apăra. (De Bonald)
 Trebuiesc făcute popoarele să înţeleagă, că interesul ca şi datoria lor, e de a lupta între ele nu
prin războaie, dar prin pace, şi de a înlocui sângerosului şi sterilului antagonism care le-a
împărţit până aici, un antagonism liniştit şi fecund, care nu exclude, ci din contra cheamă la
concordie şi pace. (J. Borni)
 Îndată ce un Stat îşi măreşte ceea ce numeşte trupele sale, celelalte repede măresc pe ale lor;
aşa că nu câştigă nimic, din contra se ruinează cu toatele. (Montesquieu)
NOTE VESELE 336

Victor de Bled, istoric de seamă din secolul trecut, în opera sa „Istoria monarhiei―
întreţinându-se de adunările legislative, relatează următorul episod: „Sub Restauraţie, contele de
Marcellus propuse într-o şedinţă a Camerei deputaţilor ca să se aşeze de asupra tribunei imaginea lui
Isus-Hristos, ca semn de respect şi de credinţă. Contele de Beugnot ia cuvântul: „Mă asociez, zise el, la
propunerea mult piosului şi onoratului meu coleg, dar să-mi permiteţi ca să propun un amendament.
Rog onorata Cameră să aprobe, ca la picioarele lui Hristos să se scrie în litere de aur, cuvintele pe cari
însuşi Isus murind, le adresă lui Dumnezeu:
„Iartă-le lor Doamne, căci nu ştiu nici ce zic, nici ce fac!―
O CĂSNICIE MODERNĂ 337 338
E un timp să nu ţii afară nici pe un câine, ceia ce face şi mai mohorâţi pe soţii Popescu, cari îşi
puseseră,în gând să se ducă la ţară, unde primul lor născut era dat la doică. Sunt deci forţaţi să amâne
pe altă dată această vizită, intr-o zi când cerul mai îndurător, va consimţi la această întrevedere
mişcătoare a acestor buni părinţi, cu prezumtivul lor moştenitor.
335 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖, Anul VI, 1912-13, p. 236

337 „Revista Telegrafelor, Telefoanelor şi Poştelor‖, Anul VI, 1912-13, p. 264-266
338 Articol republicat în „Revista Poştelor, Telegrafelor şi Telefoanelor‖ din Anul I, 1926, nr. 10, p. 488
293
D-na Zoiţa Popescu e în nişte toane să dai şi să fugi. Nu ştiu dacă D-zeu din cer ar scăpa cu
una cu două, de s-ar găsi lângă ea. În lipsa lui, e bietul Mitică Popescu care, bine înţeles, trebuie să
sufere consecinţele perturbaţiunilor atmosferice.
Zoiţa (izbucnind). Toate astea numai din cauza ta.
Mitică. Cum?... Din cauza mea, plouă?... Ei doamne! Sunt şi eu tot aşa de contrariat ca şi
tine... Nu-ţi vei fi închipuind doară, ca sunt stăvilarul firmamentului şi ca mi s-a încredinţat cheia
cataractelor biblice...
Zoiţa (înfuriată). Dacă ţi-a venit poftă să faci glume, o să ajungi culmea stupidităţii.
Mitică (cu nevinovăţie). Ce ai tu, dragă Zoiţo? N-ai aerul tocmai de a fi mulţumită...Zoiţa
(ameninţătoare). Dacă am un sfat să-ţi dau, e să nu-ţi baţi joc de mine. Dacă ţi-ai fi luat concediu
Miercuri, puţin ne-ar fi păsat că plouă Duminica...
Mitică. Fireşte... Dar nu e lege care să împiedice ploaia Miercurea.
Zoiţa. Se întâmplă mai rar.
Mitică (neîncrezător). Hain... Mă îndoiesc.
Zoiţa Mi-a spus-o un astrolog.
Mitică. .Vrei să spui un astronom?
Zoiţa (scrâşnind.) Fireşte... Nu e vorba de un şoarece... Ştiu eu ce zic.
Mitică. Când am voit să aleg o zi de lucru, mi-ai făcut un scandal că credeam că nu se mai
termină.
Zoiţa. Eu ?! .
Mitică Păi eu?! Mi-ai spus că în timpul săptămânii ai de lucru şi că prietenele tale se plimbă
Duminica, şi de nu te vor vedea şi pe tine Duminica, vor bănui că n-ai cu ce să te îmbraci... am hotărât
deci Duminică... Aşa e?
Zoiţa (înălţând din umeri). Când cineva nu-ţi inspiră încredere, e mai cuminte să nu discuţi cu
el!
Mitică (amabil). Cum vei voi, dragă Zoico... Ai face chiar bine să nu mai discuţi. E lucrul cel
mai bun ce ai de făcut.
Zoiţa (agresivă). Şi dacă voi să discut?
Mitică. Dacă vrei?... Bine, n-ai decât să discuţi. Numai că o să fie mai rău.... pentru tine,
draga mea Zozo.
Zoiţa (cu demnitate). E o ameninţare?-
Mitică. Nici de cum... Un simplu avertisment prietenesc... O să te necăjeşti şi necazul nu se
potriveşte cu genul tău de frumuseţe.
Zoiţa (atinsă). Aşa?!... Spune-mi curat că sunt urâtă ca mama pădurii! Nu mai eşti nici
politicos (ducându-se într-un colţ al salonaşului, se aşează şi începe din nou.): Frumoase mai sunt
Duminecele mele.!!
Mitică În viitor vor fi mai bune.
Zoiţa (ironică). Domnul va risipi norii, să nu plouă?!
Mitică. Nu... Dar voi ruga mâine pe şef, că de acum înainte, să-mi dea libertate Miercurea...
Aşa că vei fi satisfăcută... Nu e aşa, Zoiţo?
Zoiţa. (batjocoritoare). Şi tu d-asemenea...
Mitică. Natural... Tu ştii bine că tot ce-ţi poate face plăcere...
294
Zoiţa (indignată). Taci ipocritule...!
Mitică (înţelenit). Ipocrit... Nu cumva înnebuneşti ?...
Zoiţa. Nu. Cu toate insinuările tale laşe, nu sunt nebună... Iţi înţeleg foarte bine scopul...
Nu aşteptai de cât un motiv ca să mă împiedici d-a mă duce ca să-mi văd copilul, pe micul Bebe,
sărăcuţul, singura mângâiere a bătrâneţilor mele.!
Mitică. Dar n-ai de cât douăzeci şi cinci de ani...
Zoiţa (repede). Douăzeci şi patru, dacă îmi dai voie... Nu cumva ai intenţia să mă
îmbătrâneşti mai mult de cât sunt ?... afară numai dacă aceasta nu e în legătură cu ideile-ţi ascunse de
infidelitate.
Mitică (care începu a se enerva, ne mai ştiind unde e). Eu necredincios ?!., dar nu iubesc pe
nimeni de cât pe tine, draga mea Zoică.
Zoiţa (tragic). Şi tocmai aceasta e laş şi abominabil.
Mitică (cu totul abrutizat). Cum? E laş că nu te înşel?
Zoiţa (privind dureros spre tavan).
Dacă aşi fi o mamă vinovată şi tot ai proceda altfel cu mine... Nu se poate ofensă mai odioasă
pentru o femeie fără apărare...
Mitică (care îşi simte creierii zvâcnind). Zoiţo, dacă vei continua, desigur că o să turbez!
Zoiţa. Da, da... Vrei să faci pe turbatu ca să sfârşeşti cu mine... Aşi prefera de o mie de ori
o lovitură de, cuţit, ceia ce ţi-ar conveni desigur, scăpându-te de mine. (Cu o emoţiune capabilă să
stoarcă lacrămi şi unui viţel): Sărmanul meu Bebe! Nevinovată şi slabă creatură! Mama ta însă îţi
rămâne... Nu vei fi singur pe lume, cu toată părăsirea laşe a tatălui tău.
Mitică (sărind în sus). Cum... Cine a spus că voi să părăsesc pe Bebe?
Zoiţa. Tu!
Mitică. Când?
Zoiţa. Adineauri... Voieşti să ei Miercurea, repaus, fiindcă doica nu poate să aştepte decât
Duminica... Dacă tu crezi că sunt oarbă, te înşeli dragul meu... De altfel am presimţit eu lucrul acesta
de mult...
Mitică. Ce presimţire?
Zoiţa. Aceia a odioaselor tale sentimente contra acestui nenorocit copil...
Mitică (nevenindu-i sa creadă urechilor).
Eu contra lui Bebe?... Contra fiului meu?... Vrei să glumeşti, Zoiţo?...
Zoiţa (căutând a da figurii sale o expresie demonică). Am aerul unei femei care râde?
Mitică (împăciuitor). Nu tocmai, dar...
Zoiţa. de la naşterea acestui micuţ orfelin...
Mitică. Orfelin? Dar mi se pare că noi n-am murit!!
Zoiţa. Când un tată lipseşte copilului, e cam acelaşi lucru.
Mitică (începând a se înfuria). Bine, vom merge Duminica...
Zoiţa (perfidă). Fiindcă plouă.,.
295
Mitică (necăjit). Ploaie... Nu-mi pasă. Am să-mi bat joc de ea... Şi cum iubesc pe Bebe, tot
atât cât şi tine. vom lua un automobil şi vom pleca chiar acum la doică... Ah, nu iubesc pe Bebe... Ah,
sunt un tată rău...
Zoiţa (înspăimântată). Dar o asemenea cursă ne va costă patruzeci de franci.
Mitică (din ce în ce mai excitat).
Şi apoi? Chiar d-ar costa şaizeci de franci, o sută de franci... O mie de franci... O mie de
franci nu ştiu de unde i-aşi lua... Dar nu importă... Ar fi oare prea scump pentru a vedea pe drăguţul
meu Bebe?
Zoiţa. Nu, de sigur... În orice caz nu putem arunca banii pe fereastră...
Mitică (simulând o mare indignare).
Iată mumele din ziua de azi... Ele n-ar cheltui doi franci pentru a se duce să-şi sărute copilul,
când plouă... S-ar putea să-şi păteze rochia... Nici mai stau de vorbă... Cu riscul da fi udat până la piele,
mă voi duce singur pe jos, fără umbrelă, spre a vedea pe acest sărman orfelin.
Zoiţa. Orfelin... Eşti nebun?...
Mitică. Tu ai zis.
Zoiţa. Am făcut rău.
Mitică (îmblânzindu-se). Crezi?
Zoiţa. O recunosc... (cu bunătate). Şi tocmai pentru dragostea ce purtăm lui Bebe, înţelegi
tu, e mai bine să nu ne ducem azi la doică... E cea mai mare dovadă de afecţiune ce putem da fiului
nostru.
Mitică. Cum aşa ?
Zoiţa. Cu automobilele acestea se-ntâmplă zilnic accidente... Ce ar deveni, micuţul nostru,
dacă am fi omorâţi amândoi?... Nu ne are decât pe noi acest îngeraş.
Mitică. .Adevărat... Atunci rămânem...
Zoiţa (gentilă). Da, rămânem. Şi fiindcă suntem privaţi de marea fericire de a vedea pe
Bebe, ştii ce putem face pentru ca să ne consolăm? Ştii tu?
Mitică. Nu, dar să facem ce voieşti tu.
Zoiţa. În loc să cheltuim patruzeci de franci şi să. riscăm o moarte teribilă, mai bine vom
lua masa în oraş...
Mitică Uite, e o idee.
Zoiţa (din ce în ce mai încântătoare).
Nici vorbă, o idee minunată... Şi cu restul de la patruzeci de franci, ne vom duce la teatru şi
ne vom întoarce cu trăsura.
Mitică (sărutându-şi soţia). Minunat. Programul e încântător...
Zoiţa. Şi Duminica viitoare vom vizita pe Bebe... dacă timpul ne va permite...!!
(localizare din franţuzeşte de Jeanna Sava)
296
PRIMA JUCĂRIE 339

Îşi îndeplinise sarcina cea mai dureroasă pe care omul are de îndeplinit. Chiar în dimineaţa
aceia, condusese la lăcaşul eternului repaos, fiinţa care îl iubise până la ultima suflare: mama sa!
Fu prevenit în grabă, să vină să închidă ochii celeia care îl chema în delirurile şi în agonia sa!
Alergase, conştient de misiunea lui. I se impunea datoria de a risipi de pe fruntea muribundei,
îngrijorarea şi durerea din ultimele-i clipe în drumul spre nesfârşit. Lui îi era rezervat încă, să
primească ultimele mângâieri, ultima strângere de mână a acelei duioase fiinţe.
Tot el, cu o mână pioasă, trebuia să acopere cu giulgiu, pe-mama sa. Vai! cu mult în urmă
acoperise, cu recele giulgiu, corpul neînsufleţit al tatălui său; dar, atunci, era şi ea de faţă, îl conducea,
îl susţinea. Astăzi singur, îşi aminti cum îl învăţase ea atunci; om matur acum, îşi îndeplinea această
sarcină sacră, impusă. copilului: acoperirea mamei sale cu linţoliu.
D-abia închisese ochii, şi toate rudele, apropiate şi depărtate, apărură. Toţi îşi oferiră
experienţa pentru îndeplinirea formalităţilor: declaraţiunile, dispoziţiunile, etc., şi să reguleze serviciul
de înmormântare ... la biserică, ca si la cimitir, să aibă grija micilor şi nesfârşitelor detalii ale onorurilor
funebre.
Îi cerură şi părerea lui! ... El însă lăsă totul la voia lor, mulţumindu-le. Putea în durerea lui să
bănuiască rapacitatea lor? De altfel nu era în stare să lupte, sau să se apere, contra hordei de vampiri.
Prada era lesne de răpit !
A doua zi fu înmormântarea. Numeroase figuri crezură necesar să vină a strânge mâna celuia,
ce nu ar fi voit decât să îl lase în pace, singur cu regretele-i dureroase.
Înmormântarea se făcu cu o pompă rară spre a se arătă strălucitoarea situaţie socială a
familiei. Toţi înalţii funcţionari, deputaţi, senatori, consilieri, primari, etc., ai judeţului... toţi au fost
convocaţi, rugaţi de aliaţii care aveau interes a-i face să asiste la această manifestaţie. Pentru a asigură
prezenţa lor, a evita scuzele lor, an fost reţinute trăsuri şi o masă aleasă se comandase pentru toţi
invitaţii.
Cu capul plecat, cu inima îndurerată, neobservând nimic în juru-i, nu da atenţie privirilor,
atenţiunilor, condoleanţelor prietenilor, ale curioşilor, ale indiferenţilor.
Ridicând coasta ce duce la micul cimitir, situat în susul oraşului, nu departe de şosea, aproape
de tot de pădurea seculară care îl apără de vânturi şi răspândeşte asupra lui mirosul pinilor bătrâni, o
greutate zdrobitoare parcă îl apasă pe umeri.
Greoi, încovoiat, învins, mergând inconştient, îşi fixă într-una ochii pe coroana de trandafiri
pe care el însuşi, cu o mână pioasă, o pusese deasupra cosciugului.
Depunând această ultimă probă de respect, iubire şi recunoştinţă, adresă o mută rugăciune
aceleia care îl lăsă d-acuma singur în lume, cerându-i iertare de greşelile sale ca copil, sau ca tânăr şi
puterea amintirii pentru a lupta şi urma calea binelui şi a cinstei.
Pe când vocile nazale şi plângătoare ale dascălilor, răspundea la litaniile preoţilor monotone şi
obosite, i se păru că vede sub postavul negru cu ciucuri de argint, faţa moartei contractându-se de
dezgust şi de dispreţ; atunci, îngrijorat, orfanul ridică capul, şi cu o aruncătură de ochi, privi pe cei din
jurul lui. Prinse fraze care îi zdrobi inima!
Camera şi rufele ei, le-a lăsat servitoarei !
Dumineca trecută a dat toate bijuteriile sorii ei mai mici ! Ea mi-a spus azi de dimineaţă.
De sigur nu cred să fi uitat pe nepotul şi pe finul ei, pe care îi iubea atât!
339 „REVISTA TELEGRAFICĂ. TELEFONICĂ SI POŞTALĂ‖, Anul VI, 1912-13, nr. 8, p. 287-290
297
De el nu vorbea nimeni! El nu compta pentru nimeni, nimic! El sta la Paris, unde îşi avea
situaţia, nu putea să stea lângă bătrâna lui mamă, la care cu toate acestea, se gândea în fiecare zi şi
căreia îi scria, cu religiozitate. Alţii trăiau în preajma ei, trăiau de la ea, o linguşeau, întocmai ca corbii
siniştrii ce zboară în jurul prăzii lor, aşteptând ultimul spasm al agoniei spre a se arunca. asupra ei.
În fine, intrară în cimitir!
Văzu coborând cosciugul în groapa umedă şi rece.
Frecarea frânghiilor de cosciug, i se păru că e chemarea sfâşietoare a acestei mame care se
ducea cu regretul că sprijinul ei va lipsi, celui rămas în viaţă.
Şi mai crud fu pentru el zgomotul surd al pământului, aruncat de groparii inconştienţi la
ordinul popilor.
Natura îi răpise o fiinţă scumpă, oamenii îi ascundea pentru totdeauna pe aceia care lua cu ea
întreaga-i inimă, tot ce avea mai bun în el, pe aceia la care părul sur al omului, venea încă să caute
mângâierile care îl consolase d-atâtea ori ca copil.
S-a sfârşit! Se depărta zdrobit!
Însoţit de familia triumfătoare şi de rarii prieteni devotaţi, se întoarseră în casa mortuară.
Masa aştepta pe invitaţi! El se scuză că nu poate sta între lume, şi se refugie în camera în care
mama lui se stinsese în braţele-i. Şi. pe când se auzeau vocile de jos, protestările de simpatie schimbate
între ambiţioşi şi cei care în curând trebuia să le satisfacă poftele lor ... el plânse!
Servitoarea mamei sale, veni să-1 scoată din prostraţia dureroasă; familia şi ceilalţi invitaţi
reuniţi, îl rugii să le acorde câteva clipe.
Ştergându-şi lacrimile, coborî.
În salon, îi comunică mai întâi nota referitoare la cheltuielile înmormântării şi diferite
cheltuieli în care se cuprindea şampania şi ţigările oferite persoanelor influente. El aprobă. Apoi îi făcu
cunoscut aşa zisele dorinţe ale moartei. Ea dăduse un obiect la unul, un alt obiect la cellalt, ea
formulase dorinţa d-a lăsă cutare suvenir la cutare persoană . . . Săraca mamă se gândise la toţi,
exceptând ... pe fiul ei.
Puţin îi pasă! Nu pierduse el totul?
Cu fruntea senină, ascunzându-şi dispreţul în faţa josnicei rapacităţi, prost ascunse de falşa
tristeţe, se retrase.
Amărăciunea îl cuprinse de astă dată! Simţi trebuinţa imperioasă d-a se sustrage de mediul
acela de calcule murdare. Se hotărî să fugă de această casă murdărită pentru totdeauna de
speculaţiunile cele mai ruşinoase. Mişcat, exasperat, zdrobit, închise uşa cu cheia ca nimeni să nu mai
poată intra să-1 turbure. Se aruncă pe patul părăsit, sărutând urmele lăsate de dispărută, pentru, a se
adăpa la contactul lor, cu forţă, energie şi speranţă. Apoi, ridicându-şi cu mândrie capul, contemplă
obiectele din juru-i. Portretul tatălui său surâzând fotografiei ce ţinea în mână, reprezentându-1 pe el ca
băiat tânăr când debuta în viaţă! Femeia iubitoare avusese două fiinţe de veneraţie şi iubire: pe bărbatul
şi pe băiatul ei.
Atinse ochelarii puşi pe o mescioară, alături de o carte: un premiu din copilăria lui! Totul îi
proba că mama sa trăise cu gândul mereu la el. Se uită la toate obiectele care evoca în el o amintire. Ea
a zâmbit reflectând asupra acestui bibelou. Ea s-a întristat la vederea acestui vas spart câştigat de el la
o tombolă cu treizeci de ani în urmă şi pe care îl ţinea acolo rezemat de un vas de Saxa, pe o etajeră.
Totul arătă dragostea maternă, forţa neînvinsă a dispărutei. Ea dispusese de tot, aşa îi afirmase! El nu
putea crede. Cu toate aceste preferă să se plece înainte cupidităţii mincinoşilor decât să nu respecte
dorinţa celei ce voia să o respecte şi dincolo de mormânt.
298
Orele treceau! îşi jurase d-a pleca, cu primul tren ce duce la Paris. Notarilor, avocaţilor şi
celorlalţi, le lăsase lichidarea averii, nelăsând pentru el decât o misiune sacră de îndeplinit: să scape de
inchiziţie străină, viaţa intimă a mamei lui.
Cu mare îngrijire ea păstră o cheiţă de la cutia unui birou de lemn de trandafir, pus în faţa
patului ei. Totdeauna el a avut voie să umble peste tot, prin toate sertarele, afară de această singură
ascunzătoare, unde îi era riguros oprit.
Fără nici o îndoială, acolo era secretul cel mai intim din viaţa dispărutei. Care să fie acest
secret?
O sudoare de nelinişte îi apăsă pe frunte! Inima e slabă; să fie oare secretul unei femei
nenorocite şi neînţelese? Nu avu nici un gând, lipsit de respect pentru aceia a cărei viaţă curată, fusese
numai abnegaţie şi sacrificiu.
Acest sertar misterios, îl tentă! Să lase pe alţii să murdărească cu contactul lor, refugiul unui
suflet? .. . Nu!
Hotărât, se îndreptă spre o şifonierul în care mama sa păstra cheia de la acel sertar. O luă
emoţionat, o întoarse între degetele-i tremurânde, o duse la buze, murmurând un suprem omagiu de
respect şi iubire:
Orice ar fi, sărmana mea mamă, fii bine cuvântată! Se apropie de mobilă, introduse cheia şi
deschise sertarul.
Era un pachet! unul singur! legat cu panglică albă, pe care timpul o îngălbenise.
Scrisori! zise el. Secretul său va rămâne inviolabil! şi se îndreptă spre sobă, aprinse un jurnal,
hotărât să arunce în foc scrisorile ce mama lui ştiuse aşa de bine, să le păstreze. Când jurnalul începu a
arde, desfăcu pachetul!
Erau scrisorile lui! acele ce le adresase părinţilor săi din copilărie. Ea le păstrase pe toate!!
Lângă aceste scrisori, găsi o cutie de carton; luând capacul, dete peste o scufiţă, o brasieră, o
bavetă şi o cămăşuţă de copil mic de tot: prima lui îmbrăcăminte! În fund, învelit, găsi un Vasilache cu
picioarele şi mâinile rupte; dar bucăţile toate, erau strânse la un loc, şi înfăşurate în hârtie. Era, şi
aducea aminte, că mama lui îi arătase odată prima lui jucărie care îl făcuse, să se bucure, care îi
ştersese lacrimile şi făcuse să înceteze primele ţipete.
Omul de patruzeci de ani, plânse înaintea secretului mamei sale.
Secretul ei, era copilăria lui, mărturia unei iubiri materne ideale şi puternice. Le sărută cu
devotament, apoi le legă şi le puse în valiza în care îşi aşezase şi hainele de ceremonie. Putea să lase
vulturilor toată libertatea. El îşi luase cu el primele lui lingerii şi prima jucărie: Secretul, sufletul
mamei sale, moştenirea de bunătate şi iubire pe care nu i-o disputa nimeni!
CÂND E RĂSBOIUL NECESAR?

 Nu există aproape război, chiar terminat cu bine, care să nu facă mai mult rău decât să
folosească unui stat. N-are decât să se gândească cineva la atâtea familii ruinate, la atâţia
oameni dispăruţi, câte ravagii face şi cât zdruncină un stat, cum se calcă legile, câte licenţe, şi
câţi ani trebuie să treacă apoi ca să se repare ceea ce războiul a cauzat în buna politică a unui
340 REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ, Anul VI, 1912-13 nr. 7, p 296
299
stat. Orice om cu bun simţ, şi care va lucra fără pasiune, ar întreprinde el procesul cel mai
bine fondat după legi, dacă ar fi asigurat că acest proces, chiar câştigându-1, ar face mai mult
rău decât bine numeroasei familii cu care e împovărat?
 Această justă compensaţie de părţi bune şi de rele ale războiului, va determina totdeauna pe
un bun rege să îl evite, din cauza funestelor lui urmări; căci unde sunt bunurile care pot
contra-balansa atâtea rele inevitabile, fără a mai vorbi de pericolele insucceselor? Nu ponte fi
decât un singur caz în care războiul, cu toate relele lui, devine necesar; e cazul în care nu s-ar
putea evita decât dând prea multe avantagii unui inamic nedrept, falş şi prea puternic. Atunci
voind, din slăbiciune să evite războiul, pacea ar fi mai periculoasă; ar fi o pace cu aparenţe
înşelătoare. În acest caz, războiul e imperios necesar din dorinţa sinceră d-a avea, o bună şi
sigură pace. Dar, acest caz unic e mai rar decât î-şi închipuie cineva; şi adesea se crede real
când el e foarte chimeric.
CU UN SFERT DE CEAS MAI DEVREME 341

În colţul unei sere de o bogăţie neasemuită, în care notele fermecătoare pornite de sub
arcuşurile meşteşugite ale unui taraf de ţigani se uneau cu plescăitul liniştit şi cadenţat al unui joc de
apă, miliardarul american răsturnat într-un fotoliu, povesteşte celor din jurul lui, cum şi-a făcut averea
Secretul averii mele, zise el, este foarte simplu. Altă dată nu l-aşi fi spus; dar astăzi, când fata
mea s-a căsătorit cu un prinţ şi când astfel dorinţa-mi cea mai mare s-a realizat, pot să dau în vileag
principiul de care m-am călăuzit în toate împrejurările vieţii mele. Am strâns o avere considerabilă şi
mulţi au căutat să afle mijlocul prin care soarta mi-a hărăzit atâta noroc. Nimeni însă n-a reuşit
vreodată să-l pătrundă. Astăzi îl voi da eu însu-mi pe faţă.
Am reuşit fiindcă întotdeauna am păzit aceasta deviză sfântă: „cu un sfert de ceas mai
devreme―. Exactitatea este politeţa regilor. Ceva mai înainte, este forţa americanului. La o întâlnire, cel
care soseşte mai în urmă, înainte de a deschide gura, a pierdut jumătate din ceea ce ar fi câştigat,
venind înaintea celuilalt. Adversarul sau a avut timp să se pună în contact cu locul. Activitatea sa a
intrat în armonie cu acea a mediului.
Nimeni nu se îndoieşte de numărul forţelor inconştiente care intră în joc pentru reuşita unei
afaceri. Ori de câte ori mi s-a dat o întâlnire, am avut grija să fiu „cu un sfert de ceas mai devreme‖ de
timpul fixat. Când în acest fel, nu dejucam combinaţiunile „în extremis― ale adversarilor, îmi reuşea
totuşi, de multe ori să închei un contract înainte chiar ca concurenţii mei să sosească. Averea mea nu
are alt secret.
„Un sfert de cens mai devreme‖. Aceasta va fi şi deviza mea de azi înainte! murmură în sine
şi Louis Courtois, funcţionar superior la prefectură, care ascultase aceasta destăinuire a miliardarului.
Cine are urechi de auzit, să audă! Acest american mă învaţă un principiu pe care îl voi pune în aplicare
chiar de mâine dimineaţă. Desigur, afacerile mele nu sunt intense. Nu am pretenţia d-a ajunge
miliardar! Aşi fi mulţumit să fiu avansat şef de birou la 1 Ianuarie. Sunt sigur că o voi obţine aceasta,
făcând acelaşi lucru ce făceam şi până acum, însă totul „cu un sfert de ceas mai devreme‖. Azi de
dimineaţă, deşteptându-mă cu cincisprezece minute mai devreme, m-am dat jos din pat la 7,45.
Senzaţia ce simt, e delicioasă. Pentru prima dată nu sunt grăbit. În general, grija d-a nu întârzia, mă
nelinişteşte. Astăzi mi se pare că sunt cel mai liber dintre muritori. Mă îmbrac, fără grabă, tacticos, îmi
găsesc hainele pe scăunelul pe care mi le-am pus de seara. Mai înainte, eram aşa de agitat, că le căutam
într-una şi zadarnic treceam pe lângă ele de nu ştiu câte ori, că de grăbit ce eram, nu le vedeam. Soţia
mea doarme încă. Ce bine! înainte de plecare nu voi mai auzi reproşuri, cereri de bani, comisioane şi
mai ştiu eu ce! Ce fericire... Plec. În tramvai văd cu totul alte mutre. Sunt radios. Nimic mai monoton
341 „REVISTA TELEGRAFICǍ, TELEFONICǍ Şi POŞTALǍ―, Anul VI, 1912-13, nr. 9-10, p. 368-370
300
decât să vezi în fiecare zi, la aceiaşi oră, în acelaşi vagon. pe aceleaşi fiinţe care citesc aceleaşi jurnale
şi care fac aceleaşi gesturi!
În fine, sosesc la prefectură. Nici unul din colegii mei, n-a sosit încă, aşa că „voi putea să iau
contact cu locul, iar activitatea mea va intra în armonie cu aceia a mediului―. Iscălesc condica de
prezenţă cu un sfert de oră mai devreme. Dar. . . ce văd. În fotoliul meu, odăiaşul sta cu cârpa de şters
praful pe umăr şi lipea din nou cu multă răbdare, plicurile scrisorilor pe care le citise şi care îmi erau
adresate. Oroare! Intre dinţi strângea ţigareta mea de chilimbar, din care arunca valuri de fum. Cu toate
acestea, o închid în fiecare seară în sertar, trebuie să fi făcut o cheie falşe. mizerabilul! Mă arunc
asupra lui. Voi să-i smulg ţigareta. El o lasă să cadă, şi se sparge! Îl voi da afară chiar astăzi. Îmi încep
slujba obicinuită. Caut prin hârtiile intrate, iscălesc pe cele copiate etc. Primesc doi, trei străini cărora
le dau explicaţiile de care au nevoie. Alerg la cele patru, cinci chemări ale şefului. Dimineaţa s-a dus!
La douăsprezece fără un sfert, mă duc la masă. Stând prea departe de casă, dejunul îl iau la
birt, cu încă doi colegi, cu care mănânc, în general, cu veselie. Cu un sfert de ceas mai de vreme ca de
obicei, mă aşez la masa mea. Sunt întâiul dintre muşterii. Sunt de faţă la preparativele serviciului.
Prin uşa întredeschisă de la sala din care se serveşte, văd o servitoare ocupată cu scurgerea
vinului rămas prin sticlele vechi în sticluţele destinate pentru dejun. Una rămânând ceva mai goală o
umple cu apă. O alta, aranjează cu degetele-i murdare, bucăţile de carne rece. Nu vă voi mai povesti
cum au fost tocate în faţa mea nişte pătlăgele vinete! Încetul cu încetul, totul e gata. Clienţii încep să
năpădească. Strigătele de comandă se încrucişează. N-am poftă de loc de mâncare. Sosesc şi colegii
mei.
„Două porţii de pătlăgele tocate‖, comandă ei. Să le spun ce am văzut?.. Tac.
„Sunt delicioase pătlăgele astăzi‖, exclamară ei, după ce le gustaseră.
Cred că de acum nu-mi va mai călca piciorul, în acest restaurant.
După masă, la birou, ca şi de dimineaţă. Răsfoiesc hârtiile sosite, iscălesc cele pentru
registratură. Primesc doi, trei particulari, şi le dau explicaţiile pe care le cer; mă duc la şef de câte ori
mă cheamă, etc. În fine, aceasta slujbă apăsătoare terminată, mă gândesc s-o pornesc de la birou. O să
plec, bine înţeles, „cu un sfert de oră mai de vreme‖!
Astăzi e Sâmbătă, e ziua de primire a Matildei, o încântătoare prietenă a soţiei mele! De ce o-i
fi având pentru dânsa o simpatie particulară, nu ştiu. Dar Matilda are un obraz alb, şi un păr aşa de
blond şi ondulat, încât nu e Sâmbătă în care să rezist dorinţei d-a o vedea, Ea ştie aceasta, şi mă
primeşte cu bucurie.
Îmi scot mănuşile pe scară şi sun.
Scumpă prietenă!
E chiar ea care vine să-mi deschidă. Servitoarea pe care o are cu ziua, când are vizită, nu i-a
venit încă. Matilda, chiar şi ea nu şi-a terminat toaleta. Ea se scuză, eu o scuz! Dar nu ştiu ce-mi trece
prin inimă! Matilda fără pudră, e neagră vânătă. Caut în zadar părul ei blond şi ondulat, dar îl zăresc
într-un coşuleţ, pe masa de toaletă, sub formă de perucă.
Cine m-a pus să viu „cu un sfert de ceas mai devreme‖?
Mi se pare că de acum înainte, n-am să mai vin de loc!
Zăpăcit de aceasta dezamăgire, mă decid să mă întorc acasă. Nimic nu îmbătrâneşte mai mult
pe un om, ca spulberarea unui vis. Nu mai mă gândesc la hoinăreală. În halul în care sunt, nici-o carte
din rafturile anticarilor înşiraţi pe cheiul Senei, nu mi-ar mai părea interesantă.
Mă întorc acasă direct, exact cu cincisprezece minute mai de vreme, ca de obicei. Ce bine are
să-i pară nevestei mele! îmi ziceam. Dar, vai! d-abia am deschis uşa şi văd dispărând pe scara de
serviciu, pe Eusebiu, prietenul meu de altădată, dar cu care sunt supărat din diferite motive. Să mă
înfurii? Nu ştiu. Un funcţionar deprins cu demnitatea funcţiei sale, are aşa de înrădăcinată deprinderea
301
de a se stăpâni, că a ieşi din deprinderea aceasta, ar fi să facă o sforţare imposibilă. Nu zisei nimic,
pentru a lăsa soţiei mele timpul să găsească o scuză.
Eusebiu a venit să-mi spună, că a murit o rudă d-a lui, riscă ea, în fine, după cinci minute de
gândire. Nu zisei nimic şi cu toate acestea durerea mea era imensă.
Pe ziua de azi, am apreciat prea mult partea adevărată a lucrurilor. Acest adevăr mi-e plăcut,
din nenorocire.
„Un sfert de ceas mai devreme‖ e poate deviza oamenilor de afaceri.
Aceia a oamenilor care ţin la bunele lor iluzii, pe care se reazemă fericirea, trebuie să fie:
„Un sfert de ceas mai târziu―.
COPILUL FĂRĂ MAMĂ 342

Sunt câţiva ani de când mi-am petrecut vacanţa în împrejurimile localităţii More Fontaine; e o
localitate sălbatică cu pământ necultivat şi stâncos, greu de străbătut. Locuiam la un pădurar si aproape
toată vremea mi-o petreceam vânând prin păduri şi bălării. În cursele mele treceam adesea pe lângă
grilajul unui frumos castel. Partea din parc, pe care o puteam, zări printre zăbrele, era minunată şi
întreţinută cu multă îngrijire. Casa părea locuită numai de câţiva servitori bătrâni.
Intr-o zi, propunându-mi să vizitez acest parc, cerui voie portarului, care, fără greutate, mi-o şi
dete.
Mergeam prin parc, de o jumătate de oră, când zării venind spre mine o fetiţă cam de zece ani
foarte frumoasă. era destul de năltuţă, dar palidă şi slăbuţă. Mă privi cu mirare când o salutai foarte
respectuos; căci oricât de mică eră, avea ceva în privirea-i aşa de trist, că fără voie îţi inspiră respect,
întocmai ca acele fiinţe care au suferit mult în viaţă.
Un minut, după aceia, veni o doamnă destul de bătrână, întrebându-mă despre scopul vizitei
mele. Pe când vorbeam, fetiţa mă observă cu multă atenţie, părând că aşteaptă, un cuvânt din parte-mi
la o întrebare ce nu îndrăznea să o facă. În fine, învingându-şi timiditatea, printr-un sentiment al cărei
exaltare nu mi-o puteam explică, apucă pe bătrână de braţ şi arătându-mă cu degetul: Priveşte, buna
mea, priveşte bine!
La acest gest, bătrâna mă privi cu mai multă băgare de seamă; un aer de mirare şi de bucurie
se arată un minut pe figura ei; dar imediat, dând din cap, răspunse micuţei cu tristeţe:
Nu, Eugenio, nu e el... nu!
Copilul, care nu mă slăbise din ochi până în acel minut, îşi întoarse îndurerată privirea în jos.
lăsând să-i cadă două mari lacrimi de sub genele-i plecate; două lacrimi fără strigăte, fără suspine, două
lacrimi cum se varsă când durerea te-a făcut să plângi adesea, două lacrimi tăcute. Apoi Eugenia
salutându-mă, se îndepărtă cu paşi măsuraţi până când crezu că nu o mai vedem, apoi se puse pe fugă.
Bătrâna, în urmă-i, începu a plânge.
Bietul copil! zise ea încet, cât rău i-ai făcut!
Eu? reluai mirat; şi în ce fel?
342 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ―, Anul VI, 1912-13, p. 391

302
Vai! domnule, cu toate că sunteţi mai tânăr ca el, dar se mănaţi perfect cu vechiul meu stăpân,
Darvis, tatăl fetiţei.
Darvis! strigai eu, e adevărat; multă lume mi-a spus despre această asemănare; nu e acela care
a avut nenorocirea să-şi piardă acum zece ani o soţie foarte iubită?
Da domnule, aşa e, zise suspinând, a murit la naşterea acestei fetiţe, în castelul acesta.
Stăpânul meu a fost atât de desperat, că nici n-a voit să-şi privească copilul, părăsind castelul, ca un
nebun, imediat. D-atunci, în speranţa de a-şi potoli durerea călătoreşte într-una; o fi ocolit lumea
întreagă; a revenit şi în Franţa de două trei ori, dar fără să dea pe la castel sau să voiască a-şi vedea
copilul.
Aşa că fata nu 1-a văzut nici o dată?
Nici o dată, dar aci în castel e portretul lui, la vârstă pe care cred că o ai d-ta acum. Aşa
cunoaşte fata pe tatăl ei; poţi să-ţi închipui de ce era atât de emoţionată, văzându-te pe D-ta.
Cu toată această crudă părăsire, îşi iubeşte aşa de mult pe tatăl ei?
O domnule, reluă ea repede, e o istorie foarte tristă. Atât cât a fost mică, zicea mamă doicii, şi
era foarte veselă, la fel cu toţi copiii de. vârsta ei. Apoi, când începu a vorbi, a trebuit să-i spunem că
nu e mama ei şi întrebându-ne unde este, o duserăm la mormântul din cimitirul ce se vede d-aci. Nu
ştiu, dacă atunci a înţeles ce e moartea; dar a simţit foarte repede ce e, a nu avea mamă. Voia să se
întoarcă la căsuţa unde erau frăţiorii ei de lapte, şi prima ei nenorocire fu când veni să locuiască în
acest castel atât de frumos şi de bogat. D-atunci a devenit foarte serioasă. Câteva zile rătăci singură
prin parc. Ii dădui un abecedar, şi începu să înveţe cu ardoare. În fiecare seară, venea să-mi arate cât a
învăţat şi rămâneam mirată de repeziciunea cu care învaţă. În fine, într-o zi când o asigurai că ştie să
citească foarte bine, dispăru din parc. Urmărind-o de departe, o văzui intrând în cimitir. Se duse la
mormântul mamei ei, citi cu atenţie inscripţia de pe monument, apoi îngenunche şi se rugă mult,
plângând într-una. După rugăciune, se ridică şi spre. marea mea mirare, începu să cerceteze fiecare
mormânt unul după altul, unele cu pietre, altele cu cruci negre, nu-i scăpă nici unul. Se oprea la fiecare,
se apleca asupra inscripţiilor de pe pietre citind cu atenţie totul, ştergându-şi din când în când ochii de
lacrimi, spre a vedea mai bine. După acest lung examen, se reîntoarse la castel. Avea un mers încet şi
abătut, cu capul plecat şi mâinile împreună lăsate în jos. Ah! cât am plâns, văzând-o astfel. Alergai
înaintea ei chemând-o blând. Cum mă văzu. mă întrebă:
Unde e tata, căci el nu e în cimitir?
Această întrebare îmi sfâşie inima. Ghicisem că sărmana micuţă care văzuse tandreţea
bărbatului doicii către micii lui copilaşi, nu putea să-şi închipuie că al ei ar fi putut s-o părăsească,
altfel decât murind. Oh! domnule, nu pentru că sunt femeie, dar sunt sigură, că buna mea stăpână nu şi-
ar fi părăsit astfel copilul, când naşterea lui i-ar fi adus şi mai mare nenorocire. Femeile ştiu să sufere
mai mult decât bărbaţii, şi o mamă ştie să sufere mai mult ca o femeie!
Îi povestii tot adevărul, despre cauza durerii şi absenţei tatălui ei.
Fuse o nouă durere pentru sărmanul copil acuzându-se de naşterea sa ca de o crimă. În fine,
graţie îngrijirilor date, îşi reluă curajul începând a învăţa într-una cu o patimă neînchipuită tot ce-ştiuse
mama ei pentru a o înlocui într-o zi lângă tatăl său când s-ar reîntoarce, zicea ea. Dar sunt două luni, de
când a auzit că tatăl ei e în Paris şi că nu voieşte să vină să o vadă şi d-atunci e iarăşi abătută, slăbeşte
şi mă tem să nu moară de durere.
Ah! voi căută să văd pe Darvis şi îl voi aduce. Cum vorbeam, auzirăm un zgomot uşor lângă
noi şi o portiţă ce da spre pădure, deschizându-se. Bătrâna tresări; văzurăm intrând un om îmbrăcat în
negru cu o pălărie mare pe cap. Cum intră în parc, se descoperi ca şi cum ar fi salutat cerul şi scoase un
lung oftat. Era Darvis! împinşi de un sentiment de speranţă mai mult decât de curiozitate, îl urmărirăm
binişor de departe parcurgând aleile parcului. Din când în când se oprea în unele părţi. O dată se opri
înaintea unei bănci stând mult pe gânduri. Se ridică apoi, şi pornind pe o alee cu flori, culese câteva.
303
Sunt trandafirii, îmi spuse bătrâna, trandafirii pe care cu îngrijire le-am reînnoit specia în locul
unde el le plantase; de sigur le-a recunoscut. În adevăr, mergea din ce în ce mai repede, înainta lângă
un fel de leagăn de plante ce era la capătul aleii.
Ajuns aci se opri deodată şi privind la culcuşul aproape desfrunzit, aruncă cu furie buchetul ce
culesese, strivindu-1 în picioare; apoi o porni repede înainte.
Se vede unde curpenul alb din care era făcut culcuşul, se uscase anul acesta, îmi zise bona.
În acea clipă, se auzi o voce, în liniştea parcului:
Martha! buna mea Martha! Darvis înţelenise pe loc.
E Eugenia care mă cheamă, zise bătrâna. Ah! priveşte cum l-a mişcat pe stăpânul vocea ei; i s-
a părut de sigur, că aude pe mama fetei strigând! Doamne şi mie mi s-a părut acelaşi lucru.
Vocea se apropia de noi, şi Darvis ca scos din minţi, mergea într-acolo. Părea legat de fie ce
cuvânt ce auzea, căci cum strigă copilul, el o pornea înainte şi cum tăcea şi el sta pe loc. În curând
vocea se pierdu în depărtare.
Eugenia a intrat în pavilion, uite şi stăpânul a pornit într-acolo.
Făcurăm o cotitură, şi ajunserăm lângă pavilion. Printr-o fereastră zărirăm pe Darvis într-o
sală: un fel de atelier de pictură cu multe tablouri de flori începute; aproape toate erau lucrate de soţia
lui; le examina cu un aer abătut şi deodată, se dete înapoi ca înspăimântat; văzuse un tablou ce
reprezintă leagănul din parc pe lângă care trecuse.
Acest tablou început de M-me Darvis cu câteva zile înainte de moarte, era acum terminat. Îl
privi nedumirit. Voi să dea tabloul jos de pe zid, mâinile îi tremurau; era palid ca un mort şi ochii
rătăciţi ca la un scos din minţi. În fine reuşi, dar îl scăpă din mână, înspăimântat. Citind „Eugenia
Darvis‖ numele soţiei lui în josul tabloului, căzu şi el alături pe un fotoliu.
Îndată auzirăm pianul Eugeniei. Sărmanul copil nu cântă cine ştie ce bucăţi strălucitoare şi
vesele de Rossini; nu găsise decât bucăţile simple de muzică ale mamei sale, şi nu ştia să cânte altceva
decât pe acelea. Mai întâi cântă câteva variaţiuni ale unui cântec foarte vechi şi foarte cunoscut: o
dulce şi nobilă romanţă de Chateaubriand:
„Combien j’ai douce souvenance du joli lieu de mon enfance.‖
Darvis ascultă ca în extaz. Deodată pianul încetă, preludiul se schimbă şi un cântec trist şi
dureros, o arie de Michel, începu. îndată vocea se uni cu instrumentul şi auzim cuvintele soţului
Elenei:
« J’étais père, je n’ai plus d’enfants,
J’aimais et je n’ai plus d’amis. »
La acea arie, la acele cuvinte Darvis se ridică zdrobit; o porni împleticindu-se spre partea de
unde se auzea muzica şi îl auzirăm strigând cu o voce întretăiată, plină de suspine:
Eugenie! Eugenie!
Biata Eugenie auzindu-şi numele, veni şi observând un om înaintea ei, îl privi mirată. Oh! el
nu mai semăna portretului, dar era aşa de palid, aşa de îndurerat că semăna tatălui care îşi părăsise
copilul său. Eugenia îl recunoscu; s-aruncă aproape leşinată în braţele lui strigând:
Tatăl meu! tatăl meu!
Darvis o primi: o chemă pe nume; o sărută strângând-o în braţe disperat; în fine... în fine...,
începu a plânge.
Da plânse: aceasta fuse prima sa mângâiere după zece ani de suferinţă. O voi. care la orice
suferinţă puteţi plânge, nici că vă daţi seamă ce e a suferi fără a vărsă lacrimi. Când aţi ajuns aci, ochii
ard ca şi cum aţi avea o sete oribilă; sunt aprinşi ca jeratecul şi dacă aţi încercat pe o căldură
304
înăbuşitoare, plăcerea vie d-a vă stinge setea, închipuiţi-vă că tot astfel e cu ochii ce nu pot plânge.
Lacrimile sunt prima mângâiere a omului.
Apoi, fericirea intră în inima lui Darvis şi astăzi Eugenia e o tânără şi frumoasă femeie care
are copii mai fericiţi decât a fost ea, căci ei au pe mama lor, care să-i iubească.
OMUL CARE PLÂNGE 343 344

Să fie oare, fiindcă am venit pe lume, într-un timp de inundaţii? Să fie poate că aveam deja
intuiţia, că sărmanul nostru glob învechit nu e decât o „vale a plângerii?‖ Nu ştiu... Ce ştia, e că m-am
născut plângând şi că tatăl meu, a salutat lacrimile mele prin aceste cuvinte pe care mi le-a repetat
mereu d-atunci:
Păstrează-ţi lacrămile, băiete, pentru alte vremuri, când vei avea trebuinţă!
D-atunci împlinesc în curând cincizeci de ani n-am încetat nici odată de a plânge ...
Un statistician, vechi prieten al familiei, a calculat că cu lacrămile ce am vărsat din copilărie,
s-ar fi putut umple un acvariu de douăzeci de metri cubi, în care trei duzini de moruni ar fi petrecut de
minune!
Am ales morunii, de preferinţă altor peşti, căci aceştia s-ar fi acomodat mai uşor cu saramura
lacrămilor mele.
Cu tot acest fluviu, mereu distilat prin glandele mele lacrimale, nu eram un copil de o
incurabilă tristeţe; ferească D-zeu! Dar după cum bine diagnosticase medicul familiei, eram un
„fenomen de sensibilitate‖ la care toate emoţiunile triste ori vesele, se manifestau prin torente de
lacrimi.
Un biet căţeluş ce aveam ,de câte ori n-a fost pedepsit din cauza mea! Părinţii găsind locuri
ude prin toate colţurile din casă, îşi închipuiau că Mirza, căţeluşul, e de vină şi-1 băteau straşnic. Ii luai
apărarea, spunând adevărul, şi d-atunci începui să primesc eu corecţiuni, chiar şi când Mirza era de
vină! Ceea ce probează, cu prisosinţă, că aci pe pământ, o bună acţiune are întotdeauna recompensa ei!
La şase ani împliniţi îmi făcui apariţia la şcoala. Ea fu senzaţional de... umedă. Camarazii mei
de clasă m-au şi poreclit din prima zi „iepure rusesc‖ din cauza ochilor mei roşii şi perpetuu
lăcrămânzi. Îmi pusesem în gând să fiu printre cei dintâi din clasă, dar mi-a fost imposibil să îmi spun
vreodată bine lecţiile. Fabula ,,Lupul şi mielul‖ şi la istorie când se vorbea de războiul din 1870,
lacrimile îmi umpleau gura. La sfârşitul trimestrului mă deteră afară; iar părinţii mei dezolaţi, mă
internară într-un pension. Dar când la sfârşitul primei luni numai, văzură că la furnitura şcolară hârtia
sugativă figura pentru suma de 63 fr. 80 bani, se indignară şi mă luară acasă, tratând pe directorul
pensionatului de pungaş ordinar!
Ce o să facem noi cu fântâna asta? se întrebă tata, desperat d-a nu mai vedea secând izvorul...
Să consultăm specialişti, îşi dădu cu părerea biata mea mamă, ei poate vor găsi un remediu.
Mă conduseră la un doctor homeopat, care examinându-mă zise:
Luaţi-i un abonament la teatru Ambigu (se joacă numai drame). Numai acesta îl va vindeca.
„A vindecă plânsul prin lacrimi‖, iată metoda curativă, cea mai excelentă.
343 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ, Anul VI, 1912-13, p. 396 1926 p235.
344 „Articol republicat în „REVISTA POŞTELOR, TELEGRAFELOR ŞI TELEFOANELOR―, Anul I, 1926, p235.
305
Chiar în seara aceia mă duseră să văd jucându-se „Cei doi orfelini‖. Ah, ce succes! Durerea
mea era aşa de comunicativă, că în sală şi chiar pe scenă toată lumea plângea. Muzicanţii, sufleurii, cei
doi orfelini, toţi erau cu ochii în lacrimi... Speriat de atâta apă pe scenă, regizorul conduse pe părinţii
mei la ghişeu, între antract şi le rambursă suma plătită pentru locurile noastre, rugându-ne să nu mai
călcăm p-acolo.
A doua zi mă duseră la Guignol (teatru de păpuşi). Era mai ieftin, dar rezultatul fu acelaşi.
Veselia mă făcea să plâng ca şi tristeţea.
Parvenisem nu ştiu cum să-mi iau licenţa în drept. Ah! prima mea pledoarie ... Fui însărcinat
din oficiu să iau apărarea unui nenorocit care era acuzat că-şi prefăcuse soacră-sa în cenuşă, pentru a o
întrebuinţa ca pastă de dinţi,... ce triumf! Prevenitul el însuşi fu silit să-mi mărturisească că nici cenuşa
soacră-si, nu cerea udătură aşa din belşug.
Nu ca să te laud, d-le Robinet, zise advocatul general, dar ai un mijloc de a înduioşa cum n-
am pomenit!
Desigur lacrimile mele au impresionat pe juraţi, şi clientul meu fu achitat în unanimitate.
Mai mult încă, o tânără fată sentimentală care asistase la proces, fu sedusă de suspinele mele
şi declară părinţilor săi că nu voieşte să se căsătorească cu altcineva, decât cu mine, dar. .. după trei
luni dete divorţ, contra mea, scoţând un certificat medical prin care arătă că infirmitatea lacrimală de
care eram atins, era cauza principală a reumatismului de care suferea!
Din ziua în care tribunalul îi dete dânsei câştig de cauză, iar mie libertatea, datează epoca
necazurilor mele. Lacrimile mele fiind sărate, îmi făceau una din acele sete cronice, de care n-aţi putea
să vă faceţi idee. Începui să beau ... degradantă şi fatală pasiune!
Pentru a o satisface, am practicat profesiunile cele mai neînchipuite. Am făcut pe
„fenomenul― în bâlciuri. Dar stăpânul panoramei ne făcând afaceri tocmai strălucite, l-am părăsit
pentru a mă face stropitorul lăptucilor unui grădinar de seamă. Această profesiune, având sezon mort,
găsii o slujbă într-o mare cafenea: aceia d-a stropi pesmeţii şi apoi să-i presar cu zahăr. Aci iarăşi nu
aveam atât de lucru. Ce am mai făcut? M-am angajat într-un music-hall unde făceam pe salcia
plângătoare. N-am stat mult nici aci.
Cum însă n-am putut încropi o para, căci ce câştigam, beam, începui să caut o slujbă mai
bună. Fui primit într-o agenţie de pompe funebre, ca bocitor. Ah, ce loc bun! Ce de bacşişuri zdravene!
Curând însă l-am pierdut şi numai eu sunt de vină. Într-o zi pe când eram beat turtă, m-am înşelat de
cortegiu urmând o îngropare de viaţă de holtei, petrecere făcută de unul ce se însoară, în loc să mă duc
după un mort. .. Patronul m-a concediat imediat, declarând că îi discreditez casa. M-am oferit ca forţă
motrice la un industriaş, dar a găsit debitul meu lacrimal insuficient.
Un tocilar m-a pus la încercare să îi ud tocila, dar lacrimile mele sărate rugineau cuţitele, aşa
că mi-a dat paşaport de ducă.
Fui primit într-un birt de mâna cincisprezecea. Furnizez apă de mare pentru a umple racii,
scoicile, melcii, etc., vechi, spre a le da ca bune. Nu sunt tocmai bine plătit, dar în fine, cum mi se
achită sarea ce se depune din lacrimile mele, ajung a trăi de azi pe mâine, D-zeu purtându-mi grija de a
nu mânca niciodată pâinea, uscată...
(Monolog din franţuzeşte de Jeanna Sava)
306
CURIOZITĂŢI 345
SOMNUL SUVERANILOR.
D. Poincaré, preşedintele Republicii Franceze, hotărând să concedieze garda republicană, care
noaptea are misiunea de a ocupa o sală mică precedând apartamentul preşedintelui la Elyseu, va fi,
poate, singurul şef de stat nepăzit în timpul somnului.
Regele Angliei e păzit de paznici de noapte care fără odihnă parcurg într-una coridoarele lungi
ale palatului, inspectând uşile şi ferestrele ... Ei poartă pantofi de fetru care ar înăduşi zgomotul paşilor
lor şi nu se retrag decât când suveranul s-a sculat... Mai mult, o santinelă păzeşte uşa camerei unde
doarme regele.
Precauţiuni încă şi mai riguroase sunt luate pentru siguranţa împăratului Rusiei... Agenţi ai
poliţiei secrete şi cazaci înarmaţi până în dinţi sunt postaţi, noaptea, în apartamentele imperiale,
supraveghind toate ieşirile, gata să intervină la cel mai slab zgomot.
Regele Spaniei e şi el bine păzit noaptea de o companie de soldaţi de elită, cărora li se
încredinţează cheile palatului şi jură că nu o să deschidă uşile decât la revărsatul zilei.
Regele Belgiei se încrede numai în devotamentul cameristului său particular, care îşi petrece
noaptea în un salon alăturat camerei de culcare a suveranului său.
CÂT CHELTUIESC SUVERANII CU TELEGRAMELE.

Stăpânitorii pământului au recurs totdeauna la o transmitere repede a corespondenţelor.
Nicolae II, Împăratul ruşilor, cheltuieşte 100.000 franci cu telegramele. Kaizerul plăteşte un
cont de 80.000 franci. Defunctul rege Eduard VII şi regina Alexandra, partizani convinşi ai acestui fel
de corespondenţă, erau şi dânşii foarte buni clienţi.
Toţi potentaţii nu expediază decât depeşe cifrate. Codul Ţarului e, se pare, extrem de
complicat.
Wilhelm II combină cifrele sale după persoana la care el telegrafiază.
Din contra, împăratul Austriei, regele Italiei şi regele grecilor nu întrebuinţează calea
telegrafică. Ei preferă scrisoarea, căreia monogramele, peceţile şi iscălitura îi dau autoritatea ce lipseşte
unei telegrame.
NOTE VESELE. 346

George Sand, dorind să viziteze o grădină unde numai bărbaţi aveau voie să se plimbe, se
îmbrăcă cu un costum bărbătesc.
Când fu ca să intre în grădină, portarul o recunoscu şi îi zise: „Domnule, doamnele nu au voie
să intre aici―.
*
Într-o zi la Berlin, Napoleon, înfiinţând banca generală, avea mâna plină de napoleoni de aur
cu care se juca.

307
— Nu e aşa că Prusienii ţin mult la aceşti napoleoni? întrebă el pe generalul prusian Rapp.
— Da, răspunse acesta, aceşti mici napoleoni sunt iubiţi mult mai mult decât cel Mare.
CECUL 347
Pauline Lentillon privind lung pe prietena ei Marcelle Soudain, îi zice: Draga mea, nu te
înţeleg de loc. Eşti tânără, frumoasă şi foarte bogată. Ce-ţi lipseşte de te găsesc în halul acesta de
melancolie ? Cum ? Tocmai astăzi de ziua ta ? Salonul ţi-e plin de flori, casa întreagă e plină de
veselie, şi numai fruntea ta este îngândurată. Din cauza bărbatului tău? N-ai de ce te plânge şi trebuie
s-o mărturiseşti, că în zece ani n-ai avut nimic să-i reproşezi, că te iubeşte mereu şi că continuă a te
răsfăţa, căci tu singură îmi spuseşi, că chiar azi de ziua ta ţi-a oferit zece mii de lei... O avere pentru
atâtea sărmane fiinţe ... fără a mai vorbi de mine, care nu sunt săracă, e drept, dar care sunt plină de
datorii din cauză că nu ştiu să îmi dirijez, nici viaţa, nici casa şi nu pot rezista tentaţiunilor şi mai am şi
un bărbat nepriceput şi arţăgos care se încăpăţânează a nu voi să ştie nimic.
Şi tu eşti posomorâtă... Ba ceva mai mult, am zărit chiar lacrimi picându-ţi din ochi, mai
adineauri când intraşi. Haide Marcelle .... Nu fi nedreaptă cu soarta ta, tu ştii cât sunt de superstiţioasă.
Mi-e teamă să nu fii pedepsită de destin, dacă tu îndrăzneşti să te plângi de el.
Marcelle Soudain zâmbi cu bunătate, prietenei sale.
Scumpa mea Pauline, nu sunt nedreaptă: ştiu că trebuie să mă număr printre femeile fericite.
Numai, tu ştii, cu cât eşti mai fericită, cu atât ţi-e teamă mai mult să nu o pierzi. Fericirea mea nu poate
fi adevărata fericire, decât cu condiţia să dureze până la sfârşit: îi pipăi pulsul foarte adeseori şi dacă,
într-o zi acest puls ar încetini, aş fi cuprinsă de o frică teribilă.
Azi de dimineaţă am avut o durere. Oh ... nu mare lucru şi tu eşti în stare să râzi şi să nu mă
înţelegi, dar aceasta a fost pentru mine o indicaţie şi din această cauză când ai intrat, m-ai găsit
îngrijorată.. Îţi voi explica îndată totul şi atunci mă vei înţelege.
Mai întâi primul act: Căsătoria noastră. N-aveam nici un ban. Paul era funcţionar la bancă şi
câştiga două sute de franci pe lună. Pentru a câştiga şi eu ceva, dam lecţii de pian. Într-o seară. (ploua
cu găleată) mă întorc acasă zdrobită şi posomorâtă. Paul mă aştepta cu un aer foarte misterios; una din
mâini o ţinea la spate, iar cealaltă îndoită ca un coş. Ah ... ce vesel era, ce copilăros şi gentil. Deodată
mă ia de talie, îmi vâră sub nas un buchet de violete de 10 bani şi mă sărută cu toată inima, felicitându-
mă de ziua mea. Mirată îl întrebai:
Aşa dar e azi ziua mea?
E ziua ta... o zi care cade totdeauna foarte rău cu cinci zile înainte de leafa, timpul cel mai
nepotrivit,..
Apoi, mă aşeză pe genunchii lui, şi foarte afectuos, cu ochii în ochii mei adaugă:
Sărmana mea iubită. Când voi putea oare de ziua ta să-ţi ofer bijuterii cu pietre scumpe?...
Şi în privirea lui, se citea atâta voinţă şi energie, că fui sigură că acele bijuterii le voi avea
într-o zi.
Sărutai bucheţelul de zece bani, ce-1 preferam, ţi-o jur, tuturor bogăţiilor din lume, numai să-
mi rămână inima lui Paul.
Foarte drăguţă scena ta, à la Mimi Pinson, zise râzând d-na Lentillon. Dar unde ţi-e buchetul
de violete de atunci?
Într-un sertar în care îmi păstrez toate amintirile. Credeai că l-am aruncat ?
347 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ―, Anul VI, 1912-13, p. 429

308
Ascultă actul al doilea:
Suntem în Argentina, Paul şi eu. Paul a avut un noroc enorm cu specularea terenurilor. Ştii cât
e de îndemănatec, de priceput şi cât de bine e stăpân pe arta de a convinge. euni câţiva prieteni, grupară
capitalurile, plecarăm cu toţii şi în doi ani, câştigă mai bine de trei milioane din care Paul are a treia
parte aproape. Ziua frumoaselor bijuterii sosise. De ziua mea, bărbatul meu îmi oferi o cutie care
conţinea un frumos colier de mărgăritare pe care îl ştii. De sigur am fost fericită. Dar, oricum, Paul nu
mi 1-a dat cu acelaşi aer, cu care îmi dăduse bucheţelul de violete altădată... Să trecem la actul al 3-lea.
Câte vor fi ? întrebă Pauline Lentillon.
Cinci. La actul al treilea suntem reîntorşi la Paris. Paul Soudain este deja marele financiar pe
care îl cunoşti. Într-o bună dimineaţă, aud pe bărbatul meu la telefon, necăjit: vorbea cu blănarul meu
şi îi comanda grăbit. Nu era tocmai greu de ghicit. Paul mă auzise vorbind din întâmplare, de o haină
de zibelină sau de o garnitură de hermelină, nu ştia tocmai bine. „Să pună într-un carton pe amândouă
şi să le aducă repede la d-na Paul Soudain ca să le încerce... Repede, nu e aşa? Ziua d-nei Soudain este
mâine.
Vezi tu, dragă Paulina, bărbatul meu nu se mai deranjează, numai alege el. O vorbă la telefon
şi totul s-a făcut.
Plânge-te cât vrei... E destul de frumoasă mantaua de zibelină!
Vrei să ştii şi actul al patrulea? E foarte scurt. Anul se scurge şi soseşte iarăşi ziua mea. Paul
intră la mine fără măcar să închidă uşa în urma lui, mă sărută repede şi îmi zice: „Draga mea, îţi urez
petrecere frumoasă şi la mulţi ani. Iartă-mă că nu ţi-am cumpărat nici un suvenir, căci am de lucru până
în gât. Afacerea din portul Casablanca îmi ia tot timpul. Iată o mică pungă cu bani. Sunt ai tăi...
cumpără cu ei ce-ţi place...―. Şi repede se retrase. Punga era frumoasă, conţinea cinci mii de
franci...Vai, cinci bilete de câte o mie, cinci bucăţi de hârtie, fără suflet...
Dar dificilă mai eşti. Cum mi-ar mai plăcea să-mi ofere bărbatul şi mie tot atât de ziua mea...
Şi acum actul al cincilea ... să vedem ce cuprinde.
E ultimul, dragă Pauline. E cel de azi de dimineaţă. Ah, mă plângeam de bucăţelele de hârtie
din anul trecut. Ele fuseseră ca toate acestea numărate de el, purtate de el, puse într-o geantă elegantă,
era ceva din Paul pe aceste hârtii. Dar astăzi de dimineaţă... Bărbatul meu mai ocupat ca nici odată,
dictând scrisori, vorbind la telefon. Uşa biroului lui e întredeschisă. Trec prin galerie. El iese repede.
N-are timp să vină până la camera mea. Mă trage la o parte, spunându-mi enervat: „E ziua ta
Marcello... n-am uitat... Ziua fiinţei iubite nu se poate uita... Numai că neavând timp, nu m-am putut
ocupa. Drumul de fer din Albania mă absoarbe... Ţine... ia acesta şi cumpără-ţi ce-ţi place―. Şi iată-1,
mizerabilul, că scoate din buzunar carnetul său de cecuri, mâzgăleşte o cifră, zece mii de franci, îmi
vâră cecul în mână şi reintră în birou, continuându-şi cu o prezenţă de spirit minunată, scrisoarea
începută.
Un cec, dragă Pauline... Un cec soţiei sale... Un cec pe care trebuie să mă duc la o bancă să-1
încasez... Un cec cum dau şi eu din întâmplare modistei sau croitoresei... Un cec ... Ah... Buchetul meu
de zece bani de altădată... Cum strică banii totul...
Ei şi tu!... suspină d-na Lentillon.
LINGUŞITORUL 348
Nu lipseşte din nici o administraţie şi nu-ţi pierzi În uit timp ca să-1 cunoşti. Adus prin cine
ştie ce împrejurare în apropierea celui mai mare, linguşitorul, caută să se folosească de situaţia lui.
348 „REVISTATELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖, 1912-13, p. 431

309
La birou veşnic în picioare în faţa şefului său, îi urmăreşte cu privirea: vorba, gesturile,
uitătura, mişcările şi este gata în orice moment să-1 aprobe.
În şcoală, n-a învăţat altă gimnastică decât aplecarea capului înainte şi înapoi, şi o execută cu
exactitatea unui cronometru, după cum şeful face o afirmaţiune sau o negaţiune; iar la gramatică a
învăţat atât de bine valoarea lui „da― şi „nu― încât niciodată nu greşeşte să întrebuinţeze pe unul în
locul celuilalt. Zice „da― şeful, da― zice şi linguşitorul; „nu―, zice şeful, „nu―, şi linguşitorul.
Când nu găseşte subiect de vorbă, căci din păcate linguşitorul nu este şi inteligent, caută să
provoace pe şeful său, luându-i după haină câte un fir de păr căzut din cap, sau te miri ce gunoiaş
rămas pe umăr. Mândru de situaţia lui, are cu toată lumea o purtare caracteristică. Cu particularii
vorbeşte ca un om mare, îşi dă aere de a tot puternic.
„Voi da ordin să se cerceteze şi veţi fi satisfăcut― sau „n-am nici un loc vacant pentru un
moment, voi cere însă ministrului să-mi prevadă câteva―, etc.; sau . „ce voiţi domnule, funcţionarii
aceştia ai noştri, sunt aşa de imbecili, că nu poţi face nimic bun cu ei―; şi altele pe acest calapod,
uitând, sărmanul linguşitor, că el nu poate da ordine, că el nu poate numi, că face parte din păcate tot
din funcţionari, şi că mâine poimâine va ajunge iarăşi la locul ce i se cuvine.
Cu superiorii lui, linguşitorul, este foarte afectuos. De când a intrat în rol, a devenit egal cu
toţi cei mari. Cum întâlneşte pe vreunul, îl întâmpină surâzându-i amical şi luându-1 de talie îi spune în
taină: „ştii, azi mi-a vorbit d-1… de d-ta, m-a întrebat multe şi de toate, te-am zugrăvit cum nu se poate
mai bine, i-am spus că eşti cel mai capabil din administraţie etc. etc.― Măgulit, cel căruia i se ţine un
asemenea discurs, nu ştie cum să mulţumească mai bine; nici nu bănuieşte că linguşitorul nu e în stare
să facă asemenea servicii şi că el nu zice altceva decât ce zice şeful.
Ba să am iertare; la rele se cam pricepe linguşitorul şi când are ocazie ştie să le facă cu
prisosinţă. Pe egalii lui, linguşitorul nu-i mai vede. iar când este acostat de vreunul este veşnic grăbit,
„fiindcă are să termine o lucrare de importanţă ce i-a dat-o şeful―.
„Lasă-mă, lasă-mă, te rog, nu-mi văd capul de ocupat ce sunt, n-am timp nici să mănânc‖-. Cu
cei mai mici în grad, linguşitorul se poartă ca un atotputernic. îşi aruncă ochii de departe şi când este
salutat, mulţumeşte punând numai degetul la pălărie. De stat de vorbă cu inferiorii nici gând;
linguşitorul nu vorbeşte decât cu cei mari. Şi să ferească sfântul pe cineva să-i facă vre-un afront sau
să-1 trateze mai aşa; linguşitorul e în stare de orice, întrebuinţează toate uneltirile şi loveşte fără
cruţare, căci de, e greu să faci bine, rău însă e uşor şi mai cu seamă când poţi juca şi rolul „coadei de
topor― şi când prin situaţie ai ajuns să poţi face ceva. Dar n-am terminat cu acest personagiu care este
nelipsit ca sarea din bucate.
La consfătuiri, la recepţii, la serbări, linguşitorul este prezent. În totdeauna invitat ori
neinvitat, vine cel dintâi şi caută de ocupă un loc în apropiere de locul ce e rezervat şefului său, pe care
nu-1 scapă din vedere. Ba are grijă să-şi aducă şi familia,. ca s-o prezinte şefului şi să-i arate cu acea
ocazie ce mult ţine la el.
Dacă şeful ţine vreun toast, linguşitorul cască şi gura ca să-1, convingă că numai el îl ascultă
cu religiozitate, şi pune în funcţiune mişcarea capului învăţată la cursul de gimnastică.
Când vorbeşte cu şeful său nu pierde nici o ocazie să nu-i facă mărturisiri de admiraţie şi
dragoste, atât din partea lui, cât şi din partea familiei. Acesta este „linguşitorul‖.
(schiţă de J. Sava)

 Un moşier, avea 7 băieţi care adesea se certau între ei. Ei pierdeau astfel de multe ori timpul
de muncă în neînţelegeri. Duşmanii lor plănuiau chiar să caute să profite de aceste
neînţelegeri, cu perfida intenţie de-a le lua moştenirea după moartea tatălui lor.
349 „REVISTA TELEGRAFICǍ, TELEFONICǍ ŞI POŞTALǍ―, Anul VI, 1912-13, p. 435

310
 Înţeleptul lor tată simţind aceasta, îi cheamă într-o zi pe cei 7 băieţi ai săi şi le dete 7 bastoane
legate strâns la un loc şi le zise: „Acela dintre voi care va reuşi să rupă bastoanele acestea, va
primi suma de 100 franci, pe care mă angajez să-i plătesc imediat.‖
 Toţi încercară, dar nereuşind nici unul ziseră: „Aceasta e cu neputinţă‖. „Cu toate acestea zise
tatăl, nimic nu e mai uşor‖. El desfăcu bastoanele din legătură şi le rupse cu uşurinţă unul
după altul. „Ei ! în felul acesta ştim şi noi, şi un copil ar putea‖.
 Atunci tatăl le spuse aceste remarcabile cuvinte: „Scumpii mei băieţi, cu voi e întocmai ca şi
cu bastoanele acestea; atât cât vă veţi susţine mutual, veţi rezista la toţi şi nimeni nu va putea
să vă facă nimic. Dar imediat ce legătura de înţelegere dintre voi va fi ruptă, vi se va întâmpla
acelaşi lucru ca şi bastoanele ale căror bucăţi stau risipite pe jos―.
ODĂ LA „PRESTANŢǍ” 350

Manuscris găsit sub o masă la „Carul cu bere―, El pare a cuprinde avântul frenetic al unui
candidat de oficiant superior, participant la un concurs de ... frumuseţe.
 Obrazu-mi şi-a schimbat culoarea !  Translaţii, duplex, telefon,

 Simt renăscându-se... vigoarea  Nu trebuiesc când ai fason,
 În trupul meu de vremi fanat,  Când ai ceva musculatură,
 Că-n fine azi mi s-a cotat  Tupeu, priviri trufaşe, gură,
 Şi subsemnatului... valoarea!  Şi răţoieli de fanfaron !
 Ştiinţe, toate, mofturi sunt  Aşa...-n concurs luai nota zece !

 Când calci băţos cu barba-n vânt,  Valoarea cine mi-o întrece ?
 Într-o jachetă prăzulie!  M-admir şi mulţumit rămân,
 (Ce ţi-o procuri pe datorie,  Că-n lume: „carnea e stăpân‖;
 Că-n lume creditul e sfânt!)  Morală, spirit: …bragă recee!!
 Joben să ai, căci, cine ştie  Eu nu hrănesc de fel mania

 Dacă n-ai cap sub pălărie ?  De-a fi cinstit şi muncitor.
 Prestanţă, D-le, prestanţă !  Prin mutră ies învingător.
 Aceasta-i magica chitanţă  Trăiască deci, obrăznicia
 Cu care-nşeli pe zi o mie!
 Prestanţa-nşeală şi pe zei!  În lături dar cei fără graţii,

 Îi uit pe cei mai mititei.  Preoţi ai muncii, constipaţii
 Pe-ai noştri, aici, făcând pe cutra  Cu capul plin de ...sărăcii!
 Pe aceştia-i fermecăm cu ... mutra ...  În lumea de savanţi boccii
 Noi suntem fala acestei naţii!
Indescifrabil
350 „REVISTA TELEGRAFICǍ, TELEFONICǍ ŞI POŞTALǍ―, Anul VI, 1912-13, p. 436

311
CAPITOLUL 7 Anul VII, Octombrie 1913 Septembrie 1914
PĂDUREA 351
. .. fermecătoare primăvara, majestoasă vara, incomparabilă, toamna, nu e anotimp în care
splendoarea pădurii să nu se arate magnifică. Dar poate că-şi atinge paroxismul de frumuseţe la timpul
declinului, canei ea trage marele foc de artificii cu toate nuanţele frunzelor sale, trecând de la roşu la
galben, la portocaliu, la arămiu, la auriul verzui, la bronzul atins de acide, la miile de culori ce se văd
într-un apus de soare vertiginos.
Nici odată poate, toamna nu exală mai mult suflet ca în aceste clipe fugitive, în care
alunecând, face să se desprindă aurul deschis al mesteacănului, decolorează pe nesimţite stufişurile,
împestriţează şi roşeşte muşchiul, pătează cu gălbui crângurile, cu roşu castanii, cu purpuriu fagul şi
scutură bozii roşii. Ceasuri profunde, în care pădurile se desfrunzesc, în care soarele oblic ciuruieşte de
săgeţi trunchiurile noduroase ale stejarului, unde ciupercile îşi întind micile lor pălării chinezeşti şi
umbrelele lor p lisate.
Celor care vin să caute liniştea umbrelor ei, puţin din forţele ei obscure, şi din energiile ei,
odihna sufletului obosit de biciuielile surmenării, pădurea se deschide ospitalieră.
Multe inimi sângerânde şi au reluat aci încrederea în viaţă, a simţit curgând în ei balsamul
binefăcător. Ea ar putea mai mult încă, să fie o sfătuitoare cu experienţă şi un ghid sigur, o dătătoare de
idei, în clipele turburi prin care trecem, şi în care prezentul se leagănă între două forţe extreme, trecutul
care îl reţine şi viitorul care îl târăşte.
Cine va şti sa înţeleagă armonia puterii sale, legile puternice şi eterne care o cârmuieşte în
durata ei, des voi tarea ei înceată în spaţiu, prezidând la reînnoirea ei anotimp cu anotimp. Cine poate
să observe răbdătoarea şi senina ei transformaţiune, jocul organismului multiform, nuanţat, cu părţi
asemuite şi diferite, pădurea nu-i va spune că nimic nu e durabil, când n-a avut timpul necesar a încolţi,
a ieşi din pământ şi a se înălţă spre cer? Nu va opune ea nerăbdărilor, uneori brutale a celor care cred
într-un viitor apropiat de fericire, exemplul încetei ei evoluţii? Şi celor ce afirmă că orice adevăr ţine
de trecut, ca rădăcinile scorboroase ale arborilor săi gigantici despicaţi de trăsnet şi mâncaţi de cari
înăuntru, nu le va arătă ea orgoliul acestor tinere plante şi speranţa tinerilor ei codri?
Nu va sfătui ea calmul reflectat, experienţa timpului, care da vigoare şi rezistenţă arborilor
fiinţelor, instituţiilor? Şi oamenilor pasionaţi, schimbători, impulsivi, nu le va insuflă calmul, meditaţia
sa impozantă? Nu va învăţă ea că tot ce trăieşte evoluează., se transformă, se ameliorează, şi că nici o
sămânţă nu se pierde, că nici o sforţare nu e inutilă şi că fie care tulpină omenească trebuie să tindă a
da frunza sau fructul său şi― că chiar lemnul mort şi frunzele uscate servesc, făcând huma din care vor
ieşi noi arbori.?
Cetatea de smarald ar putea astfel sfătui răzvrătită noastră amestecătură socială, pe care o
domină din înaltul său trecut şi din experienţa ei de mii de ani: în ea, acei care au grijă de viitor şi sete
de reforme, acei care se descurajează de încetineala recitatelor, vor căpătă curaj; căci nimic nu îmbie
mai bine ca acest intens element ele pământ, de sevă, de pomi şi de umbră, nimic nu învaţă mai bine pe
om ca o pădure venită din noaptea vremii or şi tăgăduită aurorei celei mai îndepărtate, frumuseţea
vieţii în sforţarea curagioasă şi majestoasa resemnare a morţii.
(După Paul şi Victor Margueritte de J. Sava 352)
351 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICA ŞI POŞTALĂ‖ Anul VII, 1913-14, p. 41

352 Paul Margueritte (20 februarie 1860 în Laghouat, Algeria - 29 decembrie 1918 în Hossegor) este un scriitor francez.
Este printre cei zece membri ai Academiei Goncourt.
Victor Margueritte, născut în Blida (Algeria) la 1 decembrie 1866 şi a murit in Monestier (Allier) 23 martie 1942, a
fost un romancier şi dramaturg francez. Sursa: www.fr.wikipedia
312

 Răzbunarea cea mai delicioasă, este iertarea. (N. Mabire)
 A se răzbuna de o ofensă, e a se pune la nivelul duşmanului său; a îi ierta, e a fi cu mult mai
presus ca el. (La Rochefoucauld.
 Satisfacţia răzbunării nu durează decât prea puţin, dar aceia a iertării este eternă. (Henri IV).
 Cel mai bun „ mijloc de a scăpa de un duşman e de a ţi-l face prieten. (Henri IV)
 Eşti mai bine răzbunat contra unui. prost dispreţuindu-l, decât lovind u-1. (Spaniol)
 Cine nu lucrează pentru a trăi, trebuie să trăiască pentru a munci. (Edmond Thiaridiere)
 Un om nu trebuie nici odată să roşească când mărturiseşte că a greşit, că na avut dreptate.
Făcând această mărturisire, probează că e mai înţelept azi, ca ieri. (Pope)
 Cumpătarea este sănătatea corpului şi a sufletului. (Solomon)
 Ziua în care nu ai făcut vre-o faptă bună, nu trebuie să o pui la socoteală întocmai ca şi aceia
în care n-ai învăţat nimic. (J. Rivorol).
 Ochiul stăpânului face mai mult decât cele două mâini ale sale. (Franklin).

Prinţul de Condé luând cu el odată în trăsura la un drum lung pe un vorbăreţ ce mergea în
aceeaşi direcţie, adormi din cauza discursurilor nesfârşite ale acestuia. Vorbăreţul observând, îl trase de
mânecă spre a-1 asculta, căci aceştia le plac grozav să fie ascultaţi.
Ei ! Domnule, zise prinţul deşteptându-se, sau lasă-mă sa dorm, sau nu mă mai adormi.
*
Când generalul Bonaparte, după una din cele mai victorioase campanii în Italia, sosi într-un
oraş italian, i se recomandă de către epitropii unei biserici relicvele lor. „Generale― spuse unul, „luaţi
sub paza Dv. pe cei 12 apostoli ai noştri―. „Sunt apostolii Dv. de lemn?― „Nu, d-le general, de argint,
.de argint masiv―. „De argint masiv? Nu numai că-i iau sub paza mea, dar îi voi ajută să-şi
îndeplinească misiunea lor. Isus le-a spus lor: „mergeţi în toată lumea―, aşa că-i voi trimete în toată
lumea―, şi Bonaparte trimese cei 12 apostoli de argint, la Monetăria din Paris.
CURIOZITĂŢI 355
UN FILM DE MAI BINE DE UN MILION.

Un film bun şi frumos este o adevărată comoară. El face înconjurul pământului şi este
proiectat pe toate pânzele cinematografice din vechea şi noua lume. Prin protecţiunea imaginii însoţită
de câteva legende rare şi lapidare, popoarele tuturor ţărilor râd sau se emoţionează la aceleaşi scene.
Unele filme ating preţuri fabuloase. Ele au devenit pentru romancieri şi autorii dramatici, izvor de
câştiguri enorme.
Se ştie şi în România succesul fabulos pe care l-a obţinut filmul „Quo Vadis?―, opera
remarcabilă a lui Henryk Sienkiewicz.

313
Exploatarea acestui film, în Statele Unite ale Americii, a fost concedată pentru frumoasa sumă
de 1.400.000 franci; dar fiindcă autorul pretinde că nu a dat autorizaţia şi pentru trecerea oceanului, a
făcut proces şi reclamă încă 1.250.000 franci ca drepturi ele autor.
*
REGELE ANGLIEI TRĂDAT DE POŞTĂ.

Consilierii municipali din Nissa, în vizită la Londra, au avut să sufere o surpriză neplăcută,
nefiind invitaţi la balul Curţii, întorşi acasă, aflară secretul acelei neplăceri.
Regele George le adresase, înainte de plecarea lor, invitaţiuni personale care, incomplect
francate, sosiră la primărie cu un porto de 1 fr. 45. Funcţionarul însărcinat cu primirea corespondenţei,
le refuzase, căci nu avea în acest scop fonduri alocate.
Şi iată cum, pentru 1 franc 45 bani, consilierii din Nissa au fost lipsiţi de plăcerea de a-şi
vedea nevestele valsând.
*
CINEMA-URILE ÎN FAVOAREA BELGIENILOR.

Tăcuţii belgieni iubesc cinematograful mai mult decât oricare alţi locuitori ai vreunei alte ţări;
se poate zice că mor după el.
La Bruxelles, se numără peste 115 stabilimente cinematografice şi mai mult de 600 rulează
fără încetare în tot cuprinsul ţării.
Cri, Parisul nu posedă decât 200, Londra 400 şi New-York-ul 470. Dacă se ţine socoteală de
enorma populaţie a acestor capitale, se vede cât de evidentă e ca număr superioritatea cinematografelor
la Bruxelles. Cinema-urile deschise pe teritoriul său exact 635 asigură Belgiei recordul internaţional.
Anglia şi Germania, într-adevăr, cari fac o consumaţie enormă de filme, posedă fiecare peste două mii
de cinema-uri, dar sunt cu mult mai mult populate.
*
O LUCRARE LITERARĂ BINE RĂSPLĂTITĂ.

Arakteheef, un rus milionar a depus în 1833 la banca clin St.-Petersburg un fond care
împreună cu dobânzile lui, vor permite ca în 1925 să decearnă, după voinţa sa, autorului celei mai bune
scrieri asupra lui Alexandru I căruia i-a fost sfetnic, un premiu de mai bine de 7 milioane.
Faptul este menţionat într-un studiu asupra operelor A. S. I. Marele duce Nicolae
Mikhailovitsch de M. G. Lacour-Gayet de la Institut.
Niciodată vre-o lucrare literară n-a fost răsplătită atât de magnific.
Virgiliu, este drept, a primit de la Octavia zece mari sesterţi, adică doua mii de franci de
fiecare vers al episodului faimos al lui Marcellus şi poetul Ciriliu... dar cazul lui Ciriliu este diferit cu
totul.
Ciriliu avea mai multă lăcomie şi mâncărime de limbă decât talent. Pentru a-si asigura dintr-o
singură lovitură averea şi gloria, el propuse lui Alexandru cel Mare al Macedoniei să-1 urmeze în
expediţiile sale şi să-i cânte faptele.
Fie, zise cuceritorul. Îţi ofer un Filip de aur de fiecare vers bun şi câte un pumn de fiecare
zece proaste.
Ciriliu încântat, făcu o interminabilă poemă pe care Alexandru o ascultă cu răbdare până la
sfârşit. După ce îşi sfârşi lectura, regele zise:
Am numărat, şapte versuri bune şi iată şapte Filipi de aur... Soldaţii îţi vor plăti restul.
314
NOTE VESELE 356
INOCENTA TERIBILĂ A COPIILOR.

Eliza, căreia îi a murit de câteva zile o surioară, întrebă pe mama ei:
Mama, i-a spune-mi unde s-a dus Elena?
În cer !. .. răspunde mama.
În cer ! zise Elisa, atunci ea s-a făcut înger ? /
Negreşit.
Aii! am înţeles. D-zeu, ori de câte ori are nevoie de un înger în rai, scrie doctorului.
*
Îngerul Mare D-zeule. Aşteaptă la poarta Raiului un creştin cerându-mi să-i deschid. Spune
că a fost însurat odată şi mult a pătimit.
Dumnezeu. Lasă-l să intre ... E un nenorocit !
Îngerul. Mai e un altul, care spune că a fost însurat de doua ori...
Dumnezeu. Să plece cât de iute...E un nebun. Paradisul nu e casă de alienaţi . .
*
ULTIMA DORINŢĂ.
Preotul întrebă pe un condamnat la moarte:
— Dacă mai ai vreo ultimă dorinţă, spune-o, şi voi face totul cu putinţă ca să ţi se
îndeplinească.
— Mulţumesc, părinte . . . Aşi vrea să învăţ ca să... cânt la pian . . .
RELATIV LA O PIESĂ A LUI ROCHEFORT.

Henri Rochefort a fost câte niţel din toate: om de spirit mai întâi, apoi biurocrat, politician,
puşcăriaş, colecţionar, vodevilist şi chiar copist la primărie. Îi plăcea adesea să povestească această
scurtă parte din cariera sa cu o fantezie bogată, reamintind ironia atât de caustică a scriitorului
Courteline, relative la parveniţii timpurilor de azi.

315
El reuşise să i se primească şi să se joace la Vaudeville, o piesă al cărui rol principal, era
interpretat de frumoasa artistă Francine Celie, foarte intimă cu baronul Haussman, atunci prefect al
Senei şi care se fălea cu succesul comedienei. Dar şeful său de birou, care în zadar îşi aşteptă copistul,
căci lipsea într-una de la serviciu, hotărî să se scape de acest funcţionar prea fantezist. Într-o buna
dimineaţă, el se înfăţişă prefectului:
— Domnule Prefect, vin să vă cer un act de absolută necesitate autorităţii.
— Anume? răspunse sever Prefectul.
— Este vorba de a suprima un copist nefolositor în birourile mele, pe care nu-1 văd niciodată
şi care îşi petrece timpul mâzgălind hârtii cu piese de teatru şi articole de jurnale.
— Cum îl cheamă pe acest „zgârie hârtie?―
— Rochefort, Henri Rochefort... Baronul tresări.
— Aşteaptă... stai că cunosc pe băiatul ăsta. Are o piesă la Vaudeville, ,.Bătrâneţea lui Brididi
şi pe cinste îţi mărturisesc.... m-a distrat foarte bine. Lasă-1 în pace pe bietul băiat şi nu te
mai gândi la lucruri imposibile.
Baronul se gândea la protejata sa şi ţinea la autor.
Şeful de birou se indignă.
— Cum, un amploiat care nu vine niciodată la serviciu?
— Spui, replică baronul care era şi om de spirit, că nu vine deloc pe la birou?
— Nu-i calcă niciodată piciorul.
— Atunci, încheie prefectul glumeţ, cum vrei să dau afară pe un om care nu e niciodată aici.
Nu poţi de afară din casă pe un om care nu e înăuntru. Şi câteva luni după aceea, Rochefort
fu avansat redactor.
PENTRU A OPRI ÎNCOLŢIREA CARTOFILOR.

Se presară praf de cărbuni atât pe fundul vasului unde se aşează, cât şi printre ei. Prin acest
mijloc simplu, cartofii nu mai încolţesc.
ÎNTREŢINEREA PERIILOR.
Periile pentru păr se întreţin curate, spălându-se din când în când cu apă călduţă şi cu borax,
bine înţeles numai părul, nu şi lemnul perii. Se limpezeşte şi se usucă la un loc ferit de soare sau foc,
căci atunci perii se fac prea aspri.
LA LICEU 358
Paul, zece ani.
Mătuşa Cristina, şaptezeci şi şapte de ani.
Sala de aşteptare a unui mare liceu din Paris. Mătuşa Cristina este singură, îmbrăcată în
negru, stă pe un scaun cu un pachet În mână. Aşteaptă nerăbdătoare, neluându-şi ochii de la uşa din

358 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ―, Anul VII, 1913-14, p. 67; Articol republicat în
„REVISTA POŞTELOR,TELEGRAFELOR ŞI TELEFOANELOR‖, Anul II, 1927, p. 530.
316
fundul sălii. În fine, uşa se deschide şi intră un băiat ca de zece ani, înaintând cu pasul regulat. E un
blond cu ochii albaştri, cu aerul liniştit, zâmbitor. Mătuşa, cum îl vede se scoală iute şi fuge spre
dânsul, împleticindu-se de emoţiune.
Mătuşa Cristina. În fine, iată-te, micul meu.
Paul (mirat). Cum ! Dumneata eşti ! ?
Mătuşa. Da, eu. Vino să te sărut. (Îl sărută). Încă. (Reîncepe). Acum să te privesc! E aşa mult
de când nu te-am văzut!
Paul. Da, aşa e tuşe !
Mătuşa. Nu te aşteptai să mă vezi aci, nu e aşa ?
Paul. Oh! nu, tuşe. Mi-au spus: „E o doamnă bătrână...‖
Mătuşa. Tocmai îngeraşul meu. E Mătuşa ta Cristina, din Angers, care n-a mai venit la Paris
de la Expoziţia din 89. Acum o ai înaintea ta. Mi-a venit un dor... Tu nu mă asculţi ?
Paul. Ba da, tuşe.
Mătuşa. Nu. Tu priveşti în altă parte. Eri, m-am gândit toată ziua la tine, lucru ce mi se
întâmplă foarte des. Mă gândeam ca e mult de când nu te-am văzut, eu care te iubesc atât. Ţi-aduci
aminte, ca să zic aşa, că eu te-am crescut ? Mai îţi aminteşti casa mea din Angers din faţă castelului ?
Iepurii ... ? Porumbeii ? ...
Paul. Da, tuşe.
Mătuşa. Tu spui aşa. Dar ai aerul d-a o spune de politeţă. În realitate, nu-ţi aduci aminte de
nimic! Spune drept!?
Paul. Nu tocmai.
Mătuşa. Cum! micuţule ingrat, nu-ţi mai aduci aminte de anul când ai fost aşa de bolnav, rău
de tot ? când mă culcam îmbrăcată noaptea pe o canapea, lângă patul tău ?
Paul. Nu.
Mătuşa. În fine, iată-te, şi mi-e de ajuns. Să-mi reiau povestirea. Ei bine ! Ieri cum îţi spusei,
n-am putut să-mi iau gândul de la tine. O mulţime de idei negre mă frământau. De odată îmi trecu prin
minte teama că s-ar putea foarte bine să mor subit...
Paul. Oh ! tuşe !
Mătuşa. Cum nu! Şi mi-a venit un dor să te sărut! Atunci am spus bătrânei mele Julieta să-mi
prepare geamantanul cel mic. Nu-ţi mai aduci aminte nici de Julieta?
Paul. Puţin: Foarte puţin.
Mătuşa. Nu-şi mai aduce aminte de nimic, pungaşul ăsta de copil ! Ei bine, Julieta a făcut un
tapaj când a văzut că vreau să viu la Paris ! Nu mă lăsa de loc să plec. Dar, i-am alunecat din mâini, am
luat trenul de dimineaţă, la şapte, şi am ajuns, la unu, veselă şi dispusa cum mă vezi.
Paul. Atunci, ai fost şi pe acasă?
Mătuşa. Nu. Oh! nu. Tatăl şi mama ta nu ştiu nimic. Am tras la hotelul Pius-IX, str.
Servandoni, aproape de piaţa Saint-Sulpice, un loc unde sunt foarte bine şi sper să plec mâine. După
cum vezi, drăguţul meu, Mătuşa ta a făcut călătoria aceasta numai pentru tine, numai ca să sărute
obrăjorii tăi. Bucură-te şi profită, căci se poate să fie pentru cea din urmă oară, când o poţi avea cu tine,
vie.
Paul (cu vioiciune). Da tuşe, da, nu fac, decât asta.
Mătuşa. Nu ! Tu eşti distrat.
317
Paul. De ce nu ai tras la tata ?
Mătuşa. Mai întâi fiindcă i-aşi fi incomodat; apoi fiindcă ar fi căutat să mă mai reţină câteva
zile, să mă ducă seara la teatru..., la Mabille. .. mai ştiu eu unde ?
Paul. Mabille nu mai există de cincisprezece ani, dragă tanti!
Mătuşa. Crezi? E posibil! În fine prefer să-mi păstrez libertatea, fără a mai socoti ca sunt o
bătrână cu micile ei deprinderi, cu toanele ei... Sunt mult mai bine la hotelul Pius-IX.
Paul. Aşa că tata şi mama nu ştiu că d-ta eşti la. Paris?
Mătuşa. Nu. Nu trebuie să le spui, ei ce zici, comoara mea? Întâi, vor fi furioşi, dar le va
trece apoi supărarea ; dacă vor să mă vadă, vor veni la Angers. Puişorul meu, haide. Eşti tu sănătos ?
Paul. Da, tuşe.
Mătuşa. Ai poftă de mâncare ?
Paul. Da, tuşe.
Mătuşa. Nu te îndoapă prea mult aci cu fasole şi linte?
Paul. Oh ! da, tuşe.
Mătuşa Micuţul meu ! Închipuieşte-ţi că am trecut printr-o spaimă. Sosesc... Desigur, tu ai
ceva... La ce te gândeşti? Mi se pare ca te plictisesc?
Paul. Dar nu, o nu de loc !
Mătuşa. Ba da, nu sunt atât de proastă, văd eu bine. Fii gentil, haide, spune drept micuţule.
Ce e? Ei doamne, mă vezi atât de rar!
Paul. Te ascult tuşe. .
Mătuşa. Sosesc deci. Parlamentez, cer pe elevul Paul Fougereuil. Îmi spun că nu e zi de
primire, că azi nu se permite elevilor să vorbească cu nimeni din afară! Îmi îngheţase sângele. „Dar,
domnule, sunt mătuşa lui, am optzeci şi doi de ani şi vin tocmai din Angers ! M-am îmbătrânit şi mai
mult, înadins ca să îl înduioşez, mă înţelegi? Trebuie să constat că nici n-a clipit când i-am spus vârsta.
Avea aerul d-a găsi foarte natural această vârstă. Ia spune-mi am aerul aşa de bătrână, spune drept.
Paul (cu gândul aiurea). Poftim? Ce aţi spus?
Mătuşa. Vezi ? Tu nici nu mă asculţi. E prea mult ! La ce te gândeşti ?
Paul. La nimic.
Mătuşa. Ba da. Totdeauna se gândeşte cineva la ceva. La ce te gândeşti tu ?
Paul. Mă gândeam ... că te iubesc mult de tot.
Mătuşa. Nu e adevărat. Sper că mă iubeşti, fără să te îndoieşti. Dar nu la aceasta te gândeai.
Ce făceaţi tu şi camarazii tăi când au venit să te cheme ? Eraţi în recreaţie ?
Paul. Nu.
Mătuşa. În clasă ?
Paul. Da.
Mătuşa. Oh ! Atunci mi-a făcut o mare favoare să-mi dea voie să te văd ? ! La ce materie erai
?
Paul. De mat-...
Mătuşa. Sărăcuţul de tine ! Nu înţelegi nimic, sunt sigură! Te plictiseşte ?
Paul. Nu, fiindcă nici nu ascult, fac altceva.
318
Mătuşa. Ce faci atunci ?
Paul. Citesc romane.
Mătuşa. Cum ! ?
Paul. Ţin cartea pe genunchi sub pupitru. Profesorul e un dobitoc şi niciodată nu observă
nimic.
Mătuşa. Dar ştii că e foarte rău ceea ce faci? Şi ce citeşti tu ? Mă prind că citeai şi când te-a
chemat.
Paul. Da.
Mătuşa. Vezi cum ghicesc? Şi pentru aceasta eşti aşa de distrat când vorbeşti cu mine!
Spune-mi ce citeai ?
Paul. Nu mă spui acasă ?
Mătuşa. Eşti un prost!
Paul. „Cei trei muşchetari‖. Am ajuns când d’Artagnan....
Mătuşa. Nu-mi spune. Am citit şi eu pe vremea mea. Atunci, văd că te reţin, când tu ai voi să
plec mai repede spre a-ţi continua lectura.
Paul. Oh ! tuşe ! Cum îţi închipui ! Mai târziu da, dar nu acum numai decât.
Mătuşa. Îmi dai cinci minute ! Eşti încă destul de gentil. Uite, uitasem (îi dă pacheţelul de pe
genunchi). Sunt caramele. Le adorai când erai de cinci ani. Cel puţin de caramele îţi aminteşti ?
Paul. Da. Foarte bine.
Mătuşa. Totdeauna eşti aşa, Inima nu e departe de stomac. Sunt doua cutii, una cu ciocolată
...
Paul. Moi ? D-acele ce se topesc în gură ? Oh !
Mătuşa. Da, întocmai. Si apoi în cealaltă în care am spus să pună mai multe feluri.
Paul. Mulţumesc, tuşe. Eşti foarte bună.
Mătuşa. Iată. Dă şi micilor tăi camarazi, nu mânca amândouă cutiile tu singur. Te-ai
îmbolnăvi.
Paul. Nu.
Mătuşa. Vorbeşte-mi puţin acum. Spune-mi felul de viaţă d-aci ...totul în fine.
Paul. Ei bine! nimic tuşe. Nimic de seamă. Sunt aici, la liceu, unde mă plictisesc.
Mătuşa. Al câtelea eşti tu în clasă? Tezele-ţi sunt bune?
Paul. .Aşi.!
Mătuşa. E mult de când nu mai eşti întâiul în clasă ?
Paul. Oh!
Mătuşa. Cât?
Paul. Nici odată. Nici odată n-am fost întâiul.
Mătuşa. Dar al doilea?
Paul. Mi se pare!
Mătuşa. Dar trebuie sa munceşti micul meu. Dacă nu înveţi nu ajungi la nimic.
319
Paul. Ah! Tata are bani destui,
Mătuşa. El are fiindcă a muncit.
Paul. Da ! Dar de vreme ce are el, la ce m-aş mai trudi eu ?
Mătuşa. Oh ! Aşa te învaţă aci să; judeci ? Cât mă faci să sufăr!
Paul. Faci foarte rău tuşe. N-ai de ce să te întristezi. (Se întrerupe). Ah, aud clopotul !
Mătuşa. Da. Însă nu cred să fie pentru tine.
Paul. Da, dragă tanti. Trebuie să te părăsesc.
Mătuşa. Aşa curând ! Dar nu sunt cinci minute de când ai venit ?
Paul. E adevărat... Ce voieşti ? Regulamentul.
Mătuşa (abătută). Haideţi ! dacă aşa e regulamentul... Mă iubeşti tu cel puţin?
Paul. Oh ! foarte mult, tanti dragă.
Mătuşa. Da .. . da ... Mai ales când plec, nu e aşa? Pari aşa vesel de când a sunat urâciosul
cela de clopot !― Eu nu, sunt aşa de întristată ! În fine ... daca e regulamentul. Adio atunci ! Şi ţine şi
piesa aceasta de cinci franci în aur.
Paul (nerăbdător d-a pleca). Mulţumesc. Mă răsfeţi.. La revedere...
Mătuşa. Nu. Adio ! La vârsta mea... e mai prudent ! Spune-mi adio, scumpul meu micuţ, cu
guriţa ta, cu braţele tale, cu inima ta .. . tot.. . ca şi cum ai afla că am murit ! (Îl îmbrăţişează cu
căldură). Aşa. Acum sunt mulţumită! Gândeşte-te la mine când nu voi mai fi. Aminteşte-ţi mai târziu
de ultima mea vizită (D-abea îşi reţine lacrimile). Că sărmana ta mătuşă a venit expres din Angers ...
aşa .. . Adică, adio ! (Rechemându-l). Încă odată!; (Strângându-l tare aproape de figura-i bătrână. Apoi
vorbind ca să zică ceva). Şi ce oră ai tu acum, ce materie de alergi, aşa repede?
Paul. N-am nimic acum tanti. E recreaţie. ― (El se scutură din braţele-i, aleargă
dispărând. Ea rămâne înmărmurită la aceste cuvinte, gata să izbucnească în plâns!. Dar se stăpâneşte,
gândindu-se cu o înduioşare rănită).
Mătuşa. Micul răutăcios! E vesel, frumos ca o dragoste, egoist şi fără inimă; e deja un bărbat
!
(Traducere din franţuzeşte de Jeanna Sava)
MIROSITUL LA DISTANŢA 359
Alecu Vasilescu, concetăţeanul nostru, convorbea la telefon deunăzi cu prietenul său,

Anastase Popescu.
În cursul convorbirii, ajunse la urechea lui Vasilescu şi vocea d-nei Popescu, care spunea
bucătăresei:
— Mariţo, închide uşa bucătăriei, că a ajuns până aici mirosul de varză.
Vasilescu auzi, dar nu crâcni. Însă în momentul când îşi lua ziua bună de la amicul său, îi zise:
— Nu cumva Alecule, la tine se găteşte varză cu carne?
— Aşa este. Dar de unde ştii?
359 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖ Anul VII, 1913-14, p. 77

320
— Păi se simte tocmai de aici mirosul.
— Ce spui...!!?
Comunicaţia s-a întrerupt. Stimabilul Popescu a rămas înmărmurit faţă de minunatele
rezultate obţinute de Edison!!
Alecu Vasilescu era însă, din fire, cam poznaş. După ce a terminat convorbirea cu Popescu,
chemă la telefon toţi prietenii din Craiova, Piteşti. Ploieşti, etc. şi tuturor le spuse acelaşi lucru.
— Alo!
— Tu eşti Alecule?
— Eu. Salve. Ce mai faci? Nu cumva cunoşti pe Popescu?
— Pe Alecu Popescu din Mizil? Cum de nu!
— Vrei să-i jucăm o farsă?
— Cum să nu, bucuros!
— Atunci cheamă-l la telefon sub un motiv oarecare şi spune-i că ţi-a făcut poftă de mâncare,
mirosul de varză cu carne din bucătăria lui.
— Am înţeles. La revedere.
Si iată cum în acea zi. înainte ca faimoasa varză cu carne să fie servită la masă, Popescu fu
chemat de peste douăzeci şi cinci de ori la telefon ca să audă:
— Popescule, dacă nu mă înşel, la tine să găteşte varză cu carne...
Popescu e entuziasmat şi e de părere să adreseze Societăţii de ştiinţe un raport amănunţit
asupra acestei noi aplicaţii a invenţiei lui Edison: „mirosul la .distanţă!―

Bonaparte după a doua campanie din Italia, cunoscu pe o tânără doamnă, căreia îi plăcea să-şi
arate discutând bogăţia spiritului. Ea flecari mult despre literatură şi arte, abundând în laude exagerate
despre toate îndeletnicirile. În cele din urmă, strigă ea cu entuziasm: „Ce ai mai putea fi pe lume, dacă
nu eşti generalul Bonaparte?―, „O bună gospodină― răspunse acesta.
NOTE VESELE 361
LĂUDĂROŞII.
Intr-un grup de prieteni se vorbea de acei ce ştiu să imite mai bine sau mai prost zbieretele
dobitoacelor.
― Toate astea sunt fleacuri, zise un lăudăros, eu am un prieten care îi întrece pe toţi.
― ??
— Când imită cântecul cocoşului..., răsare Soarele.

321
EDUCAŢIE SENTIMENTALĂ.
Gugumănescu, fiul: Spune-mi tată de ce birjarii când intră în casă, îşi iau cu ei biciul înăuntru?
Gugumănescu, tatăl: Fiindcă sunt însuraţi!
TELEFONUL.
Intr-o comună din lumea aceasta, se făcea inaugurarea unui telefon.
Un consilier se învârtea împrejurul aparatului, fără să îndrăznească să se apropie prea mult.
Impiegatul societăţii telefonice apropiindu-se de consilier, îi zise:
— Încearcă şi d-ta, d-le consilier; o să vezi ce minunat e!...Cunoşti îndată vocea aceluia cu
care vorbeşti. Consilierul, făcându-şi curaj, luă cornetele, şi ca un prost întrebă, strigând:
— Poţi să-mi spui cine sunt?
O voce îi răspunse:
— Eşti un mare dobitoc !
Consilierul o sfecli; dar, recăpătându-şi îndată prezenţa de spirit, zise impiegatului, râzând:
— M-a recunoscut !
ÎN CĂUTAREA UNEI FEMEI BUNE.

Nu de mult timp, în Anglia, bigamia era un fapt pedepsit cu moartea.
Deunăzi, la Londra, se judeca un om care se însurase cu cinci femei.
— Acuzat, îl întrebă judecătorul, de ce ai luat în căsătorie atâtea femei?
— Domnule judecător, zise acuzatul, pentru a găsi una bună; vă asigur că dacă aşi fi găsit-o,
aşi fi ţinut la ea şi i-aşi fi rămas credincios toată viaţa.
— Atunci, zise judecătorul, deoarece aici, pe pământ, n-ai putut avea una pe gustul dumitale,
te vom trimete pe lumea cealaltă, unde poate că vei avea mai mult noroc.
RĂSPUNS FRUMOS.
Medicul vizitează pe un bolnav şi îl întrebă:
— Ai dispoziţiuni pentru îngrăşare ?
— Dispoziţiuni oi fi având, dar leafa e aşa de slabă încât nu-mi da voie ! . ..
322
CE POATE O BUNĂ PIPĂ!
LAPTELE ŞI CAFEAUA
Două fetiţe se plimbau printr-o livadă în care păşteau două vaci, una albă şi cealaltă neagră.
— Iată, zise una din fetiţe tovarăşei sale, vezi aceste două vaci?
— Da.
— Ei bine, să ştii că vaca albă este cea care ne dă laptele iar vaca neagră, acea care ne dă
cafeaua.

 Cel ce dăruieşte cu faţă veselă, dăruieşte de două ori,
 Cinci lucruri sunt nefolositoare, când nu sunt însoţite de alte cinci: cuvântul fără de ispravă,
bogăţiile fără chiverniseală, ştiinţa fără năravuri bune, milostenia fără gând bun si viaţa fără
sănătate.
 De vei vrea să nu-ţi afle vrăjmaşul tău taina, nu o arăta la prietenul tău.
 Glumeşte cu cei ce-ţi sunt deopotrivă, ca să nu ţi se pară greu de-ţi vor întoarce glumă
pentru glumă.
 Până a nu vorbi, socoteşte-te ce au să-ţi răspundă cei ce te vor auzi.
 Intr-această lume se cinstesc cei ce nu sunt vrednici de cinste şi se defăimează oamenii cei
vrednici ; drept aceia, lumea este asemenea cu Marea, întru care mărgăritarul se cufundă,
iar mortăciunea pluteşte de-asupra apei.
 Ia pilda de la nenorocirile altora, pentru ca să nu ia altul pildă de la ale tale.

323
 Să suferi cu răbdare toate asuprelile celora ce te pizmuiesc, că-i vei surpa pe toţi cu
răbdarea, pentru că aşa se mistuie şi focul, când nu găseşte nimic să strice.
 Nu scurta nopţile cele lungi cu somnul şi nu lungi ziua, care este scurtă, cu păcatele tale.
363
AJUNUL ANULUI NOU
Încă un an pe răbojul vieţii noastre!
Ajunul Anului Nou e o zi de veselie şi de melancolie, în acelaşi timp, el patronând regretele
ca şi speranţele. Ajunul Anului Nou sună cu gravitate agonia anilor trecuţi şi în acelaşi timp
întredeschide misterios porţile ce dau spre cărările necunoscute ale Noului An. În această din urmă zi a
anului, albă de zăpadă sau voalată de brumă, pe măsură ce înaintăm în viaţă, ne simţim pătrunşi de
oarecare grijă! Ne regândim cu amărăciune la zilele care au zburat şi care nu vor mai reveni, la
ceasurile risipite, la prietenii dispăruţi, la afecţiunile pierdute şi cu ochii fixaţi pe drumul necunoscut ce
va trebui să parcurgem, ne întrebăm neliniştiţi, ce surprize sau ce dezamăgiri ne aşteaptă. Câte ajunuri
de Anul Nou n-am văzut astfel fiecare, terminându-se în vise şi în aşteptări. Unii şi-au petrecut aceste
zile, în zgomotul balurilor şi al seratelor, în lux, în îmbelşugare; alţii în lipsă, în mizerie; tineretul în
zgomot şi veselie, bătrânii mai resemnaţi şi cu iluziile mai domolite ! Această zi totdeauna m-a lăsat
tulburată şi îngrijorată, afară de timpul copilăriei, când în această noapte de 31 Decembrie, dormeam în
patul meu de şcolăriţă, visând la plăcerile de a doua zi, când eram deşteptată din somn de cântecele şi
zgomotul îndepărtat al celor cu colindele, pluguşorul, sorcova, etc., ce umblau din casă în casă, spre a
ura an fericit. Aceste cântece de sărbătoare şi plesnituri de bice, le ascultam cu inima palpitândă, ca o
prevestire veselă, de o zi plină de impresii şi surprize plăcute.
Acum cântecele colindătorilor, pluguşorului, etc., din ziua de Sf. Vasile, nu mai răsună pe
străzi ca p-atunci, ici colo de mai vezi câte unul; iar Ajunul Anului Nou, îl petrec scormonind cenuşa
rece a amintirilor, căutând cu teamă la anul ce vine, cam ce mi-ar putea aduce. De câte ori nu dorim a
ne reîntoarce la timpurile de altă dată ale copilăriei sau adolescenţei, când cântecele colindătorilor nu
deşteptau în noi decât speranţe.
Dorinţe zadarnice, căci să presupunem că am putea să ne reîntoarcem la anii trecuţi, ne-ar
trebui însă, pentru a ne bucura de această întinerire, să fim întocmai ca atunci, cu aceiaşi sensibilitate,
cu acelaşi fel d-a gândi, care constituie personalitatea fiecăruia şi vă închipuiţi ce nelalocul nostru am
fi, de această transplantare într-o lume de copii, cu totul deosebiţi de sentimentele, de pasiunile şi ideile
noastre, ei având cu totul altă concepţie de plăceri, de iubire, artă, ideal etc., tot ce formează farmecul
vieţii. Închipuiţi-vă romantic de la 1830 sau un luptător dezinteresat de la 48, pus printr-o minune în
mijlocul tineretului d-acum, care analizează totul, sceptic şi foarte practic în acelaşi timp? Gândiţi-vă
ce penibil i-ar fi, neputându-se înţelege cu nimeni!
Nu, chiar d-ar fi posibil ca o zeiţă, în acesta misterioasă noapte de ajunul anului nou, să ne
propună a ne întoarce cu anii doriţi înapoi, ar trebui ne păzim de-a consimţi, căci ne-am înşela. Arborii
bătrâni trebuie să se mulţumească d-a trăi cu vechea lor sevă şi cu vârfurile desfrunzite, aşa cum sunt.
Fără a visa imposibile transformări, avem destule de făcut, spre a ne putea acomoda cerinţelor
vieţii prezente şi de a ne prepara în linişte pentru încercările anilor ce vor mai veni. Trebuie să mergem
cu curaj în lupta vieţii, să ne deprindem cu deziluziile ce fiecare zi aduce, căci înapoi nu ne mai putem
întoarce, şi deci să luăm viaţa aşa cum e, luptând să răzbatem tot înainte. Aşa că, în această noapte de
aşteptare, ultima a anului, să regretăm ca de obicei zilele ce nu se vor mai întoarce, dar să ne gândim
mai ales a ne îndeplini cu demnitate sarcinile zilelor ce vor veni. Să ne amintim de cântecul îngerilor
din noaptea de Crăciun:
363 „REVISTA TELEGRAFELOR, TELEFOANELOR ŞI POŞTELOR‖, Anul VII, 1913-14, p. 99

324
„Pace pe pământ şi oamenilor voie bună!
Să fim buni şi să ştim a ierta şi a voi.‖
(Jeanna Sava)
FRUMOASELE CADOURI 364

Liletta visează ...
Invitaţii ce au avut la masă au plecat cu toţii; părinţii ei s-au culcat de mult, iar ea rămasă
singura în odăiţa ei, stă la gura sobei .şi priveşte la focul ce e aproape să se stingă.
E târziu, pendula de porţelan a bătut deja miezul nopţii şi trandafirii, la vibraţiile celor
douăsprezece bătăi, şi-au scuturat petalele parfumate pe marmura albă a şemineului.
Liletta visează ..
Ea ar voi să evoce lucrurile viitoare, căci e frumoasă şi are şaisprezece ani. E îmbrăcata în
prima ei rochie decoltată. Capul împodobit cu o floare de argint care îi luceşte în buclele-i desfăcute,
stă rezemat de mâna dreaptă. Cotu1 şi-l sprijină de genunchi şi ca o delicioasa vrăjitoare, pare a voi să
citească viitorul în cărbunii şi cenuşa calda la care priveşte. Ea visează ...
Ce cadouri frumoase, neaşteptate va mai primi oare în anul acesta, deşi ea a primit deja
destule cadouri: un colier, o brăţară, cercei, inel, un vas chinezesc, o pisică persană, o pălărie aşa de
mare că ar putea să servească de acoperiş unei căsuţe confortabile pentru pisicuţa persană, o carte,
bomboane, buchete şi o vulpe albă; aceasta nu e vie ca pisica, dar gata să ţie cald frumosului gât al
Lilettei, şi în fine, o pungă mare de aur plina cu napoleoni noi.
Liletta e un copil răsfăţat. Cu toate acestea ea visează, veghează şi suspină la gura sobei.
Deodată tresare, ridică capul şi priveşte În jurul ei. I se pare că o suflare rece a intrat pe
fereastră, a mişcat perdelele de mătase lăsând să străbată frigul. În acelaşi timp, acest curent neaşteptat
făcând sa se reaprindă cărbunii din sobă.
Liletta dă să se ridice spre a se duce la fereastră să vadă dacă e bine închisă... Dar rămâne
nemişcată, înmărmurită. E speriată? Nu, dar excesiv de mirată. De unde oare vine această stranie şi
încântătoare fiinţă, acest tânăr paj îmbrăcat în cenuşiu şi alb care se apleacă deodată în faţa ei?
Lilette, zise acest vizitator neaşteptat cu vocea-i dulce ca de cristal nu te teme. Eu sunt Anul
Nou şi am ţinut să vin eu în persoană să-ţi ofer omagiile mele.
Ei aş! şi ea îi arată că n-are teamă de loc. căci la vârsta ei se crede încă în poveşti. Eşti în
adevăr anul 1914?
Şi îl priveşte cu mirare.
Eu însumi, Lilette şi încă odată o salută, cu mâna pe inimă am crezut ca pentru a mă prezenta
înaintea unei fete tinere, nu puteam sa iau o formă mai plăcută ca aceea a unui mic paj. Anul care
moare vine uneori înainte de miezul nopţii să viziteze femeile deziluzionate. Dar tu, o Lilette, tu
trebuie să vezi numai pe Anul nou, pe Anul nou care nu cere decât să te servească, şi să fie pentru tine
un camarad gentil plin de atenţii.
Mica Liletta se sculă făcând o frumoasă reverenţă.
364 „REVISTA TELEGRAFELOR, TELEFOANELOR ŞI POŞTELOR‖, Anul VII, 1913-14, p. 100

325
Domnule 1914, zise ea, eşti încântător şi-mi placi foarte mult. Mai mult încă, eşti îmbrăcat
admirabil. Spune-mi mai întâi, te rog, din ce stofă sunt făcute hainele d-tale?
Nu vezi tu, scumpa mea că sunt îmbrăcat de sus până jos după anotimp, de brumă, de ger şi
zăpadă? Ceaţa îmi compune o haină cenuşie după ultimul şic şi toca ce am pe cap, şi din nou salută,
ceia ce făcu să răspândească puţin frig în jurul lui ― toca mea mai albă decât a ta care e de lebădă şi
care îţi place atât, e făcută de un imens şi stufos fulg de zăpadă pe care l-am prins din zbor când se
zbătea sub lună; egreta strălucitoare este făcută din picături de apă îngheţată şi ornamentul care o
fixează şi străluceşte părând a fi căzut dintr-un pom de crăciun, nu e altceva, îţi mărturisesc, decât o
strălucitoare stea de iarnă. Cât despre mantaua cu care mă învelesc şi pe care am lăsat-o afară pe
balconul tău, căci am intrat aici în felul înamoraţilor, este astă seară de o stofă foarte întunecoasă, dar
mâine de dimineaţă, poate să fie la fel cu zăpada căzută de curând, pe care o colorează razele slabe ale
Soarelui. Peste câteva luni mă voi îmbrăca în azur şi verde; pălăria mea va fi făcută din tot felul de
flori, dar nu voi mai avea dreptul să te vizitez. Această noapte şi cu cea de Crăciun sunt nopţile
minunilor, lucrurilor de necrezut, vederilor miraculoase. Dar destul, am vorbit de mine Lilette...
Răspunde.. Eşti tu mulţumită de noul an care sunt eu ? Văd, pe această masă, pe acest covor, o
mulţime de cadouri în onoarea, mea. Iţi plac? Eşti satisfăcută şi pentru a-mi mulţumi şi a-mi dori bun
venit îmi vei zâmbi puţin ?
O an nou zise tânăra fată de sigur, toate acestea sunt frumoase şi îţi mulţumesc; graţie ţie le
am. Îmi plac cadourile mele!.... Cu toate aceste... fiindcă eşti lângă mine şi că îmi pari destui de
vorbăreţ, cu tot misterul tău, spune-mi ce îmi vei mai aduce?
Micul paj, îmbrăcat în cenuşiu şi alb, luă trandafirii de Crăciun şi ramurile de măceş ce-i
împodobeau haina de brumă şi le aruncă Lilettei pe genunchi. Apoi se aşeză lângă ea într-un fotoliu
confortabil, puse picior peste picior şi luă, cu fruntea în pumni, încântătoare atitudine de meditaţie.
Îţi voi da zise el florile iernii, zilele senine şi îngheţate, blănuri scumpe, frumoase, îmbibate
de parfumul tău favorit, prietene vorbăreţe, ceai, prăjituri, baluri ameţitoare; voi încălţa picioarele tale
de raze uşoare, graţie cărora pe lacurile îngheţate vei alunecă mai uşoară ca o zeiţă, şi îţi voi da în
oglinzi, surorile acestor lacuri îngheţate, bucuria zilnică şi divină a reflexului frumuseţii tale.
Şi apoi An Nou?
Voi pune în urechile tale cireşe suspendate, îţi voi da parfumul primelor mimoze.... Iţi voi
face, pentru siestele tale leneşe, 7 perne de violete îmbătătoare. Iţi voi da pe naşul tău liliacul, Lilette.
Iţi voi da mărgăritar şi trandafiri albi şi roşi ca obraji tăi; îţi voi da soarele mai cald şi cele mai lungi
amurguri de seară, îngânări ale dimineţii, strigătele lungi ale rândunelelor, şi grădinile ce înverzesc. Iţi
voi da primăvara...
Şi apoi, scumpe An Nou ?
Iţi voi da vara şi toate corolele sale: Iunie cu iasomie, crini îmbătători şi trandafiri ameţitori,
nopţile înstelate cu luna şi repezile-i aurore; Iulie cu ceasurile-i prea calde; August cu zilele
înăbuşitoare şi stelele-i călătoare; Septembrie cu rogozul cu fructele lui zemoase, cu ciorchini pârguiţi,
serile lui cu culoarea strugurilor auriţi... Iţi voi da toamna.
Şi cum Lilette nu zicea nimic, el continuă:
Iţi voi da toamna, toamna cu frumoasele frunze cu flori : înflăcărate, toamna cu auriul-
purpuriu al ei, cu melancoliile ei, supremele ei buchete, cu soarele ei muribund, cu expirarea
splendorilor ei. Toamna cu pădurile ei neasemuite şi brumele ei luminoase şi covoarele de argint pe
care dimineţile ei răcoroase le aştern înfrigurate pe lunci.
Şi apoi An Nou?
Iţi voi da casa caldă şi primitoare, amici tandri, afecţiunile scumpe şi tineri tot aşa de gentili
ca mine pentru a te răsfăţa şi a te distra. Iţi voi dă frumoasele cărţi, versuri eterne, muzică divină. Te
voi face să vezi oraşe noi, ţări îndepărtate, muzee pline cu capo d-opere. Te voi găti cu fel de fel de
rochi, te voi parfumă cu parfumuri rare, pe fie care zi te voi înfrumuseţa.
326
Te voi conduce pe la cei săraci spre a-i acoperi cu daruri; la cei trişti spre a-i înveseli cu
tinereţea ta. Vei fi bună şi frumoasă. Te vor admiră şi te vor iubi. Mă vor iubi An Nou? . Da, te vor
iubi, te vor adora. Vei fi o mică regină, vei fi fericită.
Şi apoi An Nou?
Cum! Tot nu eşti satisfăcută? Dar ţi-am dat tot draga mea!... Ti-am promis totul. Nu ţie d-
ajuns!
Şi, sculându-se îi făcu un foarte frumos salut care însemna: „Nu eşti mu1ţumită ?―
Ea făcu „nu― din cap şi zâmbi cu un aer de nepătruns. Aplecat înaintea ei, pajul cenuşiu şi alb
aşteptă răspunsul. În fine ea vorbi cu o voce dulce:
Noule An, eşti bun şi îţi mulţumesc. Îmi făgăduieşti bucurie, linişte, fericire. Dar... frumosul
meu paj ascultă-mă bine: doresc încă ceva...
Atunci pajul copilăros îngenunche la picioarele Lilettei ridicând şi ochii spre ea. Steaua păru
că străluceşte şi mai mult pe fruntea-i devenită gravă. Figura lui adolescentă deveni serioasă şi mai
frumoasă. Mereu îngenunchiat ca şi cum şi ar fi cerut iertare de ceia ce avea să îi spună, murmură.
Pentru că tu o voieşti, scumpă imprudentă, îţi voi da o inimă tandră şi zvânturată, o inimă
pasionată, o inimă simţitoare.
Prin ea vei înţelege frumuseţea lucrurilor, înşelătoarea atracţie a tot ce se transformă şi se
schimbă, farmecul visului, deliciile tristeţii, binefacerea lacrimilor.
Iţi voi da o inimă aşa de nepătrunsă, că chiar tu nu te vei înţelege.
Prin ea vei tremura când rândunica va străbate cerul cu săgeţile ei ascuţite; prin ea vei plânge
în balconul tău în nopţile de vară; prin ea te vei îmbăta de parfumurile subtile, prin ea te va mişcă
arcuşul vioarelor, prin ea ritmul unor cuvinte te va umple de emoţiuni stranii: prin ea vei savura totul
până şi amărăciunea.
Iţi dau o inimă pentru ca să te tortureze... o inimă , care va bate foarte tare, care te va face să
simţi uneori fericirea dar mai mult amărăciunea, o inimă neliniştită, o inimă prea tandră.
Copil avid, îţi dau suferinţa. . Şi acum, vei regreta floarea ce se scutură, clipele ce trec, ziua
care fuge, anul care moare, parfumul ce se evaporează, vocea care se stinge, paşii ce se şterg.
Momentele fericite se vor scurge ca o apă între degetele împreunate ale mâinilor tale. Fericirile tale
cele mai desăvârşite vor avea ca ecou dureri adânci. Iţi dau o inimă uşor de rănit, o inima nesăţioasă şi
curată, o inimă care va număra şi conţine mai multe frământări şi mai mult amor de cât mii şi mii de
trandafiri ce n-au petale şi aromă...
Liletta îşi în crucise mâinile pe pieptul palpitând. , Iţi mulţumesc An Nou!
Şi îşi întinse braţele spre micul paj, dar misteriosul vizitator dispăruse deja.
Şi înţelegând că nu îl va mai vedea niciodată, Liletta plânse întâiile ei lacrimi de femeie.
327
ÎN NAZARETH 365
Într-o zi, pe când Isus nu avea decât 5 ani, se găsea pe pragul atelierului tatălui său din
Nazareth, căznindu-se să facă nişte păsărele, din o humă uşoară şi moale, pe care o primise de la olarul
de peste drum.
Era mai fericit ca niciodată, căci toţi copii din acea parte, îi spusese că acel olar era un om rău,
care nu se înduioşa, nici de privirile duioase, nici de cuvintele rugătoare ale copiilor, aşa că şi el nu
îndrăznise necum să-i vorbească vreodată, dar încă să-i şi ceară ceva!
În pragul casei de alături, stă Iuda. Era urât, ca părul roş şi cu faţa plină de zgârieturi şi
vânătăi, după urma bătăilor zilnice ce le avea cu derbedeii de pe stradă.
În minutele acelea, era liniştit. Nu se bătea, nici să certă cu nimeni ci, ca şi Isus, să căznea să
facă şi el păsărele din bucata de argilă pe care Ia rândul său, i-o da-se Isus, căci Iuda nici îndrăznea să
se arate olarului, de vreme ce acesta îl învinovăţea că aruncă cu pietre în marfa lui şi voise de multe ori
să-l şi bată chiar.
Pe măsură ce îşi terminau păsărelele, ei le aşezau în jurul lor, în formă de cerc. Erau păsărele,
la fel cu cele ce se fabricau pe timpurile d-atunci, din pământ, cu cozile foarte scurte, cu aripioare
foarte mici şi cu picioruşele foarte subţiri, înfipte în bulgăraşi de pământ.
Cu toate acestea, păsărelele celor doi copii, se deosebeau foarte mult unele de altele. Acelea a
lui Iuda, erau aşa de rău făcute, că mereu cădeau. Degetele sale neîndemânatice, nu puteau să le dea
forma potrivită, cu toate că, pe furiş, cu coada ochiului, urmărea cum Isus făcea pe ale lui, aşa de
frumoase şi de asemănătoare.
După fiecare păsărică ce termina, Isus se arătă mai fericit. Cea din urma, i se părea mai
frumoasa ca celelalte. Le privea la fel pe toate, cu mândrie şi cu bunătate. Vor fi toate tovarăşii lui de
joc, îi vor cânta toate cântecele lor si vor dormi lângă el. Niciodată nu se simţise aşa bogat. De acum va
putea nai uşor învinge dorul mamei lui, când ea îi va lipsi.
În acela momente, trecu pe lângă copii un vânzător de apă, încovoiat sub greutatea burdufului
plin ; iar în urma lui venea zarzavagiul calare pe spatele măgarului, între cale două coşuri mari goale
de răchită.
Cel dintâi, mângâie buclele blonde ale lui Isus, întrebându-l ce-i fac pasarelele. Isus îi spuse
cum toate aveau un nume, ca ştiau sa cânte, ca veneau din ţari depărtate si că i-au povestit lucruri pe
care nu le cunoaşte acum decât el. Dânsul le răspundea aşa de frumos şi de dulce, încât umilii
vânzători, ascultându-l fermecaţi, uitaseră de treburile lor, ar când fu ca ei sa plece, Isus le arătă pe
micul luda, zicându-le. Priviţi ce pasarele frumoase face şi luda.
Zarzavagiul îşi opri măgarul şi cu blândeţe întreba pe Iuda, daca si pasarelele Iui au nume şi
ştiu să cânte. Iuda însă se întunecă, nu răspunse şi nici nu-si ridica privirea din pământ.
*
Soarele era spre asfinţit si aşa de jos, că o cărare de lumină se aşternea până la capătul şoselei,
furişându-se pe sub poarta mică a oraşului, d-asupra căreia se vedea vulturul roman. Acea fâşie
roşiatică, ce părea amestecata cu sânge, lumina întreaga stradă, roşind tot ce atingea. Vasele olarului
erau pictate, pânza după ferăstrăul tâmplarului, voalul alb care încadra figura Mariei, toate erau
zugrăvite da lumina Soarelui.
Dar unde Soarele strălucea şi mai minunat era în micele lăculeţe, formate între pietrele de pe
caldarâmul străzii.
De odată Isus băgă mana în cel mai apropiat lăculeţ, cu gândul sa-şi vopsească păsărelele lui
cenuşii, cu acea strălucitoare culoare, care da aşa frumoasa nuanţă apei şi păreţilor caselor. Razele se
365 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖, Anul VII, 1913-14, p. 105. Articol republicat şi în
„Revista Poştelor, Telegrafelor şi Telefoanelor‖, Anul I, 1926, p. 217-219.
328
supuse jocului său, lăsându-se să fie prinse, ca şi culorile unui pictor ; iar când Isus le întinse pe
păsărelele lui, dezmierdându-le cu mâna, acestea se acoperiră din cap până în picioruşe, cu un reflect
de diamante.
Iuda care privea mereu spre păsărelele lui Isus, scoase un strigăt de admiraţie, văzându-le
pictate cu razele din lac. Se grăbi si el sa bage mâna în apa strălucitoare, dar razele Soarelui li alunecau
printre degete, nelăsându-se sa fie prinse.
― Aşteaptă, Iuda ! Viu eu să-ţi colorez şi păsărelele tale.
― Nu, răspunse Iuda, nu voi sa mi Ie atingi. Sunt bine, aşa cum sunt. Apoi încruntându-şi
privirea şi muşcându-si buzele, se ridică şi strivi în picioare toate păsărelele lui, prefăcându-le una
după alta, într-o bucată de argilă informă ; iar când toate fură strivite, se apropie de păsărelele lui Isus,
care sub mângâierea copilului, străluceau ou pietrele preţioase. Iuda le privi o clipa, apoi ridica piciorul
şi apăsă pe una din ele. Când păsărica nu fu decât o mână de pământ cenuşiu, Iuda simţi o aşa
satisfacţie, că începu să râdă si ridică piciorul pentru a strivi alta. ludo, strigă Isus, co faci tu ? Nu ştii
că ele sunt vii şi că cântă ? Iuda râse mai tare şi strivi si a doua păsărică. Isus pierdut, privea în jurul
lui. Nu putea să se lupte cu Iuda, care era mai mare şi mai puternic. Căută din ochi pe mama lui, care
nu era departe: dar până sa vină ea, toate păsărelele puteau fi strivite. În deznădejdea lui, începu să
plângă. luda strivise deja patru, nu mai rămăseseră decât trei. Isus necăjit că păsărelele lui stau
nemişcate si să lasă să fie strivite, bătu din palme ca şi cum voia să le deştepte şi le strigă :
― Zburaţi, zburaţi odată.
Deodată păsărelele începură să-şi mişte aripioarele si cu un zbor nesigur ajung pe straşina
casei, unda puteau fi în siguranţă. Când văzu cum ele zbor la cuvintele lui Isus, Iuda izbucni în suspine,
îşi smulse părul si i se aruncă la picioare.
Se tăvăli În ţărână ca un câine, sărutându-i picioarele şi rugându-l, sa-l strivească cum strivise
si el păsărele lui, căci Iuda iubea pe Isus urându-l în acelaşi timp.
Maria care urmărise jocul copiilor, veni la el. Luă da mâini pe micul luda, îl ridică pe
genunchi si mângâindu-l, îi zise:
Sârmanul meu micuţ. Tu nu înţelegi că ai încercat, ceva ce nici o creatura omenească nu poate
izbuti. E posibil sa lupţi contra celui care pictează cu soarele şi da suflare
CELE DOUA DEŞTEPTĂRI

Ce poate fi mai fermecător ca acest cuvânt «Deşteptarea unui copil?» Ce poate fi mai trist ca
„Deşteptarea unui bătrân?―.
Copilul se deşteaptă întocmai ca o floare, ce înfloreşte. Noaptea a lucrat pentru el, ca şi pentru
ea.
Floarea se deschide dimineaţa mai frumoasă, mai parfumată, mai învoltă. Copilul se deşteaptă
mai roz, mai vesel, mai întărit. Buzele sale strălucitoare şi umede, par acoperite de. rouă; perişorul lui
creţ şi lipit de tâmple de uşoara transpiraţie de dimineaţă, îi fac un fel de coroană; picioruşele şi braţele
sale ce ies pe jumătate, părând a fugi de sub plapomă, seamănă cu bucăţi de marmoră roză. D-abia
deschide ochii, şi a şi început a râde... La cine râde el? La viaţă! E o prietenă pe care o regăseşte. Aşa
de încântată e figura sa, ci pare venit dintr-un paradis şi a intrai într-altul. Ei nu coboară din pat, el sare,
jumătate gol, şi de la primii paşi, iată-1 stăpân pe el! Mişcările lui sunt libere, uşoare, molatice, e
numai graţie şi uşurinţă.
Deşteptarea bătrânului e tristă şi greoaie. S-ar zice că odihna l-a obosit. El se înfundă în
plapomă, de teamă să nu răcească; ochii lui d-abia suportă lumina zilei; capul îi e greu. Dacă are vre-o
329
suferinţă ce-l consumă, ea se deşteaptă în el, înaintea lui; pare ca îl aşteaptă!... Şi e încă adormit când
ea îi şopteşte: „Sunt aci!― Membrele lui sunt înţepenite, ca nişte resorturi ruginite. Cu greu, intră în
stăpânirea fiecăruia din organele sale; respiraţia, mişcările, vorbirea, sunt atâtea acte cari pentru el cer
multă sforţare. Deşteptarea chiar a facultăţilor sale, nu se face dintr-o dată; ele se deşteaptă una după
alta, şi par a se fi deprins cu moartea dezobişnuindu-se cu viaţa.
Iată, de sigur, două spectacole destul de diferite: cu cât unul e vesel, cu atât cellalt e trist.
Ei bine! bătrânule, voieşti tu ca deşteptarea ta să fie cea mai frumoasă din amândouă? Aceasta
depinde de tine.
Copilul când se scoală, nu se gândeşte decât la el! Tu, nu te gândi decât la alţii! Copilul se
scoală pentru ca să se joace, pentru a fi fericit! Toate proiectele ce face pentru ziua ce începe, n-are de
obiect decât castele în Spania, distracţii şi plăceri! Tu, excită-te pentru a gândi, pentru a lucra, pentru a
suferi cu răbdare, şi plănuieşte în închipuirea ta, pentru această zi ce-ţi acordă Dumnezeu, bucurii
pentru cei ce te înconjoară. Copilul n-are altă virtute decât că nu face rău. Virtutea ta să fie d-a face
binele!
Nu ştiu, e drept, nimic mai mişcător ca imnul poetului, către copilul ce se deşteaptă. Această
fiinţă micuţă, îngenunchind pe patul său cu mânuţele încrucişate la un loc cu ale măicuţei lui, unind
slaba lui voce cu corul universal care glorifică pe creator, ne mişcă ca vederea inocenţei şi a purităţii
însăşi! Dar ce cere el lui! El îl roagă să dea sănătate celor ce suferă, libertate prizonierului, un adăpost
orfelinului, bucata de pâine cerşetorului! Ei bine, tu, bătrânule, tu poţi mai mult. Roagă pe cel ce ţine în
mâna sa sufletele şi lucrurile, roagă-l să-ţi dea ţie milostivirea care sfărâmă captivitatea nedreaptă,
paternitatea care înfiază pe orfelin, şi atunci, erede-mă,. imnul chiar al copilului, nu va fi mai frumos ca
rugăciunea bătrânului la deşteptare.
(După Victor Hugo de J. Sava)
*
 Orice artist trebuie să fie un creator şi opera sa, o lume. (Traian Demetrescu)
 Arta e o condensare, de ordine particulară a ştiinţei şi a moral dar procedeul ei este de a
ascunde pentru un moment, intenţiunile ei ştiinţifice şi morale. (Pompiliu Heliade)
CÂTEVA REGULI DE VIAŢǍ 366 (CULEGERI)

 Mergi două ceasuri în fiecare zi.
 Culcă-te îndată ce simţi nevoia să dormi.
 Dormi şapte ceasuri în fiecare noapte.
 Scoală-te îndată ce te-ai deşteptat.
 Apucă-te de lucru îndată ce te-ai îmbrăcat.
 Nu mânca decât când ţi-e foame şi totdeauna încet.
 Nu bea decât când ţi-e sete.
 Vorbeşte când trebuie şi nu spune decât pe jumătate din ceea gândeşti.
 Nu scrie decât ceea ce poţi să iscăleşti.
 Nu face decât ceea ce poţi să spui.
366 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICA ŞI POŞTALĂ‖, Anul VII, 1913-14, p. 115

330
 Nu uita niciodată, că alţii se vor bizui pe tine, dar că tu nu trebuie să te bizui pe dânşii.
 Nu preţui banul nici mai mult nici mai puţin decât merită;
 el este un bun servitor, dar un stăpân rău.
 Iartă mai dinainte pe toată lumea, pentru mai multă siguranţă; nu dispreţui pe oameni; nu-i urî
si nu râde de ei peste măsură; plânge-i.
 Gândeşte-te că eşti muritor, în toate dimineţile când revezi lumina şi în toate serile, când
reintri în întuneric.
 Când vei suferi mult, priveşte durerea în faţă; te va consola ea însăşi şi te va învăţa ceva.
 Sileşte-te să fii simplu, să devii folositor, să rămâi liber şi aşteaptă, pentru a nega pe
Dumnezeu, să ţi se dovedească deplin, că el nu există.
 Priveşte situaţiile în faţă.
 Vezi lucrurile cum sunt, spune-le cum le vezi.
 Nu tremura nici când ai de ce, pentru că nu este bărbătesc; nici când nu ai de ce, pentru că ai
fi ridicol.
 Semnalează primejdiile pentru a le preîntâmpina, nu pentru a le îngreuia.
 Spune totul, fără să pierzi spiritul de dreptate; ascultă totul, fără să pierzi sângele rece.
367
MAXIMELE BARONULUI DE ROTHSCHILD
Baronul James de Rothschild a pus de s-a afişat pe zidurile băncii sale următoarele maxime,
cărora le datorează, după cum spunea dânsul, succesul pe care l-a obţinut:
 Fii prompt în orice lucru:
 Gândeşte-te bine, apoi hotărăşte-te repede.
 Îndrăzneşte să mergi înainte.
 Cercetează cu de amănuntul toate părţile afacerilor tale.
 Indură cu răbdare supărările; luptă cu bărbăţie în viaţă.
 Priveşte deplina cinste ca sfântă.
 Nu minţi niciodată în afaceri.
 Nu face cunoştinţe nefolositoare.
 Nu încerca niciodată să pari mai mult decât eşti.
 Plăteşte-ti datoriile repede şi învaţă să sacrifici banul la vreme.
 Fugi de băuturi tari.
 Întrebuinţează-ţi bine timpul.
 Nu te bizui pe noroc.
 Fii politicos cu toată lumea.
 Nu-ţi pierde curajul niciodată.
 Apoi, lucrează cu ardoare şi atunci vei fi sigur de izbândă.

331
CURIOZITǍŢI 368
ŢARUL N-ARE SUFRAGERIE.

Cea mai mare parte dintre căsnicii au o sufragerie, care este suficient îndestulătoare nevoilor
lor: cei bogaţi au chiar şi două, una pentru intimitate şi alta pentru dejunurile de gală. Tarul Rusiei, însă
n-are deloc!
De când nihiliştii au încercat să arunce în aer sala de mâncare a palatului de iarnă din St.-
Petersburg, sub Alexandru II, ţarul nu mănâncă niciodată de două ori la rând în aceiaşi odaie.
Masa e pusă aici sau dincolo, iar încăperea în care ţarul va mânca, este desemnată în fiecare
dimineaţă.
Şi, cum deunăzi mânca în budoarul ţarinei, mica Mare-Ducesă întrebă cu niţică impertinenţă:
„Mâine vom mânca în sala de baie?―
ÎNTREBUINŢAREA CREDITELOR BUGETARE.

La Cherbourg se dărâma un pavilion aparţinând Statului.
Lucrătorii luaseră deja acoperişul, şi începeau să spargă zidurile. Cu toate aceasta, fără a da
cea mai mică atenţie muncii distructive a colegilor lor, lucrători zugravi lipeau conştiincioşi tapete noi
pe zidurile încăperilor de jos.
Un orăşean naiv care trecea pe acolo întrebă:
— De ce mai tapisaţi aceste odăi, când în curând o să fie dărâmate?
— Nu este acelaşi serviciu, răspunse grav un inginer şi creditele trebuiesc utilizate.
TELEFON PENTRU MILIARDARI.

De către o companie americana s-a hotărât să se lege prin o linie telefonică direct New-York
cu San-Francisco. Distanţa între aceste două oraşe este de aproape 5600 kilometri. Linia va fi
construită cu fir de cupru absolut pur de 5 mm diametru, iar din 14 în 14 kilometri se vor instala, relee
întăritoare de curent, aşa că costul construcţiei liniei va fi foarte mare.
Nu însă această consideraţiune nelinişteşte mai mult compania, ci faptul că între cele două
oraşe e o, diferenţă de timp de 3 ore. Durata utilizării practice a liniei se va reduce, deci cu acest timp,
aşa că tranzacţiunile active nu vor putea fi făcute decât în timp de aproximativ 4 ore pe zi. În aceste
condiţiuni, pentru a se acoperi cheltuielile de instalare şi pentru a se evita aglomeraţiunea, s-a hotărât
să se perceapă taxe urcate. S-a fixat la 100 franci durata unei conversaţiuni de 3 minute.
Clienţii vor fi îndreptăţiţi, supunându-se acestui tarif, să fie destul de pretenţioşi.

332
NOTE VESELE. 369
O POEZIE A LUI DUMAS.

Alexandru Dumas fiul, prânzea la Marsilia, la doctorul Gestale, una din celebrităţile medicale
ale oraşului.
— Dragă prietene, îi zise amfitrionul, pe când treceau în salon ca să ia cafeaua, am auzit că
improvizezi ca un înger, fii bun de-mi onorează albumul cu un catren după gustul D-tale.
— Cu plăcere, zise poetul.
Şi scoţând din buzunar un creion, scrise sub ochii gazdei sale care-l urmărea cu privirea:
―De când Doctorul Gestale
Are grijă d-omenire,
Se dărâmă la spitale ...
Măgulitorule ! ... exclamă doctorul întrerupând.
Şi Dumas, adaogă, terminând catrenul
Să se facă cimitire.‖
ÎN VREME DE EPIDEMIE HOLERICĂ.

Un prefect îşi vizitează provincia şi întreabă pe primarul unui sat:
— Ce precauţiuni ai luat ?
— Am pus să sape câte o groapă pentru fiecare sătean.
LUNILE ŞI FEMEILE.
Dintr-o carte veche reproduc o tradiţie astronomică care hotărăşte soarta femeilor după lunile
în care se nasc:
Dacă o femeie se naşte în Ianuarie, va fi o femeie cam melancolică, dar foarte bună. Ii vor
place hainele frumoase mult de tot.
Dacă se va naşte în Februarie va ieşi o femeie iubitoare, o mamă tânără, dar îi va place luxul.
Dacă se va naşte în Martie, va fi femeie casnică, dar o să ţină mult la rochii de gust şi la
pălării.
Dacă se va naşte în Aprilie, va fi nestatornică şi puţin deşteaptă, din potrivă însă va fi foarte
iubitoare de modă.
Dacă se va naşte în Mai, o să fie foarte umană, frumoasă, amabilă şi elegantă.
Dacă se va naşte în Iunie, va fi bună şi virtuoasă, dar în schimb se va mărită repede, şi se va
îmbrăcă ciudat.
Dacă se va naşte în Iulie va avea o mare slăbiciune de toaletele serioase şi le va schimba în
fiecare zi.
Dacă se va naşte în August, va fi amabilă şi pozitivă câtva timp, va lua un om bogat şi se va
îmbrăca bine.
Dacă se va naşte în Septembrie, va fi simpatică, va place mult şi se va găti cu gust.
Dacă se va naşte m Octombrie, va fi generoasă, dar îi vor place mult rochiile extravagante.
Dacă se va naşte în Noiembrie, va fi graţioasă şi iubitoare de podoabe.
Dacă se va naşte în Decembrie, va fi perfectă în toate. Însă va uita tot ce e nou şi costă mult.
Ca concluzie, în orice lună se vor naşte, femeile vor avea o mare slăbiciune de ... lux.

333
SĂRĂCIA A DECEDAT
Îndelung răbdătorul şi mult încercatul Corp P. T. T. aduce la cunoştinţa tuturor cămătarilor,
samsarilor şi speculanţilor de nevoi omeneşti, că nedespărţita lui tovarăşă de suferinţă, de mizerie şi de
decădere morală
SĂRĂCIA
s-a săvârşit întru Domnul în ziua de 25 Noiembrie 1913 pe Dealul Mitropoliei, în etate destul
de înaintată şi după o prea lungă şi crudă agonie care ameninţa să nu se mai sfârşească.
Roagă pe toţi oamenii de bine să asiste la înhumarea corpului neprihănitei lor protectoare,
care va avea loc în ziua de 31 Decembrie 1913 la Cimitirul „Veşnica Pomenire―.
Adoratorii defunctei sunt rugaţi a nu depune pe mormântul ce se va închide pe vecie, alte flori
decât trandafiri de purcel şi să verse din belşug câte o lacrimă Cristi.
Rugaţi-vă pentru dânsa!
UN SUFLET 370
Tuturor celor care cu pasiune sau tandreţe îi ceruse mâna, zâmbitoare şi enigmatică, le
răspundea la fel: „N-am nici un ban !‖ şi în jurul ei, îndată pasiunile se stingeau, tandreţile adormeau
sau se îndreptau spre altele, poate mai puţin bogate în sentimente, dar cu buzunarele bine garnisite.
Viaţa ei era simplă. În mijlocul rafinat care era şi al ei, se da ca profesoară de limbi şi părea că se
bucură de un bun venit.
Nici un lux în micul ei apartament, în care orfelina trăia singură; nici un zgomot, în jurul
graţioasei şi elegantei ei persoane, dar veselie, bună dispoziţie, totdeauna, multă dulceaţă şi bunătate.
Astfel toţi veneau la ea, o adorau şi după ce se depărtau, veneau iarăşi ca buni camarazi
amabili şi încrezători. Mai ales încrezători! Nici o şiretenie faţă de ea, nu îi ascundeau nimic, se arătau
aşa cum erau cu viciile şi defectele lor. Nu îşi ascundeau gândurile ei, pe care lipsa de bani o făcea să
iasă din rangurile lor!
Liniştită, rezervată, totdeauna asculta, combătând principiile lor, spunându-le crudul adevăr,
condamnând felul lor d-a gândi şi simţi, ca şi cum nimic nu s-ar fi petrecut între ei.
Expresia dreaptă a figurii sale, nu putea în acele momente să trădeze un secret, o duşmănie,
nici chiar o nemulţumire. Ea se făcea pe lângă aceşti ambiţioşi, degeneraţi şi vicioşi, avocatul călduros
şi sincer al tuturor femeilor, surorilor ei, prăzile zilnice ale interesului şi egoismului, aceşti zei veneraţi
de toţi. Şi cu toate acestea, pentru acel ce ar fi voit să studieze cu atenţie această frumoasă figură cu
trăsăturile aşa de regulate, tristeţea infinită a ochilor ei, le-ar fi revelat o durere sufletească nesfârşită,
iar buzele-i strânse cu nervozitate, le-ar fi arătat, cât luptă să-şi stăpânească întreaga fiinţă, revoltată,
rănită în cele mai tainice colţişoare.
Simţea cum i se sfâşie inima. La fiecare din cei ce erau în jurul ei, ea le dase, în ascuns, o
parte din sufletul, din iluziile ei, le dase câte puţin din tandreţea ei aşa de mare pe care voia să o
păstreze unuia singur, şi care, mai tare de cât ea, se răspândea în afară, aureolând-o şi făcând-o să
iubească.
Treizeci de ani încoronaseră deja de mult fruntea ei mândră şi în taină, inima ei chema încă pe
omul capabil să o prefere aurului de pe pământ.
370 „REVISTA TELEGRAFICA, TELEFONICĂ. ŞI POŞTALĂ‖, Anul VII, 1913-14, p. 149

334
Tânără, şi mereu frumoasă, ea răspândea farmec şi provoca dorinţe. Unii mai îndrăzneţi
încercaseră să o cucerească în dispreţul legilor stabilite de societate, dar ea, indiferentă la aceste legi de
altfel, nu răspunsese grabnicelor lor solicitări, pentru că ea; nu putea concepe dragostea limitată.
Şi pe când vedea cu tristeţe sosind bătrâneţea în paşi repezi, ajungând-o în sălbatica ei
singurătate, râsete vesele, jocuri de copii veneau să arunce o notă veselă în inima ei cernită. Erau copii
chiar ai acelor uşuratici şi egoişti care o părăsiseră pentru avere, oameni copţi acum de greutăţile şi
mizeriile vieţii şi deveniţi mai prevăzători poate.
Ea îi urmărise pas cu pas în drumul ce-şi croise ea singură; cunoştea gândurile ascunse ale
tuturor, căci fată bătrână deja demult, căzuse în rolul de confidentă, care la o vârstă înaintată nu mai
excită invidie, nu mai provoacă iubire.
Câte vaete nu a auzit ea! Câte suspine, câte amărăciuni nu a avut de îndulcit! şi cu toate aceste
ea, rămânea liniştită, nepătrunsă, făcând pe străinii să zică pe cei ce nu cunoşteau viaţa ei intimă şi
care îi admirau încă frumoşii ei ochi: „Câte mistere în aceste priviri mai întunecate decât noaptea, şi
mai adânci decât valurile!― În ziua când împlini cincizeci de ani, fie fantezie, fie scop, voi să
sărbătorească această aniversare în mare veselie, voind, cum zice ca ,,să-şi înmormânteze pentru
totdeauna lunga-i tinereţe de fată, fără plăceri şi fără bucurii‖. La masa elegant servită, unde luase loc,
invitaţii, toţi adoratorii frumuseţii ei de odinioară, ea părea că domneşte d-asupra spiritelor, tot atât ca
şi asupra inimilor.
Încet, pe nesimţite, fără ca nimeni să-şi dea seama, la sfârşitul mesei toţi erau preocupaţi şi
toţi se gândeau numai la delicata ei persoană, totdeauna amabilă şi atrăgătoare. Vinurile copioase,
vărsate din belşug puţin câte puţin îndulcise inimile, aruncase vise în aceste capete mai mult sau mai
puţin albite de vârstă, făcându-i să se gândească la epoca îndepărtată a anilor primei tinereţi.
Şi fixând asupra ei ochii lor vag turburaţi de valurile de amintiri, se găseau cu toţi de acord a
lăuda graţia, blândeţea, fericitul ei caracter, întregul ei frumos suflet.
Dar în fine, zise de odată unul din ei, părând a exprima astfel gândirea tuturor, de ce nu te-ai
măritat?
Atunci prin ochii bătrânei fete, trecu un fulger de dispreţ şi de duşmănie stăpânită: zâmbetul ei
enigmatic dispăru, şi cu o voce apăsată răspunse: ,,Pentru că am aşteptat omul care să îmi zică: „Te
iubesc, atât încât să uit aurul şi bucuriile ce dă el; tot ce am împart cu tine; încrede-te în mine, amorul
nostru va şti să înlocuiască ceea ce ne va lipsi‖.
„Ah! ce fericită aşi fi fost, continuă ea, cu figura de odată iluminată, de a zice aceluia: „Ia-mă,
inima mea e a ta, şi dă-mi voie să-ţi ofer odată cu ea si averea ce soarta mi-a dat!...‖
Ochii ei părăsiră viziunea ce părea că urmăreşte, pentru a-şi îndrepta privirea, rând pe rând,
asupra invitaţilor, care rămăsese înmărmuriţi de această mărturisire.
Ca şi fulgerul, gândul ei străbătu pe al lor, surprinse la unul necaz, la altul indiferenţă, mirare,
regret sau lăcomie şi înaintea acestor sărmane figuri pe care se citeau slăbiciunile omeneşti, un gând
nehotărât, chinuitor făcu să i se strângă inima:
Făcut-a ea bine?... Cine ştie! Oare nu ar fi făcut mai bine de se mulţumi şi cu o căsătorie de
interes?...
Deşi invidia, ca sentiment egoist, derivă din instinctul de conservare al individului, totuşi
efectele ei asupra corpului şi sufletului sunt cât se poate de triste. Corpul slăbeşte, faţa se ofileşte,
puterile scad şi sufletul devine bolnav. Invidia provoacă răspândirea în corp a bilei, sângele se retrage
de la periferie şi faţa capătă aspectul unui cadavru. Suferinţele intime provocate de invidie, agitând
sufletul necontenit, face ca limpezimea conştiinţei să se turbure şi judecata să devină pătimaşă.
Nu mai încape vorbă, că în pieptul invidiosului ar mai putea răsări vre-un sentiment nobil şi
chiar dacă s-ar manifestă cu vre-o acţiune generoasă, aceasta n-o face decât faţă de cei mai prejos decât
el.
335
Invidia de obicei se iveşte între persoanele de aceiaşi profesiune şi cu aceleaşi aspiraţiuni.
Concurenţa o întreţine şi o înteţeşte şi mai mult. Durerea cea mai mare a invidiosului însă, este faţă de
meritele personale. Talentele frumoase niciodată nu poate fi admise de invidios. Ţinta lui supremă este
ca să scadă din valoarea lor cât mai mult, arătându-le fie indiferenţă sau criticându-le cu patima cea
mai înverşunată. Unora sentimentul ruşinii le lipseşte şi clevetesc pe seama unuia sau altuia fără nici o
jenă, sau teamă că pot fi contrazişi. Femeile invidioase îşi pierd din farmecul lor, dacă îl au, şi pe
figură se poate ceti urmele suferinţelor ascunse.
Temperamentele iuţi şi violente sub impulsul acestei patimi, merg de multe ori până la
răzbunare, simţind o satisfacţie internă de a cauza un rău oarecare celui invidiat. Cei de un
temperament limfatic, din contra, neputând să-şi procure această satisfacţie, se retrag în ei însuşi,
mulţumindu-se numai să-şi mistuie în tăcere durerea lor sufletească.
Aceste fiinţe îşi dau seamă de incapacitatea lor şi dau ocazie la priveliştile cele mai dureroase.
Viaţa lor se stinge pe nesimţite, facultăţile mintale se micşorează şi ajung la un moment când devin
incapabili de a se mai ridica din starea lor mizerabilă.
Un alt sentiment, care se naşte cam în aceleaşi condiţiuni ca invidia, dar cu efecte contrare,
este emulaţia. Pe câtă vreme invidia descurajează, emulaţia întăreşte pe individ, îl îndeamnă la luptă .şi
la muncă, ca să ajungă pe cel mai superior decât el şi poate chiar să-1 întreacă. Invidia deşteaptă în om
necazul şi ura, emulaţia dimpotrivă admiraţia şi respectul. Emulaţia înalţă pe om şi constituie o sursă
bogată de energie sufletească.
Invidia degradează şi înjoseşte şi chiar existenţa ei la cineva este un semn de inferioritate, căci
omul superior n-are ce să invidieze.
Invidiosul nu poate suferi societatea oamenilor aleşi, cu calităţi frumoase, îi evită pe cât îi stă
în putinţă, căutând alte cercuri unde îi convine mai bine. Invidia este mama uneltirii şi bârfelii. Limba
invidiosului este veşnic în activitate şi capul lui născoceşte fel de fel de cusururi, numai ca să-şi ajungă
scopul meschin: micşorarea meritului.
Din cele spuse rezultă că invidia este o patimă dintre cele mai detestabile, având efecte
dezastruoase atât pentru individ în sine, cât şi pentru societatea în care trăieşte şi ca atare trebuie
combătută. Omul trebuie să se gândească mai întâi de toate, că nimic în lume nu merită să fie invidiat
şi afară de aceasta sentimentul invidiei nu-i foloseşte la nimic, ci din contră îi cauzează mai mult rău.
Cel mai bun sfat pentru aceia care nu se pot abţine de a dori ceea ce are altul, este să încerce a-şi însuşi,
dacă se poate, aceleaşi calităţi morale sau intelectuale, iar dacă nu, atunci să se resemneze.
Întărindu-se sentimentul de demnitate sau emulaţie prin raţiune şi voinţă, invidia va dispare.
ALEXANDRU CEL MARE ÎN AFRICA 371

Alexandru cel Mare se duse odată într-o regiune singuratică a Africii, regiune foarte bogată în
aur; locuitorii îi ieşiră înainte şi îi aduseră plocon nişte străchini pline cu mere şi poame de aur.
— Oare se mănâncă poamele astea la voi? zise Alexandru, n-am venit să văd bogăţiile voastre,
ci ca să studiez moravurile voastre.
Dacă au auzit oamenii aşa, l-au dus în piaţă, unde regele lor judeca pe supuşi de le făcea
dreptate.
Tocmai atunci iată intră un cetăţean şi zise:
371 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICI ŞI POŞTALĂ‖, Anul VII, 1913-14, p. 156

336
— Măria ta, eu am cumpărat de la omul acesta un loc, şi când am săpat pământul, am dat de o
comoară; Ea nu e a mea, fiindcă eu am cumpărat numai locul, iar nu şi comoara ce era
ascunsă acolo, si totuşi vânzătorul nu voieşte să o ia.
Iar protivnicul lui, răspunse:
— Sunt şi eu tot aşa de conştiincios ca concetăţeanul meu. Eu i-am vândut bunul, împreună cu
tot ce se afla ascuns întrânsul şi prin urmare şi comoara.
Regele repetă cuvintele lor, pentru ca să vază dacă el îi înţelese bine şi după ce s-a gândit
câteva minute, zise:
— Prietene, ai un fecior?
— Da, Măria ta.
— Şi tu ai o fată?
— Da, Măria ta.
— Copii voştri se iubesc?
— O, foarte mult, Măria ta.
— Ei, bine, căsătoriţi-vă copiii şi daţi-le ca zestre comoara găsită. Aceasta e hotărârea mea.
— Alexandru fu uimit când auzi această sentinţă.
— Oare am judecat strâmb, de te miri aşa? zise regele.
— Ba nu, răspunse Alexandru; dar în ţara noastră s-ar judecă în altfel.
— Şi cum oare? întrebă regele african.
— Ca să spun drept, răspunse Alexandru, noi am fi pus la popreală pe cei doi oameni şi
comoara am fi luat-o în stăpânire pentru rege.
— Când auzi aceasta, regele împreună mâinile cu un aer de adâncă mirare, şi zise :
— Oare la voi Soarele îşi trimite razele luminoase pe pământ, iar Cerul vă trimite el ploaie?
— Da, răspunse Alexandru.
— Atunci trebuie să fie în hatârul animalelor nevinovate care trăiesc în ţara voastră, zise
regele african, fiindcă nişte astfel de oameni, nu merită să aibă parte de lumina Soarelui şi
de ploaia Cerului.
(după Herder de J. Sava)
AFORISME 372
 Cu cât cineva este mai dispreţuit şi mai de batjocură, cu atât are o limbă mai desfrânată.
 A-ţi arăta ura şi mânia prin cuvinte sau prin gesturi, e nefolositor, e primejdios, e imprudent, e
ridicol, e trivial.
 Cine vrea ca opinia sa să fie primită cu încredere, trebuie să vorbească rece şi fără violenţă;
orice violenţă se naşte din partea pasională a naturii noastre şi prin urmare, opinia se va
atribui acelei părţi, iar nu raţiunii, care după ei, este rece.
 Ceea ce numesc oamenii soartă, nu e de obicei, decât prostia lor.
 Este mai puternic acela care se învinge pe sine, decât acela care cucereşte o cetate.
 Unde este multă libertate, este rătăcire.
 Ar trebui să se cântărească vorbele, iar nu să se numere.

337
 Onoraţi femeile. Ele împletesc cu cereşti ghirlande, calea spinoasă a vieţii. Ele formează,
fericitele legături ale iubirii şi sub castul văl al graţiilor, ele cultivă, cu mâna sfinţită,
nemuritoarea plantă a nobilelor sentimente.
CURIOZITAŢI 373
CARACTERUL GERMAN.
Ceea ce face forţa poporului german, e ambiţiunea, această ambiţiune fără margine pe care o
regăsim în toate actele vieţii la fiecare individ.
Trebuinţa de a şti, de a ajunge, de a fi un oarecine, de a întrece vecinul, de a avea un titlu, se
regăseşte în toate clasele societăţii. E un sentiment naţional.
În Franţa, pentru a se putea prelungi durata serviciului militar, s-a făcut să vibreze singura
coardă susceptibilă de a provoca entuziasmul poporului: patriotismul.
În Germania, unde patriotismul este o însuşire mult secundară, prin ambiţiune se ajunge la un
scop analog.
Într-o zi, am avut prilejul să constat personal, cât e de dezvoltat acest sentiment la rasa
germanică.
Mă găseam la New-York în voiaj de plăcere. Câţiva prieteni mă invitaseră să iau masa de
seară la clubul lor.. Viaţa de club este foarte mult gustată în Statele Unite.
La ora fixată, păşeam pragul frumoasei clădiri unde eram invitat.
Ajuns, înainte de a urca în saloanele clubului, mă îndreptai spre un colţ al vestibulului, unde
văcsuitorii de ghete îşi exercitau josnica lor meserie.
Zic: josnică meserie, căci în Statele-Unite, facerea ghetelor e desconsiderată, nu se ştie tocmai
de ce, ca un meşteşug înjositor, şi în aşa grad, încât mulţi din servitorii albi, refuzând să cureţe
încălţămintea stăpânii lor, ies cu ele murdare, pentru a-şi le face într-un colţ de strada, de vre-un negru.
Dar să revenim la club. Luai rândul înaintea unui văcsuitor care se şi puse pe lucru, pe când eu
mă gândeam cu totul în altă parte.
Totuşi atenţiunea mea o fixai îndată asupra acestui muncitor, văzând neîndemânarea ce punea
în lucrul său.
Mă izbi întâi faptul că nu era un negru: era un tânăr cu fata palidă. Un păr blond îi cădea pe
frunte, iar perechea de ochelari ce purta, mă făcu să ghicesc că am înaintea mea un german.
Înţelesei destul de iute, prin neîndemânarea cu care îşi exercita meşteşugul şi prin sforţarea-i
care făcea să-i curgă năduşeli pe frunte, că nu era văcsuitor de meserie.
Intrigat, îi cerui să-mi spună: prin ce întâmplare ajunse să aibă această îndeletnicire la care se
vedea: bine, că nu are deloc aplicaţie.
El zâmbi cu amărăciune, şi-mi mărturisi că într-adevăr cariera sa nu este cea de văcsuitor.
Făcuse studiile sale la Berlin şi luând diploma de doctor în drept, plecase în Statele-Unite să exercite
aici profesiunea de avocat, de îndată ce va cunoaşte bine limba engleză pe care deja o studiase serios în
Germania.

338
Dar lucrurile nu merseră aşa lesne, cum el sperase. Părinţii lui îi trimiteau scrisori peste
scrisori pentru a-l hotărî să revină în ţară. Le răspundea că munceşte, că câştigă bani şi nu are nevoie
de ajutorul nimănui.
Până atunci, singura sa resursă erau cei câţiva gologani ce câştiga de la membrii clubului. Iar
la întrebarea mea: cât timp crede el că va trebui să trăiască astfel, el îmi răspunse:
Nu ştiu decât că nu mă voi reîntoarce la Berlin, până ce nu voi fi pledat la New-York.
De ce?
De ce! pentru că m-aşi crede dezonorat.
Tot orgoliul şi toata ambiţiunea germană fulgerau în aceste câteva vorbe, zise cu simplicitate
şi cu tonul cel mai natural.
N-am mai revăzut pe tânărul doctor în drept, văcsuitor de ghete, dar de mi s-ar spune vre-o
dată, că a reuşit să-şi facă o situaţie la baroul din New-York, n-aşi fi de loc surprins.
NOTE VESELE, 374
MAŞINI VORBITOARE
Când Edison inventase fonograful, un prieten al celebrului inventator venind să-l viziteze,
zăreşte noul aparat pe o masă.
— Ce e aparatul ăsta? întrebă el.
— E o maşină vorbitoare.
— O invenţiune nouă de a d-tale? Edison surâse.
— Nu. Prima maşină vorbitoare a fost fabricată de mult înaintea mea.
— Unde asta?
— În Paradis, dintr-o coastă de a lui Adam.
SERVITOARELE DE AZI.
Doamna caută o nouă bonă.
Iată cinci schimbate în opt zile, şi de disperare, ea se hotărăşte să accepte toate pretenţiile
primei venite. Aceasta prezentându-se, începe să inventarieze mobilierul cu un aer de nemulţumire.
Apoi, fără a aştepta să fie întrebată, ea începe:
— Câte persoane sunt în casă?
— Trei, răspunde Doamna: Domnul, Domnişoara şi eu.
— N-am să am nici un câine de îngrijit, n-am să spăl, n-am să cârpesc, nu aşa? Previn pe
Doamna că nu aşi accepta.
— Nici câine, nici pisică, nici de spălat, nici de cârpit.
— Şi liber, cât mi se dă?
— Toate duminicile ziua şi un după prânz pe săptămână.

339
— Nici o noapte liberă?
— Ba, da: marţi seara, totdeauna.
— Bine. Sper că nu o să regret angajându-mă la D-ta!
— Iţi mulţumesc, draga mea, eşti foarte comodantă... Dar, spune-mi, ştii să cânţi la pian?
— Nu, Doamnă.
— Atunci, presupun că ştii să dansezi, să cânţi, să reciţi versuri?
— Nu sunt artistă, Doamnă.
— Bine, scuză-mă... Dar ai putea la nevoie să faci pe a patra la poker?
— Nu, Doamnă.
— Mă surprinde! Joci tenis, biliard, sau alt joc de societate?
— Nici unul, Doamnă.
— Ah! Cât sunt de mâhnită!
— Pentru ce, Doamnă?
— Pentru că, înţelegi bine, am nevoie de cineva care să poată ţine companie musafirilor mei,
în timp ce eu voi fi ocupată cu treaba în casă ...
*
Dânsul. Aveţi intenţia de a vă mărita Domnişoară, sau preferaţi să vă păstraţi libertatea?
Dânsa. Şi una şi alta, Domnul meu.
CUNOŞTIINŢE FOLOSITOARE 375
UN SFAT CONTRA GUTURAIULUI.

Iată un sfat demn de toată, atenţiunea dat de un doctor cunoscut, Onimus:
În palma mâinii, stoarceţi zeamă de la o lămâie şi trageţi,zeama pe nas. Simţiţi la început o
usturime în nas. Nu face nimic. Strănutaţi, vă ştergeţi bine nasul şi... repetaţi din nou procedeul.
Repetaţi a doua zi si a treia zi din nou acest procedeu şi aţi scăpat de guturai.
GULERELE HAINELOR.
Când gulerele sunt unsuroase, le spălăm, cu apă caldă şi cu săpun, adăugând în apă o mică
cantitate de amoniac.

340
NOTE VESELE 376
FEMEI MODERNE.
El. Draga mea, iată ce cercei de briliante ţi-am cumpărat de ziua ta. Cred acum că şi tu mă vei
iubi sincer, te vei ocupa mai mult de casă şi vei avea grijă, ca să nu mai ies în oraş cu haina ruptă, fără
nasturi ...
Ea. Nu te înţeleg, zău, ce vrei. Mai ales acum când voi avea aşa cercei frumoşi, altă treabă n-
am decât să stau în casă, şi să-ţi cos nasturii la pantaloni!
INTRE PRIETENI.
A. Ai auzit de invenţia cea nouă, cămăşi cu copci, şi fără nasturi.
B. Dar asta e chestie veche! Eu de când sunt însurat, port cămăşile fără nasturi.
CANDIDAŢII DE AZI.
Viitorul meu socru mi-a promis că da 20.000 lei zestre, la logodnă a redus suma la 10.000 lei,
acum la Ofiţerul stării civile vrea să-mi dea numai 5.000 de lei. Nu cumva dobitocul o fi crezând, că-i
iau fata din dragoste ?
LA UN NEGUSTOR DE ARME.
Clientul. Am auzit că prietenul d-tale, s-a sinucis.
Negustorul. Ce prieten, domnule? Prieten va să zică să cumpere revolverul la concurentul
meu, în loc să-l cumpere de la mine ?
DOI MĂGARI
Într-o cârciumă cu firma la ,,Doi măgari―, intră un căruţaş şi întreabă pe omul care sta la
tejghea:
— Unde e tovarăşul d-tale?
— N-am nici un tovarăş, eu sunt stăpânul.
— Atunci de ce scrii pe firmă că sunteţi doi?
CURIOZITĂŢI 377
PUDOAREA AMERICANĂ.
Consiliul municipal din Middleboro (Massachusetts) a fixat lungimea până la care o rochie
poate să fie spintecată, 15 pouces, aproximativ 37 centimetri e maximum cât se poate arătă pulpa, iar o
echipă de „cenzori de jupe spintecate― a fost numită ad-hoc. Ea colindă toate străzile cu un metru şi
mai mult cu jumătate metru în mână, având dreptul să măsoare dimensiunile spintecăturii supusă
cenzurii. Toţi aceşti funcţionari sunt bărbaţi şi destul de jenaţi în exerciţiul funcţiunii lor, dar şeful
poliţiei a declarat că această deciziune va fi aplicată. Doamnele sunt furioase, se pare, şi ameninţă să
facă cenzuratorilor o primire cu alai.

341
CUNOAŞTEREA OREI ÎN TURCIA.

Turcii încă de mici sunt obişnuiţi să poată aprecia timpul, după poziţiunea ce ocupă Soarele pe
cer.
Bătrânii recurg la un mijloc, foarte papii cunoscut în Europa şi care pare a fi foarte amuzant,
dar nu mai puţin greu de învăţat. Acest mijloc e de a citi ora, în ochii pisicilor.
La prima vedere pare absurd să examinezi ochii unei pisici ca să ştii ora când să pleci la birou
sau să te duci la aperitiv.
Pentru că nu toată lumea ştie, că forma ochiului pisicii ia în cursul unei zile, o transformaţiune
progresivă.
La răsăritul Soarelui, pupila este rotundă complet. Dar pe măsură ce dimineaţa se scurge,
această pupilă devine ovală şi se lungeşte din ce în ce, până ce ajunge la prânz, ca o mică bandă foarte
îngustă.
De la prânz până în seară, pupila ochiului pisicii; urmează o mişcare opusă, lăţindu-se puţin
câte puţin. Către trei ore după prânz, ea redevine ovală şi în urmă complet rotundă, din nou către şase
ore de seară.
Se vede foarte des, cum Turcii cheamă pisicile lor, să le privească în ochi ca să ştie în acest
chip, exact ceasul din zi.
SPRE A LUA RUGINA DEPE NICHEL.

Se unge cu grăsime şi după câteva zile se freacă cu un tifon îmbibat cu amoniac. Dacă rugina
nu dispare complet, se pune puţin acid clorhidric amestecat cu apă, se şterge imediat şi se spală cu apă
multă. Când obiectul e uscat, se dă cu tripoli şi se freacă cu piele de căprioară.
CUŢITELE.
Cuţitele se curăţă de minune, frecându-le pe un cartof crud tăiat în două şi muiat în puţin
carbonat de sodă.
BLĂNI UDE.
Întindeţi blana pe scaun şi presăraţi-o cu acid boric cristalizat. Lăsaţi blana peste noapte. Până
dimineaţă, acidul boric a absorbit toată apa şi tot praful depus pe blană. Apoi cu o perie moale, periaţi
blana, ca să-şi recapete luciul.
DETERMINAREA POLILOR.
Pentru a distinge într-un circuit electric firul ce vine de la polul pozitiv şi acela care e legat la
polul negativ, să se introducă cele două fire într-un vas cu apă curată: în curând se observă la firul ce
vine de la polul negativ, degajându-se mici globuleţe gazoase.

342
ISTORIOARE CU TÂLC 379
CURIOASA PLIMBARE CALARE.

Un om mergea călare pe măgarul sau acasă, pe când băiatul său alergă pe jos, lângă el. Iată că
trece un călător şi zise:
— Omule, nu e drept ca D-ta să mergi călare şi să laşi pe băiat să alerge pe jos: că doar ai
membre mai tari.
Atunci tatăl descălecă de pe măgar şi puse pe fiul său să încalece.
Trece un alt călător şi zise:
— Nu e drept băiete, ca tu să călăreşti şi să laşi pe tatăl tău sa meargă pe jos. Tu ai picioare
mai tinere.
Atunci încălecară amândoi şi merseră călare o bucată de drum. Iată că vine un al treilea
călător şi zise:
— Ce e gugumănia asta, gogeamite doi oameni zdraveni pe un biet dobitoc slab. Nu s-ar
cuveni să ia cineva un baston şi să vă dea jos?
Atunci amândoi descălecară şi merseră tuş-trei pe jos, la dreapta şi la stânga tatăl şi fiul, iar în
mijloc măgarul. Vine un al patrulea drumeţ şi zice:
— Sunteţi trei hâtri ciudaţi. Nu ajunge oare ca doi să meargă pe jos? N-ar fi oare mai cu
judecată, dacă unul din voi ar merge călare? Atunci tatăl legă măgarului picioarele dinainte,
fiul îi legă picioarele dinapoi; îi trecură prin ele un par lung, ce se găsi pe drum şi duseră
acasă măgarul pe umeri.
Până acolo poate sa ajungă cineva, dacă vrea să facă pe placul tuturor.
CEARTA ANIMALELOR PENTRU RANG

O luptă aprinsă se iscă printre animale pentru rangul lor. Calul zise:
— Pentru ca să curmăm cearta să cerem sfatul omului; el nu este în joc, şi poate cu atât mai
mult să fie nepărtinitor.
— Dar oare are el şi mintea trebuincioasă pentru aceasta? îşi dete cu părerea o cârtiţă. Pentru
că, în adevăr, e nevoie de o minte ageră care să ştie să preţuiască perfecţiunile noastre cele
mai gingaşe, adesea adânc ascunse.
— Eu sunt cu totul de aceiaşi părere, vă rog să luaţi notă, zise chiţoranul.
— Aşa e, exclamă şi ariciul. Eu nu cred nici de cum că omul să aibă destulă pătrundere.
— Ia tăceţi! porunci calul. Lasă că ştim noi: Cel ce are cuvinte să aibă mai puţină încredere în
dreptatea cauzei sale, e totdeauna mai dispus să pună la îndoială înţelepciunea judecătorilor
săi.
Omul fu făcut judecător.
— Încă o vorbă, înainte ca să rosteşti sentinţa! îi zise leul majestuos. După ce consideraţiuni,
vrei tu să hotărăşti valoarea noastră.
— După ce consideraţiuni? zise omul. fără îndoială că după gradul în care îmi sunteţi mai
mult sau mai puţin folositori.
— Minunat! replică leul ofensat. Cât de mult o să trebuie să stau eu atunci mai pre jos decât
măgarul? Omule, tu nu poţi fi judecătorul nostru. Părăseşte Adunarea!
Omul se retrase.

343
— Ei bine, zise cârtiţa cu ironie (şi chiţoranul şi cu ariciul aprobară), vezi tu, calule? Leul e şi
el de părere că omul nu poate fi judecătorul nostru. Leul crede ca noi.
— Dar pentru alte motive decât voi, zise leul şi le aruncă o privire dispreţuitoare.
Leul urmă mai departe:
— Cearta pentru rang, dacă mă gândesc mai bine, e o ceartă netrebnică. Socotiţi-mă pe mine
drept cel mai distins ori cel mai ordinar, mie îmi este indiferent. Destul că mă cunosc eu. Şi
părăsi Adunarea.
După dânsul, urmară înţeleptul elefant, îndrăzneţul tigru, seriosul urs, deşteaptă vulpe, nobilul
cal; scurt, toţi aceia care îşi simţeau valoarea, sau credeau că şi-o simt.
Aceia cari au plecat cei de pe urmă şi au murmurat cu privire la adunarea spartă, au fost
maimuţa şi măgarul!
(din nemţeşte de J. Sava).
TIMPURI BUNE, TIMPURI RELE 380

Într-o zi Sfântul Petre, portarul Cerului, ceru de la Dumnezeu un concediu de 8 zile, ca să-şi
mai vadă prietenii lui de pe pământ. Din acest concediu însă, Sf. Petre se întoarse abia după o lună.
Totuşi bunul Dumnezeu nu-l certă, ci-l întrebă cu blândeţe, de ce stătuse atât timp pe pământ?
— Doamne, răspunse Sfântul Petre, ce frumoase timpuri sunt colo jos...
— Toată lumea trăieşte în bogăţie şi fericire, vinul e dulce, grânele au crescut mândre şi
frumoase, iar vitele sunt grase şi voinice...
— Dar spune-mi Sfinte Petre, zise Domnul ... gânditu-s-au păcătoşii de oameni şi la mine?...
— Nu, Sfinţite, nimeni nu s-a gândit, afară de o femeie săracă, căreia îi arsese bordeiul, şi de
care toată lumea râdea şi-şi bătea joc.
— Bine, zise Dumnezeu ... du-te acum şi reia-ţi slujba de la poartă, în primire. Şi Sf. Petre
intră iarăşi în vechea lui funcţie; dar peste puţin timp iar îl păli dorul să mai vadă lumea de
pe pământ, şi abia trecu anul, că se şi înfăţişă din nou lui Dumnezeu, rugându-l să-i mai dea
un concediu, ceea ce A Tot Puternicul, îi acordă numai decât.
— Dar să nu-ţi fie cu supărare Doamne, se rugă Sf. Petre, pot să rămân două luni acolo?
— Fie, răspunse Dumnezeu, şi Sfântul plecă.
— Nu trecu însă nici o săptămână, şi Petre se întoarse iarăşi în cer, cu o mutră acră şi plouată,
de parcă i se înecaseră corăbiile.
— Dar ce-i asta, Sfinte Petre?
— Ce să fie Doamne?! Ia, grele timpuri îs pe pământ! Vinul a ieşit acru ca lămâia, grânele au
putrezit de verzi pe câmp, vitele mor pe-un cap!!... Apoi, să vezi Doamne, într-o parte a
pământului, ce-i zice Balkania, unde s-au pornit naţiile la război şi ţine-te bătaie, şi dă-i, şi
iar dă-i şi nu s-au liniştit până n-a sărit o alta, nu-şi cum îi zice, parcă România..., şi abia,
abia, zilele astea s-au potolit. Oamenii, încaltea, mor cu miile, din cauza holerei, bat-o focul
şi foamete, foamete, peste tot locul, de să-ţi pui mâinile în cap, nu altceva.
— Dar ia spune-mi Sfinte Petre, zise Dumnezeu, gânditu-s-a vreun om la mine?...
— Doamne, Doamne, cum să nu se gândească?... Toată lumea se ruga la tine, zi şi noapte, în
gura mare; scoseseră bieţii oameni şi icoanele, numai să-i izbăveşti de atâtea necazuri...

344
— Vezi, Sfinte Petre, zise atunci Prea Puternicul, dacă le trimit zile bune şi fericite, oamenii
mă uită, şi pe mine şi tot ce am făcut eu pentru ei. Nu ar trebui să le trimit decât timpuri
rele, vremuri grele, ca sa-şi mai îndrepte păcătoşii gândul şi la mine şi să-mi mai
pomenească numele din când în când ...
(Traducere din limba germană de J. Sava)
CELE ZECE PORUNCI ALE HIGIENEI AFIŞATE ÎN ŞCOLILE DIN SUEDIA381

1. Aerul proaspăt, ziua şi noaptea, condiţie necesară sănătăţii, este cel mai bun prezervativ
contra bolilor de plămâni.
2.. Mişcarea este viaţa. A face în fiecare zi exerciţiu în aer liber, lucrând sau plimbându-se
este contrabalansarea muncii sedentare.
3. A bea şi a mânca cu cumpătare şi simplu. Acela care preferă alcoolului apa, laptele şi
fructele întăreşte sănătatea, măreşte puterea de muncă şi fericirea.
4. Îngrijirile inteligente ale pielii: a ne apăra contra frigului prin spălaturi de apă rece în
fiecare zi şi a lua odată pe săptămână câte o baie caldă în orice anotimp. Astfel se poate întreţine
sănătatea şi preveni răcelile.
5. Vestmintele nu trebuiesc să fie nici prea calde nici prea strâmte.
6. Locuinţa să fie expusă la soare, uscată, încăpătoare, curată, luminoasă, plăcută şi cât mai
confortabilă.
7. O curăţenie desăvârşită în toate lucrurile: aerul, hrana, apa, pâinea, rufăria, hainele, casa,
totul trebuie să fie curat, de asemenea şi moralul; acestea sunt cele mai bune măsuri contra holerei,
febrei tifoide şi tuturor bolilor contagioase.
8. Munca, regulată şi intensivă este cel mai bun prezervativ contra bolilor spiritului şi ale
corpului, este consolarea în nenorocire şi fericirea vieţii.
9. Omul nu găseşte repausul şi distracţia în petrecerile zgomotoase. Nopţile sunt făcute pentru
a dormi. Orele de odihnă trebuiesc destinate familiei şi plăcerilor intelectuale.
10. Prima condiţiune a sănătăţii este o viaţă bogată în lucru şi înnobilată de fapte bune şi de
plăceri sănătoase. Dorinţa de a fi un bun membru ăl familiei, un bun lucrător în cariera sa, un bun
cetăţean al patriei, dă vieţii sale o valoare nepreţuită.
CURIOZITĂŢI 382
CLASIFICAREA AMICILOR.
 Amici intimi sunt aceia cari stau în apropiere, sau având ocazia să frecventeze aceleaşi
localuri, se plimbă des împreună.

345
 Amici de afaceri sunt aceia care au afaceri împreună cu gândul să tragă foloase din relaţiile
lor.
 Amici buni sunt aceia cu care n-am avut nici un proces, cu care ne întâlnim pe stradă, ne
salutăm, ne dăm buna ziua.
 Amicii casei sunt aceia care îţi vin în casă, interesându-se mai mult de soţia ta (dacă e
frumoasă) decât de casă.
 Amici de scoală sunt aceea cu care te-ai jucat în copilărie şi când sau făcut tari şi mari, te văd
pe stradă şi nu te mai cunosc.
 Amici scumpi sunt aceea cari îţi cer bani pe credit şi uită să-şi plătească datoriile..
 Amici devotaţi sunt aceea cari au în comun multe păcate pe conştiinţa lor şi nu se trădează.
 Amici sinceri speţa necunoscută de oameni.
 Amici la nevoie, au murit.
NOTE VESELE 383
ILUZIUNE.
E miezul nopţii. Strada e goală şi întuneric bezna. Numai un singur bec de gaz de la un
felinar, mai luminează. O formă şovăitoare apare în umbra, descrie zigzaguri curioase şi se aruncă
asupra felinarului. E un om beat criţă. Strângând în o mână stâlpul de fier, scormoneşte în buzunar;
scoate după multă caznă o cheie, se chinuieşte să o introducă în gaura uşii din partea de jos a soclului
stâlpului; bineînţeles că neizbutind, se pune pe înjurat şi blestemat.
Soseşte unul din prietenii dânsului.
— Ce faci tu acolo?
— Nu vezi. bâiguie el... voi să intru în casa mea.
— La această oră târzie?... nici nevasta ta nu te mai aşteaptă acum....
Atunci, beţivul ridicând capul şi privind flacăra becului de gaz, zice cu deplină satisfacţie şi
mândrie:
— Ba da, ba da... tu nu v... vezi, că a lăsat lampa aprinsă.... nu oi fi poate băut?!

Pentru ca obiectele de aramă să strălucească ca aurul. Amestecaţi bine opt părţi praf de cretă
(tibişir) cu o parte floare de pucioasă; apoi cu o flanelă muiată în apă, luăm din amestecul de mai sus si
frecăm bine obiectele de aramă. Obiectul pare la urmă ca şi cum ar fi de aur.

346

Aproape nu există rău. pe care frica să nu-l poată naşte. Închipuirea este mănoasă în mii de
rele deosebite, mai cu seamă la femei, la care impresiunile sunt atât de vii şi a căror alcătuire nervoasă
se potriveşte de minune pentru a preface în suferinţe adevărate, nişte temeri închipuite.
De aci provin acele rele fără nume care, fără a fi grave, prin ele însăşi, sfârşesc totuşi prin a
slăbi sănătatea şi în faţa cărora doctorul stă fără putere, pentru că leacurile nu pot nimic asupra bolilor
sufletului.
Epictet zicea, cu multă dreptate, că nu trebuie să avem frică, nici de dureri, nici de boli, nici
de moarte, ci că trebuie să avem frică de frică. Ea este fără îndoială, cel mai primejdios vrăjmaş al
nostru.
Numai prin energie omul îşi păstrează individualitatea sa faţă de influenţele din afară; dar
toată energia, pe care putem să o căpătăm, îşi are izvorul în cultura intelectuală; de pildă, forţa de
inerţie, îndârjirea, calmul, străşnicia, stăruinţa, răbdarea, etc.
În înţelesul ei general, energia este rezultatul diferitelor facultăţi, aduse la cel mai mare grad
de putinţă sau mai bine, forţa necunoscută, neexplicabilă, nedezlipită de individ.
CEIACE NU SE ŞTIE DE TOTI 386

În anumite triburi din Congo, o femeie nu se poate mărita a doua oară, până ce vântul nu
distruge cu desăvârşire o bucată de pânză atârnată deasupra casei.
Hinduşii îşi atribuie strălucirea şi conservarea dinţilor, faptului că nu mănâncă carne
niciodată.
În urma unei cercetări, s-a constatat că 80% din soţi au făcut cunoştinţă la bal.
Ploaia cade mai adesea între orele 3 şi 8 dimineaţa.
În Kansas (Statele-Unite) murind o fată de tifos, preotul temându-se de molipsire, preotul a
oficiat serviciul religios prin telefon.
Banana, cartoful şi ridichea, sunt cele mai hrănitoare legume.
NOTE VESELE 387
TRATAMENT MEDICO-LITERAR
Medicul (către un critic literar). Ţi-am adus un teanc de cărţi şi de gazete. Vei citi întâi ziarele
pe care le-am însemnat cu creion albastru.. Ele sunt scrise cu atâta venin, autorii articolelor atât de
perverşi, atât de necinstiţi, încât te vei înfuria şi vei înăduşi. Apoi vei citi romanele şi nuvelele
însemnate cu creion roşu: acele scrieri sunt atât de greţoase, încât vei vărsa şi te vei simţi mai uşurat. În
385 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖, Anul VII, 1913-14, p. 286

347
sfârşit, vei citi aceste două romane; ele sunt atât de plicticoase, încât vei adormi. După ce te vei
deştepta din somn, te vei simţi cu mult mai bine.
De când moda a decretat rochii ornate în dos, s-au impus şi scaune speciale care să permită doamnelor
să poată şedea.
SINCERITATE
— Domnule doctor. Cât o să ţie boala asta?
— La un muncitor ţine trei zile, la un negustor ţine o săptămână, la rentier sau la un om bogat,
ţine o lună.
DIVIZIUNEA MUNCII
— Vino repede, Iuliş. Arde în salon.
— No, ce pase la mine che arde-n salon? Eu m-am bogat la bucheterie, nem ca fate-n casă. Să
se duchie Mareş. Ea e fate în case...
SLUGĂRNICIE
Şeful. Domnule Mitache, ai suferit d-ta de reumatism?
Copistul. Regret, n-am suferit, domnule şef, dar dacă doriţi d-v....
SĂNĂTOS TUN
Domnule doctor, capul mă doare de nu mai pot, picioarele nu mă ţin, nu pot dormi noaptea, la
inimă am un junghi care mă ţine de vreo lună, stomacul mi-e prăpădit... almintere sunt sănătos.
MODEL DE GINERE
Pe ţărmul mării;
— De ce te uiţi atâta în mare?
— De un ceas s-a dat soacră-mea la fund, văd că nu mai iese şi mă mir, ce o fi făcând atâta în
apă.
348
CREDINŢA TE SCAPĂ
E o doctrină filozofică care ne învaţă să nu ne încredem simţurilor noastre; căci cădem în
greşeală. Lucrurile ar fi aşa cum noi credem că sunt, de unde maxima ,,Se crede uşor ceia ce se
doreşte―.
Poate să fie adevărat. În tot cazul, anecdota următoare, ar părea că o dovedeşte.
Doi căsătoriţi, găsindu-se în călătorie, traseră la un hotel şi în lipsă de ceva mai bun,
acceptaseră o odaie mică de tot.
În mijlocul nopţii, soţii se deşteaptă, înăbuşiţi din lipsa de aer.
— Deschide fereastra, zise doamna soţului ei..
— Ştii bine că am încercat înainte de a ne culca, şi n-am putut să o deschid... O să sparg un
geam.
Se scoală, caută chibriturile, dar nu le găseşte. Ia o gheată, se-ndreaptă bâjbâind prin întuneric;
atinge în sfârşit cu mâna un geam pe care-l sfărâmă cu tocul ghetei.
Apoi vine de se culcă din nou; acum ambii soţi adorm în deplină mulţumire: respirau din toţi
plămânii!
Dimineaţa, când se scoală, constată că fereastra era intactă, dar un geam de la bibliotecă făcut
ţăndări!
LA OFIŢERUL STĂRIL CIVILE

Păţitescu anunţând ofiţerului stării civile moartea soacrei sale:
Azi, la orele 5 dimineaţa, a încetat soacră-mea de a mai vorbi..
ULTIMILE MOMENTE ALE UNUI POKERIST

Muribundul. Tot mai am de trăit un ceas. Ce ar fi, doctore, dacă am face o partidă de poker...
 Reaminteşte-ţi, când eşti tentat să stai mult în aşternut, că în natura ta proprie e să te achiţi de
o datorie socială, pe când dormind te apropii de animale. (Marc-Aureliu).
 Mulţi caută fericirea deşi o au întocmai ca şi acela care caută ochelarii, cu toate că îi are pe
nas. (Gustav Droz).
 Progres! O vorbă goală, cei buni rămân aceiaşi, cei răi, aceleaşi bestii. (François Cop…)
388 „REVISTA TELEGRAFICĂ´, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ―, Anul VII, 1913-14, p. 328

349
DESPRE AMINTIRI 389

Timpul nu ne dă niciodată ceea ce dorim, ceea ce aşteptăm de la el. Pretutindeni şi totdeauna
speranţele noastre sunt spulberate de crude decepţii.
Prezentul ne scapă ... nu ştim să profităm de el, viitorul nu e decât făgăduieli, iluzii: singur
trecutul mai păstrează ceva din ceea ce a fost pentru noi durere ori plăcere. Trecutul singur
înregistrează prin ajutorul amintirilor, viaţa noastră întreagă, el singur ne luminează zilele dispărute.
Prezentul, pe care am voi să-l oprim din zboru-i nu pierde nimic din neînlăturabila-i repeziciune, aşa că
clipele de fericire, nici nu le-am gustat bine şi deja au zburat.
Viitorul e învăluit în mister ... plin de vise, ne lasă să clădim în umbrele-i misterioase colibe
drăguţe, castele splendide, chiar palate minunate după gradul ambiţiunilor fiecăruia. E foarte necesar
sufletelor noastre de a avea un refugiu în viitor, în necunoscut... e o rezervă de curaj, un poate de care
ne agăţăm mai ales în zile de restrişte, spre a prinde putere de luptă mai departe.
E şi firesc de altfel şi conform naturii noastre. Creaţi pentru fericire, aspiraţiunile noastre
trebuie să se îndrepte spre ea, cu toate piedicile ce ni se pun în cale. Cu toate acestea, nimic mai
nesigur, mai vag ca aceste vise de fericire pe care le clasăm după pofta noastră, într-o succesiune
repede şi fantastică ca şi cum am avea bagheta făcătoare de minuni a zânelor din poveşti.
Aşa că nu ne rămâne, nu ne aparţine exclusiv decât amintirile. Ele sunt comoara pe care nu
ne-o ponte răpi nimeni şi pe care ne-o mărim, pe fiece zi. fie cu evenimentele însemnate, ori numai cu
simple împrejurări. Amintirile nu mint numaidecât rodul unei lungi vieţi sau unei vieţi zbuciumate.
Fiecare îşi are amintirile sale plăcute ori triste, fie tânăr ori bătrân. Importanţa amintirilor, inima o
clasează; ea le arată locul ce trebuie să ţină.... întocmai ca capitolele vesele ori triste ale unei cărţi
scrise de noi şi pentru noi.
Acest document preţios căutăm să-l ascundem în partea cea mai tainică a sufletului nostru şi
deşi nimeni n-ar putea să-l citească, o privire străină ne-ar părea o profanaţiune: Filele ei vesele ori
triste numai noi le răsfoim şi lor le datorăm reînnoirea diferitelor emoţiuni ce am încercat sau
încercăm. Dintre amintiri, cele mai triste, cele mai dureroase sunt cele ce vin mai des, chinuindu-ne
sufletul. Ele întreţin melancolia noastră şi pun adesea barieră între noi şi aproapele.
Omul însă trebuie să fie tare, să lupte, să nu se lase doborât oricât de mari ar fi fost durerile
prin care a trecut şi deziluziile ce a încercat. El trebuie să caute a învinge melancolia, a alunga din
sufletu-i tristeţea. O singură stea ajunge să lumineze cerul întunecat, o floricică să înveselească o
câmpie.
Oare în jurul său n-are oricine un zâmbet iubitor, un suflet care să-l înţeleagă? şi care să-l
mângâie, de durerile ce le-a încercat sau încearcă?...
Apoi amintirile pe care ne lasă în suflet dureri chinuitoare, pot fi combătute şi prin speranţele
frumoase ce ni le dă credinţa. Fără acest suprem punct de reazem, ne-am schimbă firea, ne-am face
nedrepţi, invidioşi poate de fericirile pe care noi nu le avem şi pe care alţii le-au încă... Vom avea de
înăbuşit încă revolte şi durerea din sufletul nostru va creşte.
Nu trebuie să trăim din amintirile noastre ci să trăim cu ele, ceea ce nu e acelaşi lucru.
În ordinea lucrurilor nu e de a privi mereu înapoi; datoria e de a privi şi merge înainte; numai
astfel vom uşura povara durerilor trecute. Nimeni nu-i cruţat de suferinţă. Să căutăm fiecare a alina
durerile aproapelui şi de se poate a face fericiţi în jurul nostru: să preţuim şi să cultivăm prieteniile
sincere, căci cel ce are un prieten adevărat, nu mai are drept, să se plângă contra sorţii, el având cea
mai mare fericire de pe pământ. Să alungăm tot ceea ce ar putea să înrăiască sentimentele de ură, de
duşmănie, dor de răzbunare. căci mai târziu amintindu-ne am suferi. Să iertăm suferinţele şi
nedreptăţile ce le-am îndurat de la semenii noştri. Nimic nu e mai uşor sufletelor alese ca uitarea
răului. (Jeanna Sava)
389 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖, Anul VII, 1913-14, p.347-8

350
„MONSTRII DE BĂRBAŢI“ 390

Astfel e intitulat un articol pe care Laura Verteil terminându-l, voieşte să-1 trimită revistei
„L’EMANCIPÉE―, marele organ feminist a cărei fondatoare şi primă redactoare este Clorinda
Simart.
Ziua e pe sfârşite şi cocheta vilă din Neuilly unde Laura trăieşte retrasă de la nenorocirea ce i
s-a întâmplat, pare un cuib suspendat în verdeaţă. Prin ferestrele deschise, pătrunde turburătorul
parfum de Aprilie... iasomia e în floare şi formează un fel de gard împrejurul vilei; insectele mişună în
jurul buchetelor de liliac, pe când fluturii zburdalnici zboară din trandafir în trandafir... Totul e raze,
vise, parfum...
Şi biata femeie în prada unei neînvinse emoţiuni, suspină...În preajma ei totul şopteşte a
dragoste şi ea tânără încă şi frumoasă, jurase să nu mai iubească! Fără voia ei se gândeşte la
primăverile trecute, la acele primăveri minunate în care transfigurată de pasiune, îmbătată de fericire,
mergea strânsă de talie cu soţul ei Cristian, pe aleile mărginite cu merişor...
Se revede stând alăturea de el, sub salcâmii înfloriţi şi privind pe bolta cerului întunecată pe
care una câte una se aprind steluţele argintii. Cum se iubeau atunci!... şi cum pe acele timpuri lua în râs
teoriile zăpăcitei de Clorinde Simart: „bărbatul este duşmanul femeii!―... căci pentru a susţine acest
neadevăr, trebuie să nu fi gustat niciodată dulceaţa unui cuvânt de dragoste, să nu fi cunoscut niciodată
beţia unei strângeri în braţe.
Numai o femeie dizgraţiată de natură ca Clorinda, avea dreptul să vorbească astfel.
Eşti convinsă bine draga mea? reluă aceasta fără a se supăra. Crede-mă, cu toate că eşti
frumoasă, vei plânge ca şi mine, în ziua în care vei suferi din cauza bărbatului tău şi vei veni la vorba
mea.
Niciodată Cristian nu mă va face să sufăr. Vom vedea!...
Clorinda a avut dreptate.
Victima unei surprize a simţurilor, Cristian îşi trădă soţia. Laura află adevărul şi în ce zi!...
Chiar în ziua aniversarei naşterii lui Cristian, tocmai când preparase o mică serbare în cinstea lui. Casa
era împodobită cu flori, cadoul tradiţional era aşezat lângă tacâmul său şi mirosul de savarină cu rom,
prăjitura lui favorită, parfuma atmosfera. Adânc rănită, Laura fu fără milă. Ea alungă pe vinovat,
hotărâtă ca de aci înainte să trăiască liberă. Fiindcă Cristian se înclină înaintea voinţei sale, dânsa îl
cruţă de ruşinea divorţului, altfel... Pentru a evita un scandal, Cristian se supuse, părăsi Parisul, părăsi
Franţa, iar Laura deveni o adeptă a feminismului.
O singură femeie să o feresc de dragoste şi viaţa nu-mi va fi fost pierdută, spunea ea adesea.
De bună credinţă, ea predică emanciparea şi revolta şi fiind mult lăudată pentru talentul ei de
a scrie, în curând făcu multe adepte.
Dar vai, ea nu-şi găsise încă liniştea, şi în acea seară mai mult ca oricând, nu-şi putea stăpâni
tulburarea. Atunci începu să-şi recitească articolul „Monştrii de bărbaţi―, ca şi cum ar fi voit să se
pătrundă şi mai bine de ideile pe care ea însăşi le apăra.
„Da, Doamnelor, ceasul emancipării a sunat, sa fim tari şi vom fi victorioase, vom avea gloria
de a sfărâma lanţurile în care ne ţin încătuşate de secole aceşti monştrii de bărbaţi―.
Lectura îi fu întreruptă de servitoare care îi întinse un plic. Aruncându-şi ochii pe scrisoare
simţi că-i vine rău. Era scrisul lui, mai are curaj să-i scrie, ce îndrăzneală! Dar nu-i voi citi scrisoarea,
nu, nu o voi citi Şi cu toate acestea, degetele-i au rupt plicul şi ochi-i au sorbit cu nesaţ cele patru
pagini acoperite de o scrisoare măruntă şi deasă.
390 REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ, Anul 1913-14, p.349-50

351
„Laura, prietena, soţia mea iubită.
Sunt trei ani de când ne-am despărţit. Trei ani de suferinţă şi ispăşire pentru mine, trei ani de
singurătate şi tristeţe pentru tine.
Nu găseşti tu că nenorocirea noastră a durat îndeajuns? Nu voieşti, în fine, să mă ierţi? Când
m-ai alungat, am fugit în fundul pustiilor Africii, însă acolo, unde nădăjduiam să-mi găsesc moartea,
am cucerit gloria. Am trecut prin ceasuri de primejdie; a trebuit să lupt contra fiarelor sălbatice şi
uneori chiar contra oamenilor mult mai periculoşi şi mai feroci poate ca ele. Le-am învins însă pe
toate, căci imaginea ta, nu m-a părăsit niciodată. Numai pentru tine am luptat, numai prin tine am
triumfat. Am fost însetat de glorie, pentru ca tu să fii ispitită şi că depunând-o la picioarele tale, să am
dreptul a-ţi spune: Iată răscumpărarea durerii ce ţi-am pricinuit-o. Astăzi ora a sunat, lucrările şi
descoperirile mele m-au făcut celebru şi în onoarea mea astăzi se prepară o recepţie strălucită. Ei bine,
dacă tu nu vei fi alături de mine, această recepţie nu va mai avea loc. Fără dragostea ta nu mai pot trăi.
Când vei citi aceste rânduri, eu voi fi lângă tine, sub fereastră; apleacă-te, fă un semn şi alerg
să mă arunc la picioarele tale―.
Cu faţa scăldată de lacrămi, Laura se ridică repede, rupând în mii de bucăţi articolul ce-l
scrisese; toate teoriile ei se spulberară, simţind bine că nu e decât o femeie slabă, pe care iubirea o face
să uite totul.
Sunt forţe contra cărora nimeni nu poate lupta. Iubirea e flacăra ce trebuie să încălzească o
inimă de femeie, e singura lumină ce o poate lumina. Iubirea e singurul lucru care merită toate
sacrificiile, e zeul pentru care trebuie să ştim a suferi, a plânge şi a ierta.
Laura se apropie de fereastră. Eroul ei era acolo, aşteptând în picioare, tânăr, puternic şi
frumos.
Cristian, şopteşte Laura, vino, iubitul meu Cristian.
El zărind-o scoase un mic ţipăt de bucurie şi alergă spre poartă, în timp ce dânsa fugindu-i
întru întâmpinare, spuse servitoarei uimite:
Repede, fata mea, prepară-i savarină cu rom, domnul s-a întors...
CURENŢII GÂNDIRII 391

Trebuie să băgăm de seamă la ceea ce cugetăm, la ceea ce vorbim, căci cugetul influenţează
sub formă de curenţi speciali, tot aşa de reali ca şi curenţii maritimi sau atmosferici. Atragem asupra
noastră un adevărat curent al gândirilor şi al cuvintelor noastre, care influenţează asupra sufletului şi
corpului, în bine sau în rău.
Dacă gândirea ar fi vizibilă, ochiului material uman, am putea vedea curenţii săi îndreptându-
se spre unele fiinţe şi apoi întorcându-se spre a se dirija din nou către altele. Am vedea că fiinţele ce se
aseamănă ca temperament şi caracter, se găsesc în acelaşi curent de gândire. Am vedea că un individ în
general pesimist, trist, este în acelaşi curent cu alţi indivizi tot trişti şi pesimişti; am vedea că fiecare
dintre ei, constituie ca o baterie suplimentară sau ca un generator al acestor condiţii de tristeţe şi că el
adaugă o forţă nouă principalului curent al gândirii. Am putea considera toate aceste forţe mişcând în
acelaşi fel şi unind fiinţele pline de speranţe, curagioase şi vesele, cu altele tot aşa de vesele şi pline de
speranţe.
391 „REVISTA TELEGRAFICA, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖, Anul 1913-14, Nr. 8, p. 354

352
Când vă găsiţi într-o stare sufletească cu „idei negre― există şi influenţează asupra voastră, un
curent de cugetări asemuitoare ce vin de la alţi indivizi cu aceiaşi stare sufletească. Vă aflaţi în
mijlocul aceloraşi curenţi de cugetări pesimiste: sufletul vostru e grav atins. El se poate îngriji: dar o
cură permanentă se poate să nu fie acceptată imediat când persoana de care e vorba, are de mult
.deprinderea de a-şi deschide sufletul acestui curent nefast. Atrăgând asupra noastră curentul
cugetărilor rele, putem deveni pentru un moment oameni răi. Dacă ne aşezăm în curentul celor ce
gândesc la Puterea Supremă a binelui, putem câştiga din ce în ce acea putere şi deveni ca într-o frază
din Biblie: „Una cu Dumnezeu―. Acest curent de cugetări bune ar trebui să-1 atragem spre noi.
Dacă vreun grup de indivizi vorbesc despre vreo boală sau suferinţă, scene de pe patul de
moarte ori de agonie, dacă cultivă aceste cugetări morbide pentru lucruri aşa de funeste pentru sănătate
şi oribile prin ele însăşi şi dacă formează subiectul obicinuit al conversaţiilor, ele nu vor întârzia a
formă un curent asemuitor de cugetări de maladii, suferinţe. în fine lucruri revoltătoare pentru un spirit
sănătos. Acest curent va influenta asupra acestui grup de indivizi şi la ocazie, va fi factorul unei
maladii oarecare.
Când unii indivizi discută împreună despre afacerile lor, ei se înlănţuiesc într-un curent de idei
relative la aceste afaceri. Cu cât sunt mai de acord., cu atât sunt mai înfăşuraţi în acest curent de
cugetări şi cu atât mai mult ei primesc idei favorabile pentru a ameliora şi a-şi întinde afacerile lor.
Călătoriţi totdeauna în clasa I, trageţi în timpul călătoriilor voastre la cele mai bune hoteluri,
îmbrăcaţi-vă cât puteţi mai bine şi mai scump, bine înţeles cât vă permite punga şi fără ca cu toate
acestea să ajungeţi la un grad de fanfaronadă şi obrăznicie pe care trebuie să le evitaţi. Făcând ca mai
sus, vă creaţi un preţios ajutor, care vă va îndruma spre un curent prielnic de putere relativă şi de
succes. Gândiţi-vă la fericire şi veţi fi fericiţi. Dacă averea nu vă permite aceste cheltuieli. sau credeţi
că nu vă permite, începeţi a trăi cel puţin cu imaginaţia în felul acesta. Veţi face astfel primii paşi în
această direcţie. Oamenii fericiţi în afaceri trăiesc inconştienţi, stăpâniţi de această lege. Tot „astfel
mulţi indivizi împinşi de marea lor dorinţă de a se ridica, reuşesc pe această cale. Dar adesea există o
altă forţă şi altă cale, care îi împinge a proceda astfel: e un fel de înţelepciune de care spiritul lor
material este aproape inconştient. Este eul lor real sau spiritul care îi împinge spre curenţii gândurilor
de reuşită: astfel prin intermediul acestui curent, ei sunt conduşi la succes. Şi nu e numai un succes
aparent, exterior, ci un succes complet în toată întinderea sa.
Dacă spiritul vostru se deprinde cu falşa economie, căutând vecinie a fi preocupat de tot ceea
ce e ieftin: casă ieftină, hrană ieftină, haine ieftine, etc., cădeţi în curentul gândurilor de ieftinătate, în
curentul lucrurilor vulgare şi a fricii de a nu cheltui prea mult. Şi această economie va avea o influenţă
considerabilă asupra vieţii voastre şi va paraliza vederile şi planurile voastre cele mai secrete. Ea va
încătuşa acel curaj şi acea iniţiativă subînţeleasă, în acea zicătoare cunoscută: „Cine nu riscă nimic, nu
câştigă nimic―.
Fiind în acest curent şi mereu expuşi acţiunii sale, vă veţi da scama de prezenţa lui, când veţi
întâlni fiinţe fericite. Acest curent nefast va alungă de la voi pe aceşti indivizi, care simt în voi, lipsa
acestui element care e cauza succesului lor relativ. Curentul lucrează ca o adevărată barieră care
împiedică de a veni spre voi, valurile de simpatie ce cuprinde pe aceşti indivizi fericiţi.
Curentul gândului de teamă şi acela al cugetului de curaj şi de succes, nu se vor asocia
niciodată şi nu vor reuni desigur indivizi cu idei diferite. Din centra, vor fi rivali şi între aceste două
feluri de spirite va fi ridicată o barieră mai solidă şi mai nepătrunsă ca un zid de piară.
(Traducere din franceză de J. Sava după „Les lois du succès― 392‖ Prentice Mulford 393).
392 Traducere din limba engleză de către André Durville, 256 de pagini, Ed. Hector et Henri Durville, Paris, nedatat (circa
1900)
393 Prentice Mulford (n. 5 aprilie 1834, Sag Harbor, Long Island — d. 27 mai 1891, Long Island) a fost un jurnalist,
scriitor umorist şi filozof american.
Sursa : http://ro.wikipedia.org/wiki/Prentice_Mulford şi http://de.wikipedia.org/wiki/Prentice_Mulford.
353
CURIOZITĂŢI 394
FUMATORI ILUŞTRI
George al 5-lea este singurul monarh european care fumează cu pipa. Celelalte capete
încoronate fumează ţigări sau ţigarete.
Împăratul Austriei, care are 83 ani, este potentatul care fumează cel mai mult, fumează lungi
ţigări negre, străpunse de un pai, comune, tari şi foarte ieftine. Sunt ţigările ţăranilor din Austro-
Ungaria, dar cele ce se fac pentru împărat, sunt din foile cele mai tari şi cele mai amare, iar Majestatea
Sa consumă mai mult de 20 pe zi, fără a se resimţi cât de puţin.
Pasiunea ţarului e ţigareta de tutun parfumat, cultivat în mod special în Turcia. Fiecare
ţigaretă revine la 10 centime şi consumă între 40 şi 50 zilnic.
Regele Spaniei este de asemenea un amator de ţigarete, dar fumează de toate soiurile,
originale din Turcia, Egipt, Rusia, Algeria şi chiar din America, tutun din Virginia.
Cea mai mare parte sunt confecţionate de un fabricant din Londra şi-îl costă cam la 3000
franci pe an.
Kaizerul savurează ţigări mari de Havana de 18 centimetri lungime şi îi trebuiesc 10 zilnic. Le
plăteşte 250 franci suta şi cheltuieşte deci 5000 franci anual. Fumează şi ţigarete cum şi alte ţigări mai
mici şi mai ordinare.
Defunctul Eduard VII avea ideile cele mai bizare dintre regi, în alegerea ţigărilor care erau
fabricate special pentru dânsul în Havana. Ele constau 6 franci bucata, aveau 22 centimetri lungime şi
4 de grosime. Fiecare ţinea o oră şi un sfert cel puţin, ceea ce nu-l împiedeca să consume un număr
destul de însemnat în timpul unei zile.
Reginele nu fumează mult. Sunt cu toate acestea excepţii. Ţarina şi mama ţarului fumează
ţigarete.
Mama lui Alfons XIII are aproape continuu ţigareta în gură şi noua prinţesă Arthur de
Connaught a contractat obişnuinţa tutunului, ceea ce indispune pe cei din juru-i.
Regina Mary şi împărăteasa Germaniei detesta tutunul şi pe femeile care fumează.
CASE DE BUMBAC
O nouă invenţie care nu e lipsită de originalitate sunt casele de bumbac! .
Pentru acestea se utilizează bumbacul verde egiptean de calitate inferioară, rămăşiţele rămase
pe câmp, şi chiar ceea ce se aruncă de prin fabrici; în fine tot ce nu se poate întrebuinţa altfel se strânge
şi se face o pastă care amestecată cu oarecare substanţe, capătă soliditatea pietrei.
NEBUNIE AMERICANĂ
Americanele sunt desigur foarte ingenioase. Acum au inventat inelul de divorţ.
Doamnele din Chicago, oraşul care deţine recordul divorţurilor au adus această noua modă
divorce-ring.
Acele care au pierdut dreptul la inelul conjugal îl înlocuiesc cu acest inel la degetul cel mic al
mâinii drepte care de multe ori este vechiul inel, însă tăiat şi potrivit pentru noua destinaţie.
Si acum s-aude foarte des acest dialog :
— Ştii că D-na X. . . . e divorţată ?
394 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖, Anul VI, p. 361

354
— Ah ! si cine ţi-a spus ?
— Degetul ei cel mic !
Şi graţie acestui mic deget, o mulţime de întrebări inutile sau indiscrete sunt înlăturate.
În orice caz divorce-ring relevă mai mult nebunia decât ingeniozitatea americană.
O PLAGĂ A MEXICULUI
Scorpionii sunt una clin plăgile Mexicului. Socotindu-se s-a constatat că aproape patru mii de
persoane mor anual din înţepăturile acestor animale. În special în micul oraş Durango, scorpionii sunt
atât de numeroşi încât cu toate că anual se distrug aproape 150.000, nu se reuşeşte a împuţina în mod
simţitor numărul lor. înţepătura scorpionilor din Sudul Europei este dureroasă, dar nu mortală, pe când
scorpionul mexican omoară în zece până la douăsprezece ore pe cel pe care Pa înţepat, dacă un
medicament eficace nu a putut anihila acţiunea veninului. Scorpionul nu da numai o înţepătură odată,
ci două sau trei într-o clipită.
NOTE VESELE 395
Medicul: Nu te înţeleg de fel. Vrei sa te faci sănătos şi nu urmezi sfaturile mele. Ţi-
am zis, să te fereşti de băuturile iritante; să bei mai bine apă.
Bolnavul: Păi să vezi, domnule doctor, pe mine apa mă irită mai rău.
Cum reuşeşte fotograful ca Beţivănescu să ia o poză … surâzătoare !
395 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖, Anul VI, p. 363

355
PAGINI REGĂSITE 396

În luna Iulie 1817, sunt de atunci 97 de ani, a murit o mare scriitoare după urma căreia au
rămas cărţi admirabile şi de care lumea îşi reaminteşte şi pentru faptul de a fi îndrăznit să intre în luptă
cu omul cel mai puternic din acele vremuri, cu Napoleon I. Această femeie a fost Anna Louise
Germaine Necker, baroană de Staël. Deja sub directorat, exercita o mare influenţă prin salonul şi
scrierile sale şi fiindcă făcea o opoziţie activă, fu exilată. Ducându-se în Germania se împrieteni cu
Goethe, cu Schiller şi scrise apoi faimosul volum: ,,L’Allemagne―, care displăcând împăratului, acesta
dete ordin ca acea ediţie să fie distrusă.
În acest timp, când chestiunea căsătoriei preocupă atât de mult pe contemporanii noştri şi când
mulţi tind să o înlocuiască printr-o uniune universală liberă, ni se pare interesant de a traduce una
dintre cele mai frumoase pagini ale autoarei operelor: „Delphine et Corinne― asupra căsătoriei,
amorului conjugal şi fidelităţii.
Sunt aproape o sută de ani de când au fost scrise aceste pagini. E bine să le recităm azi. Ele
sunt extrase din cartea de care vorbii mai sus: ,,L’Allemagne―.
„În orice altă relaţiune, virtutea este de ajuns, dar în aceea în care destinele sunt înlănţuite, în
care acelaşi imbold servă, ca să zic aşa, să facă a bate două inimi, se pare că o dragoste adâncă, este
aproape o legătură strict necesară. Uşurinţa moravurilor a dat naştere atâtor suferinţe între soţi, încât
moraliştii ultimului secol se obicinuiseră a rezumă toate bucuriile inimii, în dragostea părintească şi
aproape nu considerau căsătoria, decât ca condiţie pentru a se bucura de fericirea de a avea copii.
Aceasta nu e exact în morală şi e şi mai falş în fericire. Este aşa de uşor să fii bun cu copiii, încât din
aceasta nimeni nu trebuie să-si facă un merit mare. În primii lor ani, ei nu pot avea altă voinţă decât pe
aceea a părinţilor lor şi imediat ce ajung la adolescenţă, ei trăiesc prin ei însăşi. Dreptatea şi bunătatea
sunt principalele datorii ale unor relaţiuni pe care natura le face atât de uşoare. Nu tot aşa este însă în
raporturile celeilalte jumătăţi ale noastre, în care îşi poate cineva găsi fericirea sau nenorocirea din cele
mai mici acţiuni, priviri ori gândiri. Numai aci moralitatea poate să influenţeze în întregime: aci de
asemenea este adevăratul izvor de fericire.
Un prieten de aceiaşi vârstă, lângă care trebuie să trăieşti şi să mori, un prieten ale cărui
interese sa fie aceleaşi cu ale tale, ale cărui perspective să fie la fel cu ale tale, cuprinzând şi pe cele ale
mormântului, iată sentimentul care conţine toată soarta cuiva. Uneori, e adevărat, copii şi adesea,
părinţii vă devin tovarăşi în viaţă; această rară şi sublimă bucurie însă, e combătută de legile naturii, pe
când asociaţia căsătoriei, este de acord cu toată existenţa omenească. De unde vine deci că această
asociaţie atât de sfântă, e aşa de des profanată? Voi îndrăzni să afirm, că vine de la strania inegalitate
pe care opinia societăţii o pune între datoriile celor doi soţi. Creştinismul a scos pe femeie din starea în
care era considerată ca sclavă. Egalitatea înaintea lui Dumnezeu, fiind baza acestei sublime religii, ea
are de scop a menţine această egalitate a drepturilor pe pământ; dreptatea divină, singură, perfectă, nu
admite nici-un fel de privilegiu şi acel al forţei mai puţin decât oricare altul. Cu toate acestea, au rămas
din sclavia femeilor, prejudecăţi, care unindu-se cu marea libertate acordată de societate bărbaţilor,
aduce multe rele.
Au dreptate să excludă pe femei din afacerile politice şi civile: nimic nu e mai opus vocaţiei
lor naturale, ca tot ceea ce le-ar da ocazie de rivalitate cu bărbaţii şi gloria însăşi nu ar putea fi pentru o
femeie, decât îngroparea fericiri ei. Dar dacă destinul femeii consistă numai într-un act continuu de
devotament pentru iubirea conjugală, răsplata acestui devotament nu este desăvârşita credinţă a aceluia
care este obiectul?
Religia nu face nici-o deosebire între datoriile a doi soţi. deşi lumea a stabilit una mare; şi din
această diferenţă se naşte prefăcătoria la femeie şi resentimentele la bărbaţi. Care e inima care să se dea
în întregime, fără a voi să o aibă în întregime pe cealaltă? Cine acceptă numai prietenie în schimbul
iubirii? Cine promite cu sinceritate credinţă celui ce nu voieşte a-i fi credincios? Fără îndoială religia
poate să o ceară, căci ea singură are secretul acestei părţi misterioase în care sacrificiile sunt plăceri.
Dar cât e de nedrept schimbul pe care bărbatul îşi propune să îl facă tovarăşei sale!
396 „REVISTA TELEGRAFICA, TELEFONICĂ SI POŞTALĂ‖, Anul VII, 1913-14, p. 432

356
Te voi iubi, zice el, doi, trei ani şi apoi, după acest timp va veni judecata. Şi ceea ce numeşte
el judecată, este dezgustul de viaţa în comun. Voi intra în casă rece, plictisit,, voi căuta să plac în altă
parte: dar tu care de obicei ai mai multă imaginaţie şi mai multă sensibilitate decât mine, tu care n-ai
nici-o carieră, nici-o distracţie, pe când mie lumea îmi oferă de tot felul; tu care nu exişti decât numai
pentru mine, pe când eu mă frământ cu atâtea gânduri şi atâtea tentaţii, vei fi satisfăcută cu afecţiunea
subordonată, rece, împărţită ce-mi convine să-ţi acord şi vei dispreţui de la altul toate omagiile care ar
exprima sentimente mai aprinse şi mai tandre.
Ce nedreaptă tovărăşie! Toate sentimentele umane o refuză. Există un straniu contrast între
formele de respect către femeie introduse de spiritul cavaleresc în Europa şi tiranica libertate pe care
bărbaţii şi-au adjudecat. Acest contrast produce toate nenorocirile în căsnicie: legăturile nelegitime,
perfidia, părăsirea şi disperarea. Naţiunile germanice au fost atinse mai puţin decât celelalte de acest
efect funest, dar ele trebuie să se teamă în această privinţă de influenţa ce exercită cu vremea civilizaţia
modernă. E mai bine să închidă pe femei ca pe nişte sclave, să nu le excite imaginaţia şi spiritul, decât
să le lase în mjlocul lumii, să le dezvolte toate facultăţile mintale, pentru ca apoi să le refuze fericirea
pe care aceste facultăţi le-o face necesară.
Într-o căsătorie nenorocită e o forţă de durere care depăşeşte toate celelalte nenorociri din
lume. Întregul suflet al unei femei se reazemă pe legătura conjugală: a lupta singură contra sorţii, a
înainta spre mormânt fără ca un prieten să te susţină, fără ca un prieten să te regrete, este o izolare de
care deserturile Arabiei nu dau decât o slabă idee şi când toată comoara tinerilor tăi ani a fost risipită în
van, când nu mai nădăjduieşti pentru sfârşitul vieţii reflectul acestor prime raze, când apusul nu mai are
nimic care să amintească aurora, inima ta se revoltă, ţi se pare că ai fost lipsită de toate bunurile lăsate
de Dumnezeu pe pământ; şi dacă iubeşti încă pe cel ce te tratează ca pe o sclavă, fiindcă el nu-ţi
aparţine şi cu toate acestea el dispune de tine, disperarea cuprinde toate facultăţile şi conştiinţa, ea
însăşi, se turbură d-atâta nenorocire.
Femeile ar putea spune soţilor care tratează eu uşurinţă destinul lor, aceste două versuri dintr-
o fabulă:
„Oui. C’est un jeu pour vous, mais, c’est la mort pour nous.‖ 397
Şi atât cât nu se va face în idei o revoluţie oarecare spre a schimba părerea bărbaţilor asupra
fidelităţii ce le impune legăturile casnice, va fi totdeauna război între cele două sexe, război ascuns,
etern, şiret, perfid şi de care va suferi moralitatea amândurora.
În Germania nu e neegalitate în căsnicie între cele două sexe, dar aceasta fiindcă si femeia
rupe tot aşa de des ca şi bărbatul legăturile cele mai sfinte. Uşurinţa divorţului introduce în raporturile
familiei, un fel de anarhie, care nu lasă nimic să subziste nici ca adevăr, nici ca forţă.
Curăţenia sufletului si purtarea, e prima glorie a femeii. Ce fiinţă degradată nu ar fi ea, dacă i-
ar lipsi aceste calităţi. Dar fericirea generală şi demnitatea speciei umane nu va câştiga puţin, cred, cu
fidelitatea bărbatului în căsnicie. În adevăr, ce e mai frumos în ordinea morală, ca un tânăr bărbat care
respectă această sfântă legătură? Opiniunea nu o cere de la el, societatea îl lasă liber. Un fel de glume
barbare vestejesc până şi plângerile inimii ce el a zdrobit, căci blamul se întoarce uşor contra
victimelor. El e deci stăpânul, dar el îşi impune datorii; nici un inconvenient nu poate să rezulte din
greşelile lui, dar se teme de răul ce poate face celeia care s-a încrezut în inima lui şi generozitatea îl
înlănţuie, pe cât societatea îl degajează.
Fidelitatea e comandată femeilor prin mii de consideraţiuni diverse, printre care teama de
pericol si umilinţe, urmările inevitabile ale unei greşeli; vocea conştiinţei, e singura care se face să fie
ascultată de bărbat, el ştie că face să sufere, el ştie că prin infidelitate vestejeşte un sentiment care
trebuie să se prelungească până la moarte şi să se reînnoiască în cer; singur cu el însuşi, singur în
mijlocul seducţiilor de tot felul, el rămâne curat ca un înger, căci dacă îngerii n-au fost reprezentanţi
sub trăsături de femeie, e fiindcă uniunea forţelor cu curăţenia e mai frumoasă şi mai cerească încă
decât modestia cea mai perfectă într-o fiinţă slabă.
397 În traducere: „ Da. Este un joc pentru voi,/ dar, este moartea pentru noi.‖
357
Imaginaţiunea când n-are o amintire ca frâu, detaşează de ceea ce posedă, înfrumuseţează ceea
ce se teme că nu poate obţine şi face din sentiment o dificultate învinsă: dar, întocmai ca şi în artă,
dificultăţile învinse nu cer deloc adevăratul geniu. În căsnicie trebuie cultivate afecţiunile sale, gajul
eternităţii, fiind singurele de ne dau ceea ce nu trebuie să sfârşească. Bărbatul credincios îşi iubeşte din
ce în ce mai mult femeia lui. deşi natura i-a dat o independenţă nemărginită. Acela ce se închină lungii
iubiri, leagă această viaţă cu cealaltă. Ah! ce frumoasă e privirea mândră bărbătească când e în acelaşi
timp modestă şi curată!
Dacă tânărul bărbat voieşte să împartă cu o singură fiinţă zilele strălucite ale tinereţii sale, va
găsi desigur printre contemporanii săi, batjocoritori care să îi spună că e păcălit teroarea copiilor
acestui secol. Dar este păcălit, singurul care în adevăr va fi iubit? Căci temerile şi bucuriile amorului
propriu formează toată ţesătura afecţiunilor frivole şi mincinoase. Este păcălit cel ce nu-şi pierde
vremea a înşela, pentru că la rândul lui să fie şi mai înşelat şi mai zdrobit decât victima lui? Este
păcălit, în fine acela care n-a căutat fericirea în mizerabilele combinaţiuni ale vanităţii ci în eternele
frumuseţi ale naturii, care toate vorbesc de statornicie ?
Nu, Dumnezeu a creat întâi pe bărbat, ca pe cea mai nobilă dintre creaturi şi cea mai nobilă e
aceea care are cele mai multe datorii. E un abuz straniu de prerogativa unei superiorităţi naturale, de a
face să servească abaterile de la legăturile cele mai sacre, pe când adevărata superioritate consistă în
forţa sufletului şi forţa sufletului este virtutea―.
Pasagiul acesta atât de caracteristic răspunde după cum se vede, la multe din preocupaţiile
actuale. Părerile unei femei ca M-me de Staël nu sunt păreri neglijabile, căci a fost o femeie superioară,
dotată cu o putere de observaţie uimitoare.
Voi mai traduce încă câteva rânduri din această admirabilă carte „L’Allemagne― în care se
vorbeşte de femeia germană.
Femeile germane au un farmec care le este particular, un timbru de voce mişcător, un par
blond, un obraz strălucitor, sunt modeste, dar mai puţin timide ca englezoaicele. Se vede că au întâlnit
mai rar oameni care să le fie superiori şi că de altfel, se tem mai puţin de judecata severă a lumii. Ele
caută să placă prin sensibilitate, să intereseze prin imaginaţie. Limba poeziei şi a artelor frumoase, le
este cunoscută. Cochetează cu entuziasm, după cum se face în Franţa cu spiritul. Dreptatea perfectă,
caracteristica germanilor, face ca amorul să fie mai puţin periculos pentru fericirea femeii şi poate se
apropie de acest sentiment cu mai multă încredere, fiindcă e învăluit în culori romanţioase şi că
nesocotinţa şi necredinţa sunt mai puţin temute decât în alte părţi.
Amorul în Germania e o religie, dar o religie poetică, care îngăduie cu uşurinţă tot ce
sensibilitatea poate să ierte. Nu se poate tăgădui uşurinţa divorţului în provinciile protestante. Se
schimbă aşa de uşor soţii, ca şi cum ar fi vorba de a aranja incidentele unei drame; buna lor natură atât
a bărbaţilor cât şi a femeilor, face ca în aceste desfaceri uşoare să nu se amestece deloc amărăciune, şi
cum la Germani e mai multă imaginaţie decât adevărate pasiuni, evenimentele cele mai bizare se petrec
cu o neînchipuită indiferenţă.
Cu toate acestea, în felul acesta moravurile şi caracterele pierd orice consistenţă: spiritul
paradoxal slăbeşte instituţiile cele mai sacre, şi nu sunt reguli stabilite asupra nici unui subiect.
Cu multă dreptate se poate râde de unele femei germane care se exaltă fără încetare până la
afectaţie şi a căror dulceagă expresie şterge tot ce spiritul şi caracterul poate să aibă de picant şi
pronunţat; ele nu sunt sincere, fără cu toate acestea să fie falşe, numai că ele nu văd şi nu judecă nimic
aşa cum trebuie şi evenimentele reale trec pe lângă ochii lor ca nişte fantasmagorii. Când sunt uşurele,
păstrează încă aerul sentimentalităţii care e în mare cinste în ţara lor. O femeie germană zice cu o
expresie melancolică: ..Nu ştiu cum se face, dar absenţii nu-i am în suflet―. O franceză şi-ar fi exprimat
mai vesel această idee, deşi fondul ar fi acelaşi.
*
358
Un popor poate fi silit să facă război, ca şi un individ să săvârşească un omucidere, ca să-şi
apere existenţa sa. Dar unui popor nu-i iertat de a se fi servit de omor şi de uzurpaţiune pentru a-şi
creste puterea, cum nici unui individ de a ucide pe vecinul său. pentru a se debarasa de un rival sau de
a-şi mări domeniul său. (Do Latena).
ŞARJA MORŢILOR 398

Tocmai pe sub seară când lupta era încă nehotărâtă şi armata rusă să găsea într-o poziţiune
critică, generalul prinţ Ruknin, care comanda aripa stângă, simţindu-se înconjurat de inamic, dădu
cazacilor cari îi mai rămâneau, ordin să şarjeze. Cu orice preţ trebuiau să îndepărteze 2000 de turci
puternic întăriţi în orăşelul Harkow, cu baterii de artilerie; trebuia ca ruşii să-i alunge, altfel rămâneau
ameninţaţi să fie complet înconjuraţi...
Ofensiva devenise inevitabilă pentru ca să se schimbe rezultatul luptei, iar marşul înainte spre
Plevna să poată fi continuat. Dar tentativa era cu atât mai grea cu cât soldaţii cari tocmai ocupau
Harkov, făceau parte din garda particulară a Sultanului, soldaţi robuşti şi încercaţi, cari nu se-
nspăimântau de nimic, n-aveau frică de nimeni şi aveau lozinca de a nu lăsa nici un vrăjmaş ucis fără
a-i pune în dos, cu lovituri de pumnal, semi-luna roşie a lui Mahomet. .
Prinţul Ruknin ştia toate acestea. De aceia, când se decise să trimită contra lor cei din urmă
500 cazaci, tot ce-i mai rămânea din faimosul său regiment al Uralului, ştia că-i trimite la moarte şi nici
unul se va întoarce!...Trimise să vină căpitanul lor, un frumos blond cu ochi albaştri care se numea
Serghei Frithiof şi nu avea mai mult de 25 ani.
— Domnule, vei avea onoarea să şarjezi. Vei porni cu toată iuţeala asupra orăşelului Harkow
pe care infanteria inimică îl ocupă în acest moment. Dacă vei reuşi a ocupa această
poziţiune, drumul s-a fi făcut şi armata noastră va fi salvată. Vă veţi lupta unul contra patru;
nu vă ascund că pentru cea mai mare parte din escadron, o moarte sigură îi aşteaptă.
Harkow reluat, şi drumul fiind liber, mulţumită d-tale, vei face apoi să se tragă clopotele
bisericii ca să fiu prevenit. Dacă nici un sunet nu va vibra în aer, voi avea certitudinea că
armata rusă trebuie să capituleze şi că nici unul dintre cazaci nu a rămas vieţuitor.
Căpitanul coborî încet sabia sa în semn de înţelegere. Serghei Frithiof cu toată privirea-i dulce
ca de femeie, era un ostaş brav în toata puterea cuvântului.
Cu jumătate glas, murmură numai:
— Clopotele vor suna.
Bombele cădeau ca ploaia în jurul cazacilor; caii nerăbdători şi furioşi, nu-şi găseau locul.
Serghei Frithiof ridică braţul. Un strigăt sălbatic răsună şi masa neagră a călăreţilor se
porneşte în mare galop pentru a traversa valea din Harkow. Erau înspăimântători aceşti uriaşi, curbaţi
pe şeile lor, cu lancea înainte. După ordinul căpitanului, pe dată încetară acele strigăte răguşite si
fioroase, ne mai auzindu-se apoi decât zgomotul surd şi formidabil al galopului cailor.
Când soldaţii gărzii turceşti observară sosirea acestui uragan, cei mai curagioşi dintre ei, acei
ce nu ştiau ce-i frica, un fior de moarte le trecu prin tot corpul. Întâlnirea fu înspăimântătoare. Fiecare
lovitură de sabie reteza un cap, fiecare foc de armă înlătura un inamic. Pârâiaşe de sânge se porneau în
jurul caselor.
Dar cazacii fu nimiciţi. Generalul turc, cu toate acestea, simţind că trupele sale pierd curajul şi
se gătesc de fugă, ordonă o mişcare îndărăt care degaja orăşelul, apoi, încrezător în superioritatea

359
datorită numărului, luă poziţiune la un kilometru de acolo, lângă o fermă părăsită, de unde artileria
putea să tragă.
Harkow era luat, dar drumul nu era încă făcut! Serghei Frithiof turba de mânie; ar fi voit să fie
ucis, însă moartea îl cruţa! ..Armata poate fi salvată prin d-ta!― zise generalul prinţ Ruknin.
Coste oricât, trebuia cu orice preţ să repete aceasta şarjă nebună prin care deja reuşise ca
inamicul să se retragă; dar cum, de oarece escadronul era redus la câţiva călăreţi? Căpitanul adună
cazacii săi pe piaţa principală din Harkow şi făcu apelul: erau d-abia 60. Mai bine de 400 cadavre
acoperea străzile orăşelului, lângă cadavrele turceşti. Caii, fără călăreţi, rătăceau în trupe liniştiţi. Puţini
dintre ei fuseseră loviţi, căci toate gloanţele, bine îndreptate, loviseră călăreţii drept în piept. Pe pământ
nu erau decât morţi, soldaţii Sultanului nu uitaseră semiluna sângeroasă a lui Mohamet.
Seara cădea, licăriri slabe luminau acest oribil spectacol. Serghei rămase tăcut, foarte
posomorât. Era stăpânit de o furie nebună, disperat de a se găsi acolo fără putere contra unui inamic pe
care-l învinse cu toate acestea. D-odată, o idee îi fulgeră creierul, o idee fantastică. Trecu mâna pe
frunte ca şi cum ar fi voit să înlăture o greutate. Ochii săi albaştri aveau un reflect ciudat.
Voi reîncepe şarja, murmură dânsul, iar întorcându-se către oamenii săi, le zise:
— Veţi aduna toţi morţii căzuţi pe străzi şi veţi opri caii ce rătăcesc, apoi urcând pe şei
cadavrele adunate, le veţi lega bine de cai prin curelele de la lănci.
Un fior de moarte parcurse rândurile. Ce voia căpitanul? Înnebunise? Să se pună pe şei
cadavre, sa se profaneze somnul soldaţilor ucişi de inamic?! Fu un moment de ezitare.
— Faceţi! repetă ofiţerul cu ton de comandă.
Cazacii ascultară. Le fu lesne de a readuce caii care se grupau din obicinuinţă, şi gratie
musculaturii lor, aceşti bravi soldaţi ridicară pe şei cadavrele sângerânde pentru a le da poziţiunea
dreaptă. Scena fu teribilă; aceşti oameni care mai-nainte, arătaseră atât curaj, deveniseră galbeni ca
ceara, executând ordinul ce primiseră.
— Acum voi, pe cai! strigă Serghei Frithiof, când văzu escadronul său completat, un escadron
de soldaţi fără viaţă.
Cei 60 cazaci, cu mâinile roşite de sânge, luară locul lor, în primele rânduri.
— Vom şarja a doua oară! zise căpitanul.
— Ce voiţi să faceţi, căpitane? zise unul dintre cazaci, cu astfel de luptători.
— Vom pleca în frunte, răspunse ofiţerul; caii lor vor urma pe ai noştri!,
Escadronul se puse în mişcare şi şarja începu pe drumul în pantă care cobora din Harkow spre
ferma unde se găsea inamicul.
Turcii, care văzuseră cum sub loviturile lor căzuse cea mai mare parte din ruşi, se credeau cu
totul liniştiţi; surprinderea lor la auzul şi zgomotul acestor călăreţi care se apropiau, îi puse în mare
nedumerire. La strigătul de alarmă al sentinelei, ei se desfăşurară în linie de bătaie, făcând foc pe
întreaga linie. 40 cazaci căzură; erau aproape toţi cei cari trăiau.
În acest timp, ceilalţi continuau să şarjeze, invulnerabili! Căpitanul Serghei în fruntea lor, cu
sabia spintecând aerul, iar caii, acum ambalaţi, galopau cu o iuţeală spăimântătore, nebună.
Soldaţii turci nu înţelegeau ce se petrece. De unde putea să sosească acest escadron? Ce erau
aceşti demoni care primeau gloanţele fără să cadă curbaţi mult pe şeile lor, fără a zice o vorbă, a scoate
un ţipăt? Noaptea începând să cadă, această şarjă părea, o cursă din legendele istorice; nu se distingea
numărul cailor putându-se crede că era întreaga cavalerie rusă, o întreagă armată de fantome care
sosea! Primele rânduri ale infanteriei se rupseră, celelalte nu întârziară să se retragă îndărăt şi cuprinşi
de spaimă, Turcii aruncară armele fugind înspăimântaţi. Poziţiunea era luată şi trecerea devenise liberă,
în sfârşit!
360
Serghei Frithiof, care si acum fu cruţat de gloanţe, se întoarse şi văzu escadronul său aproape
în întregime şi în ordinea obicinuită, atât de blânzi şi instruiţi erau caii; sărmanele dobitoace se
aliniaseră toate în dosul său; când el le strigă:
,,Halt!― pe dată rămaseră nemişcate, cu capetele plecate, acoperite de spumă. Cea mai mare
parte dintre călăreţi erau încă pe şei, căci curelele lăncilor erau solide. Câteva secunde mai târziu, se
auzea în noapte, sunetul clopotului din oraş...
Victoria era posibilă, sigură chiar, de oarece se făcuse drum prin şarja eroică, iar Turcii
părăsiseră poziţiile lor.
Generalul prinţ Ruknin, auzind clopotul, se descoperi înţelegând că credincioşii şi bravii săi
cazaci s-au bătut bine, sacrificându-se pentru a scăpa restul armatei. Şi acest om care în lunga sa
carieră avu atâtea lupte şi avânturi războinice, plângea. Cu statul său major, porni în galop spre
Harkow. dar cu inima strânsă, de frica de a vedea la pământ pe toţi frumoşii lui cazaci bucuria de a fi
învingător, era dominată de durere!
Se opri pe piaţa principală a orăşelului; care nu fu surpriza sa când zări aranjaţi în linie de
bătaie, ca pentru paradă, liniile negre ale escadronului! Erau într-adevăr aproape 300 călăreţi în frunte
cu căpitanul Serghei Frithiof. Noaptea era adâncă acum; lumina lunii dădea lucrurilor nişte reflecte
stranii.
Harkow e liber, zise salutând cu sabia căpitanul Serghei.
— Aţi putut deci să şarjaţi? întrebă prinţul.
— În două rânduri, căci a trebuit să alungăm inamicul dintr-o ferma unde se retrăsese !
— Şi aţi avut mulţi oameni ucişi, căpitane?
— Toţi oamenii mei.
— Dar atunci, ce soldaţi sunt acolo pe caii lor?
— Bravii noştri cazaci, eroici până şi în moarte.
Prinţul Ruknin se apropie şi văzu aplecate pe gâtul cailor si luminate de lumina gălbuie şi
slabă a lunii, capetele moarte care se balansau la fiece mişcare a cailor.
(traducere din Franceză de Jeanna Sava din „Le Voleur Illustré― 399)
REGELE ŞI ŢARA 400

O vijelie s-a abătut asupra planetei acesteia, prefăcând în câmp de măcel aproape toate
regiunile locuite de oameni, de la cercul polar până la ecuator, de pe ţărmurile Oceanului Pacific până
la cele ale Atlanticului. Puţine sunt ţările cari n-au fost târâte de vârtejul devastator al furtunii.
Printre popoarele, care, graţie echilibrului lor moral, disciplinei lor şi unei politici, care
răspunde unanimităţii conştiinţei naţionale, au putut să se sustragă până azi vârtejului, se află şi
România. Cu mâna pe mânerul săbiei, ea urmăreşte evenimentele formidabile cari se desfăşoară
departe, iar la frontiere veghează ca scânteile din afară să nu cadă pe propriul ei acoperiş.
În aceste ceasuri cumplite, în mijlocul unor lovituri cum lumea nu le-a mai văzut, poporul
român, unit în acelaşi simţimânt de veneraţiune pentru marele Rege, îşi îndreaptă privirile. către
Dânsul, cu o încredere fără margini.
399 Le Voleur/ Le Voleur Illustré a fost o revistă literară franceză dispărută, înfiinţată în 1828 de către Charles-Lautour
Mezeray împreună cu Emile de Girardin. Revista a apărut la fiecare cinci zilele. La ea au contribuit scriitori ca Frederic
Soulié, Samuel-Henri Berthoud, Honoré de Balzac, etc. Ziarul a preluat de asemenea si elemente de la alte ziare.
Sursa : http://fr.wikipedia.org/wiki/Le_Voleur_(revue française)
361
De două ori în cursul falnicei Lui domnii, Carol de Hohenzollern s-a văzut nevoit să tragă
spada: în 1877, pentru neatârnarea ţârei, în 1913 pentru pacea şi echilibrul din Balcani.
Trecutul e o chezăşie a viitorului.
Ştim bine că orice s-ar întâmpla, Carol de Hohenzollern nu va chema naţiunea la supremul
sacrificiu, decât pentru apărarea unui interes vital al acestei ţări latine, cu care el s-a identificat, căreia
de aproape cincizeci de ani îi închină toate gândurile şi toată inima.
Ştim că regele, a cărui domnie e o strălucită lecţie de energie, că regele, care în urmărirea unui
ţel înalt, a ştiut să biruie atâtea piedici îngrămădite fie de răutatea evenimentelor contrarii, fie de
înverşunarea, adesea excesivă, a luptelor noastre politice, va şti să lucreze pentru apărarea operei vieţii
sale, a acestei opere mari şi frumoase, făurită cu dragoste şi tenacitate.
Devotamentul nostru pentru rege e fără margini, fiindcă ştim ceea ce-i datorăm. El e acela a
cărui sforţare rezumă toate sforţările, al cărui cuget concentrează toate cugetele şi care, cu o totală
jertfire de sine, duce acest popor de aproape o jumătate de veac, spre idealul întrevăzut.
Carol de Hohenzollern s-a închinat cu o neostenită perseverenţă întăririi armatei, care e gloria
şi mândria noastră. Când, mareşal al armatelor germană şi rusă, a rostit într-o împrejurare solemnă
cuvintele memorabile: „Glasul României va fi ascultat―, el ştia că sub ochiul lui veghetor sabia română
a fost bine făurită şi bine oţelită.
Dar un monarh capătă cu atât mai multă importanţă în ochii străinătăţii, când poporul e în
acelaşi timp şi tare şi prosper. Suveranul care şade pe tronul unei ţări a cărei bogăţie creşte din zi în zi,
poartă în ochii săi toată mândria poporului său. În această privinţă, ca şi în toate celelalte, Carol I a
ţinut făgăduielile pe cari le-a dat în ziua suirii sale pe tron. Şi dacă a avut uneori de luptat împotriva
unor inerţii, cari se explicau prin nenorocirile seculare ale acestui popor, trebuie cu atât mai mult
admirată voinţa călită a acestui suveran, doritor de a-şi face ţara mai puternică, mai bogată, mai
fericită.
Cu o stăpânire de sine admirabilă, Carol I îşi îndeplineşte ser-cina patriotică pe care a primit-
o. El a creat, a cucerit şi a organizat. El a slujii mărirea şi prosperitatea poporului său; graţie numelui
său ilustru şi relaţiunilor sale, precum şi bogatei sale experienţe, el a pledat în afară cauza operei sale;
i-a ridicat prestigiul şi a făcut să fie respectată de toată lumea.
Mai mult ca oricând poporul român înconjoară cu o veneraţiune fiască tronul lui Carol de
Hohenzollern. Avem încredere întrânsul, după cum şi el are încredere în noi. Românii, toţi ca un singur
om, vor urmă steagul pe care el îl poartă.
(Reprodus după „L’Indépendance roumaine‖)
CURIOZITĂŢI 401
INFLUENTA RAZELOR SOLARE ASUPRA COLORAŢIUNEI PLANTELOR

ŞL ANIMALELOR
Ducându-ne pe ţărmul mării, ne putem da bine seama de influenţa luminii solare asupra
coloraţiunii plantelor şi fiinţelor vii. Aproape de ţărm găsim plante acvatice de cele mai frumoase
culori, mai ales pe stânci, de unde apa retrăgându-se, le lasă afară din apă. Se poate de asemenea
remarca bogatele coloraţiuni ale actiniilor şi anemonelor de mare, cari locuiesc în apele adânci. Peştii
cari înoată în aceste ape au culorile curcubeului. Cu cât ne depărtăm însă de ţărm, vedem că locuitorii
adâncimilor mari au o culoare cenuşie din ce în ce mai închisă şi în adâncimile unde lumina nu mai
poate străbate, peştii nu mai au nici o culoare.

362
CÂT TIMP TREBUIEŞTE PENTRU CA UN POM SĂ FIE PREFĂCUT ÎN

JURNALE
O curioasă experienţă cu care s-a îndeletnicit acum câtva timp un fabricant de hârtie german, a
constatat în a şti cât timp este necesar ca un arbore din pădure să poată fi transformat în jurnale gata a
fi puse în vânzare. În acest scop, ducându-se la pădure, copacul a fost tăiat şi transportat la uzină. Făcut
bucăţi, blocurile de lemn fură prefăcute în fibre de către maşini speciale. Pasta de lemn fu trecută apoi
pe sub rulouri şi în fine hârtie sub presa de imprimat. Toate aceste operaţiuni n-au durat decât trei ore
şi 25 minute.
UN ARBORE CURIOS
Acajuu-l este originar din America tropicală, unde se pot găsi specimene cari ating înălţimea
de treizeci de metri şi patru de diametru. O particularitate curioasă a acestui arbore este că nu şuieră
vecinătatea altor pomi şi că în pădurile de acaju, afară de câteva liane şi ierburi înalte, nu se mai
găseşte nici o altă varietate de arbori.
NOTE VESELE 402

O doamnă se duce să consulte pe un medic la modă care neglijând a îi privi limba, îi zise:
— Doctore, nu m-ai examinat d-ajuns . .. sunt foarte bolnavă : am trebuinţă de odihnă... D-ta
nici limba nu mi-ai examinat! . . .
— Nu e trebuinţă D-nă, nu e trebuinţă. Sunt sigur că şi ea are trebuinţă de odihnă.
BIBLIOGRAFIE 403
În zilele din urmă a apărut o lucrare „Manual de limba germana‖ alcătuit în limbajul Poştei,
Telegrafului şi Telefonului.
Manualul se compune din două părţi şi anume: partea gramaticală propriu zisă şi partea
profesională, adică cea referitoare la serviciul de poştă, telegraf şi telefon.
Partea I-a este lucrată de d. L. Chilarski, fost şef de birou principal şi profesor de limba
germană la şcoala specială de mişcare C.F.R. iar partea a 2-a, este colaborată de d. C. Vidic, şef de
divizie la Direcţiunea Generală a Poştelor, Telegrafelor şi Telefoanelor.
Scopul pe care autorii au avut cu deosebire în vedere la această lucrare, a fost de a expune
materia în aşa chip, ca elevul să poată dobândi din primele lecţiuni, noţiunile astfel, că dându-şi deja la
început scamă de progresul realizat, fără multă osteneală, să câştige plăcere pentru studiu şi să fie
încurajat a-1 continua până la capăt.
Dialogurile eu privire la serviciul de poştă, telegraf şi telefon sunt compuse din cuvintele cele
mai uzitate în limbajul serviciilor sus denumite.

403 „REVISTA TELEGRAFICA, TELEFONICĂ SI POŞTALĂ‖, Anul VII, 1913-14, p. 444; Acesta este un exemplu,
adăugat acestei colecţii, pentru a se vedea, cât de dedicată era revista educaţiei profesionale a funcţionarilor de poştă.
Practic aceste „Bibliografii‖ erau adăugate la finele fiecărui număr al revistei.
363
Ele sunt precedate de cuvintele referitoare la ele şi sunt expuse în aşa mod că elevul devenind
stăpân asupra materiei cuprinse în acest manual, să se poată înţelege într-un timp relativ scurt, atât în
relaţiunile cu particularii, cât şi în relaţiunile de serviciu, fără a depune multă osteneală.
S-a simţit de mult necesitatea unei asemenea lucrări, ea este deci binevenită şi o recomandăm
colegilor în interesul lor propriu.
TOAMNA 404
Ne-o vesteşte în primul rând reîntoarcerea tuturor de pretutindeni. Oraşul îşi reia fizionomia
lui obişnuită.
Dacă vor fi mulţi care se bucură de această reîntoarcere, sunt şi mai mulţi cei ce simt o
oarecare tristeţe când se despart de colţişoarele inimoase ale naturii, fie văi sau dealuri, munţi ori
ţărmurile mării. Inspiraţii, încurajare şi mângâiere, numai în sânul naturii le găseşte omul, numai acolo
îşi fortifică şi sufletul şi corpul; oraşele nedându-ne aproape decât dezgust, amărăciuni şi decepţii. Toţi
aproape sunt mai răi la oraşe, pe când natura cu vrăjile ei pe toţi îi farmecă, pe toţi îi face mai buni, mai
blajini. Se simt atât de mititei în faţa frumuseţilor naturii, că uită de importanţa ce îşi dau la oraşe.
Acolo nu mai este graba din zi până în seară, lupta pentru existenţă, goana după satisfacerea vanităţilor
încetează. Acolo omul e calm, senin şi atât de transportat de o privelişte inimoasă, că-şi mai uită de
mizeriile şi amărăciunile lui.
Când timpul reîntoarcerii a venit, îţi pare că atunci d-abia ai sosit. Zilele îţi par că au trecut
repede ca un vis. Cum! Să se fi terminat acele zile frumoase, pline de soare, acele sănătoase mângâieri
ale aerului care străbat în odaie când deschidem ferestrele şi când stăm uimiţi admirând cu nesaţ arborii
seculari, orizontul fără nori, vârfurile înverzite ale munţilor sau luciul nesfârşit al mării, toate aceste
feerii ale verii?
Toamna pare făcută pentru a accentua această tristeţe a plecării, pentru a face şi mai dureroasă
despărţirea. Nu înţeleg pe un scriitor care a spus că „toamna e anotimpul cel mai fad al anului‖. Din
contra, e anotimpul în care fiecare părticică a pământului, cele mai mici detalii, ia un relief şi o culoare
mai pronunţată, „totul e pus în valoare‖ cum zic pictorii.
E în acel verde viu încă, în acel galben deschis ori închis, în acel roşu auriu, ruginiu, etc.,
varietăţi de tonuri nesfârşite, nesfârşite culori minunate, game întregi de senzaţii şi de impresii.
Toamna se aseamănă întocmai cu viaţa la oarecare vârstă, cu miile ei de nuanţe, cu
complexităţile ei, cu complicaţiile ei, cu amintiri şi regrete şi cu... veşnica speranţă, vana speranţă, dar
dulce oricum : că iarna vieţii şi moartea sunt încă departe, că tot mai putem gusta plăcerile vieţii.
E anotimpul patetic prin excelenţă, când sufletul, aci vibrând, aci lâncezind, pare că se
asociază cu lupta naturii, un anotimp spulberatic şi deprimant în acelaşi timp; cu alternative de dulce
melancolic şi veselie copilăroasă, de multe ori e şi toamna vieţii.
Sunt dimineţi aşa de radioase, cu un farmec aşa de magnetic şi pătrunzător, că parcă n-ai voi
să se mai sfârşească; lumea-ntreagă parcă ai cuprinde-o, aşa de bine te simţi. . .
A doua zi totul e schimbat, nor, ploaie, frig, că nimic nu mai îţi vine să priveşti.
Frunzele ruginii care străluceau la soare, şi care trosneau sub picioare, acum sunt negricioase,
şi amestecate cu noroi. Două zile mai târziu, iar se schimbă vremea, şi ca vremea şi noi iarăşi ne
schimbăm, iarăşi începem a spera, luptând să învingem durerile şi să ne agăţăm de câte o iluzie, de câte
un poate, care să ne mai dea clipe de fericire în viaţă.
404
„REVISTA TELEGRAFICA, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖, Anul VII, 1913-14, p. 471
364
Pădurea, adevărata pădure, e cu deosebire dramatică şi mişcătoare. Dacă aci e locul unde
natura leagănă mai poetic visele, tot aci poţi avea mai bine impresia, de ceea ce natura are mai
neînduplecat, mai aspru.
Când eşti în vilegiatură, când stai la ţară, nu bagi de seamă că timpul trece, că toamna se
apropie, după cum la oraş nu iei în seamă că ale noastre fiinţe dragi îmbătrânesc, sau că noi înşine
îmbătrânim. De câte ori de la patru la cinci, când îţi faci plimbarea obicinuită, absorbit în gânduri,
mergi, mergi înainte şi când te trezeşti că trebuie să te înapoiezi, s-a şi înserat. Ştim bine că zilele s-au
micşorat, dar nu le luăm seamă. Şi când te-ai îndepărtat mai mult, când te trezeşti că eşti cam departe
de marginea pădurii şi că începe a însera, deodată te cuprind fiori şi totul în jurul tău pare schimbat.
Cunoşti bine potecuţele pe care ai rătăcit d-atâtea ori, ştii bine colţişoarele cele mai frumoase, arborii
mai stufoşi, locul unde te-ai odihnit alte dăţi, ai cules flori, etc.
Din tot ce ai admirat, ai cunoscut, nu mai vezi nimic decât nişte arbori uriaşi, nesfârşit de mari
şi groşi, lipiţi unul de altul, formând un zid în jurul tău ca un mormânt. Fiori îţi trec prin corp d-atâta
tăcere şi întuneric. Şi nu e partea fantastică, nici frica copilului rătăcit care se teme de lupi. E ceva mai
tragic, mai intens, mai înfiorător pentru fiinţa omenească.
E acel sentiment de nimicnicia ta în faţa naturii eterne, sentimentul indiferenţei pe care natura
o are pentru tine. Eşti ca separat de eul tău îngâmfat, care-ţi părea că ocupă oarecare loc în lume şi
căruia îi dădeai atâta importanţă.
Ai trecut d-atâtea ori p-aci, ai inspirat aerul acelei păduri, aci ai visat, ai căutat, ai meditat şi
câte planuri nu ai făurit tu mare şi tare la lumina zilei şi deodată te vezi un biet fricos în faţa acestor
uriaşi ce îşi înalţă ramurile spre cer şi nu dau nici o atenţie acestui efemer călător de pe pământ, care
merge pe dibuite şi nu e în stare să-şi călăuzească paşii când s-a întunecat puţin.
E un sentiment diferit de acela ce simţim în faţa mării. Marea ameninţă, geme, mugeşte, în
fine. ea vorbeşte. Pădurea între anumite ceasuri şi în oarecari împrejurări te descurajează, te întristează
prin tăcerea ei mormântală, sau mai bine prin schimbarea raporturilor în care eram faţă de natură, ceva
mai înainte şi situaţia actuală. . .
Avem în clipele acelea,noţiunea clară că viaţa nu e nimic, un ce trecător şi că natura singură
subzistă puternică, liniştită şi tare, pe când noi ca mâine nu vom mai fi nimic.
(Jeanna Sava)

 La fiecare acţiune ce tu faci, întreabă-te însuţi: ,,Nu mă voi căi în urmă?‖ ,,Ce câştig voi
avea?‖
 Fii unul şi nu mai mulţi. (Teodosie).
 În relaţiunile sociale, evită de a-ţi preface prietenii tăi în duşmani; sileşte-te din contra, să-ţi
faci din duşmani prietenii tăi. (Pitagora.)
 Să înlături din înlănţuirea succesivă a gândurilor tale tot ce este dezordonat, tot ce e fără scop;
cu mai mult cuvânt încă, tot ce este nefolositor şi imoral. Să te obişnuieşti a nu gândi decât la
astfel de lucruri, încât dacă cineva te-ar întreba deodată: „La ce te gândeşti?― tu să poţi să-i
răspunzi imediat în toată sinceritatea „Iată la ce eu mă gândesc―. (Marc-Aureliu.)
405 „REVISTA TELEGRAFICA, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖, Anul VII, 1913-14, p. 475

365
NOTE VESELE 406
CÂND FEMEILE SUNT PERFECTE

Iată, încă din timpurile trecute, un mic curs de morală pentru soţiile care doresc să atingă
perfecţiunea. El are meritul de a fi foarte complet în conciziunea lui şi merită a fi apreciat, cum a fost şi
de bunii noştri strămoşi.
Sunt trei lucruri cu care o femeie trebuie şi nu trebuie să se asemene.
Ea trebuie să semene cu melcul, care nu părăseşte niciodată casa sa; dar ea nu trebuie, ca
melcul, să puie pe ea tot ceia ce are....
Ea trebuie să semene cu ecoul care nu vorbeşte decât când e întrebat; dar ea nu trebuie, ca
ecoul, să caute să aibă cuvântul cel din urmă ....
Ea trebuie sa fie ca ceasul oraşului, de o regularitate perfectă; dar ea nu trebuie, ca ceasul, să
caute să fie auzită de întreg oraşul ....
CUNOŞTINŢE FOLOSITOARE 407
PENTRU A SCĂPA MOBILELE DE CARII

Pentru a scăpă mobilele de carii ce se introduc în lemn şi-l sfredelesc, introduceţi cu o
pompiţă de uns, petrol în găurile făcute de aceşti paraziţi. Astupaţi apoi aceste găuri cu ipsos de la
geamgii. Bateţi mobila cu un ciocan în fiecare zi câte 5 minute, după ce mai întâi aţi izolat acea mobilă
de ciocan, cu o stofă groasă. Anumite persoane întrebuinţează şi sulfura de carbon pe care o introduc în
aceste găuri.
406 „REVISTA TELEGRAFICA, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖, Anul VII, 1913-14, p. 476

407
„REVISTA TELEGRAFICA, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖, Anul VII, 1913-14, p. 476
366
CAPITOLUL 8 Anul VIII, Octombrie 1914 Septembrie 1915
VOCEA PATRIEI 408

Unul n-a cunoscut, până la douăzeci de ani, decât mângâierile familiei sale, buna voinţa şi
dulceaţa vieţii intime din casa părinţilor şi a prietenilor lor intimi. N-a cunoscut ce e durerea, ce e grija
existenţei zilnice. Un altul, urmează cu pas domol, plugul pe care cu mâinile lui îl apasă în pământ.
Brazda ce trage e udată de sudoarea sa şi câmpul răsună de cântecele şi cuvintele de încurajare,
adresate vitelor obosite. Amândoi tinerii, sunt mulţumiţi: unul de plăcerile ce îi vin d-a gata, celălalt de
aerul îmbălsămat în care îşi petrece viaţa.
Dar, ascultaţi! Un strigăt se aude, e patria care îi cheamă. Tu părăseşte viaţa liniştită, iar tu,
câmpul în care ai crescut. Amândoi sărutaţi încă odată pe acei ce vă sunt scumpi şi plecaţi. Du-te,
soldat, du-te, unde patria te cheamă: la sacrificiu. Nu vei mai avea decât o hrană simplă şi aceia puţină,
nu vei mai putea să-ţi satisfaci capriciile după voia ta, o voinţă imperioasă şi aspră o va apăsa pe a ta.
Mergi ziua şi noaptea. Stai în picioare unde trebuie, cu tot frigul, căldura, zăpada, ploaia şi furtunile.
Iată strigătul de alarmă! Trebuie să plecaţi. Unde oare? Poarte departe, spre o ţară duşmană, în
care vei fi în cruda alternativă d-a omorî sau d-a fi laş. Dar omoară, omoară, nu tu vei da seamă
înaintea lui Dumnezeu de sângele vărsat, tu ...eşti un sacrificat. Primeşte în nobilul tău piept, gloanţele
şi mitralierele şi cazi, cazi!
El a căzut! Ce cauţi tu, băiatul meu muribund cu ochiul rătăcit? Pe tatăl tău? Pe mama ta? Pe
surorile tale? Pe fraţii tăi? Familia ta? Ţara ta?... Familia ta e patria care te sacrifică; ţara ta e colţul de
pământ în cure se vor odihni oasele tale glorioase.
Iată-te nemişcat şi tăcut în mormânt; dormi în pace: nu vei fi uitat. Două lucruri vor vorbi de
tine în istorie: naraţiunile şi monumentul. Toată lumea va vedea acel monument. Toată lumea va putea
contempla şi admira pe acel granit, marmoră, fier, bronz, etc., cioplit, netezit, lucrat de mâna omului,
sau pe o pânză uşoară animată prin penelul unui artist, reînsufleţit de devotamentul copiilor patriei care
au meritat nemurirea.

 Naţiunea căreia i se ia un teritoriu, chiar dacă i se permite să-l locuiască, să-l cultive, să-l
exploateze ca înainte, a încetat politiceşte de a exista; ea a pierdut independenţa sa, ea a
devenit supusă unei naţiuni străine. Nu u e chiar alt mijloc de a robi o naţiune decât de a se
face stăpân pe pământul ei. O astfel de acţiune e o adevărată „hoţie în mare― cum o numeşte
Sfântul Augustin. Pentru a se înţelege în ce măsură ca e culpabilă, treime să ne reamintim că
teritoriul unei naţiuni e alt lucru de cât o proprietate ordinară: e pământul sfânt al patriei,
mormântul strămoşilor, leagănul copiilor, căminul unei vaste familii. A-i imprima pecetea
dominaţiei străine, nu e numai o operă de spoliaţie unică, e un act de profanare. (A. Franck).
 Înţelepciunea ne opreşte de a da crezământ la tot ce auzim, de a face tot ce putem, de a spune
tot ce ştim şi de a cheltui tot ce avem. (Oxenstier).
 Bea şi mănâncă cu prietenul tău: dar nu trata cu el afaceri de interes. (Proverb turc)
408 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ―, Anul VIII, 1914-15, p. 32

367
410
NOTE VESELE
JOS CU PROTECŢIA
Văcarul satului (numit de curând În funcţie) către vaca primarului care a intrat în livada cu
fân:
Hăis boală, afară, că aici nu merge cu protecţie.
CE E ŞI CU DEPRINDEREA.
Judecătorul (către candidatul la însurătoare): Iţi dau pe fiică-mea de soţie? Vrei să începi
pedeapsa imediat?
COMPLICE? 411
— Legea! legea! zise Michel Brey, înălţând din umeri şi dând din frumosu-i cap gânditor. Ea
nu e totdeauna de acord cu morala.. şi nici cu conştiinţa!
— Cum! D-ta care cunoşti legea?...
— Tocmai fiindcă o cunosc vorbesc fără înconjur... aşa e de greu uneori să armonizezi textul
cu spiritul. Evident, că turma omenească are nevoie de reguli; dar aceste reguli, aşa de
variabile după climă, latitudine, moravuri, întâmpină mari dificultăţi în aplicarea lor,
aproape înaintea fiecărei împrejurări, fiecărui caz în particular, fiecărui specimen al rasei.
— Diferenţele nu sunt mai puţin accentuate între indivizi ca între specii... Astfel câte probleme
pentru a turbură creierul oamenilor cinstiţi, a deşteptă scrupulele lor, a evocă sensibilitatea
lor!
— Cine nu s-a aflat în unele dileme, nu ştie până la ce punct adevărurile eterne pot prima
uneori preceptele convenţionale.
— Ce numeşti d-ta. adevărurile eterne?
— Bunătatea, mila. dreptatea şi alte virtuţi de pe al „doilea plan―, sensul foarte puternic al unei
dreptăţi superioare celor din texte.
— Aceasta poate, duce departe.
— Foarte departe. Acestea nu sunt teorii superficiale şi nici făcute pentru a inspiră frică... Eu
care îţi vorbesc. Michel Brey, profesor universitar, comandor al Legiunii de Onoare,
funcţionar, personagiu oficial, am călcat un precept, cel mai formal al codului; am fost nici
mai mult, nici mai puţin, complicele unui asasinat.
— Glumeşti?
— De loc! Partea mea de crimă era formală, calificată, condamnabilă după lege. Şi ce e mai
rău e că nu regret de loc, ba încurajat prin nepedepsire, a-şi reîncepe acelaşi gest cu un
cinism căpătat de experienţă şi justificat de evenimente.
— Povesteşte-ne, Michel!
— De ce nu...
***

368
Eră o sărmană femeie slabă, mai mult roşcată decât blondă, cu faţa pătată de pistrui, de loc,
frumoasă, dar cu o figură foarte expresivă, .cu un fel de graţie îndurerată în gest, în umblet, cu nişte
ochi admirabili a, căror privire, împiedică de a le vedea culoarea şi
O voce imposibil de uitat!
Joasă, aproape, fără rezonanţă, dar cu vibraţiuni profunde şi scurte, îţi străbătea în suflet,
această voce, îţi strângea inima.
Să nu credeţi cumva că cel mai mic sentiment de galanterie mă influenţase în privinţa Mariei-
Josephe. De altfel, cele ce vă voi spune vă vor convinge.
Mă căsătorisem din dragoste, cu soţia mea şi chiar liber de aşi fi fost, nici-o atracţie de acest
gen nu putea să-mi inspire această nenorocită.
Eliza şi cu mine, din contra ne asemănăm până şi în mila ce ne inspiră, în stima ce merita
curajul ei, mândria ei de a-şi ascunde nenorocirea vieţii. demnitatea care o făcea să pară rece, tăcută,
mai palidă ca de obicei, cu dinţii strânşi, când simpatia ce-i arătă cineva, i se părea că vine din
compătimire.
Eră soţia unui cantonier beţiv, care o bătea foarte des, deşi ea muncea toată ziua, pe când el
privea cum trec trenurile. Aşa că o vedeai, când în sat la cusut, pe cât se pricepea, când din uşă în uşă.
eu coşul pe. mână, curată, pieptănată, cu frumoasele-i cozi pe cap, cu rochia-i neagră, fără nici o
ruptură, fără nici o pată, vânzând, muşchi, mărgăritar, fragi, mure, ciuperci, etc., tot ce putea culege de
prin pădure.
Intr-o zi o văzurăm cu ochii umflaţi şi vineţi şi legată cu o basma.
Am căzut, ne spuse ea.
Altă dată, braţul stâng nu l-a putut mişca timp de două săptămâni. Ea inventă şi atunci că a
călcat-o o bicicletă.
Toţi doream din toată inima ca un tren să treacă peste bărbatu-său sau o congestie să-1 şteargă
dintre cei vii.
Ani mulţi se strecură din viaţa Mariei-Josephe, care pierea văzând cu ochii şi din zi în zi, se
părea că se topeşte ca ceara şi cu viaţa i se stingea şi tinereţea.
În acest timp, un lemnar, Marc Gignot, veni să lucreze în aceste părţi. Era un băiat voinic,
frumos, sincer şi cinstit. El auzi pe Marie-Josephe vorbind şi. ochii lor se întâlniră.
„Bună ziua!― „Bună seara!― Nu cred să fi fost altceva între ei. Dar când îşi dădeau mâinile,
întârziau de a şi le retrage şi privirile încrezătoare şi dulci, cu greu şi le puteau întoarce unul de la altul.
Marie-Josephe părea că creşte, că se îngraşe, obrazu-i care începuse să se vestejească şi ochii
să se stingă, din zi în zi, se transformau, înviorându-se. Ea care nu avea copii şi nici nu dorea să aibă,
începu să sărute pe ai altora cu pasiune.
Sărmana Marie-Josephe! Divorţul nu exista pe atunci...
Într-o dimineaţă, pe când mă plimbam prin pădurea din apropiere, pe cărarea ce duce spre
rariştea productivă de fructe şi de criptogame, Ravageot, bătrânul meu câine, începu să latre şi să urle.
Ducându-mă să-1 întâlnesc, rămăsei uimit de mirare şi groază. Un cadavru era acolo, lungit pe
spate, cu mâinile încrucişate, cu faţa congestionată, cu fruntea fracturată. Arma care îl lovise era
propria lui bâtă, care era lângă el.
Mă aplecai: Un miros de alcool, de beţiv, era răspândit în atmosfera din jurul lui. Sub sângele
închegat, recunoscui pe bărbatul Mariei-Josephe, şi spaima mi se risipi. Desigur, s-a bătut cu vreun
tovarăş de beţie...
369
Dar de odată un indiciu îmi hipnotiză atenţia. Sub lumina soarelui, pumnul strâns radia,
părând plin cu fire de aur... Şi pe pământ în jurul lui erau risipite câteva ciuperci căzute desigur din
coş.
Părul Mariei-Josephe! şi ciupercile din coşuleţul ei!
„Dobitocul bătut― se revoltase. Dar crima era iscălita ca tema unui şcolar.
Adunai ciupercile în buzunarul hainei spre a le arunca mai departe, de-acolo. Apoi. meticulos,
ajutându-mă cu lupa ce port vecinie în buzunar, retrăsei probele din mâinile mortului. După aceia, cu o
cracă de frunze, ştersei urmele de pe iarbă, dădui ramurile la loc din tufiş, şi întorcându-mă „acasă,
dădui ordin să lege câinele câtăva vreme în lanţ.
Rămase legat trei luni. Căci tocmai după un trimestru se descoperi corpul pe jumătate mâncat
de animale. Şi ancheta, desigur, slabă, nu descoperi nimic.
Marie-Josephe transfigurată s-a căsătorit cu Marc Gignot. El a luat-o în satul lui: sunt fericiţi.
Să fi ghicit? M-o fi văzut? Ea a şi botezat primul băiat cu numele meu şi numele nevestei,
primei sale fetiţe.
Bine ai făcut, mi-a zis Eliza.
Ai făcut rău, îmi zice Themis, zeiţa dreptăţii.
Între aceste două păreri, păstrez pe aceia pe care o prefer...
FAPTE DIN RĂZBOIUL ACTUAL 412
SUFLETUL, INIMA ŞI SPIRITUL PARIZIENCELOR

În aceste ore de suferinţă, toţi francezii se simt ca făcând parte din aceiaşi familie. Aceasta se
arată printr-un respect mai profund către soţiile, mamele şi surorile celor cari luptă. Sunt unii cari
rămân credincioşi necuviinţei de până acum.
Unul din aceşti prost crescuţi, întâlneşte în rue de Passy, o tânără femeie frumoasă, elegantă, a
cărei figură tristă exprimă gândul care o stăpâneşte.
El îi adresă o galanterie grosolană. Ea se opri brusc şi cu un gest larg îmbrăţişând orizontul de
la nord la est, îi aruncă în obraz aceste cuvinte:
— La front!
E un ordin, o ofensă înjositoare. Cel care o primi, rămase locului. Enunţarea unicei şi sfintei
datorii, l-a ameţit.
La Avenue de Villiers, mai multe doamne se reunesc în fiecare Marţi. Ele vorbesc de ai lor
cari luptă şi îşi fac curaj una alteia.
Marţea trecută, d-na V..., înapoiată din provincie, luă şi ea parte la şedinţele acelea. Toate se
interesează de soarta fiului ei, un tânăr de 23 ani.
— Ah! răspunde cea întrebată, am avut eu grijă să fie admis ca secretar de administraţie. Astfel
drăguţul de el nu e expus morţii.
412
„REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ―, Anul VIII, 1914-15, p. 70
370
Puteţi să vă închipuiţi ce impresie au făcut aceste nesocotite cuvinte. Pentru a se schimbă
conversaţia, una din doamne întrebă pe gazdă: ,
— Aveţi ştiri de la fiul d-v?
— Henri mi-a scris chiar ieri o scrisoare inimoasă.
— Ah! exclamă mama secretarului de administraţie, ar fi indiscret de v-am rugă să ne-o citiţi?
— Foarte indiscret, scumpa mea doamnă, răspunse gazda, scrisorile fiului meu nu se citesc
decât între franceze.
***
De 38 ani, având aerul de a avea 50, o biată femeie află că fostul ei bărbat care o părăsise de
un an, spre a urma pe o alta, se află rănit la ambulanţa No...
Ea alergă într-acolo şi pătrunzând în sala cea mare unde se aflau răniţii, recunoscu îndată pe
necredinciosul ei. La căpătâiul lui se afla o infirmieră într-un şorţ alb.
Părăsita se apropie de pat; în acelaşi timp rănitul scoate un ţipăt. Infirmiera ridică capul. Cea
care se apropia de pat putu s-o vadă şi recunoscu pe cea care i-a răpit bărbatul.
O infirmieră superioară văzu toată scena. îndată ea se apropie de părăsită şi-i şopti:
A fost îngrijit de persoana aceasta pe care o vedeţi aci... El îi datorează viata.
— Ah! exclamă tânăra femeie şi în acelaşi timp ea întinde o mână rivalei, cealaltă rănitului, şi
cu o privire care renunţă, care iartă, şopti:
— Tu mi l-ai luat... tu l-ai salvat... aşa merge―.
***
Scena se petrece la primăria departamentului XVIII. O tânără lucrătoare târând după dânsa o
fetiţă de vr-o 2 ani, se află în faţa funcţionarului însărcinat cu împărţirea de bani familiilor celor cari se
luptă.
— N-aveţi nici un drept la nimic. Nu sunteţi măritată, n-aveţi drept să primiţi ceva.
— Atunci trebuie să mor de foame împreună cu fetiţa mea? Funcţionarul avu un gest de milă,
dar ce putea face împotriva legii?
— Vino eu mine. se auzi deodată. era o altă mamă cu un copil ceva mai mare.
— Vino cu mine. Eu cu copilul acesta iau 1 lei şi 75. Vino. Aceşti bani ajung pentru pâine şi
cartofi, pentru noi patru.
***
„DU-TE FIUL MEU! TU AL MURIT DE CEA MAI FRUMOASĂ MOARTE,

CE ŞI-O POATE DORI CINEVA“
Acestea fură cuvintele admirabile, cuvinte întipărite de o resemnare şi de o măreţie antică, pe
care le rosti generalul de Castelnau în faţa corpului fiului său.
Locotenentul Gerald de Castelnau, fiul cel mai mare al generalului Castelnau. fusese grav
rănit pe câmpul de luptă unde tatăl său comanda.
Locotenentul fu transportat lângă general. În prezenţa tatălui, înconjurat de întreg statul său
major, toţi se grăbeau a da tânărului şi viteazului ofiţer îngrijirile necesare. Dar rana era foarte gravă
aşa că după trei ore de îngrijiri, Castelnau îşi dădu ultima suflare.
Generalul Castelnau se aplecă atunci asupra copilului său, şi în mijlocul unei tăceri solemne şi
dureroase, zise:
„Du-te fiul meu! Tu ai murit de cea mai frumoasă moarte ce şi-o poate cineva dori.―
371
„Ţi-o jur că armatele noastre te vor răzbuna, răzbunând toate familiile franceze―.
Şi acoperind cu batista sa faţa copilului său, salută milităreşte şi se retrase.
***
GROAZA DE CAZACI
Ca să se înţeleagă cât de mare şi cât de infiltrată e groaza de cazaci în armata Austro-ungară,
redăm aci. următoarea anecdotă, caracteristică:
Un general austriac, voind să scoată din mintea soldaţilor groaza de cazaci, se hotărî să
demonstreze în faţa trupelor că şi cazacii sunt oameni şi deci şi ei pot fi biruiţi.
Ca să dovedească spusele sale cu o pildă, porunci să se aducă în faţa trupelor un cazac dintre
prizonieri.
Cazacul fu adus călare pe calul său, iar generalul văzând teama ce acest singur om, prizonier,
o inspiră trupelor, se apropie de dânsul explicând în acelaşi timp, că şi cazacul e om ca şi dânşii.
N-apucă însă bine generalul să se apropie de cazacul-prizonier, când acesta, cu o mişcare
obicinuită lor, se aplecă asupra generalului, şi cât ai clipi din ochi, îl înşfăca pe general şi dând pinteni
calului, zbierând şi urlând cât îl ţinea gura, porni într-o goană nebună.
Soldaţii... convinşi că nu trebuie să se mai teamă de cazaci, rămaseră ca trăsniţi şi nici de tras
după cazac nu îndrăzneau, temându-se să nu lovească în generalul ce li-l furase curajosul cazac.
***
O SCRISOARE GRANDIOASĂ.
Academicianul Ernest Lavisse, de la Academia Franceză publică următoarea scrisoare pe care
o califică de grandioasă:
Moyen, 4 Sept.
Scumpul meu Eduard,
„Aflu noutatea că Charles şi Lucien au murit în ziua de 28 August. Eugen este grav rănit, iar
Louis şi Jean au murit şi ei.. Roza a dispărut.
Mama plânge, ea spune că tu să fii tare şi doreşte să te duci ca să-i răzbuni.
Nădăjduiesc că mai marii tăi nu vor refuză aceasta. Jean a avut legiunea, de onoare; tu să-l
urmezi.
Ei ne-au luat pe toţi; din unsprezece câţi se aflau în război opt au murit, scumpul meu frate fă-
ţi datoria, nu ţi se cere decât atât.
Dumnezeu ţi-a dat viaţa, el are dreptul s-o reia, spune mama.
Noi te îmbrăţişăm din toată inima, cu toate că am vrea să te mai revedem înainte.
Prusacii sunt aci. Jandor fiul a murit, ei au devastat totul. Vin din Gerbevilliers care e distrus.
Laşii!
Pleacă scumpe frate, sacrifică-ţi viaţa, noi avem speranţa că te vom revedea, căci ceva ca un
presentiment ne spune să sperăm.
Te îmbrăţişăm din toată inima. Adio şi la revedere dacă o vrea Dumnezeu.
Surorile tale.
E pentru noi şi pentru Franţa, gândeşte-te la fraţii tăi şi la bunicul în 1870.
372
SURPRIZA INFAILIBILULUI TEUTON 413
D-nul profesor Ulrich Grosserbuch soţiei sale Dorothea

Paris, Aprilie 1914.
După două luni petrecute în Paris, terminând ancheta cu care am fost însărcinat, datorită
înaltei mele autorităţi ştiinţifice, şi a celor cincizeci şi trei de volume pe care le-am scris asupra:
„psihologiei popoarelor şi analiza inferiorităţii diferitelor rase omeneşti în raport cu rasa germană
divină şi predestinată―, pot să aduc o judecată definitivă, şi riguros exactă şi în afară de orice eroare,
asupra acestei ţări, care se mai numeşte încă pentru puţin timp, Franţa şi asupra locuitorilor ei.
Părerea mea este foarte precisă: Franţa e în plină decadenţă şi această ţară, cu toate acestea
foarte frumoasă, pământ făgăduit poporului nostru, care graţie culturii lui, va deveni măreţ, această
ţară dezorganizată se descompune şi nu mai cuprinde decât o rasă epuizată al căreia sfârşit se apropie.
Noi o vom provoca; un bobârnac al armatelor noastre va fi de ajuns să doboare această naţie care mai
are curajul uneori să ne braveze. Şi nici nu e ceva tocmai glorios pentru colosala putere germană, de a
se măsura cu un adversar aşa de slăbănog.
Căci într-adevăr, acest adversar care nu se gândeşte decât la plăceri, pe cari nu aşi îndrăzni să
ţi le descriu, nu mai are nici-o vlagă. Şi organizaţia lui socială, este ca şi el. Parlamentul e minat de
teorii revoluţionare şi de toate ideile ce distrug disciplina Statului, ordinea şi morala. Ah! draga mea,
dacă ai vedea mai de aproape ceea ce se numeşte viaţa pariziană, ţi-ar plesni obrazul de ruşine! (N-
avea nici-o grijă; tu ştii bine din ce stâncă germanică e făcută virtutea mea!). Aceşti indivizi a căror
agitaţie, o recunosc, pare strălucitoare, aceşti indivizi, sunt nepăsători când e vorba de sforţări, de
muncă, de datorii: merg strună, numai când e vorba să facă spirit şi să se distreze. Acestea sunt
preocupările lor cele mai importante. Sunt mai mulţumiţi când găsesc un cuvânt de spirit, decât noi
când inventăm un obuzier sau o bombă incendiatoare.
De asemenea pun axioma aceasta: toţi francezii sunt atinşi de boala voinţei. Desigur, se mai
găsesc printre ei şi câţiva savanţi, inventatori, scriitori, oameni cari par a avea oarecare geniu, dar şi
aceştia nu sunt în realitate decât intelectuali degeneraţi, visând chimere de pildă, fraternitatea
universală!
Celelalte consecinţe ale acestei boli ale voinţei sunt că aceşti imorali vecini, nu mai au
principii, nu mai au guvernământ şi nici familie! În toate căsniciile e adulterul; în politică, nimic decât
pasiuni şi partide, ar fi revoluţie în patruzeci şi opt de ore, dacă s-ar declara război!
Şi ceea ce spun de generaţiile deja coapte, e şi mai rău în ceea ce priveşte cele două tinereţi
acelea care vor fi în armată: tineretul socialist şi tinerelul aurit. Ei se urăsc şi se vor sfâşia la primul
conflict. Dar, în definitiv, ei au aceleaşi idei: prima, sunt antimilitarişti fiindcă ei n-au nimic, şi ceilalţi
fiindcă au prea mult. Şi unii şi alţii găsesc viaţa omenească preţioasă: motivele sunt diferite, rezultatul
pentru noi este identic: acest tineret nu va merge, şi mai marii lor, destul de molateci, vor avea, de
asemenea, cum zic ei „picioarele nichelate―. (Iţi voi explică eu înţelesul .acestor cuvinte: nu e vorba de
un procedeu de fabricaţie industrială,: căci altfel l-am fi acaparat noi). . .
Francezii vor fi desigur încă capabili, de oarecari gesturi de faţadă, gesturi „a 1a don
Quichotte‖; cocoşul lor îşi va pune podoaba de pene, dar sufletul lor de dantele nu va şti să se măsoare
cu sufletul nostru german, de o ştofă aşa de aspră, solidă şi cu atâtea calităţi! .
Aşa că mă rezum şi declar cu îndrăzneală: ,,Putem să pornim, para e coaptă―. Amicul nostru,
generalul Suck pentru care e făcut raportul să-mi ierte această expresie, căci o întrebuinţez pentru a-l
face să râdă! Si eu râd!... Ah! cât o să mai râdem împreună, dragă Dorothea, căci după victorie vei veni
la Paris, ne vom, plimba sub Arcul de Triumf la Câmpiile Elizee, pe bulevarde. Vom sta şi pe toamnă
să le vizităm teatrele vei vedea multe! şi în unele părţi?!....În afară de Germania, ne e permis să ne
amuzăm; şi apoi e dreptul învingătorului! Vom bea şampanie!.... şi mă gândesc chiar... Dar, tăcere! nu
413 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖, Anul VIII, 1914-15, p. 96

373
trebuie să scriem despre delicateţele conjugale. Vei găsi aci o mulţime de cunoştinţe. O enormă
cantitate de case industriale şi comerciale, cele mai prospere, sunt ale noastre; şi de la mode până la
betonul armat, noi avem cele mai bune firme. Numai că ei le pun nume franţuzeşti societăţilor lor şi
chiar se naturalizează! Aceasta are haz! O să-ţi istorisesc eu.
A propos de comerţ, spune-i inginerului nostru să prepare în fabrica sa cât mai multe vitralii
în stil vechi, căci se înţelege, în timpul războiului pentru a crea pieţe de desfacere şi a înspăimânta pe
francezi, vom distruge cât mai mult posibil. Aşa că cu bisericile şi catedralele, familia noastră va face o
afacere minunată.
La revedere, în curând, scumpa mea soţie. Te sărut pe amândoi obrajii atât pe tine cât şi pe
Karl, Hermann, Otto, Fritz şi Luisa, copiii noştri.
Profesorul Ulrich Grosserbuch,
Locotenent André. R D-lui profesor Ulrich Grosserbuch

Noiembrie 1914.
Domnule profesor,
Fiul dumneavoastră Karl va fi judecat de un consiliu de război francez. Luat prizonier în
Picardia, l-am surprins în ultima casă dintr-un sat incendiat prin propria sa îngrijire şi tocmai la timp,
pentru a scăpă o sărmană fată asupra căreia voia să exerseze cea mai ruşinoasă violenţă. Într-unul din
buzunarele sergentului Wachmeister Karl Grosserbuch s-a găsit o scrisoare de la D-voastră, pe care i-
aţi scris-o din Paris, în Aprilie 1914, căreia îi voi răspunde câteva cuvinte. E vorba de fiul D-voastră,
nu, e aşa? Ar trebui să-1 împuşcăm pe dată, în loc de aceasta noi îl vom judeca! Compară cele două
culturi, domnule, şi caută de înţelege care e aceea a umanităţii superioare! Infailibilitatea D-tale
ştiinţifică ţi-o va permite oare? Ea a comis deja greşeli foarte mari putem zice chiar colosale , apropo
de faimoasa judecată definitivă scrisă asupra Franţei şi Francezilor în fermecătoarea D-tale scrisoare
din primăvara trecută. Iată ce însemnează a generaliza în grabă, a privi toate lucrurile cu ochelarii
obişnuiţi, care măresc la exces ceea ce e din ţara D-tale, şi micşorând prea mult, tot ce e al altora.
Te expui astfel a declara epuizată, degenerată, sfârşită, o rasă care vă rezervă cea mai
formidabilă surpriză de energie ce aţi văzut vreodată! Naţiunea trebuia să fie incapabilă de o deşteptare
periculoasă, resortul ei fiind uzat. Deşteptarea ei însă a făcut să dea înapoi nenumărata voastră armată
de la Marna şi tensiunea resortului e în aşa fel că vă constrânge, vă sugrumă aproape. Contra
slăbănogului adversar, un bobârnac n-a fost de ajuns, căci enorma voastră maşină de război pregătită în
ascuns contra vecinului, care n-avea altă slăbiciune decât confienţa (încrederea) sa, n-a reuşit nici să o
sperie, nici să o sfâşie! Bobârnacul a trebuit să se transforme într-o sforţare gigantică care oricum, va fi
zdrobită. Ce voiţi? Nu e numai forţa materială, e şi cealaltă a cărei valoare o ştiţi foarte bine acum, căci
voi n-aţi pornit decât crezând că e descompusă: ea nu era decât uşor atinsă, puţină intoxicaţie pe care
aţi vindecat-o foarte repede! Pretinsa maladie a voinţei nu era decât un somn! Brusc deşteptată, această
voinţă, a fost cu totul altfel de cum vă aşteptaţi, înţeleg foarte bine ca aceasta să vă mire şi să vă
displacă: vă aşteptaţi atât de puţin! Eraţi atât de convinşi, voi şi milioanele voastre de compatrioţi, că
plăcerile, banii şi luxul ne corupseseră. Începusem puţin, e adevărat, dar para pe care o credeaţi coaptă,
gata să cadă, nu avea decât o muşcătură de vierme. Ea a rămas verde, acră şi când încearcă cineva să o
muşte, face să i se strepezească dinţii! Ce serviciu imens ne-aţi făcut! Orgolioasa şi criminala voastră
sălbăticie, n-a aruncat jos decât o faţadă artificială, descoperind deodată vieţi interioare profunde şi
superbe. Sufletele uscate şi de ,,dantelă― erau dintr-o ţesătură minunată, mai simplă, mai rezistentă
decât asprele stofe germanice, domnule, şi pe care nici noi nu le ştiam atât de frumoase! Aţi făcut o
minune, aceia de a scoate la iveală. în fiecare din noi, o flacără ce sta ascunsă!
374
Cât despre faimoasa revoluţie pe care contaţi în patruzeci şi opt de ore, ea nu v-a reuşit mai
bine ca antimilitarismul! Şi cu toate acestea aţi muncit la o doctorală ..peltea―, (aceasta nu e un produs
demn de acaparat), asupra tineretului nostru împărţit în două: socialişti şi burghezi, ambii
antimilitarişti. Ei sunt totdeauna, atât cât e vorba de a se ridica contra monstruosului sistem al unei
naţiuni de pradă şi contra distrugerii sângeroase de la om la om. Numai că poţi fi antimilitarist şi cu
toate acestea şi cel mai bun patriot, poţi să urăşti asasinatele şi cu toate acestea, să pleci cu ardoare, a
distruge pe acei care vor să gâtuie sentimentele cari sunt printre cele mai înalte ale conştiinţei
universale. Voi nu aţi înţeles-o! Şi nici nu puteaţi, să o înţelegeţi. Ba, mai mult, îndeletnicindu-vă cu
înspăimântătoarele crime, credeţi că această metodă este excelentă pentru a ne îngrozi. Frica? O!
domnule, a gândi aceasta e mai mult decât o greşeală, este o prostie. În mijlocul ruinelor ce i-aţi făcut
şi în sângele fiinţelor celor mai scumpe, cocoşul de care vă bateţi joc, în fala voastră ştie încă să
cânte... Şi soldatul nostru în tranşeele inviolabile, cu tot tunetul giganticelor voastre distrugătoare, vă
râde în nas!
În schimb, aţi spus drept când aţi constatat că spionii voştri, agenţii voştri de comerţ, ofiţerii
voştri de industrie ofiţeri de rezervă! casele voastre de comerţ, ne-au copleşit. E chiar singura invazie
cu care aţi reuşit complet. O vom zvârli noi, nu aveţi grijă, de partea cealaltă a frontierei şi apoi mai
departe! Ginerele vostru ar face bine să nu se mai pregătească deci, să fabrice vitralii în stil vecii.
Ruinele sublime nu vor fi pângărite. Păstraţi-vă sticlele colorate pentru lampioanele tuturor victoriilor
ce le va avea celebra voastră agenţie.
Un ultim cuvânt de regret, în ceea ce priveşte pe Madame Grosserbuch, care trebuie să fie
înciudată că nu a putut veni pe toamnă să se distreze aci la Paris. Desigur, a oprit-o acea blestemată de
holeră (bacilul Wolff). Numai dacă nu cumva, în scrisoare, nu era vorba de toamna anului 1915?
Poate! Atunci veţi veni ca turişti, să priviţi Câmpiile Elysee, ascultând călăuza care vă va istorisi cum
armatele noastre victorioase s-au. dus de la Arcul de Triumf în piaţa Concordiei, această piaţă cu
numele măreţ pe care ferocea voastră barbarie îl va fi făcut cel mai mare cuvânt de dragoste frăţească
proclamată de popoare!
Pentru această operă, aşa de frumoasă ţară la care râvniţi atât, se va numi totdeauna, Franţa!...
UN EPISOD DUIOS
Istoria acestui război abundă în povestiri duioase, pe lângă faptele mari de bravură şi eroism
războinic.
Iată încă una din povestirile duioase ale războiului actual.
Tatăl şi fiul s-au dus voluntari în război, pentru apărarea şi pentru „revanşa― Franţei.
Tatăl fusese altă dată locotenent în rezervă la cavalerie. El şi-a revendicat gradul şi a obţinut
dreptul să-şi reia locul şi cele două galoane într-un regiment de vânători călări.
Fiul avea 19 ani şi a fost nevoie de străduinţe şi recomandaţii „scandaloase―, ca să fie trimis
cu un regiment de infanterie pe câmpul de luptă, în loc de a lâncezi la depozit.
Evenimentele au apropiat aceste două fiinţe, în timpul luptelor de la Marna când tatăl şi fiul
luptau aproape unul de altul.
414 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖, Anul VIII,, 1914-15, p. 103

375
După ce au cunoscut astfel bucuriile şi greutăţile luptelor, delirul victoriei, tatăl şi fiul au fost
despărţiţi deodată.
Au trecut zile şi săptămâni, fără ca tatăl să fi auzit un cuvânt despre fiul său. În mjlocul
gloanţelor şi al şarjelor, o singură primejdie îl neliniştea: aceia la care era expus fiul său. Şi nici o
scrisoare nu venea să-l mai liniştească. În zadar se informă el de regimentul fiului său, că nu-i putu da
de urmă.
După Marna, vânătorii călări au trecut în Aisne şi de aci în Nord. Duşi de peripeţiile luptelor,
întâmplare intervine înc-odată, căci fără să mai spere, îngrijatul tata, dă de urma regimentului în care
servea fiul său.
Ce emoţie! Cu câtă grijă şi teamă a-întrebat el de fiul său, căci au trecut 2 luni de zile de când
n-a mai auzit nimic despre dânsul! O fi rănit, mort poate! În fine îşi stăpâneşte emoţia şi întreabă pe un
ofiţer ce-i ieşi în cale:
— Cunoşti, poate pe soldatul....
— Da, îl cunosc. E în compania mea chiar. E sănătos tun. Dacă vrei să-1 vezi, ia-o pe drumul
ăsta, ele acolo.
Fără a mai sta pe gânduri, fericitul tată dă pinteni calului şi ajunge lângă fiul său, care întins
sub un pom dormea dus. Obosit de drum, de străjuire, după zile şi nopţi de; neodihnă, el dormea
somnul care doboară pe soldaţi în tranşee şi pe care nu-1 tulbură nici şuieratul şrapnelelor, nici
explozia bombelor.
Tatăl a descălecat şi e gata să se arunce asupra fiului său, spre a-1 strânge în braţele sale. Dar
se opreşte şi priveşte lung această fiinţă scumpă iui, care stă lungită la picioarele sale.
Îndrăzni-va el oare să-i tulbure somnul şi odihna? Aceste câteva clipe în care corpul sleit nu-şi
mai simte greutatea, să i le fure el? De sigur ar fi nespus de dulce să-şi poată îmbrăţişa copilul; ar fi pe
bietul tată o mare bucurie de a revedea, de a vorbi, de a îmbrăţişa pe acela a căruia soartă îl neliniştise
atât. Dar pentru, asta trebuie să-1 scoale. Şi tatăl s-a decis.
El învăluie cu o lungă privire pe copilul său care doarme cu aceleaşi priviri cu cari învăluie
mamele copiii în leagăn; îşi umple ochii înlăcrămaţi cu această viziune şi sărind pe cal, pleacă, fără a
mai întoarce capul.
Se vor revedea ei vreodată?

 Legile nu sunt decât condiţiunile asociaţiei civile. Poporul, supus legilor, trebuie să fie şi
autorul. Numai acelora ce se asociază le e dat să reguleze condiţiunile societăţii.
(Montesquieu)
415 „REVISTA TELEGRAFICǍ; TELEFONICǍ ŞI POŞTALǍ‖, Anul IX, 1914-15, p. 112

376
SINGURĂTATEA 416
Singurătatea ca şi societatea, are avantagiile şi inconvenientele ei. plăcerile şi nemulţumirile
ei.
Ea dă celui ce lucrează cu creierul, tăcerea prielnică cugetării, şi nimeni nu ia o hotărâre până
ce nu a căutat mai întâi singurătatea pentru a reflecta în linişte. Oricât de sociabil ar fi cineva, are
clipele lui în care caută singurătatea sau cel puţin, cere celor din jurul lui să îl lase în pace, liniştit şi
nimeni să nu vină să îl turbure cu lucruri străine de ceia ce el face sau îl preocupă. Gândul lui are
trebuinţă de a fi concentrat asupra lucrării ce face, şi cu cât va fi mai liniştit cu atât va lucra mai bine şi
cu mai mult spor. Apoi, chiar în societate, de câte ori nu te retragi într-un colţişor pentru a te feri de
tentaţia unei convorbiri, sau de a evita să dai lumii de vorbit, când gândul fiindu-ţi în altă parte, nu poţi
fi atent la tot ce se vorbeşte! Deci, au dreptate cei ce în şcoli, ateliere, etc., cer cea mai completă linişte,
căci nu ar putea să îi izoleze complet, pe fiecare în parte.
E cineva descurajat, sau în culmea revoltei contra nedreptăţii din jurul lui, sau are vre-o durere
suflete/iscă care îl roade: caută liniştea. Aci găseşte pacea în care îşi reîmprospătează judecata şi
curajul.
Câteva clipe de singurătate în camera lui, în mijlocul lucrurilor ce-i sunt dragi şi scumpe, îşi
recapătă forţa sufletească necesară condiţiei lui; după ce a reflectat asupra lui şi a celorlalţi, îşi reia
viaţa cu resemnare şi cu zâmbetul pe buze reapare în mijlocul alor săi, mai bun, mai iertător şi cu mai
puţine pretenţii de la viaţă!
Din nenorocire însă, sunt şi caractere cărora singurătatea nu le e prielnică. Adesea în loc să le
domolească patimile, din contra le aţâţă mai rău. Singurătatea nu opune nici o piedică sugestiilor
amorului lor propriu. Le trebuie multă stăpânire de sine pentru a-şi înăbuşi instinctele rele, gânduri de
răzbunare, de răzvrătire, etc., ceia ce nu au, aşa că le trebuie ajutorul, sfatul unui binevoitor, care să le
arate calea cea dreaptă, care să îmblânzească, să domolească mânia lor.
Prelungirea singurătăţii creează încetul cu încetul plictiseala, care e cel mai teribil supliciu.
Cred că mulţi condamnaţi ar prefera moartea, decât izolarea completă pe viaţă. Plictiseala nu e cauza a
o mulţime de rele? Câţi pentru a se sustrage plictiselii, aleargă la distracţii uşuratice şi periculoase! În
aceste cazuri, singurătatea devine un pericol.
Apoi cei care au vre-o suferinţă, vre-o durere, trebuie oare să stea veşnic izolaţi, să fugă de
lume? Nu devin egoişti? Nu sunt în jurul lor nenorociri mai mari cari pot fi alinate? Şi la rândul lor nu
vor primi mângâieri?
Să căutăm societatea de nu voim să devenim egoişti, nesimţitori, la nenorocirea altora, sau
invidioşi de fericirea celor rari căci cine ştie ce vierme le roade şi lor sufletul!
Omul e făcut pentru a trăi în societate. Nimic de altfel nu poate să îl sustragă de la datoriile
către semenii săi, şi nu în singurătate de obicei, poate să le îndeplinească. Dacă din cauza societăţii
suferă une-ori, apoi şi satisfacţiile vieţii, tot societatea le dă. Mângâierea, încurajarea, bunele aprecieri,
plăcerile dragostei şi ale prieteniei, bucuria de fericirea aproapelui, mai ales, când a contribuit cu ceva
la acea fericire, nu în societate se găsesc oare?
Cu toate aceste, e bine a se izola din când în când, de a uita un moment lumea, pentru a-si
cerceta conştiinţa. Căci numai în singurătate poate cineva fi judecător drept al actelor sale.
Care dintre noi, nu s-a bucurat de farmecele unei şederi la ţară câtva timp; nu e singurătatea
completă, e adevărat, dar suntem ori cum departe de zgomotul lumii, departe de oraş, unde mişcarea
pare perpetuă. Suntem uneori obosiţi, zdrobiţi, de această viaţă, activă, zgomotoasă, aşa că gustăm cu
bucurie puţină tihnă, o siestă la umbră, o lectură interesantă într-un colţ izolat, o plimbare pe câmpii, în
păduri, respirând cu nesaţ aerul curat care ne purifică sufletul ca şi sângele.
416 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖, 1914-15, p. 125; Articol republicat şi în „Revista
Poştelor, Telegrafelor şi Telefoanelor‖, anul 1927, p. 529.
377
Dar aceste plăceri nu pot fi decât vremelnice. Datorii imperioasele reclamă. Singurătatea
continuă nu poate să fie viaţa unui om. Din când în când însă, îi e permis de a se izola, spre a-şi recă-
păta toată stăpânirea de sine, spre a-şi relua apoi, calmul, curajul şi dispoziţia, pentru îndeplinirea
datoriilor sale către sine şi către ceilalţi oameni.
(Jeanna Sava)
ÎNTRE IUBIRE ŞI DATORIE. 417

În fiecare an, cu venirea primăverii, tânărul deputat Carol Brumer obişnuia să vie în satul
Laumar din Franţa. El trăgea totdeauna la hanul „De Valence‖. Dar abia scutura de pe dânsul praful
drumului se şi grăbea să meargă la oficiul poştal din acest sat. Celor ce-l întrebau le zicea ca se duce la
poştă pentru a anunţa sosirea lui şi pentru a indica adresa pe care să i se trimită scrisorile ce-i vor sosi.
Dar acesta era numai un pretext. Adevărata cauză, era o domnişoară tânără şi frumoasă cu numele
Rosa de Villy, care era diriginta oficiului, şi care îl întâmpina totdeauna cu cuvintele „Bună ziua
domnule Carol ! Iarăşi ai venit la noi ! Să-ţi fie venirea binecuvântată şi să ne aduci primăvara şi
lumina cea dulce a soarelui―.
Deşi diriginta poştei cunoştea bine adresa d-lui Brumer, acesta nu înceta totuşi de a vizita
posta zilnic. Şi ea când mergea de acasă la poştă, trecea pe lângă, hanul lui. Acolo se întâlnea cu el şi
se salutau reciproc.
Încetul cu încetul se transformă prietenia dintre dânşii în iubire şi într-o bună zi deputatul făcu
o declaraţie de dragoste dirigintei.
Nu, domnule Carol. Acesta e un lucru imposibil ! Mărturisesc că în inima mea simt simpatie
pentru d-ta şi sunt nespus de fericită să te văd întotdeauna şi să fiu în societatea d-tale. Dar să mă
căsătoresc cu d-ta aceasta e un lucru imposibil. D-ta eşti german şi eu sunt franceză .
Nu! o întrerupse tânărul. Eu sunt bavarez şi poporul meu urăşte pe prusieni ca şi poporul d-
tale.
Dar nu poţi să tăgăduieşti că, dacă va izbucni un război între Germania şi Franţa, ai să te
înrolezi şi d-ta şi o să lupţi în contra noastră.
Dar pentru Dumnezeu! d-şoară Rosa. Eu vorbesc cu d-ta despre iubire şi fericire şi d-ta îmi
vorbeşti de război. Eu îţi spun, scumpa mea, că fără d-ta nu pot să trăiesc şi d-ta aminteşti duşmănia
dintre Franţa şi Germania.
Nu! nu se poate! D-ta eşti german d-le Carol şi eu sunt franceză. Iartă-mă d-le Carol, îmi pare
foarte rău. dar e imposibil, imposibil.
După câteva luni, izbucni războiul între Germania şi Franţa. Ziarele franceze erau pline în
fiecare zi cu fapte sălbatice de ale germanilor învingători. Între acestea germanii se apropiau mereu de
Paris şi ajunseră aproape de satul Laumar care se găseşte în drumul spre Paris.
Domnişoara Rosa nu-şi părăsise poşta şi era la postul său de onoare. Ea ţinea în mână cornetul
telefonic şi prin aceasta era în legătură cu staţiunile cele mai apropiate care erau încă în mâna
francezilor. Germanii se apropiau mereu de sat şi glasul gorniştilor ajunse până la urechile Rosei. Ea îşi
aminti de barbariile germanilor pe care le citise în ziare, aceştia se apropiau ... şi viaţa ei era în
primejdie. Zgomotul creştea pe stradă mereu. Rosa ţinea încă în mână cornetul .telefonic prin care
vestise pentru ultima oară apropierea duşmanilor. Ea căuta cu ochii vre-o armă cu care să se apere în
cazul unui atac din partea duşmanului.
417
„REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖, Anul VIII, 1914-15, p. 126
378
Deodată se deschise uşa cu zgomot şi intră în casă un ofiţer, iar el intră singur, încuie uşa după
dânsul şi se apropia de masa cea lungă lângă care stătea Rosa şi ţinea în mână receptorul telefonic.
— O! domnule Carol ! strigă Rosa emoţionată şi cornetul îi căzu din mână.
— Da, eu sunt! zise ofiţerul cu răceală.
— Ce cauţi aici ?
— Am venit să-ţi cer toate scrisorile şi telegramele pe care le-ai de expediat astăzi.
— Şi dumneata îndrăzneşti să-mi ceri un asemenea lucru ? Dumneata, deputatul şi omul de
onoare ! strigă diriginta pălind de enervare.
— Eu ascult de ordinile de la centru şi nu-mi este permis a le călca răspunse ofiţerul german.
— Dar sunt unele misiuni, pe care un om cinstit nu le poate îndeplini. În acest loc veneai în
fiecare an şi oamenii de aci te primeau totdeauna cu plăcere şi îţi îndeplineau toate
dorinţele, şi acum vii cu astfel de cereri?! ...
— Trebuia să suporţi pedeapsa cea mai groaznică şi să nu iei asupră-ţi astfel de misiuni.
— D-şoară Rosa! gângavi ofiţerul. Trebuie să-mi dai ceea ce îţi cer. Ştii cât de mult te iubesc
şi că nu este un singur lucru în lume pe care nu l-aşi fi făcut pentru dumneata, dar...
— Cât timp trăiesc îl întrerupse diriginta n-am să-ţi dau ceea ce îmi ceri şi numai călcând
peste corpul meu, vei face ce vei voi în acest oficiu.
Ofiţerul se apropia de rafturile în care se aflau scrisorile. Dar în acelaşi moment, dânsa scoase
un revolver şi cu iuţeala fulgerului îl îndreptă spre ofiţer zicând:
— Piei de aci imediat sau dacă nu te împuşc pe loc.
— Eşti o franceză adevărată zise ofiţerul fetei care stătea înarmată înaintea lui şi totodată o
apucă cu mâna şi îi luă revolverul. Atunci ea se puse grabnic înaintea rafturilor apărându-le
cu pieptul său. Ţinteşte-l! Acum poţi să împuşti fata care ţi-a fost atât de dragă. Acesta este
singurul lucru pe care poţi să-l săvârşeşti aci.
Ofiţerul emoţionat o privi în faţă. încetul cu încetul scoase revolverul din toc, şi-l îndreptă
spre inimă şi după o împuşcătură căzu scăldat în propriul său sânge la picioarele fetei.
Uşa se deschise cu zgomot şi năvăliră soldaţii germani, care văzând pe comandantul lor mort
strigară cu furie „Moarte dirigintei! Moarte pentru moarte!― După porunca celui mai mare, soldaţii o
apucară şi o traseră afară. Acolo o puseră lângă gard şi începură să delibereze asupra pedepsei ce i se
cuvenea. Deodată se auzi o muzică; obrajii fetei se înroşiră de bucurie şi cu glas puternic strigă:
— Trăiască Franţa.
Acesta era un regiment întreg din armata franceză care venise după indicaţiunile dirigintei şi
germanii fiind în număr mic, fură goniţi. După ce totul se linişti, dânsa conduse pe colonelul
regimentului în oficiu şi arătându-i corpul lui Carol Brumer zise cu glas tremurător:
— Înmormântaţi-l cu onoruri! El nu era deloc barbar!
379
EXCURSIE ÎN LUMEA MĂRII 418 419

Noi ceştilalţi, locuitori ai paşnicului pământ uscat, credem că imensa masă lichidă a oceanelor
care acoperă aproape trei părţi de pe glob, e aproape deşartă relativ cu continentele, cu excepţia unui
strat subţire de la suprafaţa sa, care adăposteşte câteva specii de peşti gustoşi, creaţi anume pentru a
satisface pofta şi lăcomia noastră d-a mânca, precum şi câţiva monştri răzbunători ai fiinţelor acvatice.
care la rândul lor devorează pe semenii noştri, când li se prezintă o bună ocazie, făcând din nenorociţii
înecaţi, un regesc ospăţ.
Adevărul e cu totul altul. Imensitatea oceanică e populată până la cele mai mari adâncimi ale
ei şi viaţa misterioasă ce ea tăinuieşte, e nu numai tot aşa de numeroasă ca acea de la suprafaţa terestră,
dar o întrece considerabil în număr şi într-o proporţie colosală cu aceia ce ne închipuim.
Astfel e revelaţia senzaţională ce ne-o face captivanta lucrare a dr. L. Joubin, intitulată: „Vie
dans les océans―. Nu sunt treizeci de ani. de când se susţinea că nici o fiinţă din lume, n-ar fi în stare să
reziste formidabilei presiuni a straturilor adânci ale mării şi că aceste regiuni submarine, trebuie să fie
lipsite de orice manifestaţie vieţuitoare.
Or, iată că acum se sondează aceste vaste abisuri: sondele coboară până la aproape 10.000
metri (exact 9.750 metri) în oceanul Pacific, până la 8.526 metri în Atlantic, etc. şi aparatul de capturat
ce îl coboară în fundul oceanului, aduce în aerul liber, d-asupra imensei ape, ochilor miraţi ai
observatorilor, forme acvatice foarte curioase, obicinuite a avea d-asupra lor, munţi lichizi de două ori
mai înalţi ca munţii Alpi. Şi la toate adâncimile în care exploratorul undelor saline îşi aruncă capcana,
el găseşte mulţime de fiinţe vieţuitoare, care de care mai stranii. Întâlneşte d-asemenea vaste păduri de
arbori liliputani, livezi împestriţate, dar numai până la 200 metri dedesubtul nivelului mării, adică până
la distanţa unde lumina solară, ne măi străbătând îndeajuns pentru a alimenta lumea vegetală, toate
plantele dispar. Cu ele odată, încetează de asemenea şi peştii, crustaceele, etc., erbivore, pe când acei
ce nu au trebuinţă de iarbă, de salată, de legume pentru a trăi, se înfundă la toate adâncimile oceanului
până în fundul lui: acestea sunt carnivore, care se mănâncă între ele când firmiturile necesare
subzistenţei lor, nu cad din cerul lor lichid. Vă închipuiţi aceşti bandiţi ai mării, alergând, atacând pe
vecinii lor, sau pândind prada ce vine din sus? Ce scene de orgie se desfăşoară în aceste adâncimi, când
încet, încet sărmanele rămăşiţe ale naufragiaţilor se lasă spre fund!
Nu, în realitate, nu ne putem face nici o idee de viaţa intensă, fecundă, ce mişună în sânul
oceanului, nici sa ne reprezentăm clar, condiţiunile în care ele se desfăşoară.
Cu toate acestea, exista documente precise, autentice, cari ne permit să ridicăm un colţ al
translucidului voal lichid.
Mai întâi, marea, în ceea ce priveşte ca lăcaş, e foarte eterogenă: densitatea sa, sărătura sa,
adâncimea, temperatura, variază simţitor de la o regiune la alta. Şi-ar putea cineva închipui că e mai
cald la 3000, 4000, 5000 de metri şi mai mult, decât la suprafaţă, fiindcă scoborând se apropie cât de
puţin ar fi de centrul pământului. Or, nu e de loc aşa. Pe când temperatura Atlanticului variază în jurul
a 16°C vara şi 10°C iarna la suprafaţă, temperatura lui e aproape 2 grade la 4000 de metri adâncime. În
zona ecuatorială, apa de la suprafaţă are 30°C, pe când cea din fund, zero grade. Rezultă că în aceste
regiuni toride, e d-ajuns d-a se cufundă puţin în acest abis lichid, pentru a întâlni o temperatură polară,
şi de sigur prin aceste straturi trebuie să treacă unele animale, cari nu pot să trăiască decât la o
temperatură glacială, căci emigrează din arctic în antarctic sau invers.
În lumea acvatică, mai mult decât în lumea terestră sau aeriană, natura ne apare în prodigioasa
ei varietate. Nu numai că populează apele cu vietăţi supraabundente, dar modifică şi formele lor la
infinit, arătându-ne creaturi bizare, precum peştii şi crustaceele luminoase, cari luminează adâncimile
marine, fie prin fosforescenţa lor, fie prin organe speciale. Se ştie că e foarte întuneric în apele adânci,
prin care lumina nu poate străbate. Razele roşii se sting întâiile pe la 30 metri, radiaţiile albastre
418
„REVISTA TELEGRAFICA, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖, Anul VIII, 1914-15, p. 132-134
419
Articolul a fost republicat cu foarte mici adaptări sub numele „În adâncimea mărilor‖ în „REVISTA POŞTELOR,
TELEGRAFELOR ŞI TELEFOANELOR‖, anul 1926, p. 113-115.
380
persistă până la 500 metri aproape, şi cele ultra-violete până la 1000 metri. Dar acolo unde lumina zilei
nu mai străbate, apa e luminată de oarecare animale ce radiază lumină în jurul lor. Cele mai cunoscute
dintre toate, sunt acele minuscule numite „Noctiluee― cari lasă lumină ca focul pe mare, în nopţile
frumoase de vară şi o face fosforescentă.
Mai sunt apoi, acele mici fiinţe precum: „siphonophorele― care formează ghirlande plutitoare,
admirabile prin graţia polipilor lor, în formă de flori cu diferite culori şi care lasă d-asemenea o lumina
foarte vie. Altele ca „penatulele― sunt lipite de solul submarin. „Închipuiţi-vă, zice Joubin, o pană de
struţ înfiptă în nisip şi a căror firişoare sunt prevăzute toate cu mulţime de mici polipi transparenţi.
Acest minunat animal emană raze de lumină verde, plecând de la bază pentru a se radia în tot lungul
firişoarelor.
Şi mai extraordinare încă, sunt fiinţele acvatice prevăzute cu adevărate mici lămpi, combinate
cu un aparat de optică foarte perfecţionat, sau dacă voiţi cu un ochi care funcţionează invers şi care în
loc să primească impresiunile luminoase exterioare, primeşte lumina retinei sale. Un oarecare număr
de peşti cefalopode şi de crustacee sunt foarte remarcabile în această privinţă; ele proiectează în jurul
lor, cu micul lor far natural, o dulce lumină crepusculară, prin ajutorul căreia, vad inamicul apropiindu-
se sau pot să-şi urmărească prada lor.
Şi toţi aceşti locuitori ai mărilor mici ori mari, nu rămân inactivi, ei lucrează neîncetat la
metamorfoza structurii pământului, şi cele mai slabe, nu sunt acele cari joacă roluri mai puţin
importante; din contra, aceste fiinţe la care nici gândim, în general, s-ar putea supranumi meşteşugarii
lumii acvatice. Aici ei sapă fără încetare piatra stâncii pentru a mări, treptat cu creşterea lor, gaura pe
care o locuieşte; colo, miliarde de protozoare văzute şi nevăzute, a căror uşoare carapace sunt
înlănţuite unele de altele, construiesc cu propriul lor corp, un adăpost pe stânci, contra năvălirii
valurilor. După moartea lor, ele servesc încă, căci rămăşiţele lor calcaroase, tapetează fundul mării cu
un fel de macadam şi eşafodează blocuri lunecoase. Încet, pe tăcute, această populaţie a oceanelor
nivelează terenurile. În alte părţi ele construiesc insule, continente viitoare, prin materialul acumulat.
Astfel în imensitatea lichidă, în valurile de turcoaze şi smaralde ca şi în pădurile întunecoase
ca şi în azurul atmosferei şi infinitul spaţiilor stelare, vedem mereu natura lucrând, îndeplinind fără
încetare „eterna-i sarcină―.
(Recenzie de Jeanna Sava a cărţii „Vie dans les océans― de dr. L. Joubin 420)
***
Adaug pentru informarea cititorilor cuprinsul lucrării „La vie dans les océans― de dr. L.
Joubin în traducere:
Capitolul I. ― Originea mării şi a vieţuitoarelor sale 1
Capitolul II. ― Mediile marine. ― Compoziţia apei de mare şi influenţa variaţiei sale asupra
fiinţelor care trăiesc acolo 23
Capitolul III. ― Caracteristicile fizice ale mediului marin; acţiunea acestuia asupra animalelor
şi plantelor 42
Capitolul IV. ― Mişcările de apă din mare; modificări pe care le fac asupra florei şi faunei.
― Valurile, mareele. Curenţii marini. 54
420
Louis Marie Adolphe Olivier Édouard Joubin, născut pe 27 Ianuarie 1861 la Épinal în Franţa şi decedat pe 24 Aprilie
1935 la Paris, a fost un zoolog francez de vârf specializat în biologie marină. În 1905 devine preşedinte Societăţii
zoologice a Franţei, iar în 1920 membru al Academiei de Ştiinţe. În 1930 este directorul Institutului de Oceanografie.
Lucrarea sa „La Vie dans les océans―, 334 pagini (care a stat la baza acestui articol) a apărut în anul 1912 la editura
Flammarion din Paris.
(sursa: http://fr.wikipedia.org/wiki/Louis_Joubin). Este remarcabil faptul, că la numai 2 ani de la apariţie Jeanna Sava a
publicat această recenzie, făcând lucrarea cunoscută şi publicului din România.
381
Capitolul V ― Fundul mărilor. ― Natura lor şi relaţiile lor cu fauna. – Funduri stâncoase,
nisipoase, noroioase. ― Funduri din animale şi plante. – Solul oceanelor 75
Capitolul VI. ― Lumina: acţiunea sa asupra creaturilor marine. ― Lumina animală. ―
Fiinţele care o produc şi organismele care emit lumină 101
Capitolul VII .Vederea fiinţelor marine. Animalele oarbe 142
Capitolul VIII. ― Constituţia generală a speciilor de faună şi floră. ― Fauna şi flora costieră.
― Locuitorii stâncilor şi plajelor. 155
Capitolul IX. ― Fauna abisală 195
Capitolul X. ― Planctonul. – Definiţie. ― Captura. – Compoziţia 241
Capitolul XI. ― Recifele de corali 284
Capitolul XII.― Alimentarea animalelor oceanice – Bipolaritatea faunei 317
NOTE VESELE, 421

Nimeni din personalul oficiului din X nu reuşise să înduplece pe Diriginte să dea aconturi, pe
atunci nu era Casa de Credit.
Asistentul Y găsindu-se în mare încurcătură din lipsa a 100 lei ce-i trebuiau şi negăsind de
unde să împrumute, recurse la următorul truc care-i reuşi de minune.
În casa de dimineaţă, strecoară în depunerile de mandate o jumătate de hârtie de 100, reţinând
la el pe cealaltă. Dirigintele, la numărătoare, observă hârtia, începu să tune şi să fulgere contra
asistentului, care uimit îşi cere iertare pentru puţina sa băgare de seamă şi pare vădit îndurerat de
nenorocirea ce i se întâmpla.
Se căzneşte să-şi reamintească cine i-a dat, dar nu reuşeşte.
Dirigintele îi cere atunci să-i dea o altă hârtie întreagă, ceea ce asistentul nostru bine înţeles nu
putea, nefiind în ziua lefii.
— D-le Diriginte, îmi e imposibil să găsesc o sută de Iei. acasă nu am, să mă împrumut n-am
de unde, faceţi ce ştiţi.
— Bine atunci, o să-mi dai o chitanţă că ai primit din leafă 100 lei.
Şi în acest chip pentru prima oară d-nul Diriginte de X a trebuit să primească chitanţe ca acont
din leafă.
ANUNŢ MEDICAL MODERN 422

Subsemnatul, doctor specialist de la Facultatea din Paris, după o vizită amănunţită la clinicile
din Viena, Berlin, Petersburg, Stokholm şi Peking m-am stabilit în Capitală, după ultimele cerinţe
moderne.
Pot da consultaţii prin .... telefon.
Pun diagnozele prin ... razele Roentgen.
421 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖, 1914-15, p. 134.

422 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖, 1914-15, p. 134.
382
Fac vizitele în oraş cu ... automobil.
La cereri în provincie vin cu ... aeroplan.
Orele de consultaţie sunt de la 8 dimineaţa până la 12 ore noaptea. Vizitatorii se pot folosi de
ascensorul ce le stă la dispoziţie. Sălile de consultaţie şi de aşteptare încălzite cu calorifer şi luminate
cu electricitate. În sala de aşteptare: Bufet gratis, gramofon, cinematograf.
Se tratează toate bolile posibile chiar şi cele mai vechi prin metodele cele mai noi. Preţuri
curante, certificate de mulţumiri se trimit gratis la cerere.
Cu toată stima
Dr. Reclamianu,
Specialist În boli de piept şi bătături, splină şi urechi, boli lumeşti, tratamentul tuberculozei în
trei ore, vindecarea cancerului şi a epilepsiei garantată, bolile de faceri, de ochi, de nas şi de hemoroizi,
după metode absolut personale.
CURIOZITĂŢI 423
La Copenhaga, ca şi la Amsterdam, poliţia este mai puţin severă pentru pungaşi, decât e
pentru cârciumari.
Când un agent poliţienesc întâlneşte un om care se sprijină de felinare, garduri, ziduri, etc. ca
să nu cadă, acest agent opreşte o trăsură, şi-l duce la cea mai apropiată secţie poliţienească. Acolo un
doctor îl examinează şi dacă starea sa nu e gravă, agentul conduce pe pacient la domiciliul său.
A doua zi, nota doctorului şi nota de plată a birjarului sunt trimise cârciumarului care a servit
ultimul pahar de băutură, pentru a fi achitate.
Arborele cel mai înalt ce se cunoaşte e un soi de eucalipt răşinos, care se găseşte în Australia
Meridională. El ajunge până la 140 metri. Aceşti arbori au o creştere prodigioasă: unii cresc după patru
ani de 12 metri, alţii 45 metri în 12 ani, ceea ce corespunde la 32 sau 33 centimetri pe luna.
UMBRELE TREC 424

Am crescut, am încetat chiar d-a mai creşte. De mult sunt om şi în toţi anii mă duc să revăd
micul orăşel care m-a văzut născând.
Nu înţeleg de loc pe cei ce nu-şi iubesc locurile natale. Eu sunt atras de al meu cu toată
dragostea bolnăvicioasă pentru trecut. Fiecare din preumblările mele, în lungul străzilor sau pe
bulevardul plantat cu ulmi seculari, redeşteaptă în mine, o mulţime de cugetări adormite. Tot acest
altădată reînvie, şi în decorul aproape neschimbat al lucrurilor ce cu greu îmbătrânesc, îmi reconstitui
cu pasiune, edificiul amintirilor pe jumătate şterse...
423
„REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖, 1914-15, p. 135
424
383
...Îmi mai place oraşul meu şi fiindcă e vechi şi frumos. L-aşi recunoaşte dintre o mie, cu ochii
închişi, după mirosul lui special. Simţi acolo la noi, o răcoare de apă, amestecată cu parfumul dulce de
tei, şi de departe disting şipotul fântânilor şi al pasărilor sale.
Cât e de dulce în dimineţile de vară, umbra arborilor verzi, sub cari mă revăd aproape aşa cum
trebuie să fi fost acum treizeci şi mai bine de ani, cu părul buclat, cu haine de catifea neagră, ţinut de
mână de bătrâna servitoare care mă ducea la şcoală.... Revăd d-asemenea pe tatăl meu, cu fizionomia
sa gravă de ofiţer bătrân, figura blândă a mamei mele şi multe alte figuri, cari, de mult, dispăruseră din
memoria mea....
E pe înserate. Vântul ce bate despre munţii Dôme 425, aduce un frig glacial. O femeie, sau
mai bine o umbră de femeie, alunecă spre mine: „Bună seara dragul meu!― Dragul meu?... Mă întorc:
„Ah! Bună seară, Doamnă!― era baroana Cérilly. Nu era tocmai schimbată. Totdeauna am văzut-o
bătrână ca acum! Vârsta sa? O uitaseră toţi de mult...
Eşti aci şi n-ai venit să mă vezi, zise ea cu un zâmbet şi o privire rămasă tânără. Haidem la
mine, căci afară e prea frig şi eu răcesc atât de uşor!... îmi vei povesti ce se mai petrece pe la Paris, şi
eu te voi trată cu vin tămâios... mai am încă. Ah! Scumpe copile, în ce epoca trăim noi? Sărmanul meu
tată,.după Waterloo, când a aflat că l-a făcut prizonier la Sfânta Elena, a zis că înainte de un secol,
Franţa nu va mai exista. A avut dreptate. Am văzut revoluţii, dar marile principii rămâneau
neschimbate. Astăzi, nu se mai crede în nimic, nu se mai iubeşte nimic, şi ceia ce e şi mai rău, e că
guvernează evrei... Sună te rog, să vie Luisa să ne aprindă lampa...
Aşezaţi la gura sobei, priveam vechile mobile de pe timpul Imperiului, aşezate în acelaşi loc
ca şi pe atunci. Nu, nimic nu era schimbat. Portretele lui Napoleon, portretul generalului Cérilly, acela
al fiului său, un colonel distins omorât la Froechwiller, portretul generalului Jolicher (tatăl baronesei);
portretul ei la douăzeci de ani, mă privea ca şi altădată, din acelaşi loc, cu privirea energică şi fină.
Într-o vitrină erau epoleţi de fir, decoraţii, cruci, medalii. Tot acolo mai era o tunică care mă
impresionase mult ca copil, fiindcă căptuşeala sa, era pătată de sânge.
Ni se aduse lampa şi figura dulce a baroanei se ilumină deodată. Toate bunătăţile, naivităţile,
toate visele delicate şi dulci, cari îmbălsămaseră viaţa ei, rămăseseră în ochii săi, marii ochi albaştri, de
o dulceaţă adâncă, plini de vise încântătoare şi a căror strălucire ilumina albeaţa de ceară a acelei mici
figuri de păpuşă, pe care timpul o lăsase aproape frumoasă.
— Cu cât îmbătrânesc, îmi zise ea, cu atât amintirile se apropie şi mi-au rămas mai
credincioase, tocmai cele ce sunt mai depărtate.
Să nu mă crezi nebună, dar sunt zile, în care pierd noţiunea realităţii, nu mai trăiesc cu
prezentul. Astfel, se întâmplă să mă scol întocmai cu aceleaşi idei, cu aceleaşi sentimente, pe care le
.aveam când eram fată tânără...
Vezi tu acea acuarelă, colo, la stânga sobei e portretul micului Jacques de Balichard, întâiul
meu logodnic. El a fost omorât în război. Ah! cum mă mai iubea! Sărmanul meu Jacques! Am găsit în
buzunarul tunicii lui o scrisoare ce-mi scrisese cu creionul, câteva ore înainte de asalt... Am păstrat şi
păstrez mereu această scrisoare. Am păstrat de altfel toate scrisorile mele, sertarele şifonierului meu
sunt pline, căci noi nu ardem nimic, noi femeile, scrisorile iubitoare ce primim, sunt certificatele
noastre de fericire... De altfel, nu mă tem de nici o indiscreţie, eu singură am mai rămas dintre toţi. Mă
gândesc la ei necontenit şi impresiile mele au rămas aşa de vii, că adesea plâng de bucurie. Când în
tinereţe ai fost sentimental dragul meu, toată viaţa rămâi la fel.
Mă sculasem să plec, dar pornind în spre uşă, zăresc pe marmora unui gheridon, o coroană
foarte simplă de perle negre, cu această inscripţie: „Prietenei noastre―.
Uimit, contemplam acest obiect mortuar, neînţelegând nimic.
— E coroana mea, zise ea.
425
Lanţul muntos „La chaîne des Puys“, cunoscut şi sub numele de Munţii Dôme, este un grup vulcanic de 80 de
vulcani francezi, ce se întinde peste 45 de km în nordul Masivului Central.
384
— A D-voastră...?
— Ascultă-mă... Vezi tu, la vârsta mea, nu se păstrează bine decât iluziile tinereţii, toate
celelalte se şterg... Nu mai am nici o rudă, ştii bine, şi prea rarele prietene care vin să mă
vadă, ştiu că nu s-ar îndură să cheltuiască câţiva franci spre a-mi împodobi mormântul. N-
aş voi să plec aşa, fără nimic.
Luă coroana cu degeţele-i palide ca fildeşul, apoi, cu un zâmbet foarte fin, adause:
— Această coroană îmi va face mare onoare! prietenele mele vor crede că mi-au oferit-o ele,
vor spune-o pretutindeni şi mă prind că vor fi foarte mişcate de generoasa lor atenţie. Şi
cum eu protestai în favoarea simpatiilor reale de care se bucură, ea replică cu blândeţe:
― Tu eşti bun şi gentil, tu, dar când voi muri, vei fi desigur la Paris, şi nu vei face o călătorie
atât de îndelungată pentru a asista la înmormântarea mea. Ah! Dacă aşi fi murit tânără!... În fine, iată-
mă liniştită: doream o coroană; sunt sigură că voi avea-o... numai una singură.
Azi de dimineaţă am fost la Charmettes, unde este cimitirul orăşelului meu. Vântul adia
printre ramuri. Razele soarelui alergau voioase pe covorul de iarbă împestriţat cu miozotis şi măcieşul
în floare îmbălsăma aerul cu. mirosul lui de miere.
Această viaţă primăvăratică făcea şi mai mişcătoare pacea solemnă ce domnea asupra
mormintelor. Vizitând mai multe, la întoarcerea unei alei, pe o piatră mare cenuşie citii:
„Aci se odihneşte Marie Anne de Jolicher, soţia generalului de Cérilly, decedată la 15
Decembrie 1890, în vârstă de 98 ani.‖
Nu avea decât o singură coroană!
EDUCAŢIUNEA COPIILOR 426

Lăsaţi copiii să se joace, şi uniţi instrucţia cu jocul; de cuminţenie, de datorii, să nu li se
vorbească decât la intervale, şi atunci, cu o figură zâmbitoare; păziţi-vă de a-i obosi printr-o
exactitudine riguroasă.
Dacă copilul îşi face o idee tristă, şi nesuferită de virtute, de datoriile lui, etc., pe când
libertatea şi lipsa de obligaţii le par mai ademenitoare, totul este pierdut, veţi munci în zadar.
Nu daţi voie oamenilor simpli, dezordonaţi, să îi laude, păziţi-i de contactul cu oamenii răi. Se
vor obişnui să le placă moravurile şi sentimentele lor; plăcerea ce simte mai întâi cu aceşti oameni sau
copii răi, face ca încetul cu încetul să se ataşeze de ei şi să găsească bun la ei, chiar şi părţile cele mai
condamnabile.
Pentru a-i face să iubească pe oamenii de bine, trebuie să le atragem atenţia asupra calităţilor
acestora: amabilitatea, sinceritatea, modestia, dezinteresarea, fidelitatea, discreţia, dar mai ales mila,
bunătatea, care e izvorul tuturor celorlalte calităţi.
Păziţi-vă pe cât puteţi, ca copiii să nu vadă în voi nimic rău, nici un defect, căci adesea, cât de
mititei, observă cele mai uşoare greşeli.
(după Fénelon de J. Sava)
426 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖, Anul VIII, 1914-15, p. 155; articol republicat şi în
Revista Poştelor, Telegrafelor şi Telefoanelor, Anul I, 1926, p. 165
385
CUM LUPTĂ FRAŢII ÎNTRE EL
O SCRISOARE ÎNDUIOŞĂTOARE
Un abonat al „Românului― 428 din Arad a trimes ziarului următoarea scrisoare primită de la un
nepot al său de pe câmpul de luptă:
Bielitz 429, în 14 Dec. 1914.
Iubite unchiule !
Prin aceste puţine cuvinte vei afla cum că eu mă aflu în cea mai fericită sănătate până la
scrierea acestor rânduri şi, totodată rog pe bunul Dumnezeu ca şi pe voi să vă afle în pace, mica mea
epistolă. Mai departe veţi afla cum că am primit pachetul cu foile şi cu calendarul şi vă mulţumesc
frumos, căci aţi fost atât de buni de mi le-aţi trimis. Vă rog să nu fiţi supăraţi pe mine, pentru ca v-am
scris să mi le trimeteţi, căci vezi, unchiule, sunt de tot nenorocit căci am picat între oameni străini şi nu
este nici un român cu mine şi nu mai am cu cine să mai vorbesc câte ceva, ca să îmi mai treacă de urât
şi de groaza cazacilor, cari în 4 luni de zile de când sunt pe câmpul de luptă mi-au albit părul în cap.
De multe ori aş vrea să fiu în linia de foc, să pot puşca şi eu în ei să-mi răzbun odată, căci prea mult ne
năcăjesc. Căci, vezi, unchiule, pe noi nu-i iertat să ne vatăme cu nimic, dară în timpul nopţii, când nu
se vede nimic, atunci se aruncă la noi ca lupii şi se fac că nu ne vad că suntem cu cruce pe mână.
Mai departe vreau să vă istorisesc o păţanie a mea cu sălbaticii cazaci.
În 20 Septembrie, eram în retragere după marea luptă ce s-a dat din partea diviziei noastre în
aproprierea oraşului Lemberg 430. Eu în noaptea de 20 Septemvrie am primit poruncă să merg cu 4
sanitari şi cu 2 trenuri de soldaţi într-un sat din apropiere, să aducem nişte legătoare pentru răniţi.
Astfel,am mers, am încărcat cocia (trăsura) şi am plecat înapoi către trupa noastră. Mergând noi aşa,
iată dintr-o pădure ies 8 călăreţi şi vin către noi în fuga cailor. Dar fiind o noapte întunecoasă şi
ploioasă, noi nu am băgat de seamă că sunt cazaci, ci credeam ca sunt ceva ordonanţe de la trupa
noastră; apoi, de aci s-a început năcazul, căci fiind întuneric ei nu au văzut că trăsura noastră e trăsură
sanitară (de ambulanţă) ci văzând lădiţele cu leacuri (medicamente) şi cu legături, au gândit că e o
căruţă de muniţie, apoi ţine-te copile: sau repezit la noi cu suliţele lor cele ca parii din gard. apoi dă în
dreapta şi în stânga. Acum, noi ce să facem? A trebuit să ne apărăm; am avut noroc că pustiile noastre
au fost pline, căci altfel acolo ne-ar fi fost mormântul.
Astfel, atacându-ne ei, noi am trebuit să ne apărăm şi să ne folosim de arme, ceea ce la noi e
tare oprit, căci convenţia internaţională opreşte mestecarea sanitarilor în luptă. Dar, după cum văd, în
războiul acesta nu se prea ţine nimic de cuvânt şi astfel de multe ori ajungem şi noi unde nu trebuie, şi
cum v-am spus, a trebuit să ne apărăm viaţa aşa, că fiind o desime de pădure noi am tras cocia către
pădure şi ne-am ascuns după ea şi mai prin nişte tufe de spini şi de acolo am puşcat. Dar fiind tare
întuneric, şi noi nedeprinşi cu împuşcatul, nu nimeream în ei, dară a fost destul să facem numai larmă,
căci împuşcatul cam des ei nu s-a apropiat aşa tare de noi şi nu ne-au putut vătăma, numai pe unul l-au
împuşcat în obraz, căci el fiind mai iute de fire a ieşit de după cocie şi s-a repezit la ei, şi aşa a primit
427 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖, Anul VIII,, 1914-15, p. 158-159

428 Românul a fost un ziar din Arad, înfiinţat de reprezentanţii Partidului Naţional Român din Ungaria şi Transilvania, în
anul 1911
429 Bielitz este numele german al cartierului Bielsko al oraşului Bielsko-Biala din Polonia; de asemenea numele unui fost
district german.
430
Lemberg este numele german al oraşului Liov ( în română), în poloneză Lwów, cel mai mare şi cel mai important
oraş din vestul Ucrainei, fost teritoriu polonez până la sfârşitul celui de al 2-lea război mondial, reşedinţă a regiunii
administrative cu acelaşi nume şi cel mai important oraş din regiunea istorică Galiţia. Este situat pe râul Poltava la circa
80 km de frontiera cu Polonia.
386
botezul de sânge. Apoi cazacii văzând că nu se pot baga cu caii lor aşa aproape de noi prin tufe, vreo
câţiva din ei gustând din plumbii noştri le-a trecut pofta de a ne atacă mai de aproape, căci după
împuşcăturile noastre ei credeau că suntem tare mulţi. Aşa s-au socotit, căci decât să îşi mai facă de
lucru cu noi, mai bine drum bun.
Dar s-au înşelat cazacii noştri. Un escadron de ulani 431 din apropiere auzind împuşcăturile
noastre au gândit că s-a început lupta şi aşa s-au repezit pe nesimţite în faţa cazacilor şi aceştia după
puţine împuşcături s-au predat prinşi, iar după ce i-am prins pe ceilalţi, nu ştiu câţi ar fi fost vii, noi am
mers să vedem dacă sunt oare răniţi dintre ei. Am găsit doi prin tufe.
Şi, ce să vezi? Unul era mort de tot, iar cellalt era pe moarte, după cum l-am văzut, căci numai
atâta a putut zice :
„Mamă dragă eu mor pe pământ străin!―
După vorbele acestea am văzut că-i român. Aşa mi-a fost de milă de el, văzând că cazacul
acesta e român, ca şi mine, şi s-a luptat cu vitejie pentru ţara lui. L-am luat şi l-am pus sub un brad şi l-
am acoperit cu mantaua mea, căci ploua şi era frig. Apoi i-am dat puţin ceai, dar când a vrut să bea s-a
înecat şi astfel şi-a dat nobilul sau suflet în mâinile Creatorului. Atunci eu i-am săpat o groapă cu sabia,
căci lopată n-am avut şi am pus nişte frunze sub el şi l-am acoperit iarăşi cu frunze, apoi am zis un
„Tatăl nostru― şi l-am îngropat. Cu mâinile am pus pământ pe el. După aceea i-am făcut o cruce de
brad şi am împlântat pe mormânt nişte crengi de brad în loc de flori.
L-am îngropat, săracul, omeneşte, căci mi-a fost milă de el, căci a fost român.
NOTE VESELE 432
LA CURTEA CU JURI
Un ţăran chemat să depună ca martor ocular, i se cere de preşedintele Curţii să povestească
cum s-a petrecut crima.
Ţăranul (arătând spre preşedinte şi membrii Curţii) apoi, în partea asta se găsea... văcarul cu
ajutoarele lui; în stânga (arătând spre juraţi) ... vitele, iar în dreapta (arătând spre banca avocaţilor)...
clănţăii, când ne pomenirăm că din vale (arătând spre uşa prin care tocmai intra un casier şi un ofiţer de
administraţie) . .. veneau tâlharii...
Tablou !
O VARIANTĂ A LUI „TATĂL NOSTRU“

Omagiul unui belgian dedicat „omului pentru care are cea mai mare admiraţie pe lume―.
„O bunule tată al nostru Joffre, tu care aci pe pământ suferi cu noi, numele tău fie glorificat,
fie ca domnia păcii să urmeze cât mai curând ororilor războiului, facă-se voia ta: pe pământ, pe mare,
în aer şi în tranşee.
431
Ulani (Lancer) = militari din cavaleria uşoară înarmaţi cu lănci.
432
433
387
Dă-ne nouă cât mai curând frumoasa zi a victoriei; iartă inimilor noastre îngrozite legitimele
noastre dorinţe, precum şi noi îţi iertăm ţie cu respect şi admiraţie sublima ta tăcere.―
SPORTUL ÎN ARMATĂ.
Fotografia, pe câmpul de luptă a devenit un adevărat sport graţie unui fotograf amator, care
fiind motociclist pe front, se duce în locurile cele mai primejdioase pentru a lua clişee senzaţionale,
care după campanie vor avea o mare valoare şi vor fi de un real folos.
Atât timp cât temperatura a permis-o, pescuitul a avut numeroşi adepţi; mulţi soldaţi, mai ales
dintre rezervişti au venit în raniţă cu undiţe şi viermuşori şi îndată ce au un moment de libertate, dacă
se află vre-un râuleţ în apropriere, aleargă să scoată o „friptură―.
Vânătoarea de asemenea nu e neglijată şi să practică mult dar într-un mod special, iată cum:
Vânatul în Flandra, după cum e uşor de închipuit, a fost foarte speriat de bubuiturile tunurilor
şi pârâiturile puştilor, aşa că se întâmplă nu rareori, ca vre-un iepure îngrijat nimereşte printre
picioarele soldaţilor. Imediat baionetele sunt scoase din teci şi puse la puşti şi o adevărată goană
începe. Uneori animalul scapă din rândurile primilor urmăritori şi se îndreaptă către un alt regiment,
îndată atunci ceilalţi sunt înştiinţaţi prin strigăte de:
Taurul! Taurul!
În curând tot frontul e în picioare şi până ce iepurele nu a dispărut sau nu a fost capturat,
răsună într-una acelaşi strigăt:
Taurul! Taurul!
Tirul a dat loc unei frumoase vorbe de spirit, cu adevărat franceze. Un membru al unei
societăţi vânătoreşti, care este în front, scria prezidentului său:
„Dar cu concursul nostru naţional din 1915 cum rămâne?
Acesta îi răspunse:
„Concursul a început înainte de a fi anunţat, dumneata iei deja parte la el. Fă ispravă cât mai
multă şi nu te gândi la clasificaţie.
CUVINTE EROICE
Un colonel german vizitând prizonierii răniţi se apropie de un tânăr locuitor din Lorena şi-l
întreabă:
— Suferi mult, prietene?
Atunci, muribundul, ridicându-se cu o ultimă sforţare zice:
— Nu am suferit niciodată . . . Mor pentru patria mea . . .Trăiască Franţa!
388
CURIOZITĂŢI, 434
ORDINUL JARTIEREI (DECORAŢIE ENGLEZĂ).

Mulţi nu cunosc origina ordinului Jartiera, cea mai mare decoraţie a Regatului Britanic, care
se conferă numai nobililor. În privinţa originii acestei decoraţii circulă mai multe zvonuri, însă cel mai
de crezut şi admis este următorul: Regele Eduard al III-lea, a dat un mare bal al curţii; printre invitaţi
se afla şi Contesa de Salsbury. În timpul dansului ia căzut Jartiera o panglică albastră. Contesa a rămas
ruşinată, văzând surâsul şi observaţiile muşcătoare. Regele băgând de seamă, a ridicat jartiera şi a
exclamat: „Honte soit qui mal pense!― (ruşine acelui care se gândeşte rău). Apoi legând-o la genunchi
a adăogat:
„Cel mai mândru nobil din această ţară va dori onoarea de a purta aceasta panglică―. Cu
ocazia acestei întâmplări monarhul a creat marele ordin numit „The order oft the Garter― (ordinul
Jartierei).
ELOGIUL AMBIŢIEI 435

Răsfoind aceasta carte preţioasă a lui Yoritomo 436, vom găsi următorul aforism 437:
„Dorinţa de a ajunge la cea mai înaltă treaptă a onorurilor este o formă a încrederii în sine, pe
care având-o, şi de o vom conduce-o bine, vom săvârşi opere măreţe. În toate împrejurările, omul când
nu tinde la superioritate, riscă sa se coboare spre mediocritate‖.
Şi mai departe:
„Viaţa e ca o scară uriaşa; cel ce nu doreşte să ajungă mai curând sus, riscă să fie forţat a
coborî, căci îi va fi greu să se menţină în loc, sub înghesuiala acelora care gonesc spre capătul ei―.
Sunt însă şi unii de care Yoritomo nu ne vorbeşte: de cei care se ţin nevăzuţi în poziţiuni
ascunse, neîndrăznind să facă un gest, de teamă de a nu fi îmbrânciţi în îmbulzeală: „înţelepţii şi
modeştii―, zic criticii severi.
Nu mai suntem azi ca în timpurile antice, virtutea riguroasă nu mai poate să asigure gloria şi
dacă în zilele noastre, un filosof convins s-ar încercă să imite pe Diogene, ar fi silit ca să lepede butoiul
său şi să-şi caute un adăpost raţional, căci altfel ar risca să fie condus la azilul cerşetorilor.
„Modestia, zice Ellik Marn, dacă e o virtute care îşi găseşte locul de cinste în reprezentările
alegorice, devine un adevărat viciu al spiritului, în realitate―.
Pentru că, contrariu ideilor din trecut, modestia e rar practicată de adevăraţii înţelepţi, de acei
care conştienţi de valoarea lor proprie, se pun deasupra mulţumirilor ce ie aduc opiniile
contemporanilor săi. Dar, în schimb, ea e aproape numai apanajul celor slabi care ascund defectul
timidităţii lor, în dosul etichetei, pe care ne obişnuiam a o crede virtute. Modestia e foarte deseori
orgoliul incapabililor care, ştiindu-se neputincioşi să ducă o lucrare la un sfârşit glorios, preferă să
pară, că nu le convine acest scop. De altfel, practica obişnuită a modestiei, mai totdeauna dă naştere

436 Yoritomo Tashi a fost un filozof japonez din secolul al XII-lea, cunoscut şi admirat de către poporul său şi unul dintre
cei mai mari oameni de stat pe care Japonia i-a avut vreodată. Tashi a lucrat ca un înalt funccionar de stat în calitate de
corector şi redactor a legilor imperiului, care au fost influenţate de el în mare măsură. Lui i se datorează faptul că sediul
guvernului din Japonia este în Kamakura.
437 Nota de subsol originală: „Extras din broşura „L’énergie en 12 leçons― de Yoritomo-Tashi.― (Cartea a fost editată la
Lausanne la Editura Payot & Cie în 1911)
389
neîncrederii în sine; ea ne micşorează în chiar ochii noştri şi ne face fricoşi, în ceea ce priveşte meritele
noastre.
„Cine nu riscă nimic, nu câştigă nimic― zice poporul.
Pentru a risca, trebuie sa îndrăzneşti şi pentru a fi îndrăzneţ trebuie să doreşti mult, adică, să
fii ambiţios. Ambiţiunea îmbogăţeşte ideile, dă aripi proiectelor noastre, ne păzeşte încă de urâtele mici
păcate ale invidiei, de care păcătuiesc foarte deseori cei modeşti şi umili. Pentru ce să invidiem o
situaţiune pe care noi suntem siguri de a o depăşi în o zi ?
Ambiţiunea face pe om mai bun, în acest înţeles că un ambiţios nu se crede nevoit să facă rău,
fără un scop. La ce bun să zdrobească pe alţii cari, în vederea succesului ce-1 prevede, sunt pentru el
inofensivi ? Va gândi el oare tot aşa, când aceştia alţii i-ar sta în cale? Nu, în acest caz va fi fără milă;
căci va trebui el să se împiedece în drumul său de o personalitate pasivă, când e vorba să îndeplinească
o acţiune măreaţă ?
„Cel ce duce o veste de care depinde soarta multora, zice Yoritomo, trebuie să aibă energia de
a înlătura cu piciorul, trecătorul muribund, care-i stă în cale―.
Doctrinele ce propovăduiesc traiul retras şi uitarea de sine însuşi, sunt ecoul lumii vechi. E rău
de a se infiltra această doctrină în spiritul copiilor pe care voim să-i înarmăm pentru lupta viitoare. Mai
conform cu tendinţa modernă, e de a-i învăţa să practice virtutea încrederii în sine, care e cel mai de
seamă agent de succes.
Mai e şi o altă formă a ambiţiei, aceea care are de bază energia latentă. Cei ce o practică nu
sunt mai puţin forţi 438(puternici), căci ei n-au pentru a-i menţine, imboldul unei acţiuni puternice şi
excitarea specială a acelora care iau parte la luptă. Rolul lor este expectativa. Ei aşteaptă, indiferenţi în
aparenţă, ca evenimentele ce ei prevăd să se producă şi sforţările lor se mărginesc în a trage folosul ce
le pare mai bun, pentru scopul ambiţiunii lor. Aceştia, mai puţin consideraţi poate, sunt cu toate acestea
siguri că împrejurările îi vor folosi, căci pentru omul care ştie să voiască şi care nu voieşte decât după
ce a judecat bine, nu se teme de surprize.
El a meditat planul său în toată liniştea, el a urmărit toate fazele, a prevăzut toate obiecţiunile,
a socotit incidentele chiar şi accidentele supărătoare, apoi a făcut să scape resortul care să pună în
mişcare toate automatele la care orice gest e cunoscut sau presimţit de el şi care toate lucrează în
interesul său.
Ambiţiunea adoptă mii de forme, unele foarte nobile, altele foarte egoiste, altele în fine foarte
mişcătoare sub aspectul lor vulgar.
Pe nedrept surâdem, văzând cum o mamă caută stăruitor a-şi mărita fata cu un om bogat. E
adevărat, că unele din ele pun în această ţintă, o îndârjire naivă, în aceiaşi măsură cu stângăcia ei în
procedare. Dar trebuie să iertăm alegerea mijloacelor, în vederea scopului urmărit. Aceste mame ştiu,
din experienţa personală poate, cu ce repeziciune dispar scenele tandre între soţi; nu fără multe dreptate
se gândesc că dacă fiica lor va fi lipsită de duetele lunii de miere, ea se va simţi fericită să le audă în
schimb, din loja sa la operă, fără a socoti încă că în această situaţie, nu va fi nevoită să cânte ea însuşi
cu un tenor ales de dânsa, dar care nu ar fi bărbatul său.
Cât despre un tânăr, ambiţiunea lui îi va permite, când va fi ajuns la succes, să se însoare după
inima sa, înlăturând remuşcarea de a fi condamnat o femeie iubită, la o viaţă de mizerie şi de sacrificiu.
„Averea nu face fericirea― zice un vechi proverb ipocrit. Nu desigur, dar nu s-a auzit zicându-
se, că e o piedică. Ea e, în tot cazul, mijlocul cel mai sigur de a face fericirea. Ce nu se poate realiză cu
ajutorul unei averi întrebuinţate în mod nobil!
Fericirea cade din mâna bogatului, ca sămânţa din cea a muncitorului. În jurul lui, dacă el
voieşte, suferinţa se uşurează, bucuria înfloreşte, viitorul se luminează. Sub influenţa bunei stări ce el
seamănă, duşmăniile dispar, disperările slăbesc şi speranţe înseninează existenţele cele mai abătute.
ă
390
„Dar chiar şi bogaţii mor―, zic unii.
Da, dar mor mai încet în orice caz―, cu mult mai dulce, în o cameră tapiţată decât în o cameră
de spital. Chiar durerea cauzată prin moarte, e mai puţin simţită la cei bogaţi.
Bogaţii ce plâng o rudă dispărută, au tot soiul de distracţii ce contribuie a le micşora durerea.
O deplasare, o călătorie, nu alungă tristeţea, dar îi distrează; amintirea îl urmăreşte, nici vorbă, dar cât e
de puţin asemuitoare aceleia ce zguduie pe sărac! Căci acesta nu are mijlocul de a se sustrage detaliilor
dureroase, de a evita preparativele, care însoţesc şi urmează morţii.
Pe când bogatul îşi plimbă mâhnirea prin locuri a căror varietate impune spiritului său
imagini, care încetul cu încetul se suprapun viziunii dureroase, săracul îşi găseşte durerea sa neîncetat
reînnoită şi mărită, prin vederea obiectelor ce au aparţinut scumpului dispărut, si îi reaminteşte în mod
dureros toate fazele bolii trecute, reînviindu-i necontenit durerea pierderii încercate.
Se va obiecta, ştiu bine, că ambiţia a fost cauza multor crime şi că aproape nu trece zi fără să
se înregistreze altele noi, a căror origina sa fie setea nebună de avere. Nu trebuie să ne înşelăm: aceşti
criminali nu sunt ambiţioşi, sunt fiinţe slabe dornice de avere, cărora le lipseşte energia de a o dobândi
prin muncă cinstită.
Ambiţiosul cucereşte, îi place lupta, căci are totdeauna siguranţa că va ieşi din ea învingător.
El nu doreşte bogăţia numai pentru a se bucura de ea, ci pentru a se servi ca de un talisman cu care să
poată deschide toate uşile.
Ambiţiosul, este adevărat, de multe ori nu ţine socoteală de fericirea aproapelui, dar are ca
scuză, scopul său de a se apropia de ceea ce el numeşte perfecţiunea; aspiraţiile sale cu cât se urcă mai
sus, se purifică şi mersul său către ţintă, este totdeauna o sforţare către apoteoză.
Nu, ambiţia nu este un viciu. Este o calitate care poate deveni o virtute, căci îşi ia obârşia din
energia care îndeamnă şi conduce toate sentimentele mari.
HAZURI 439
CONFIDENŢE ÎNTRE FEMEI

Ai un soţ model ! Te îmbraci de un ceas şi el nu şi-a pierdut încă răbdarea.
Nu-i meritul lui. Am un truc: înainte de a începe să mă îmbrac, îi ascund în totdeauna
mânuşile, ochelarii şi tabachera şi nu le poate găsi, decât după ce sunt gata cu toaleta. Să vezi, apoi,
dragă, ce de mai scuze îmi cere că m-a făcut să-1 aştept !
ÎNTR-O CASĂ ÎN CARE CÂNTĂ GĂINA

Domnişoara, care a moştenit „energia― mamei sale, e în ajunul măritişului.
Mamă-sa, văzând-o cu atenţii pentru logodnic, o dăscăleşte:
Prea e exigent viitorul tău bărbat şi tu-i faci toate chefurile.
Lasă, mamă, replică mireasa; asta e „ultima lui voinţă―.
CONSULTAŢIE
Medicul: Nervozitatea soţiei dumitale nu e periculoasă. Mai poate trăi o sută de ani.
Soţul, rămânând perplex, îngână: Dar eu?
439 „Revista Telegrafică-Telefonică şi Poştală‖, Anul VIII, 1914-15, p. 204

391
LA JUDECĂTORIE
Judecătorul: Cum? Ai fost de faţă când acuzatul a luat la bătaie pe soacra d-tale şi n-ai sărit?..
Martorul : Aveam intenţia, domnule preşedinte, dar mi se părea că ar fi fost lucru prea
mişelesc, ca doi bărbaţi să batem o femeie!
CUVINTE EROICE
Acoperit de răni, un infanterist dintr-o patrulă, mai mult târându-se, abia putu să se reîntoarcă
în tranşee. Toţi alergară să-i dea ajutoarele necesare.
Nu e nevoie, le zise el, mi-am făcut suma. Aşi voi numai să-mi daţi niţică morfină, pentru a-
mi putea scrie raportul.
I se face imediat o injecţie, el compuse darea de seamă asupra celor văzute, până la sfârşit şi
anunţă:
Am sfârşit.
Apoi îşi dădu ultima suflare.
ÎN FAŢA GENIULUI
Era în toamna anului 1806, în acel an când strălucitoarea glorie a lui Napoleon I cuprinsese
întreaga Germanie. Soarele se ascunsese de mult după zidul negru al pădurii ce se zărea în depărtare.
Vântul scutura cu mânie ramurile, smulgând cele de pe urmă frunze, iar noroiul făcea mersul greu şi
alunecos. Pe strada aproape deşartă a sătuleţului german, un bătrân de vre-o şaizeci de ani îşi ducea
calul de căpăstru. Era marele poet şi filosof german Goethe, care se întorcea de la un prieten al său
dintr-un sat apropiat. Întârziase, iar noaptea îl apuca pe drum, în satul N... şi hotărî deci să poposească
la vre-un sătean, pentru a-şi continuă a doua zi drumul spre casă. La o familie destul de modestă, el
găsi o odaie pentru acea noapte. Cinase împreună cu toţi ai casei şi după aceea gazda începu să
istorisească isprăvile francezilor, care ocupaseră de curând acea regiune. Târziu de tot merseră cu toţii
la culcare.
Ora era înaintată şi în tăcerea nopţii nu se auzea decât la lungi intervale câte o salvă trasă de
către soldaţii francezi. Deodată un sunet de goarnă trezi pe sătean şi pe toţi ai lui. Ei zăriră imediat un
pluton de soldaţi inamici, care se apropiau din ce în ce. Uşa şi ferestrele fură imediat baricadate cu
mese, scaune şi dulapuri. Nu trecu mult şi plutonul se opri în faţa casei.
— Deschide tună o voce poruncitoare. Cei dinăuntru tăcură, ascultând cu frică la zgomotul de
săbii şi tropăitul cailor ce se auzeau afară.
— Deschide! sau intrăm fără voie! Aceeaşi tăcere, aceeaşi groază.
Să se spargă uşa!
Loviturile de topor urmară una după alta şi uşa se rostogoli peste baricada de mese şi scaune.
Locotenentul intră cu sabia ameninţătoare, urmat de câţiva soldaţi.
— Vă împotriviţi? Ordinele credeţi că se dau în vânt? Ce e baricada asta?
440 „Revista Telegrafică; Telefonică şi Poştală‖, Anul VIII, 1914-15, p. 206

392
Săteanul tăcea, Goethe, care dormea în odaia învecinată, se trezi la acest zgomot şi veni în
faţa locotenentului.
— Ce sa întâmplat? întrebă el pe ofiţerul francez.
— Cum ? se răsti locotenentul. Cine eşti d-ta de-mi ceri socoteală ?
— Eu? Goethe! răspunse bătrânul liniştit.
Atunci faţa ofiţerului se lumină, furia dispăru. Dădu comanda:
— „Pentru onor!― şi exclamă:
— „În faţa geniului, sabia se pleacă!―.
CÂND E NECESAR RĂZBOIUL !

Toate compensaţiile făcute exact, aproape nu e război, chiar fericit terminal, care să nu facă
mai mult rău decât bine, unui Stat. Oricine, n-are decât să se gândească câte familii ruinează, câţi
oameni face să piară, câte ravagii şi pustiiri aduce ţărilor, cât dezorganizează un Stat, cum îi răstoarnă
legile, câţi ani trebuiesc să treacă, pentru a repara răul ce doi ani de război cauzează bunei politici a
unui Stat. Orice om, cu bun simţ, şi care ar lua o decizie fără patimă, ar întreprinde el procesul cel mai
bine fondat după legi, dacă ar fi asigurat că acest proces, chiar câştigându-l, ar face mai mult rău decât
bine, numeroasei lui familii de care e răspunzător ?
Această dreaptă cumpănire de rele şi bune ale războiului, va determina totdeauna pe un bun
rege să îl evite, din cauza funestelor lui urmări: căci unde sunt bunurile care ar putea să
contrabalanseze atâtea rele inevitabile, fără a mai vorbi de pericolele ce ar rezultă în caz de înfrângere?
Nu poate să fie decât un singur caz când războiul, cu toate relele lui devine necesar ; e cazul în care nu
s-ar putea evita decât dând prea multe avantaje, lăsând să se întindă un duşman nedrept, falş şi prea
puternic. Atunci, voind, din slăbiciune, să evite războiul, căderea ar fi şi mai periculoasă; ar fi o pace
cu aparenţă înşelătoare. În acest caz trebuie fără voie să se facă războiul din dorinţa sinceră a unei bune
şi constante păci. Dar acest unic caz e mai rar decât îşi închipuie cineva; şi adesea îl crede real, când el
e foarte himeric.
(Fénelon.)
VARIETĂŢI 442
MIOSOTIS
Exista o floare plăcută albastră pe care toţi care trăiesc o cunosc foarte bine şi o iubesc foarte
mult. Ea se găseşte pe câmpii, în grădini, pe marginea râurilor şi a lacurilor. Vechii Greci o numeau
„Urechea Şoricelului― din cauza formei sale ascuţite, dar pe care noi o cunoaştem sub un nume cu totul
deosebit, şi foarte drăgălaş.
441 „Revista Telegrafică, Telefonică şi Poştală‖, Anul VIII, 1914-15, p. 207

442 „Revista Telegrafică, Telefonică şi Poştală‖, Anul VIII, 1914-15, p. 208
393
În Germania era o dată un muzicant sărac, care iubea o fată din înalta societate. El în loc de a
o ademeni, s-a dus în ţări depărtate să câştige bani şi renume. Când însă le-a câştigat pe amândouă, el
s-a întors şi a cerut-o în căsătorie.
Într-o seară ieşind la plimbare pe marginea râului din apropiere, el se gândi să facă un buchet
din florile albastre de pe marginea apei şi să-l dea iubitei. Pe când culegea, picioarele îi alunecară şi
căzu în râu. Si pe când valurile apei îl duceau, el a smuls un mănunchi de flori albastre şi aruncându-l a
strigat: „Nu mă uita―.
Din acel timp micile floricele, cunoscute sub numele de „Urechea şoricelului― au devenit în
Europa peste tot cunoscute ca „Nu mă uita―.
ÎNTREBUINŢAREA COJILOR DE PORTOCALE.

Când mâncaţi portocale, păstraţi cojile, tăiaţi-le în foiţe de lăţimea unui deget şi uscaţi-le. Cu
ele se poate uşor aprinde focul, căci arde producând o flacără scânteietoare şi albastră care aprinde cu
uşurinţă lemnele şi cărbunii.
Dacă bărbaţii d-voastră fumează, şi dacă mirosul urât de tutun intră în perdele şi draperii,
aprindeţi coji uscate de portocale şi mirosul va dispare ca prin farmec.
MEDALIA 444
— O scrisoare?
— Da.
— De la Frederic?
— De la el.
— Dragul tatei! Numai dacă ne-ar trimete veşti bune. Citeşte iute, draga mea, să auzim ce
spune.
D-na de Gonec tăie cu îngrijire plicul pe care era scris sus, în colţ „Trupele de ocupare a
Marocului―: Apoi, tot cu îngrijire ca şi cum ar fi fost vorba de ceva sfânt, desfăcu coliţa şi aşezându-şi
ochelarii, citi.
Era scrisoarea obicinuită â unui copil către părinţii săi rămaşi în ţară, scrisoare plină cu
amănunte banale, repetate de sute de ori, amănunte fără nici o importanţă. Era însă scrisoarea unui
copil unic, unui copil iubitor, a unui băiat de douăzeci şi cinci de ani, ce în fiecare zi dădea ochi cu
moartea. Şi pe măsură ce d-na le Gonec citea, vocea îi era din ce în ce mai înduioşată şi îmbătrânitele-i
mâini galbene, tremurau.

444 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ―, Anul VIII, 1914-15, p. 234-237
394
D. de Gonec, asculta cu bustul plecat înainte, cu trăsăturile crispate de dorinţa de a ghici mai
dinainte sensul cuvintelor. Ochii săi ce nu-i mai foloseau la nimic, priveau zadarnic foile de hârtie, căci
de mult pierduseră vederea.
Afară de vocea cititoarei, în cameră era o tăcere desăvârşită. Nici un zgomot nu turbură
liniştea căsuţei. Satul părea adormit la căldura primăverii şi marea, colo în depărtare, marea bretonă
întocmai ca o dungă argintie, era aşa de îndepărtată, încât nu se auzeau nici zgomotul valurilor ce se
izbeau de ţărm.
„Mă gândesc că în curând voi avea permisie pentru două luni, termină de citit d-na le Gonec şi
e uşor de ghicit bucuria pe care voi simţi-o când mă voi revedea lângă voi, îmbrăţişându-vă ca altă
dată. Şi apoi, de nu mă înşel, cred că vă voi putea face şi o surpriză.
D-na le Gonec tăcu şi bărbatul său murmură:
— Ce surpriză ar putea el oare să ne facă? Că a fost avansat de curând pe câmpul de luptă, o
ştim.. Cea mai mare surpriză ce aşi putea avea acum, ar fi să primesc acea medalie de la 70
pe care nu vor să se decidă să mi-o trimită.
— O vei avea, dragul meu. Nimeni nu a meritat-o mai mult ca tine.
— Asta o ştiu eu bine. Dar nu înseamnă nimic. Locuiesc prea departe de Paris şi n-am nici
recomandaţii politice. Sunt un biet orb care nu mai preţuieşte nimic. Vei vedea că am să
plec pe lumea cealaltă, înainte de sosirea ei.
Bătrânul căzu în fotoliul său, zdrobit, palid şi par-că gata să-şi dea sufletul.
*
Fără îndoială că d. de Gonec avea dreptate să spună că merita această medalie care amintea
întunecatele destine dar şi arzătoarele eroisme şi sublimele devotamente.
Când a izbucnit războiul, el avea douăzeci şi cinci ani. Era un biet funcţionar, liniştit, nebăgat
în seamă, care trăia mulţumit şi nu mai avea nici-o aspiraţie. Dar când izbucni războiul, se simţi cu
totul altul. Mânia şi revolta ce cuprinsese toată Franţa, îl cuprinse şi pe el. Se angaja printre voluntari şi
plecă.
Urmă armata de la Loara. Fu la Coulomieres, la Loigny. Se bătu ca şi alţii, poate mai bine
decât mulţi alţii, dar trecu neobservat. Norocul îl ajută apoi să scape nerănit. Fu uitat. Războiul
terminat, voluntarii liberaţi, se întoarse în orăşelul lui, unde postul ce-1 părăsise, îl aştepta. Şi anii
trecură apoi, încet şi monotoni, fără ca nimeni, niciodată să-şi mai reamintească de rolul pe care el îl
jucase în război. Sub redingota administrativă, cine ar mai fi ghicit pe vechiul soldat?
Când trecu de patruzeci de ani, de Gonec se căsători, nu atât din dragoste, cât din stimă. Fu
fericit. Avu chiar şi un băiat pe care îl văzu crescând cu multă emoţie, căci în el regăsea, pe un alt el
însuşi.
Apoi într-o bună zi, de Gonec se retrase la pensie, instalându-se pe malul mării, într-o
singurătate legănătoare. În acest timp, Frederic se mărea. Cum împlini douăzeci de ani, cu gândul la
aventuri; se angajă în Algeria. Acum devenise un bărbat desăvârşit pe care galoanele câştigate în
Maroc şi pe cari vechiul luptător de la 70 nu putea să le mai vadă, îl făceau şi mai semeţ. De mult ochii
stinşi ai lui de Gonec nu putea să mai admire supremul decor al lungii sale existenţe! Apoi, sănătatea îi
slăbi din zi în zi, întocmai ca o lampă căreia i se stinge flacăra. îşi da bine seama de starea lui şi
amărăciunea era şi mai mare când repeta:
— Nu voi primi medalia. Voi muri mai înainte.
Aprilie era pe sfârşite. Pomii prinseseră a înfrunzi, parfumul vegetalelor se răspândea din
pământul reînsufleţit şi sub mângâierea soarelui, marea în depărtare părea o bară aurie.
Cu toată această reînviere a naturii, d. de Gonec, de cincisprezece zile, simţea cum i se stinge
viaţa. Uneori un murmur ieşea de pe buzele lui:
— Băiatul meu! Medalia! Va fi prea târziu ...
395
Soţia sa în zadar căută să-1 îmbărbăteze. El era disperat şi întindea pumnul spre orizont, către
Paris, oraşul uitător şi uşuratic.
— Da. Prea târziu. Nu voi simţi niciodată pe piept acea decoraţie pe care atâţia alţii o poartă.
Doamna de Gonec nu ştia cum să-1 mai domolească. Pentru a grăbi venirea băiatului, îi scria
scrisoare după scrisoare, dar prin ce mijloc să obţină acea medalie atât de dorită, nu ştia şi era
descurajată de nepriceperea ei.
Intr-o dimineaţă îşi găsi bărbatul aşa de rău, aşa de ofilit, că nu se mai putea înşela asupra
fatalului sfârşit: cu siguranţă îşi zise: „bătrânul nu va mai apucă ziua de mâine―. Ghemuit într-un
fotoliu mare, refuzând orice hrană, cu ochii stinşi, părea deja mort.
Ceasurile se scurgeau într-o aşteptare dureroasă. Soarele era către asfinţit. Totul părea că se
sfârşise, când deodată pe sală se auziră paşi şi un zăngănit de sabie. Uşa bolnavului se deschise şi
Frederic, cu braţele deschise se repezi către dragii lui părinţi.
— În fine! murmură muribundul, iată deci pe fiul meu.
D-na de Gonec îl privea înmărmurită. Figura lui mândră, sub arşiţa soarelui era mult mai
bronzată ca la plecare. Galoanele argintii îi străluceau pe mânicile tunicii. Dar şi aceasta fu ce mama
sa văzu mai întâi pe pieptul lui era prinsă o decoraţie, cea a Marocului. D-na de Gonec înţelesese că
aceasta era surpriza de care le scrisese. Era gata să se plece spre bătrân pentru a-i spune:
Pune mâna pe pieptul fiului tău, dar se reţinu. O idee pioasă îi trecu prin minte. Profită de
emoţia cauzată de această sosire neaşteptată şi luând de o parte pe Frederic, îi spuse:
— Să nu mă contrazici în ceea ce voi face şi zice eu.
Apoi, repede luând de pe dolmanul băiatului decoraţia, înaintă către bătrân şi punându-i-o
între degete, îi zise:
— Fii fericit, amicul meu. Astă seară ai obţinut cele două mulţumiri la cari visai: pe fiul tău şi
medalia pe care el însuşi ţi-a adus-o de la Paris.
Bătrânul plângând de bucurie, simţi răceala metalului, dulceaţa mătăsii şi crezu această
delicată minciună. Figura lui era radioasă. Şi pe când moartea senina şi radioasă îl cuprindea încetul cu
încetul, cu o mână mângâia părul lui Frederic şi cu cealaltă apăsa pe inimă medalia pe care o credea a
lui . . .
Amintiri de eroism învins, mărturii de glorie victorioasă n-aveţi voi aceiaşi frumuseţe?
DIN ALE MEDICINEI 445
SĂ MÂNCĂM FRUCTE 1914-15, P. 237

transformă în carbonaţi alcalini, în sânge (fragi, cireşi, zmeură, prune, struguri, mere) micşorând
aciditatea urinară a artriticilor şi favorizând tirajul arderii fiziologice din aparatul nostru.
445
„REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ―, Anul VIII, 1914-15, p. 237-238
396
gastrointestinale, apendicita, artritism, arterioscleroză şi numeroasele maladii ori slăbiciuni provenite
mai buni agenţi de eliminare a tuturor materiilor periculoase.
acidelor vătămătoare. În rezumat, fructele sunt modificatorii şi purificatorii sângelui, cu condiţie să fie
datorite salicilatului de metil (aproape 5 centigrame la kg.) ce conţin aceste fructe.
acidului chinonic ce conţin în proporţie de 2%. Aceste fructe antiseptice şi diuretice se administrează
Merele de asemenea convin gutoşilor, mai ales când suferă şi de ficat.
.stomac sunt absorbiţi, şi un somn calm şi adânc, e consecinţa acestei regularităţi. Mărul ca şi lămâia şi
Portocalele, lămâia şi pepenii sunt bune contra gravelei.
Smochinele, prunele, perele şi strugurii, convin persoanelor slabe spre a se îngrăşa precum şi
persoanelor predispuse tuberculozei.
Se mai recomandă acestor bolnavi precum şi neurastenicilor, migdale, nuci şi alune, acestea
fiind fructele cele mai bogate în principii fosforice.
pentru asimilaţie.
să se adopte şi la noi în Europa.
VARIETĂŢI 446
IERTAREA
Se zice că tot omul are doi îngeri, unul pe umărul drept şi celălalt pe stâng. Când face ceva
bun, îngerul de pe umărul drept notează în cartea vieţii şi pune ştampila pentru că ce este odată bun,
este pentru totdeauna. Când. însă face rău, îngerul de pe umărul stâng, însemnează în cartea vieţii fără
a ştampila. El aşteaptă până la miezul nopţii şi dacă înainte de acest timp purtătorul face mătănii şi
exclamă: „Stăpâne Alah, am păcătuit, iartă-mă― îngerul şterge tot; dar dacă nu cere iertare, la miezul
nopţii pune sigiliul, pe când îngerul de pe umărul drept, suspină.

397
NOTE VESELE 447
BACŞIŞURI
Am dat deja la o duzină; dumneata ce slujbă ai? Eu sunt factorul scrisorilor căzute în rebut.
TREBUIA
Este vorba de un servitor care căuta, de lucru şi care este întrebat de unde vine şi de ce şi-a
lăsat stăpânul.
Eram băgat la un fermier în Far-West; casa era bună şi în definitiv nu aveam să mă plâng de
nimic. Stăpânul meu avea multe animale cornute, cai, câini şi pisici. Acestea îmi dădeau ce e drept,
mult de lucru, dar nu mă plângeam decât doar de mâncare. Intr-o zi a murit o vacă ; am sărat-o şi am
mâncat-o. Bine! Puţin după. aceia a murit un cal; l-am sărat şi 1-am mâncat şi pe el. Tot aşa cu un
câine şi mai pe urmă cu un papagal. Dar ce să vezi! Intr-o bună dimineaţă a răposat şi cucoana...
Atunci, ce era să fac! Înţelegeţi că trebuia să plec.
SERVITORII
— Petre eşti acolo? Ce faci?
— Deocamdată nimic.
— Dar tu Ioane?
— Eu îi ajut lui Petre.
— Bine! După ce veţi termină să-mi aduceţi ghetele.
UNANIMITATE
De două ceasuri un conferenţiar prolix şi obscur îşi iniţiază asistenţa de fericirea în care trăiau
oamenii clin timpurile preistorice.
Ceasul bate, orele trec, dar oratorul pisează mereu, fără întrerupere subiectul său monoton şi
plictisitor... Publicul moţăie.
— ...Da domnilor şi doamnelor, acele timpuri erau fericite. Din partea mea nici nu vă puteţi
închipui cât regret că n-am trăit în acea epocă binecuvântată.
— Dar eu... oftă un domn adormind dea binelea.
LA URMĂ ....
— Cumătră, nu ştii că m-am mutat.
— Din ce cauză?
— Păi închipuie-ţi! Tramvaiul făcea să tremure toată casa, zgomotul automobilelor nu mă lăsa
să dorm toată noaptea; deasupra odăii mele patru copii săreau cât îi ziulica de mare, la
dreapta era un gramofon, la stânga un profesor de pian, în curte unul ce cântă cu trâmbiţa în
toate Duminecile!
— Înţeleg, era un adevărat iad.
— Şi apoi uitasem să-ţi spun: nu m-a mai ţinut nici proprietarul căci n-aveam cu ce-i plăti
chiria.

398

 Orfeu, se zice, că s-a coborât în iad să-şi caute femeia sa, pe când toate văduvele ce eu
cunosc, nu s-ar duce chiar în rai să caute pe ai lor. (Ninon de Lenclos).
 Dacă ai lucra în fiecare zi, viaţa ţi-ar fi mai uşoară.
 Nu dispreţuiţi sensibilitatea nimănui. Sensibilitatea fiecăruia e propriul său geniu.
 Mulţi prieteni, multe mănuşi.
 Sunt oameni cari nu pot să petreacă decât în grup. Adevăratul erou se distrează singur.
 În orice om şi în fiecare clipă sunt două avânturi în acelaşi-timp, unul spre Dumnezeu, altul
spre Satan.
 Omul iubeşte atât de mult societatea, încât chiar când fuge de oraş, fuge tot ca să caute lumea,
adică să refacă oraşul la ţară.
 Nu e nici o lucrare prea mare afară de aceia pe care n-ai curajul s-o începi. Cu timpul se
schimbă într-un vis urât.
 Nu poţi uita că timpul nu trece decât întrebuinţându-1.
 Amânând orice acţiune pe care o ai de îndeplinit, eşti ameninţat să n-o mai poţi îndeplini
niciodată.
GUMAREA ETICHETELOR.
Când se dizolvă guma în apă spre a guma etichete, hârtii diferite etc., e bine să se adauge
puţină glicerina. Această din urmă substanţă înlătură neajunsul ca guma uscându-se să se crape. Ea
previne încă tendinţa ce au, etichetele gumate ca să se îndoaie când scriem pe. ele.
GĂURIREA STICLEI.
În locul unde voim să facem o gaură, se aplică o bucată de argilă uscată sau ipsos de la
geamgii în care se practică o deschizătură mergând până la suprafaţa sticlei; apoi se varsă o cantitate
mică de plumb topit. Când acesta se solidifică, o lovitură uşoară va detaşă bucăţica de sticlă just în
mărime cât diametrul găurii.
ÎNTREBUNŢAREA NUCILOR VERZI.

Nucilor vechi şi uscate li se dă gustul şi frăgezimea celor proaspete, înmuindu-le patru până la
cinci zile în apă conţinând .5 % sare de bucătărie.
CUM S-AU REÎNTÂLNIT

La spitalul provizoriu, instalat în localul şcolii normale de băieţi din Périgueux, un caporal
infirmier, intrând într-o sală din parter, zări un soldat rănit, al cărui loc, după el trebuia să fie la etaj. El
îl certă:
— Ce cauţi aici? Du-te iute sus la locul dumitale.
— Dar n-am fost niciodată sus. Aici e locul meu de când am fost adus în spital.
448
„REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ―, Anul VIII, 1914-15, p. 239
450 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖ Anul VIII, 1914-15, p. 264
399
Camarazii lui afirmară că spusele lui erau exacte. Acest soldat grav rănit stătuse timp de
câteva zile în pat, slăbit, istovit, cu barba încâlcită. În acea zi, fiindu-i mai bine, se sculase, se dase jos
din pat, se răsese şi astfel transformat, atrăsese atenţia caporalului, care îl confundase cu un alt bolnav
de la etaj, cu care semăna ca două picături de apă.
Asemănarea, era atât de perfectă, că caporalul nu se dădu bătut, ci se duse la etaj pentru a
vedea dacă într-adevăr nu se înşelase şi întrebă pe cel de sus, uşor rănit.
— Cum te cheamă?
— Jean Riviere.
El se coborî iarăşi jos şi-1 întrebă şi pe celălalt acelaşi lucru:
— Paul Riviere, fu răspunsul.
— Mai ai vre-un frate?
— Da, suntem doi fraţi gemeni.
— Unde e el?
— Nu ştiu. A plecat în Spania de cinci ani de zile şi de atunci nu l-am mai văzut.
— Bine, vino cu mine.
— Cum? E aici?
— Vino cu mine, îţi spun.
Ajunşi la primul etaj, caporalul conduse pe soldat în faţa unui alt rănit; cei doi fraţi se priviră
şi cu un dublu strigăt de bucurie căzură plângând unul în braţele celuilalt.
Această scenă atât de neaşteptată şi de mişcătoare cauză o vie emoţie în tot spitalul.
O SCENĂ MĂREAŢĂ
Scena s-a petrecut într-un spital militar din Bordeaux, sala X, unde tocmai fusese adus un nou
rănit:
Infirmiera Crucii Roşii, mirată că vede un rănit care numai tânăr nu eră, examinează foaia sa.
— 48 de ani zise ea. Oh! înţeleg, eşti un reangajat.
Nici de cum, doamnă. Lucrurile stau astfel. Aveam un băiat, un băiat frumos, chipeş, pe care
credeţi-mă îl iubeam mult. El a murit şi apoi a venit războiul. El ar fi avut acum douăzeci şi unu de ani.
Atunci mi-am zis: ,.Î1 voi înlocui!―.
451
NOTE VESELE
LA EXAMENUL DE ARITMETICĂ
Profesorul: Care sunt factorii cei mai principali într-o, împărţire?
Elevul (băiatul unui factor): Tata şi neică Ghiţă.
LA. POSTE-RESTANTE
O domnişoară se apropie sfioasă de ghişeu.

400
Domnişoara: Vă rog domnule, am o scrisoare cu adresa Z. 100?
Amploiatul (băiat drăguţ): ...de dragoste sau de interes?
Domnişoara (roşindu-se): ...de interes.
Amploiatul: Nu aveţi nimic.
Domnişoara (revenind după puţin): Vă rog-domnule, dacă sunteţi bun, căutaţi şi la cele de
dragoste.
SCRISUL ZBOARĂ
Un aviator militar a făcut prima încercare de a transporta corespondenţa cu aeroplanul.
Atunci trebuie modificată vechea zicală, astăzi: scrisul zboară şi vorbele rămân.

 În fiecare clipă suntem munciţi de ideea că timpul trece. În două chipuri putem să scăpăm de
acest vis urât: prin plăcere şi prin muncă. Munca ne întăreşte. Plăcerea ne istoveşte. Cu cât ne
absoarbe una, cu atât ni-e silă de cealaltă.
 Şase lucruri sunt periculoase omului: să vorbească mult şi să ştie puţin; să cheltuiască mult şi
să aibă puţin; să se creadă mult şi sa preţuiască puţin.
 Pacea e vremea, în care copii îngroapă pe părinţi. Războiul e vremea în care părinţii îşi
îngroapă copiii.
NOTE VESELE 453
UN RAPORT DE SERVICIU
(Relaţia conductorului― G. G. amb. No. 23 din Mai a. c.).
Cursa s-a efectuat în mod: Coletul No. 397 Bucur. Central, adresa Rică Tărâlă de carton
îmbrăcat cu pânză din conţinut curgea sirop sau dulceaţă, l-am predat cond. de Brăila.

401

 Viaţa nu-i decât de o clipă, dar această clipă e de ajuns ca ……prindem lucruri eterne. Facem
rău să-i cerem ceea ce nu ne poate da, pentru că ea nu are durată; dar pe când ne lăsăm a crede
că ea va dura, gândim, ne frământăm, iubim, şi acesta-i omul. (Bersat).
 Să nu ajungem la sfârşitul vieţii fără a fi trăit, fără a fi adăogat ceva de la noi, previziunii
pentru calea generaţiilor ce ne vor urma; ceva mai multă judecată, ceva mai mult respect de
dreptate şi de adevăr, ceva mai mult curaj şi forţa morală, ceva mai multă bunătate şi milă. (F.
Pecaut).
ÎNCERCAREA 455
O zguduitură teribilă, neînchipuită, atât de îngrozitoare şi de enormă, încât totul păru că se
cufundă în haos...
Apoi o tăcere înspăimântătoare, supraomenească, asemenea celei ce precede uraganelor... şi
într-adevăr furtuna se dezlănţui ; un uragan de vaiete, de strigăte, de răgete, de plânsete sfâşietoare şi
de exclamaţiuni dureroase; Sub sfărâmăturile vagonului, Hortanse Dery se gândea:
— E moartea!
O greutate o strivea, o apăsa pe piept şi simţea o mare durere la piciorul drept. Nici-o lumină.
S-ar fi părut că. soarele se stinsese ca o lampă suflată de vânt.
Într-o clipă, Hortanse îşi retrăi tot trecutul: copilăria-i tristă şi tinereţea-i amărâtă, căsătoria-i
nepotrivită şi viaţa-i fără de nici un farmec. De nu ar fi avut altceva nimic de regretat, puţin i-ar fi
păsat: dacă ar fi murit aşa pe negândite, fără multă suferinţă.
Dar un nume îi veni pe buze, făcând ca energia să-i năpădească în inimă: Jean! Jean al ei!
El era păcatul, ruşinea, bucuria ei, sufletul sufletului ei, fiinţa sa adorată.
Ea evocă în memorie figura blondă a iubitului său, cu ochii zâmbitori, cu mustăţi aurii, acel
aer de veselie cu care lumina totul în jurul lui. Era el cam brusc, puţin cam egoist, dar acestea, sunt
mici defecte ale firii bărbăteşti. Dragostea însă îi era nemărginită. Nu-i dovedise el prin suferinţa ce o
simţea, de a nu putea fi unul al altuia? Nu o rugase el să sfărâme jugul căsătoriei şi să fugă cu el, ceea
ce dânsa nu acceptase reţinută de un ultim scrupul? Ce lovitură dureroasă pentru el dacă ar muri! Ar
înnebuni! În tot cazul ce chin ar avea de îndurat în tăcere, ce mizerie morală! Numai la gândul acesta
se înduioşa pentru el, nu pentru ea, deşi era în ghearele morţii.
Să trăiască! O voia.
Îşi desfăcu mâna dreaptă fără multă greutate şi îşi dete seama ca se afla sub un fel de
scobitură. Capriciu al întâmplării? Mila destinului? Minune? Dar cum îşi mişcă puţin capul, pentru a se
convinge că muşchii îi erau teferi, încercă o senzaţie de groază: buzele i se lipiră de nişte păr vâscos.
Înţelese atunci că ceea ce o înăbuşea era greutatea unui mort ori muribund; încercă cu disperarea ce o
dă primejdia să înlăture greutatea, mirosul neplăcut de sânge şi acest sânge cald ce i se lipea pe
degete...
— Săriţi! Foc! Ard vagoanele! se auzea afară. Atunci, cuprinzând-o şi mai rău frica îşi puse
toate puterile. Iubirea şi frica făcură minuni. Împinse, se smuci, se vârî prin deschizăturile
ce le vedea în cale-i, chemând, când crezu că vocea-i ar putea fi auzită.

402
— Nu te mişca! Ţine-te bine.
Un om din echipă alergă, deplasă două bucăţi de fer, ridică nişte scânduri şi o trase afară.
— Eşti rănită?
— Mulţumesc. Nu : lovituri, tăieturi... Ocupă-te de alţii.
Zdrobită de emoţie, de oboseală şi spre a se reculege puţin, se aşeză de o parte, pe nişte
grămezi de pietriş, când un funcţionar trecând pe lângă ea, îi zise.
— Din cauza focului, nu se va şti niciodată cine au fost victimele.
***
— Jean! Jean al meu!

— Tu, scumpa mea! Dar în ce stare?
— A! Da, e adevărat. Tu nu înţelegi. Nu ştii nimic... Să-ţi spun, dar mai întâi ia-mă în braţele
tale, strânge-mă cât poţi mai tare, să simt că sunt iubită, apărată...
— Ce-i asta?.... Ce gusturi îţi mai veniră încă?
— Oh! Jean! De ce acest „încă‖? E un reproş?
— Ba nu. Dar eşti atât de romantică si de ciudată! Să trăim!... E aşa de dulce viata!
— O ştiu, scumpul meu. O ştiu! Vin aşa de departe!... Ghemuită lângă el, palidă si tremurând,
cu mâinile zgâriate de spargerea geamurilor, ea îşi istorisi înspăimântătoarele-i peripeţii,
spaima, curajul ei.
— Sărmana mea Tensinetta! Scumpa mea!
— Înţelegi tu Jean, când vezi sfârşitul aşa de aproape, nu mai ţii socoteală de nimic. Dacă până
acum am fost nehotărâtă şi nu te-am ascultat, acum te pot urma oriunde şi la capătul lumii
dacă vrei... Sunt numai a ta...
— Ce vrei să zici?
— Că voinţa ta de ieri, e a mea de azi. Moartă pentru toţi, voi fi în viaţă numai pentru tine. Iţi
aparţin, sunt a ta, nu mai am nici măcar stare civilă.
— Ce?
— Da. Aceasta îndepărtează toate greutăţile, toate piedicile, toate remuşcările. Chiar şi acest
om pe care nu l-am făcut tocmai fericit, ar putea să-şi refacă viaţa. Nu va mai fi trecutul de
care să ne lovim, fiindcă legalmente eu voi fi moartă. Voi fi o personalitate nouă, o viaţă
nouă. Înţelegi?
— Da!...
— Bani? Nu am avut, nu am: e foarte simplu. Vom lucra, iată totul. Tu ai talent, eu am curaj ;
va merge. Şi vom fi împreună dragul meu şi vom fi nedespărţiţi totdeauna, totdeauna. Nu
ne vom mai părăsi, închipuie-ţi acolo, prima-mi grijă a fost să-mi pipăi faţa. Chiar e rău, dar
pot să-ţi spun ţie, căci pentru tine m-am oglindit într-un ciob de geam. Gândeşte-te dacă aşi
fi fost desfigurată, tu poate nu mai fi iubit. Şi eu, te ador... Iată, plâng de bucurie, gândind la
fericirea noastră... Când plecăm?... Dar ce ai? Ce ţi s-a întâmplat ? De ce-ţi întorci privirea
? De ce nu mă priveşti? De ce nu-mi răspunzi?... Jean!
***
Tremurând, încovoiată, de abia ţinându-se cu mâinile de zid, Hortansa Dery ridică scara casei
sale. Au trecut câteva ceasuri pentru a traversa Parisul. S-a trezit fără a şti cum, pe o bancă izolată
dintr-o stradă îndepărtată. Dezmeticindu-se, a plecat încet, inspirând milă sau batjocură trecătorilor, cu
aerul ei îndurerat. Acum de abia îşi dă seamă ce prăpastie e de la vorbe la fapte; din ce mocirlă e
plămădit un suflet de om egoist, îngrijat numai de a evita legături, riscuri, responsabilitate! Imploră,
contând pe refuzul ei; când ea e liberă şi poate, el fuge. De ce n-a rămas sub vagon?
403
Strigătele vânzătorilor de jurnale o zăpăcesc. Jurnalele de seară se vând ca pâinea caldă. Tot
Parisul a aflat de dureroasa catastrofă.
Sună. Un om gata să iasă, deschide. Când dând cu ochii de ea, o ia pe sus, o strânge şi fuge cu
ea ca cu o pradă.
— Tu! Tu în viaţă! Parcă tot nu-mi vine a crede! Ah! Scumpa! Iubita mea! O aşeză într-un
fotoliu mare şi se aruncă la genunchii ei acoperindu-i mâinile cu sărutări şi lacrimi. Ea,
aiurită, închide ochii.
— Nu te obosi! Nu spune nimic! Lasă-mă pe mine să vorbesc! Niciodată n-ai ştiut, niciodată
nu ai înţeles cât te iubesc! Si chiar eu poate, până astăzi nu am bănuit cât îmi erai de
scumpă! Mă duceam la gară să mă informez. Dar m-aşi fi omorât, ştii!... Dacă sunt tăcut,
posac, asta nu înseamnă că n-am inimă. Numai că nu ştiu să arăt. Dar ai să vezi, totul se va
schimba. Voi căuta să-ţi împlinesc toate dorinţele pentru a te face fericită. Ah! Iată-te! Cât
sunt de fericit că Dumnezeu mi te-a păstrat! Îşi plecă obrazul pe genunchii ei ce tremurau şi
sărută rochia-i sfâşiată. Ea îşi puse mâna pe capul lui aplecat şi în adâncul sufletului, jură
un mare jurământ de reparaţie şi de adevărată iubire pentru cel ce o iubea atât.
EROISM SUBLIM
Caporalul François Philipp din regimentul al 24-lea colonial, în garnizoană la Perpignan. a
fost de curând decorat cu medalia militară. Faptul căruia îi datorează această distincţie, este povestit în
termenii următori de către „Le Temps‖;
Într-o zi, colonelul C.... având nevoie să fie informat asupra forţelor inamicului, chemă pe
Philipp.
— Te ştiu brav şi curajos, îi zise el. De aceea te-am ales pe tine să te însărcinez cu o misiune
extrem de periculoasă. La noapte, vei lua cu tine douăzeci şi cinci de soldaţi şi te vei duce
pe creasta pe care se văd soldaţii germani săpând o tranşee. Vei căuta să rămâi acolo până
mâine dimineaţă, observând totul si apoi ascunzându-te tu şi oamenii tăi, vei veni să-mi dai
raportul.
— Am înţeles, d-le colonel, mă voi duce, zise el fără şovăială.
— Să ştii însă că e în joc şi viaţa ta şi a oamenilor tăi.
— Nu mi-e frică, d-le colonel: e pentru Franţa,
La acest ordin Philipp recrută douăzeci şi cinci de soldaţi dintre voluntari, bravi ca şi el.
Noaptea venită, mica trupă plecă. Ceilalţi coloniali îi urmăreau din ochi, până când în noaptea din ce în
ce mai neagră, dispărură. Ajunşi sus pe creastă, Philipp zări soldaţii de geniu germani scobind o
tranşee, în timp ce la o distanţă de o sută de metri mai încoace de ei o santinelă păzea. Philipp îşi
ascunse oamenii într-o pădurice din apropiere, ordonându-le să nu facă nici o mişcare, nici-un zgomot,
orice s-ar întâmpla. El luă cu el numai un camarad, căruia îi spuse:
— Când vom ajunge lângă santinelă, şi când va striga: „Wer da!‖ (Cine-i !) să te dai ia stânga
lui şi să faci zgomot cu baioneta, aşa ca să-1 faci să se întoarcă către tine. Orice-o face
neamţul sau eu tu să taci din gură. să te culci la pământ şi să-mi aştepţi ordinele.
Cei doi tovarăşi înaintară până ajunseră la câţiva paşi de santinelă, care se plimba şuierând
printre dinţi o arie veselă, Philipp o luă atunci la dreapta şi mergând, făcu puţin zgomot.

404
— Wer da! strigă neamţul.
Credincios consemnului, celălalt colonial în acest moment execută ordinul mişcând baioneta
în teacă. Neamţul se întoarse la stânga. Philipp care atâta aştepta, postat la dreapta, năvăli asupra,
santinelei, căreia îi împlântă baioneta în piept de două ori şi-i luă arma. Acesta se prăbuşi la pământ,
fără a putea scoate măcar un strigăt. Iute, fără a fi văzut de soldaţii ce lucrau la tranşee, luă casca,
puşca, şi mantaua santinelei ucise şi se puse de pază în locul ei. În curând tranşeea fiind sfârşită,
soldaţii germani plecară, spre grosul trupelor, adresând saluturi amicala santinelei care spre marea lor
mirare îşi vedea de plimbare fără a le răspunde. După ce dispărură. Philipp aruncă de pe el mantaua şi
casca germană, fugi în pădurea în care îşi lăsase tovarăşii pe cari îi chemă, instalându-se cu toţii în
tranşeea germană. La revărsatul zorilor, o companie de bavarezi îşi făcu apariţia, venind să ia în
stăpânire tranşeea săpată de genişti. Ea înainta fără teamă, soldaţii fumând şi glumind între ei. Când nu
fură decât la câţiva paşi de ei, Philipp şi tovarăşii săi traseră în plin, fără a da greş. Un mare număr de
germani căzură. Ceilalţi voiră să ia tranşeea cu asalt, dar focul nimicitor al francezilor îi decimară,
omorând pe cei mai temerari, punând pe goană pe ceilalţi, afară de optsprezece cari se predară. În acest
timp, regimentul 24 colonial, atras de zgomotul împuşcăturilor venea în pas gimnastic în ajutorul
camarazilor lor, în frunte cu colonelul. Philipp le ieşi înainte şi adresându-se comandantului îi zise:
— D-le colonel, am plăcerea de a vă oferi această tranşee. E aşezată pe coastă, aşa că vă veţi
putea da seama mai bine ca mine de forţele vrăjmaşului.
Colonelul, cu lacrămile în ochi, felicită pe Philipp, pe care tot regimentul îl aclamă cu
frenezie.
În faţa întregii trupe, puţin după aceea, îi fu pusă pe piept medalia militară, chiar pe locul
vitejeştii sale fapte.
UN PRIZONIER CĂZUT DIN CER

Scena s-a petrecut lângă Yser, într-o tranşee în care comanda un sergent. Acestuia îi veni într-
o zi ordinul să se pregătească a da un atac contra inamicului, îngropat la distanţă de o sută metri de
acolo.
— Lipseşte cineva? întrebă el.
Soldaţii se numărară iute şi deodată se auzi:
— D-le sergent, a ieşit unu mai mult la socoteală. Unul mai mult? Ce înseamnă gluma asta?
Se numărară din nou. fiecare cercetându-şi bănuitor vecinul, ca şi cum ar fi căzut din lună.
— Ei bine? întrebă sergentul nerăbdător.
— Mi se pare că dihania asta-i în plus, spuse un luptător, împingând către sergent un neamţ a
cărui uniformă plină, de noroi nu atrăsese până atunci atenţia, un neamţ care nu se ştie de
unde şi cum venise.
— ―Ja Kamarad; Ja Boche; nu rău‖, protesta el. Şi cu nici-un chip nu se putu afla din gura lui
cum venise aşa colac peste pupăză, căci nu ştia o boabă franţuzeşte.
NU E BUN DE MÂNCAT
O infirmieră din Crucea Roşie însoţeşte de multe ori pe răniţi la Cinema. Soldaţii exotici,
Senegalezii mai ales, se î nebunesc după acest spectacol.
Acestora, infirmiera le dădu bomboane, pe cari ei le mănâncă cu poftă.
Soldaţilor albi se mulţumi să le ofere programul. Către sfârşitul spectacolului, un Senegalez,
mai ceru bomboane.
— Nu mai am, îi răspunse infirmiera, le-aţi mâncat pe toate.
405
— Dacă tu nu mai este, tu cumpără altele, zise Senegalezul.
— Nu mai am bani. Senegalezul păru foarte necăjit.
— Atunci, zise el. arătând programul, de ce dat bani pe hârtie? Hârtia nu bună mâncat.
(Din „Bulletin des Armées―)
MAXIME 457
 Nu vorbiţi de fericirea voastră unui om mai puţin fericit ca voi.
 Nu trebuie să laşi să crească iarbă pe drumul amiciţiei.
 Mai bine să piară satul, decât vechile lui obiceiuri. Plugarul are mâinile negre, dar pâinea lui
e albă. Cine nu-şi repară îmbrăcămintea veche, nu va purta niciodată nouă. Unde nu e soţie,
nu e casă.
CURIOZITĂŢI 458
Români Unguri, Germani, Ruteni Sârbi Alte TOTAL
secui şi saşi şi ovrei şi naţiona
ovrei germanizaţi poloni lităţi
unguriţi
Transilvania. 1.675.700 812.800 254.800 - - 31.400 2.774.700
Temişana 699.700 164.400 410.600 - 270.000 8.500 1.553.200
(Banat)
Bucovina 296.000 0 162.500 335.008 - 4.500 798.000
Crişana- 942.000 664.600 103.900 153.600 - 23.400 1.888.400
Maramureş
SUMA 3.613.400 1.641.800 931.800 488.608 270.000 67.800 7.014.300
Adică : Români 52%, Unguri 23%, Germani 13%, Ruteni 7%, Sârbi 4% si alte naţionalităţi
1%.

 Viaţa nu e o plăcere nici o durere, ci o afacere gravă cu care suntem însărcinaţi şi pe care
trebuie să o terminăm eu demnitate. (A. de Tocqueville).
 Viaţa mi e nici zi de sărbătoare, nici de doliu, ci zi de muncă. (Vinet).
 Omul are două vieţi în el: prima e viaţa inconştienţei, viaţa animală, într-un cuvânt viaţa care
îl face să trăiască; cealaltă, consecinţa acesteia, e viaţa voită, viaţa activă, viaţa ce o trăieşte.
Pentru a fi fericit, trebuie ca o perfectă armonie să existe între aceste două vieţi. .
 A fi, este a trăi; şi a trăi, este a gândi şi a voi. (Rousseau).

406
CAPITOLUL 09 Anul IX, Octombrie 1915 ― August 1916
CURIOZITĂŢI 460
PRIVILEGIILE AMBASADORILOR
Nu sunt mulţi aceia care cunosc cu de amănuntul care sunt privilegiile ele care se bucură un
ambasador sau un ministru plenipotenţiar, în ţările unde reprezintă pe şefii statelor lor. Se ştie, în
adevăr, că un ambasador nu este numai un reprezentant al guvernului propriu zis al ţării sale, ci şi al
persoanei suveranului sau al preşedintelui (daca e vorba de o republică); dar ceea ce se ştie mai puţin,
este ca ambasadorul are şi dreptul de a declara război ţării în care e acreditat, şi că o asemenea
declarare e obligatorie pentru guvernele ambelor ţari. Bineînţeles că un ambasador nu va face un
asemenea pas fără un aviz expres al guvernului său; dreptul însă îl are, în orice caz.
Ambasadorul e socotit drept reprezentant personal al suveranului său, şi în scrisorile sale de
acreditare, pe care acesta le semnează cu mâna lui, şi pe care ambasadorul le înmânează în persoană
monarhului tării în care e acreditat, se spune textual că Suveranul aprobă şi întăreşte tot ce
ambasadorul va face în numele sau.
Ca reprezentant al unui Suveran străin, ambasadorul ia la Curtea tării unde o acreditat, şi
rangul corespunzător. El nu vine decât în urma monarhului însuşi şi a prinţilor de sânge, premerge însă
în rang tuturor celorlalţi prinţi şi demnitari. La Paris, ambasadorii urmează imediat dună Preşedinte,
familia acestuia neavând un rang oficial. Ambasadorul cel mai vechi în funcţiune e cel dintâi în rang
dintre colegii săi la toate Curţile, iar ordinea urmează tot astfel după timpul mai mult sau mai puţin
îndelungat al funcţionării fiecărui ambasador în acea Curte (aşadar nu după vârstă).
Unul din cele mai vrednice de însemnat privilegii ale unui ambasador este că el, reprezentând
personal pe Suveranul său, are deci, după dreptul internaţional, şi toate privilegiile de care acesta s-ar
bucura. El stă deasupra legilor, care n-au faţă de dânsul nici-o putere. Presupunând că un ambasador s-
ar lăsa răpit de patimă şi ar comite un omor în ţara în care e acreditat, el n-ar putea fi arestat nici
pedepsit după legile acelei ţări. Tot ce ar putea sa facă acest stat, ar fi ca să ceară Suveranului aceluia,
rechemarea ambasadorului său şi pedepsirea lui după legile ţării sale.
Tot atât de puţin poate fi tras înaintea judecăţii un ambasador, de pildă pentru datorii. Dacă
refuză să plătească, cu puterea nu se poate face nimic împotriva lui. Dimpotrivă însă, dacă el însuşi nu
e supus pedepsei legilor, în schimb poate cere oricând protecţia lor, şi dacă de pildă un creditor ar
încerca să ia unui ambasador obiecte pentru despăgubirea sa, fie chiar aceleaşi pe care i le-a vândut
fără să fie debitat, ar înfunda fără doar şi poate închisoarea, şi anume ar avea să facă aceiaşi pedeapsă
ce i s-ar cuveni dacă ar fi ofensat însuşi persoana unui şef de stat străin.
Acum vre-o două sute de ani, s-a făcut la Londra încercarea de a se aresta ambasadorul lui
Petru cel Mare pentru o datorie de cincizeci de pfunzi. Din această pricină sau pornit negocieri
îndelungate eu guvernul rusesc, şi urmarea a fost, că parlamentul a votat o lege, care e şi astăzi încă în
vigoare, şi conform căreia repetarea în viitor a unui asemenea caz e hotărât neadmisibilă.
Dar nu numai ambasadorul, ci şi toţi ai lui, şi chiar servitorii, au privilegiul de a nu putea fi
trataţi decât după legile ţarii lor proprii. Se presupune, sau se admite, că fiecare ambasadă, fiecare
legaţiune. stă pe teritoriul ţării sale proprii. şi prin această ficţiune se simplifica prevederile dreptului
internaţional relative la privilegiile ambasadorilor.
Când regele Angliei Eduard VII a făcut acum câţiva ani o vizită la Viena împăratului Frantz
Iosif, acesta a întors vizita oaspelui său la ambasada engleză. În toastul pe care l-a ridicat regele
Eduard atunci, el a început cu cuvintele: „Deoarece ne aflăm aici pe teritoriu englez...‖. Iar împăratul
460 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICA ŞI POŞTALĂ‖, Anul IX, 1915-16, p. 30

407
Austriei, în răspunsul său, de asemenea: „A fost o mare plăcere pentru mine de a fi putut să calc aci pe
teritoriu englez…‖. Acest „teritoriu englez‖ în realitate se afla în mijlocul capitalei austriece.
Pe această presupunere se întemeiază si privilegiul scutirii de impozite a ambasadorilor. Ei nu
plătesc nici un fel de bir şi nici un fel de taxă vamală. Un ambasador străin poate să ducă cu sine orice
mărfuri supuse vămii, fără ca funcţionarii vamali să aibă măcar dreptul să-i revizuiască cuprinsul
bagajelor. Dar nu numai el însuşi poate transporta orice mărfuri, ci şi toate acelea destinate pentru
dânsul, sau pentru gospodăria lui, sunt scutite de vamă, şi poate să şi le comande de ori şi unde; astfel
chiar tutun, care în unele ţări e prohibit, sau vinuri, etc., ambasadorii îşi pot procura fără nici-o
împiedicare şi fără nici-o taxă, fie din ţara lor proprie, fie de aiurea.
***
 „Un singur lucru poate să dea vieţii omeneşti adevăratul rost şi adevărata ei demnitate :
energia în bine, şi această energie nu se dobândeşte decât prin exerciţiu.‖ (Blackie 461).
NOTE VESELE 462

Un glotaş, cunoscut în vreme dle pace pentru obedienţa sa faţă de apriga-i soartă, acum când
s-a întors ca erou de pe câmpul de luptă. îşi permite aluri mai independente.
Nevasta stă nedumerită; de la o vreme: „Ascultă August, îi zise, mi se pare că tu acolo ai uitat
toată disciplina.
*
Jean nu prea e totdeauna băiat de treabă şi tatăl său care peste două zile pleacă la război, se
pregăteşte să-i aplice o mică corecţie.
„Tată, zise Jean, cruţa-ţi puterile; doar nu o să ne batem acum între noi; la vreme de război
toţi suntem fraţi‖.
*
O fetiţă, bolnavă într-un spital. întrebă pe îngrijitoarea ei:
— „Domnişoară, şi bărbatul dumitale e la război?‖
— „N-am bărbat‖.
— „Nici fratele tău?‖
— „N-am nici frate‖.
— „Nici copiii tăi?‖
— „Eu n-am copii dragă‖.
Indignată atunci, micuţa exclamă:
461 John Stuart Blackie, (n. 28 iulie 1809 în Glasgow, d. 02 martie 1895 în Edinburgh) a fost un filolog, poet, scriitor şi
profesor universitar scoţian. Blackie a studiat întâi la universităţile din Aberdeen şi Edinburgh, iar între 1829-1830 a
studiat la Göttingen şi Berlin literatura germană şi cea clasică. În 1841 a devenit profesor de limba latină la Maris Hall
College din Aberdeen, în 1852 profesor de limba greacă la Universitatea din Edinburgh. În 1882 s-a pensionat. A tradus
între altele „Faust‖ a lui Göethe, „Iliada‖ lui Homer. A scris despre mitologia greacă, şi a publicat mai multe lucrări
despre istoria, literatura, obiceiurile şi mitologia scoţiană.
Sursa: http://de.wikipedia.org/wiki/John_Stuart_Blackie
462 REVISTA TELEGRAFICA, TELEFONICĂ Şl POŞTALĂ, Anul IX, 1915-16, p. 32
408
— „Să-ţi fie ruşine!‖.
*
— Ia ascultă meştere, gheata dreaptă mă strânge al dracului!
— Nu face nimic. Se mai lasă ea când o fi vremea mai umedă.
— Da, dar uite cea din stânga mi-e prea largă.
— Ce are a face! Se strânge ea îndată ce-o fi vremea mai uscată.

 Am trecut prin toate condiţiile, şi după exactă reflecţie asupra vieţii, nu găsesc decât două
lucruri care pot să dea fericirea: moderaţia dorinţelor şi buna întrebuinţare a averii. (Jarist
Erzemond).
 A trăi.....este a şti, a spera, a iubi, a admira, este a face binele. Acela a trăit mai mult care, prin
spiritul, prin inima şi prin actele sale a adorat mai mult. (E. Renan,464)
 Priviţi în sus, învăţaţi de acolo, şi căutaţi a vă ridica mereu..(Pasteur. 465)
CURIOZITĂŢI 466
Cea mai înaltă mănăstire din lume este aceia din Slaina din Tibet, care este situată la o
înălţime de 5.700 metri altitudine.
65% dintre oameni mestecă alimentele cu dinţii din partea dreaptă a gurii.
În trenurile de lux din Rusia sunt vagoane de fumat numai pentru doamne.
Italia posedă cele mai mari două biserici clin lume: Domul din Milan şi Sf. Petru şi Pavel din
Roma. Principalele faze ale slujbei sunt anunţate prin steguleţe, nu tot poporul din interior având
posibilitatea sa audă ce cântă corul.
Cei 625.000 funcţionari francezi costă anual aproape un miliard.
Regina Maria Stuart a fost prima femeie care a purtat, rochie albă la nuntă.
Persia este primul stat mahomedan ce se guvernează după o constituţie.
Somnul cel mai adânc este între orele trei şi şase dimineaţa.
463 „REVISTA TELEGRAFICA, TELEFONICĂ Şl POŞTALĂ‖, Anul IX, 1915-16, p. 32

464 Joseph Ernest Renan, (născut la 28 februarie 1823 la Tréguier şi decedat pe 2 octombrie 1892 la Paris), a fost un
scriitor, filolog, filosof şi istoric francez. Fascinat de ştiinţă, Ernest Renan aderă imediat la teoriile lui Darwin despre
evoluţie. El stabileşte o relaţie strânsă între religie şi rădăcinile etno-geografice.
465 Louis Pasteur (n. 27 decembrie 1822, Dole, Jura — d. 28 septembrie 1895, Marnes-la-Coquette) a fost un om de ştiinţă
francez, pionier în domeniul microbiologiei. (Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Louis_Pasteur)
466 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖, Anul IX, 1915-16, p. 56
409
NOTE VESELE 467

Se spune de marele scriitor Al. Dumas, că nu obişnuia să-şi plătească niciodată creditorii. Într-
o zi, unul care-l împrumutase fără să-i ceară vreo dovadă, îi pretinse în urmă a-i da un act timbrat căci
„pe lângă viaţă, e şi moarte― zicătoare, ce se spune ori de câte ori împrumuţi pe unul rău platnic, sau
care nu-ţi inspiră încredere.
Dumas care nu-l putu convinge că e tot atât de bine asigurat cu act ca şi fără act de plata
datoriei, după ce semnă o poliţă, exclamă:
,,Uite o coală de hârtie care până acum valora 2 lei, şi care de acum nu ştiu dacă mai valorează
ceva!―
*
Un soldat negru, luptător în armata franceză, atrase atenţia chirurgului ce-l opera:
— Doctore, ia seamă, să nu cumva să mă coşi cu aţa albă !
NOAPTEA CRĂCIUNULUI 468

— Mai povesteşte-mi, Suzon, de frumoasa slujbă a Naşterii lui Isus de la miezul nopţii, mai
povesteşte-mi încă.
Era în ajunul Crăciunului. Părinţii lui Petrişor se întoarseră de la câmp: mama se duse să
mulgă vacile, iar tatăl îşi aranja uneltele sub şopron, pe când Petrişor, în aşteptarea mesei, sta pe un
scăunel la gura sobei din bucătărie, lângă surioara lui, Suzon...
— Povesteşte-mi, Suzon. că e aşa de frumos şi atât de mult îmi place, că nu mă mai satur
ascultându-te!
— O! zise Suzon, sunt aprinse atâtea lumânări, că te-ai crede chiar în rai... şi apoi se citeşte, şi
se cântă atât de frumos... Micul Isus este învelit în scutece minunate... şi culcat pe paie.
Sfânta Fecioară, în rochie albastră, şi Sfântul Iosif, îmbrăcat în roşu... şi apoi păstorii cu o
mulţime de oi...
Suzon fusese, anul cellalt, la slujba de la miezul nopţii şi poate că credea ea, că văzuse toate
aceste... Petrişor o asculta transportat, şi când ea sfârşi:
— Am s-o rog frumos pe mama să mă ia şi pe mine.
— Tu eşti prea mic, îi zise mama, care tocmai intra pe uşă. Te vei duce când vei fi mare ca
Suzon.
— Ia-mă mămico, se rugă Petrişor, aproape plângând.
— Dar, micule dragă, biserica e prea departe şi afară ninge. Dacă eşti cuminte şi vei dormi
bine, vei visa slujba cred cum e la biserică.
Copilul acum plângea dea binelea, lacrimi fierbinţi i se rostogoleau pe obrăjori.
— Cine plânge în noaptea de Ajun, întrebă o voce groasă? Era tatăl. Petrişor nu mai zise nici
un cuvânt.
— Suzon, du-te de-ţi culcă frăţiorul.
Copilul culcat şi învelit, Suzon crezând că a adormit îi trase perdeluţele de la pat.

468
„REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ― Anul IX, 1915-16, p. 76
410
Petrişor însă nu dormea de loc... Ascultă paşii tuturor cum se duceau şi veneau de colo până
colo prin bucătărie... În fine, auzi că ies, că închid uşile, apoi se făcu tăcere...
Atunci Petrişor ieşi din culcuşul lui. Căută în grabă, prin întuneric, hăinuţele ce avusese în
ajun, ceea ce nu fu tocmai aşa uşor. Îşi găsi pantalonii şi bluza, dar nu dete de loc peste flanela de lâna.
Se îmbrăcă cum putu, dar bluza şi-o puse pe dos, aşa că cu toată truda micilor lui degeţele, nici un
nasture nu putu să, încheie.
Nu-şi găsi decât un ciorap. Rezemat de perete, îl trase ca vai de el cu călcâiul deasupra
formând un ghemotoc deasupra piciorului, aşa fel că picioruşul rău încălţat, nu intra decât pe jumătate
într-unul din pantofii de lemn, pe când picioruşul-gol, juca în celălalt pantof.
Pe dibuite, şchiopătând şi troncănind cu pantofiorii lui de lemn, încet, încet, dete peste uşa
odăii, străbătu bucătăria luminată prin ferestruica fără perdele, de reflexul ninsorii de afară... deschise
uşa, şi iată-1 afară în albeaţa nesfârşită şi îngheţată.
*
Casa părinţilor lui Petrişor, era izolată, cam la 500 stânjeni departe de biserică. Drumul ducea
mai întâi prin o şosea mărginită cu livezi, apoi cotea la dreapta şi avea în faţă biserica satului.
Petrişor fără a sta pe gânduri, o luă la picior. Totul era alb de zăpadă: drumul, crângul şi pomii
din livadă. Zăpada se cernea în aer ca grăunţele în vânturătoare. Petrişor înzăpezit până la glezne, d-
abia îşi târa pantofiorii îngreuiaţi de zăpada lipită de ei. Zăpada îi albise părul şi umerii. Dar el nu
simţea nimic, căci se gândea la ceea ce va vedea la sfârşitul drumului... într-o mare lumină, de aur, pe
micul Isus, pe Fecioara Măria, pe Magi, şi pe îngerii cu stele în mâini.
Alergă, alergă ca atras de o dumnezeiască viziune, dar deja încetinise paşii. Zăpada îl orbea;
ea acoperise, ca cu o pătură, vătuită, cerul întreg. Nu mai recunoştea nimic, nu mai ştia unde este.
Picioruşele atârnau ca plumbul, mânuţele, născiorul şi urechile îl dureau cumplit, zăpada îi intră pe gât,
iar bluza şi cămaşa îi erau ude şi îngheţate sloi. Împiedicându-se de o piatră căzu, un pantof îi ieşi din
picior. Îl căută multă vreme, în jurul lui, cu mânuţele înţepenite, îngenunchiat în zăpadă, dar zadarnic.
Şi acum nu mai vedea nici pe micul Isus, nici pe Fecioara, nici magii, nici îngerii purtători de stele.
I se făcu frică de atâta tăcere, frică de arborii voalaţi cu alb, cari întretăiaţi ici colo ninsul
covor de zăpadă şi cari nu mai semănau a arbori, ci a fantome. Inima i se strânse de teamă. Începu a
plânge şi a strigă printre suspine:
― Mamă, Mamă!
Deodată ninsoarea încetă. Petrişor, putând să privească, acum în jurul lui, zări turlele şi
ferestrele bisericii luminate, părându-i ca flăcări toate, în noaptea ce îl împresură. Viziunea lui îi reveni
şi odată cu ea forţa şi curajul. Acolo era minunea dorită, frumosul spectacol al raiului.
Nu mai aşteptă să ajungă la cotitura şoselei, ci o luă de-a dreptul, cu ochii ţintiţi spre biserica
plină de lumină. Alunecă însă într-o groapă, se izbeşte de o buturugă şi îşi pierde şi cellalt pantof. În
picioarele goale, târâş, grăpiş, cu ochii fixaţi pe lumină, copilul o porni înainte. Şi cum din ce în ce
înainta mai încet, urmele micilor săi paşi ce lăsa în urmă, se făceau din ce în ce mai dese în imensitatea
albă...
Apropiindu-se de biserică, o vedea din ce în ce mai mare şi chiar auzi voci cântând:
„Vino, divinule Mesia...‖.
Cu mâinile întinse, cu ochii dilataţi de extaz, susţinut numai de frumuseţea visului său din ce
în ce mai apropiat, intră în cimitirul ce înconjura biserica. Fereastra cea mare strălucea deasupra
portalului. Acolo aproape de tot, se îndeplinea ceva nepieritor... Vocile cântau :
„Aud acolo în câmpie, îngeri, coborâţi din ceruri...‖
Micul Petrişor împleticindu-se, mergea din toată puterea ce-i mai rămăsese plăpândului său
corp zdrobit, spre acea glorie şi spre acele cântări.
411
Deodată căzu la rădăcina unui pom învăluit de zăpadă, căzu cu ochii închişi şi adormi
zâmbind la cântecele îngerilor.
(Traducere din „Bulletin des Armées― de J. Sava)
O SALUTARE PLANETEI MARTE! 469

Salutare Marte! astru frumos cu raze roşii, care tronezi azi toate nopţile pe bolta cerului
înstelat!
Salutare Marte! lume enigmatică, aşa de vie, aşa de interesantă, care faci pe atâţi pământeni să
viseze privind la tine, pe atâţi astronomi să rămână nedumeriţi. Ea străluceşte de cu seara până
dimineaţă, mai strălucitoare decât imensul Jupiter, mai sclipitoare decât alba Venus, izbind toate
privirile contemplatorilor Cerului. Telescoapele fixează asupra ei ochiul lor gigantic; o scrutează, o
întreabă, îi cere de a-şi dezvălui secretul vieţii sale misterioase, a aspectelor sale schimbătoare, a
schimbărilor sale fantastice şi inexplicabile.
Ea este acum la o foarte mare apropiere de Pământ: 60 milioane de kilometri aproape.
Vorbind astronomiceşte, e neînsemnată această distanţă. Exploratorii Cerului se găsesc acum şi până la
1924 în excelente condiţiuni de observare, de care vor trebui să profite. Nu e lipsit de interes să
cunoaştem ultimele noutăţi despre Marte.
Ei bine! consolaţi-vă, fraţii mei pământeni, care înduraţi intemperiile globului nostru. Nu
numai la noi se întâmplă d-astea! Până în anii din urmă se lăuda mereu puritatea Cerului Marţian, fără
nori şi fără ploi. Dar se pare că acum nu e tot aşa. Acolo anotimpul de toamnă, nu mai e aşa radios ca
până acum. Bruma este mai opacă ca de obicei; atmosfera Marţiană e lipsită, de transparenţă. Iată deci
un obstacol pentru astronomii Pământului, cari au deja mult de luptat contra turburărilor propriei
noastre atmosfere. Cu toate acestea, aerografii, adică învăţaţii cari studiază topografia lui Marte,
recunosc peisagiile cu care sunt demult familiarizaţi. Dar, lucru straniu, aspectele lor prezintă
modificări de detaliu cu totul extraordinare; malurile unor mări s-au deplasat; tot astfel la o mulţime de
mari canale; altele s-au dedublat. E mai cu seamă o porţiune, zisă lacul Soarelui, care este cu totul
metamorfozată; în loc de a fi omogenă, se arată plină de pete şi pare a fi focarul unei activităţi
inexplicabile. În diferite puncte de pe suprafaţa Marţiană apar condensaţiuni întunecate. Să fie apă?
Sau o vegetaţie oarecare? E greu de răspuns acestor chestiuni. Cu toate că planeta Marte e destul de
asemănătoare Pământului prin durata, zilelor sale, care e de 21 ore, 37 minute, 22 secunde şi 65 sutimi
de secundă şi prin intensitatea sezoanelor sale, diferă totuşi sensibil din diferite puncte de vedere. Anul
acolo e aproape de două ori mai mare ca la noi, exact 687 zile. O persoană, care a trăit 36 ani
pământeni, nu ar avea o vârstă decât de 20 ani Marţieni. Anotimpurile de asemenea sunt îndoite ca ale
noastre. Pe de altă parte, Marţienii trebuie să fie oameni foarte uşori, căci atmosfera la suprafaţa
planetei lor, fiind aproximativ a 3-a parte din acea a Pământului; fiinţele cântăresc aproape de trei ori
mai puţin ca aici. Un om de 70 kilograme, transportat pe Marte n-ar avea decât 26. Este cu totul o altă
lume şi nu e de mirare că deprinşi cum suntem a judecă totul cu senzaţiile noastre pământeşti, adaptate
mediului în care trăim, să nu putem explică fenomenele Marţiene care se desfăşoară sub ochii noştri la
60 milioane kilometri. Şi apoi, pentru evaluările noastre obişnuite, această apropiere excepţională este
relativă; este încă o imensă îndepărtare. De asemenea, observaţia vizuală, nu satisface în întregime
curiozitatea noastră avidă. Poate că vom parveni a ridica un colţ al voalului ce acoperă, adevărul
astronomic marţian. dacă am putea vedea ceva mai de aproape de noi la câţiva kilometri. Suntem încă
departe, eu tot minunatul progres al opticii. Atunci? Să nu disperăm. În acest secol al 20-lea în care
ştiinţa înaintează cu paşi gigantici şi în care zeiţa Viteză e suverana atotputernica, cine ştie de nu va

412
putea legă Marte cu Pământul cu trenuri de unde luminoase sau electrice voiajând în spaţiu cu 300.000
kilometri pe secundă? Mulţi se şi gândesc.
Totul vorbeşte în favoarea vieţii Marţiene şi putem crede că acest astru măreţ tine în razele lui
roşii, destinele unei rase de fiinţe, fără îndoială cu totul diferite de noi, şi organizaţi după condiţiunile
de existenţă a planetei. Pentru ce n-am încerca să intrăm în corespondentă cu aceşti fraţi cereşti? Ar fi
vorba să se creeze o vorbire interplanetară. Undele luminoase şi undele herţiene par cu totul indicate ca
bază acestui alfabet universal. Astronomul Flammarion a studiat de mult timp diferitele proiecte de
comunicaţie cu Marte, bazate pe transmiterea semnalelor luminoase. Această idee a fost reluată şi încă
cu multă hotărâre acum 5 ani de W. H. Pickering 470 şi sperăm a o vedea pusă în practică în un viitor
mai mult sau mai puţin apropiat. De altă parte, Todd, ar voi să utilizeze telegrafia fără fir pentru acest
gen de experienţe, cu mijlocul unui aparat de radiotelegrafie transportat în un balon înălţat în atmosferă
la o mare înălţime, destinat să primească telegramele marţiene şi să trimită vecinilor noştri.
Astfel, cucerirea Marţiană e pe bună cale şi suntem îndreptăţiţi să credem în posibilitatea
realizării ei.
EDUCAŢIA PRIN FAPTE NU PRIN VORBE 471

Dacă am intra fără cunoştinţe prealabile, într-o fabrică de produse speciale pe care n-am avut
niciodată prilejul să le examinăm, şi deci ne sunt necunoscute, desigur că vom accepta orbeşte toate
indicaţiile ce ni s-ar da de către directorul acelei fabrici.
Aici, ne va spune el, este un produs de o foarte mare valoare, dincolo, din contra, este foarte
comun.
Fără îndoială, că şi noi vom privi primul produs mai cu atenţie, neluând în seamă pe cel de-al
doilea.
Să ne închipuim acum că, în timpul când stăm acolo are loc un accident, un incendiu, o
inundaţie, etc., şi avem posibilitatea să salvăm şi noi ceva. Fără îndoială, ne vom repezi să luăm
produsul ce ni s-a spus că este mai de valoare, neglijând pe celălalt. Poate că precedând astfel, facem o
mare greşeală, articolul neluat în seamă putând fi din contra cu mult mai de valoare decât cel salvat.
Dacă ni se spune la urmă greşeala ce am făcut, sacrificând pe unul, celuilalt produs, putem să ne
apărăm acuzând persoana care ne-a indus în eroare. „Noi nu cunoşteam absolut de loc valoarea acelor
produse când am intrat acolo, directorul el însuşi ne-a indicat valoarea relativă: aveam toată dreptatea
să îl credem bine informat şi să ne conformăm indicaţiilor lui în asemenea împrejurări .
Vom conchide că el singur e responsabil de pierderea ce greşeala noastră a pricinuit şi
desigur, toata dreptatea va fi de partea noastră. Acest exemplu, va face să fiu mai bine înţeleasă,
aplicând concluziile din acest exemplu la examinarea propriei noastre conduite, în educaţia copiilor.
Copilul fraged, neavând nici-o noţiune, nici-o experienţă, lipsit de orice spirit de observaţie,
cum îşi va da el seamă de lucruri, cum va aprecia el evenimentele, principiile? Nici vorbă, prin ajutorul
470 William Henry Pickering (născut pe 15 feb. 1858 la Boston, decedat pe 17 ian. 1938 în Mandeville, Jamaica) a fost un
astronom american. El s-a dedicat în principal planetelor şi sateliţilor acestora din sistemul solar. În 1891 a construit
împreună cu fratele său în Arequipa, Peru, un observator astronomic. În 1894 el a construit un in Arizona - care în
curând a devenit celebru ca Observatorul Lowell. În Peru, în 1898, el a descoperit fotografic Phoebe, luna a noua a lui
Saturn. În 1905 el a anunţat descoperirea celui de al zecelea satelit al lui Saturn, pe care el l-a numit „Themis―. Mai
târziu s-a dovedit a fi inexistent. William Pickering a analizat perturbări ale lui Neptun. El a contribuit într-o oarecare
măsură la descoperirea „Planetei X― (Pluto). (Sursa: http://de.wikipedia.org/wiki/William_Henry_Pickering)
413
celor din preajma lui. Va vedea cu ochii lor, se va lumina prin lumina venită de la ei şi va cântări totul,
după sistemul de greutate întrebuinţat înaintea lui.
Aprecierile lui vor fi acele ale părinţilor lui, va stima pe oamenii stimaţi de părinţii lui şi va
dispreţui pe cei dispreţuiţi de ei.
Iată deci o minte nouă, un suflet curat, care se împodobeşte pe fiecare zi cu învăţături date de
noi; el le primeşte toate orbeşte fără a gândi sau a putea sa le controleze; el este părinţii însăşi,
prelungirea gândirii şi judecăţii lor. Este el oare responsabil de aprecierile şi actele sale? Nu este aşa că
suntem de aceiaşi părere, că responsabilitatea lor e micşorată şi că noi, părinţii, vom purta povara
greşelilor lor?
Ce mare sarcina au părinţii şi eu ce prudenţă trebuie să întreprindă opera educaţiei copiilor
lor! Nimic mai greu pe lume!
Printre multele greşeli de care păcătuiesc părinţii, este una mai periculoasă ca toate, căci
aceasta favorizează lenea, egoismul şi libera dezvoltare a defectelor lor. Ea consistă în deosebirea
absolută, ce stabilesc între sfaturile verbale şi exemplu. Nu e de ajuns să spui copilului „Nu fura, hoţia
e o ruşine―; „nu minţi, minciuna e urâtă şi de oameni şi de D-zeu―, etc., atâta nu e de ajuns ca să li se
inspire dragostea de adevăr, de dreptate. Pot părinţii să le spună într-una vorbele acestea, dar cum voiţi
ca copilul să se pătrundă de aceste vorbe, când exemplul dat lor, cu fapta, e cu totul contrariu? Sunt
părinţi cari mint fără nici un scrupul, înşeală, sunt ipocriţi, făţarnici, linguşesc pe puternici, exploatează
pe nevoiaşi, etc.
Din toate faptele lor, ei nu vad că se degajă pentru copil o învăţătură mai puternica, mai
irezistibila, mai pătrunzătoare decât formulele scurte şi fără viaţă, repetate fără convingere, la fiecare
din micile lor greşeli. Părinţii mint, iată faptul pipăit şi constatarea zilnică pe care o face sufletul lui
tânăr; părinţii înşeală, puţin le pasă de frazele frumoase şi vor face şi ei, ca părinţii, cu atât mai uşor că
procedând astfel răspund instinctelor lor. Câţi părinţi nu spun copiilor: „Nu fumaţi―, nu beţi―, „nu
jucaţi cărţi―, dar câţi părinţi dintre aceştia se sfiiesc de-a aprinde ţigara după ţigară, înaintea copiilor;
pentru câţi mâncarea e fudulie, băutura e ce e, deşi copiilor le-o fi lipsind strictul necesar; şi câţi părinţi
nu răsucesc cărţişoarele ziua şi noaptea fără a le păsa de părerea şi aprecierile copiilor, el e cu sufletul
împăcat, că şi-a făcut datoria să le spună, când vor fi mari să nu joace cărţi că e rău! Ei, cum voiţi ca
copiii aceştia să facă contrariul de ce fac părinţii lor?
Suntem responsabili de dezvoltarea morală a copiilor noştri. Manifestaţiile sufletului nostru
sunt învăţături şi exemple pentru ei. Trebuie ca noi să fim perfecţi sau cel puţin să nu încetăm de a ne
perfecţiona, pentru ca această operă a educaţiei copiilor noştri să nu se întoarcă spre ruşinea noastră, ci
din contra să fie un progres pe calea morală. Sforţările noastre să fie ca un mijloc de a îi ajuta să se
ridice mult mai sus ca noi.
Ţinta noastră să ne fie perfecţionarea copiilor noştri şi pentru aceasta să nu ne dăm în lături de
la orice sacrificii, chiar şi la acela de a lupta să ne învingem propriile noastre slăbiciuni.
(Jeanna Sava)
DIN ALE MEDICINEI 472
CUM PUTEM RĂMÂNE TINERI

Nu te feri de lumina soarelui; nimic frumos, nimic dulce nu creşte şi nu înfloreşte la întunerec.
Evită frica şi emoţiunile rele, ele sunt o primejdie pentru speţa omenească, Evită excesele şi abuzurile

414
de orice fel, ele sunt vătămătoare. O viaţă lungă are nevoie de o viată regulată. Nu trăi pentru ca să
mănânci, ci mănâncă ea să trăieşti. Multe boli provin de acolo că omul mănâncă prea mult şi prea
neregulat. Nu te gândi la ziua naşterii tale, aşa că n-o să-ţi vie nici gândul că îmbătrâneşti şi că te
apropii de mormânt. Nu privi lucrurile şi oamenii decât de partea lor cea bună. Fii vesel şi voios.
Veselia goneşte boala. Fii copil; trăieşte simplu şi fii mulţumit şi cu puţin. Grijile şi nemulţumirile îţi
zbârcesc faţa. Fă-ţi obiceiul, ca atunci când te culci, precum te dezbraci de haine, aşa să laşi de o parte
grijile, preocupările, ca să poţi dormi bine.
BEŢI 1500 GR. APĂ PE ZI !

Fiecare om ar trebui să bea 1500 gr. apă pe zi. Cei care nu beau apă sunt predispuşi la
constipaţie, la mistuirea grea a alimentelor, la melancolie şi la alte neajunsuri.
Apa să o beţi cam pe la sfârşitul mesei, căci la început subţiază sucurile stomacului.
Nu beţi apa prea rece, căci întârzie digestia alimentelor cel puţin cu o oră.
CULORI PRIMEJDIOASE OMULUI

Poţi avea vederea cea mai bună şi mintea cea mai sănătoasă, însă închide-te timp de o lună
într-o odaie tapetată eu culoare purpurie, iar geamurile de la ferestre să fie roşii şi într-o lună vei
înnebuni, culoarea purpurie având această înrâurire dezastroasă.
Acelaşi efect ar avea şedere şase săptămâni într-o odaie tapetată cu galben.
Culoarea albastra activează, sporeşte munca creierului. Culoarea verde e bună pentru vedere,
din potriva culoarea albă strică ochii. De aceia e bine să purtăm ochelari albaştri iarna, când e zăpadă,
după cum fac exploratorii polului Nord, cărora nu le lipsesc niciodată ochelarii albaştri.
UN GEST SUBLIM
Un soldat. învoit câteva zile de pe front, ne-a povestit următoarea admirabilă anecdotă:
Lângă X... spunea el, este un sătuleţ, care a fost ocupat rând pe rând, după norocul luptelor,
când de Germani, când de ai noştri. Pe vremea când vă povestesc era al Germanilor. Tranşeele ce ne
despărţeau erau distanţate cam cu vre-o sută de metri.
Intr-o seară, în liniştea amurgului, auzirăm deodată nişte împuşcături trase de santinele către o
umbră suspectă. Împuşcăturile înteţindu-se se dădu alarma. O fi vreun început, de atac? Oamenii
scoaseră capetele din tranşee dar în întunericul acum aproape compact nu deosebiră decât o forma
nelămurită ce se apropia târându-se pe brânci.
— Cine e?
— Francez! Nu trageţi!
Şi un bătrân înainta către noi.
Băieţii noştri, pe cari experienţa îi făcuse neîncrezători îl priveau cam chiondorâş. Un ofiţer îl
conduse la colonel. Acolo, bătrânul după ce se odihni puţin zise:

415
— În satul pe care îl vedeţi în faţa d-voastră am rămas numai vre-o patru cinci, tot cam de o
seamă cu mine. căci toată averea noastră e pământurile şi ruinele caselor noastre. La vârsta
noastră preferăm să trăim în mijlocul războiului, decât să ne părăsim colibele noastre. Şi
apoi o mai bună moartea decât necunoscutul şi exilul.
„Când Francezii au ocupat, pentru a doua oară casele noastre, unul dintre ei ne-a dat un jurnal.
Noutăţile la noi sunt rare, aşa că l-am trecut din mână în mână. Aşa se făcu de aflarăm că Ministrul de
Finanţe cerea aur tuturor Francezilor. Fiecare dintre noi aveam câţiva napoleoni. I-am strâns atunci de
la toţi şi am fost însărcinat eu să vi-i aduc. Iată-i. Faceţi-i să ajungă cât mai repede acolo unde trebuie―.
Şi domol, bătrânul scoase dintr-o pungă de la brâu 350 lei, toată averea satului devastat. ,
Când colonelul foarte mişcat voi să-i mulţumească, bătrânul continuă:
— În schimb am să vă cer un hatâr; ţineţi-mă cu voi până ce veţi pune iar mâna pe sat, căci
înţelegeţi că dacă aşi vrea să mă întorc înapoi aşi rămâne la jumătatea drumului.
Acest aur a fost depus la Banca Franţei. Chitanţa colectivă fu eliberată locuitorilor satului.
(Traducere de J. Sava din „Le Matin―)
MAMĂ EROICĂ
În amurgul unei zile de vară un brigadier însoţit de trei jandarmi, întorcându-se către post, la
cotitura unei poteci zăriră o bătrână îngenunchiată pe o movilită de pământ. Curioşi se apropiară şi
intrară în vorbă cu ea.
— În războiul acesta îmi pieriseră deja cinci copii. Locuiesc în La Rochelle şi am venit să-mi
plâng pe cel de al şaselea, ultimul, înmormântat aici.
Neputându-şi stăpâni emoţia cei patru oameni prezentară arma. Ea însă se ridică iute şi spuse
într-un suspin:
— Cu toate acestea: Trăiască Franţa!
(Traducere de J. Sava din „Journal de Genève‖).
PÂINEA GLORIEI
De 72 ore, aceşti oameni cari aveau misiunea de a ţine în loc forţe de patru ori superioare, au
trăit cu câteva coji de pâine şi câteva înghiţituri de apă sălcie şi caldă. Ei se bat pe nerăsuflate....
În sfârşit li se anunţă, că li se va aduce de mâncare şi că vor fi în curând schimbaţi; ei dau din
umeri şi arătându-şi cartuşierele, aproape goale, răspunseră: „Pentru a rezista n-avem nevoie decât de
muniţie‖.
Această faptă autentică s-a petrecut în regimentul 113-lea de infanterie, alcătuit în mare parte
din Catalani.
(Traducere de J. Sava din „L’Eclair―).
MENIREA FEMEII 474

Lupta femeilor d-a câştigă drepturi egale cu cele ale bărbaţilor, a făcut pe multe să-şi
nesocotească menirea aleasă ce le-a dat natura, interpretând greşit cerinţele feministelor luminate. Cum
a învăţat puţină carte, a cetit câţiva autori, s-a isprăvit cu ele! găsesc înjositor să-şi vadă de casă,. de
copii. Au auzit de drepturi, de egalitate, de libertate, şi dacă e egală bărbatului, apoi va face tot ce face
474 „REVISTA. TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖, Anul IX, 1915-16, p. 107

416
şi el, nici mai mult, nici mai puţin. Copii? casa? vor vedea slugile de ei. Ele îşi vor lua o slujbă, o
ocupaţie în afară, căci dacă bărbatul nu vede de copii, de ce ar vedea ea? De ce n-ar câştiga şi ea banul,
şi să facă ce voieşte? Câte discuţii, câte căsnicii .nenorocite, din cauza insuficienţei de cultură, de
educaţie!
Dacă ar fi cultură şi educaţie mai multă, s-ar pricepe aşa cum trebuie, nobilul scop al luptei
feministelor, bine înţeles, nu dus la exces ca în unele state, d-a se amesteca până şi în politică! Nu cred
s-ajungem vreodată s-avem sufragetele noastre!
Nu ştim care mai fiecare, ce e politica şi cum se face la noi ca şi aiurea? Sunt aşa de puţini
politicieni:corecţi, dezinteresaţi, şi pentru a parveni, pentru a-şi ajunge scopul, la câte înjosiri nu
recurg, de câte ori nu-şi calcă pe conştiinţă şi demnitate sau la câte deziluzii nu sunt expuşi cei cinstiţi,
cei încrezători. Putea-va femeia să se preteze şi să suporte toate aceste?
Nu cred. Femeile nu sunt pentru aceste lupte şi chiar scopul principal al feministelor nu e
acesta, ci: „îmbunătăţirea stării femeii în faţa legilor vitrege de până aci. Oare câştigarea acestor
drepturi, să le facă a-şi neglija menirea?
Rămâie mame bune, soţii model, şi-şi va fi îndeplinit, cu prisosinţă rolul lor pe pământ
„O mama bună e un „capo d-operă al naturii― a zis un cugetător. Aceasta trebuie să fie ţinta,
preocuparea principală a femeilor, cum să facă, cum să procedeze ca mintea şi inima copiilor lor, să fie
cât mai împodobite. Căci dacă instrucţia se capătă uşor, nu tot astfel e cu educaţia, aceasta din cauza
lipsei de mame bune.
Femeile culte, educate, să caute a forma, a ajuta şi cultiva şi pe celelalte semene ale lor,
făcându-le să judece asupra menirii şi îndatoririlor lor, îndrumându-le spre calea ce duce la realizarea
acestei meniri.
Nimic nu egalează în frumuseţe, rolul femeii ce-şi cunoaşte îndatoririle, şi care caută să şi le
îndeplinească. Că are şi în casă destule decepţii, destule amărăciuni, fie ca mamă, fie ca soţie, e drept
clar decepţiile acestea, nu-i va lua mângâierea că şi-a făcut datoria, nici stima şi respectul celor ce-o
cunosc; pe când nereuşita, în întreprinderile smulse bărbaţilor le va face ridicule, şi chiar d-ar parveni,
tot nu vor fi mai superioare, unei mame ce a ştiut să insufle copiilor ei, dragostea de dreptate, de cinste,
de adevăr şi muncă.―
Dacă toate femeile, ar avea cultura şi educaţia necesară, spre a putea înţelege, influenţa ce ar
avea asupra societăţii şi chiar asupra destinelor tării, îndeplinind pur şi simplu rolul lor, nu ar mai
alerga după o glorie zadarnică, în ocupaţii nepotrivite firii ei.
Femeia va fi ideală când va avea cultură cât mai multă posibilă dar acea cultură să serve la
conducerea casei şi creşterea copiilor, şi la îndulcirea mizeriilor din jurul ei, înaltele studii clasice să nu
le îndepărteze de căminul lor, ci din contra. Ele fiind astfel femei superioare, vor putea să-şi înţeleagă
bărbaţii mai bine, vor putea să se intereseze de lucrările lor.
Vor fi deci tovarăşe:, nu sclave.
(Jeanna Sava)
NOTE VESELE 475

Văduva (căreia îi apare spiritul răposatului). Şi cum îţi merge pe lumea cealaltă, Miticule?
Spiritul. Mai bine decât pe pământ în cei douăzeci de ani de căsnicie...
Văduva.. Aşa dar eşti în rai!
475
„REVISTA. TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖, Anul IX, 1915-16, p. 111
417
Spiritul. Nu. Sunt în iad.
*
Ludovic XV când se ducea la vânătoare, suita sa aducea 40 sticle cu vin, din care de multe ori
nici nu gusta.
— Într-o zi regele având sete, ceru un pahar cu vin.
— Sire, n-a mai rămas de loc.
— Cum, nu mai este nimic? Ce nu se mai aduc cele patruzeci de sticle?
— Da Sire. dar toate s-au băut.
— De-aci înainte s-aduceţi patruzeci şi una, ca să mai rămână şi pentru mine una.
 Răutăciosul e ca şi cărbunele; dacă nu te frige, te înnegreşte. (Prov. Ital.)

 Să nu poţi să suporţi sărăcia, e un lucru ruşinos; să nu poţi să o goneşti prin muncă, e un lucru
şi mai ruşinos. (Pericle) 477
 Statornicia depinde de stabilitatea caracterului, cum nestatornicia de uşurinţă.(Livry 478).
 În general, cei ce ştiu puţine, vorbesc mult, pe când cei ce ştiu .multe vorbesc puţin. (Aforism)
 Îndrăzneţul merge înaintea pericolelor şi atacă, dar deseori puterea îl părăseşte în timpul
luptei; omul curajos aşteaptă pericolul cu linişte şi nu se expune decât când onoarea sau
datoria îi poruncesc; dar odată în luptă cu pericolul, nimic nu-l poate opri. (Arioste 479 )
 Îndepărtează-te pentru un moment de omul în mânie, dar pentru totdeauna, de cel ascuns.
(Confucius 480 ).
 Adevăraţii noştri duşmani sunt în noi înşine: să smulgem din inimile noastre ambiţia,
zgârcenia şi invidia, şi vom restabili ordinea şi armonia ce trebuie să domnească în societate:
toţi oamenii vor fi prieteni. (Fénelon).
 Nenorocirea departe de a înjosi pe om, îl ridică, dacă nu este un laş. (Silvio Pellico 481 ).
476 „REVISTA. TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖, Anul IX, 1915-16, p. 112

477 PERICLE (circa 495 - 429 î.Hr.) a fost un general, orator şi om de stat atenian. A fost conducător al Atenei între 443 şi
429 î. Hr., timp în care a iniţiat numeroase reforme democratice, care au transformat oraşul într-un centru politic,
cultural şi artistic al lumii greceşti.
(Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Pericle)
478 Pierre, Marie, Hypolite (Compte) de LIVRY (n.1771, d.1822) a fost un scriitor francez. Textul original este: No. 495:
„La constance proprement dite vient la stabilité du caractère; l'inconstance de légèreté‖. Acesta a fost publicat de
Hypolite de Livry în „Pensés, Réflexions, Impatiences, Maximes, Sentences‖, vol. 1 (din 5), în 1808 la editura Ogier,
Paris.
479 ARIOSTE (Ludovico Ariosto) (1474-1533) umanist, militar, curtean şi scriitor italian născut la Reggio nell’Emilia şi
decedat la Ferrara. Este autorul uneia dintre cele mai celebre lucrări ale Renaşterii „Orlando furioso― (Orlando cel
furios), reeditată în decursul timpului de 154 de ori.
(Sursa: http://www.universalis.fr/encyclopedie/l-arioste/)
480 CONFUCIUS (sau Kong Fu Zi, n. 550 î.Hr.; d. 470 î.Hr.) a fost un filozof chinez, născut în regiunea Lu, filozof care a
influenţat decisiv gândirea asiatică. (Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Confucius)
481 SILVIO PELLICO (n. 24. Iunie 1789 la Saluzzo în Piemont; d. 1. Feb. 1854 la Torino) a fost un scriitor, poet şi patriot
italian. În ziarul politic „Il Conciliatore‖ a militat din 1818 pentru unirea Italiei. Ziarul este interzis în 1819 şi Pellico
arestat în 1820 fiind suspectat ca aparţinând mişcării Carbonarilor. A fost condamnat la moarte în 1824. Împăratul
Austriei Franz I i-a comutat pedeapsa la 15 ani de închisoare. În 1830 a fost graţiat. Distrus fizic şi psihic nu s-a mai
angajat politic. A devenit renumit prin cartea sa „Le mie prigioni― unde descrie amintirile sale din închisorile austriece.
418
SUFLETUL MARINARULUI 482

Mondenii nefolositori, ne dau spectacolul insolent al plăcerilor lor inepte şi josnice. Fructele
seci ale unei educaţii greşite, devin cuceritorii budoarelor, cercetătorii meselor copioase, a plăcerilor de
tot felul unde se uită valoarea timpului şi necesitatea muncii; sclavii modei, ridiculizează prin afectaţia
lor actele cele mai simple, pe când creierul lor dormitează în fadele senzaţii ale unii vieţi blazate.
Aceste cugetări îmi vin adesea în minte, în cursul campaniilor mele, mai ales când opera
ştiinţifică ce urmăresc îmi impune un comandament greu, presărat cu riscuri. Atunci, compar grijile de
nimic ale vieţii mondene cu rolul puternic al marinarului care conduce nava, dominând marea şi pe
oamenii din jurul lui, învăluit în prestigiul ce îi dă abandonarea pasivă a tuturor unuia singur, şi văd
sufletul lui hotărât de a se ridica deasupra luptelor, greutăţilor şi bucuriilor.
Pe o navă, voinţa şefului trece dintr-un cuvânt sau gest în sufletul tuturor, iar inteligenţa
practică a mateloţilor imediat a priceput actele ce li s-au comandat. Executarea unui ordin pierde aci
brutalitatea automatică. Acest acord mut al căpitanului cu omenii săi legaţi prin noţiunea de salvare
generală, formează comandamentul suprem, iar supunerea devotată permite disciplinei, să abdice de la
asprimea care abrutizează, fără ca nimic să piardă din dominaţia lui, căci marinarul din vârsta cea mai
fragedă a respirat deja atmosfera care dezvoltă delicateţa sufletească, sub o aparenţă aspră.
În şalupa de pescuit în care mama sa 1-a încredinţat mateloţilor înăspriţi prin nobilele
încercări ale valurilor, el a trăit în faţa cerului înstelat care absoarbe privirea şi desfide gândirea, el a
crescut sub ochii cercetători ai patronului care îi vorbeşte când marea e frumoasă de epopeile din viaţa
sa, de populaţia întrevăzută pe coastele îndepărtate, de piraţii izgoniţi şi spânzuraţi pe coastele
orientale, şi de războiul în care tunul zdrobeşte oasele camarazilor. El a îndurat frigul şi foamea,
oboseala, vântul şi valurile pentru a face să trăiască acasă femeia şi copii. Apoi într-o zi, copilul a
văzut pe fraţii săi mai mari plini de viaţă, înghiţiţi de moartea violentă a marinarilor şi pe alţii care le
luau locul pentru a munci, a se supune şi a muri ca şi ei, absorbiţi de datoria al cărei eroism nici nu îl
înţeleg!
Când seva care face şefi însufleţeşte natura unui marinar, ea prepară caracterul său în
majestoasa tăcere a oceanului liniştit sau în experienţa asprimilor lui.
În curând încrederea şi respectul instinctiv al tovarăşilor săi, dă căpitanului prestigiul unei
fiinţe superioare care impune comandamentul său. Şi apoi el mai datorează şefia sa, voinţei, judecăţii,
ştiinţei necesare pentru a conduce destinele unui echipagiu.
Nici un comandament n-ar şti să dea mai mult orgoliu ca acela al unei nave, căci marinarul
mai posedă elanul care atrage legiuni în urma unui om superior, oarba încredere într-un şef, respectul
unei autorităţi sigure, care ştie să străbată piedicile şi prin care se merge la triumful marilor
întreprinderi. Ei păstrează principiul care formează civilizaţiile şi care ar pieri tot aşa de bine sub
efectul unei democraţii fără frâu ca şi prin degenerescenta unei aristocraţii epuizate.
La vocea căpitanului vaporul porneşte cu ajutorul maşinilor puternice, al căror zgomot se
aseamănă cu respiraţia unui monstru, care le-ar da forţa şi mişcarea.
Nava porneşte cu ezitarea unei dezmeticiri, ea trece pe lângă asistenţii turburaţi de grandoarea
spectacolului şi de senzaţia unei tristeţi involuntare.
Nu e ea un fragment din ţară, care se desface pentru a duce pe alte continente un furnicar
omenesc cu bucuriile lor, cu durerile lor, temerile, chinurile lor, cu toate emoţiunile ce agită sărmanele
suflete; sau pentru a da această mulţime morţii care seceră sub valuri, când colosurile acestea se izbesc
de vreun obstacol şi care atunci se coboară în abis?
Apoi, la vocea căpitanului se ridică încet, într-o viziune a patriei absente, pavilionul, emblema
care transmite generaţiilor toată nobleţea unui popor, şi care acoperă până la sfârşitul lumii onoarea
Ermiona Asachi, fiica istoricului Gheorghe Asachi a tradus cartea lui Silvio Pellico „Despre îndatoririle oamenilor―,
editată la Iaşi în 1843. (Sursa: http://de.wikipedia.org/wiki/Silvio_Pellico)
482 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖, Anul IX, 1915-16, nr. 5, Februarie, p. 128-130
419
copiilor săi, semnul venerat care le fortifică curajul, vorbindu-le de căminul lor înaintea încercărilor
îndepărtate, şi atunci aerul străin pe care îl străbate trece mai dulce pe pieptul marinarilor.
La vocea căpitanului, tovarăşul mort pe drum, şi a cărui rămăşiţe sunt închise între patru
scânduri, lunecă în mare în tăcerea ceasurilor solemne, şi dispare pentru totdeauna.
La vocea sa în fine, ancora cade, şi în zgomotul apei care domină o clipă pe aceia a lanţurilor
trase, ea anunţă călătorilor că mările au fost străbătute, că evenimente noi se pregătesc pentru ei în
zadarnica goană după fericire. Ea spune celor pe care vârtejul lumii îi vor relua, că iluzii noi îi aşteaptă;
altora care revin ameţiţi de mirajul tuturor orizonturilor străbătute, că pe cărările parcurse odinioară
spectrul vechilor dureri adormite nu le va da pace, sângerându-le vechile răni.
Dar vocea căpitanului face să vibreze o larmă fără nume şi deşteaptă o ardoare nebună celora
ce cer pretutindeni plăcerea d-a sapa brazde în viaţa lor efemeră.
Comandamentul unei nave înalţă pe căpitan, când îi dă rolul de apărător al celor ce rătăcesc
prin lume contra mizeriilor omeneşti, acela al unui împăciuitor al naturilor neînfrânate devenite jucăria
unei existenţe nesigure; sau al unui far pentru sufletele rătăcite şi zbuciumate expuse valurilor mării.
Albert I Prinţ de Monaco

SCULAŢI, MORŢI!...
Astăzi, este cunoscut în întreaga lume, următorul episod pe care nenumărate articole, gravuri
şi poezii l-au popularizat pretutindeni:
Germanii au năpădit o tranşee şi au zdrobit orice rezistenţă; soldaţii noştri zăceau la pământ;
dar deodată din grămada de răniţi şi cadavre, se ridica unul. care luând un sac cu granate pe care-îl
găsise la îndemână, strigă: ..Sculaţi, morţi!...― La această chemare, răniţii se ridicară şi alungară
inamicul. Aceste două cuvinte, avuseseră un efect magic, produseseră o înviere.
Eram curios să cunosc pe eroul acestui fapt nepieritor. Îl căutai. şi-l găsii. Era un locotenent
cu părul sur, deşi nu număra decât treizeci şi opt de ani. Plecat pe front ca sergent rezervist, trecut după
propria-i cerere în regimentul 95 activ, după ce fu succesiv, plutonier şi sublocotenent, fu înaintat la
gradul de locotenent. Natural că povestirea sa nu are caracterul atât de simplificat ce face farmecul
legendelor şi nu aşi încercă să. o reproduc aşa cum cred că am auzit-o din gura lui, daca n-aşi vedea
într-însa un interes psihologic asupra modului cum mi-a spus că i-au venit pe buze acele cuvinte
sublime, Într-însa avem ocazie sa ne dăm seama de formarea de gândiri şi sentimente misterioase.
Izvoarele vieţii, inspiraţia, încrederea, ardoarea, ţâşnesc în tranşeele noastre cu o extraordinară
intensitate. Forte profunde stau totdeauna gata sa facă explozie.
„La începutul lui Aprilie, începu locotenentul Pericard, pe vremea marilor atacuri de la Bois
d’Ailly, regimentul meu fu însărcinat să facă o diversiune către Bois Brûlé. Avea comanda colonelul
de Belnay. Eram pe atunci plutonier. Din acele zile nu mi-a rămas decât o amintire ştearsă. Mii de
impresii amestecate, încâlcite îmi veneau din afară prin ochi şi prin urechi, alăturându-se tuturor
emoţiunilor ce se ridicau din sufletul meu zbuciumat! În zilele de 5 şi 6 nu am fost decât spectatori ai
luptei. În preajma fiecărei lupte simţi mai întâi o apăsare, carnea ti se revoltă, părul se zbârleşte, eşti
483 „REVISTA TELEGRAFICA, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖, Anul IX, 1915-16, p. 131

420
laş, apoi îţi faci o rugăciune, îţi încredinţezi sufletul Atotputernicului: „Facă-se voia ta―. Apoi, te simţi
liniştit.
La 7, secţia mea şi alte trei din companii diferite, primiră ordinul să atace tranşeea germană.
Lupta fu înverşunata şi avurăm o mulţime de morţi şi răniţi. Ne băturăm cu granate toată noaptea, sub
o ploaie torenţială ce ne pătrundea până la piele, dar ne ţineam bine şi-mi simţeam sufletul deschis,
dilatat. Simţeam o extraordinară putere de viaţă; eram cu surâsul pe buze. De doua ori o torpilă mă
culcă la pământ, acoperindu-mă de ţărână şi sfărâmături, dar mă sculai râzând cu poftă ca de o glumă
bine reuşită. Vă spun toate acestea pentru a încerca să vă fac să înţelegeţi ceasuri ce nu se pot uita.
„De dimineaţă furăm schimbaţi spre a ne putea odihni şi ne duserăm într-o tranşee de a doua
linie, unde am încercat să dormim. Vai de somnul nostru! Pe la prânz furăm sculaţi în grabă: Nemţii
contraatacau cu o avalanşe de granate şi torpile. Ne respingeau. În rândurile noastre domnea o spaimă
grozavă. Nu numai că îşi reluaseră tranşeea, dar ajunseseră la a noastră? Oamenii noştri se grămădeau
fugind pe şanţuri şi strigând:
Nemţii! Nemţii!
„Ah! ce ochi îngroziţi, ce feţe convulsionate, ce obraji livizi! Este singura retragere în
dezordine pe care am văzut-o. Ce spectacol îngrozitor! Ofiţerii erau toţi răniţi. Singură numai
îngustimea tranşeei mai oprea pe fugarii ce se împingeau şi se călcau în picioare. Un moment stătui la
îndoială. La urma urmei nu era rândul meu să atac şi oamenii mei erau rupţi de oboseală... Dar, mă
răzgândii. Hotărâi să mă sacrific şi cu preţul vieţii să opresc pe Nemţi.
„Îmi făcui loc cu coatele prin trupa îngrozită şi strigai:
„Staţi prieteni! Nu sunt aci Nemţii! Au tulit-o!
„Şi alte strigăte analoage cari repetate din gură în gură opriră un moment retragerea. Câţiva
voluntari mi se alăturară. Mă aruncai înainte. Nemţii surprinşi dădură înapoi. Ieşii din tranşeea
franceză primul. Eram tot atât de sigur de moarte ca de lumina soarelui. Dar ce senin îmi simţeam
sufletul! Seninătatea muribundului, fără de păcate care vede îngerii pogorându-se spre el.
„Azvârlind fără întrerupere granate, ajunserăm la tranşeea duşmană. Ne reluarăm bucata
pierdută. Dădui ordin să se astupe cu saci de nisip şanţul din faţa noastră, care lega prima de a doua
linie de tranşee germane. Respirai mai în voie.
„Dar, la stânga noastră, Germanii se băteau mereu în tranşeele noastre. La dreapta, gol (ai
noştri plecaţi, Nemţii încă ne-sosiţi). Eram acolo o mână de oameni complet izolaţi, sub o ploaie de
granate ce ni se aruncau din faţă. Daca Nemţii ar fi ştiut câţi eram!
„Artileria lor cutremura pământul. Un locotenent care venise să mă susţină şi care fumându-şi
ţigara îşi râdea de proiectile, primi un glonţ deasupra tâmplei. El se rezemă de parapet cu mâinile la
spate, cu capul puţin aplecat. Din rană, sângele ţâşnea cu putere, descriind o parabolă, ca vinul dintr-un
butoi ieşind prin vrană. Capul i se înclină din ce În ce mai mult, apoi tot corpul i se îndoi şi apoi se
prăbuşi brusc la pământ.
„Ce durere pe bieţii oamenii ai lui care se aruncară plângând pe corpul lui!... Era imposibil să
faci un pas fără să calci un cadavru, încetul cu încetul începui să-mi dau seama de primejdia în care ne
aflam. Toată ardoarea îmi pieri ca prin farmec. Îmi fu frică. Mă vârâi după o grămadă de saci. Soldatul
Bonnot rămase singur. Era foarte liniştit şi se bătea fără grijă ca un leu, singur contra câţi ?
„Îmi revenii. Exemplul lui mă făcu să-mi fie ruşine de mine însumi. Ziua era pe sfârşite. La
dreapta, mereu nimeni.
„Dacă m-aşi duce pană acolo să vedem cum stau lucrurile? Şovăii. Apoi. o încordare de
voinţă şi mă hotărâi.
„Tranşeea era plină de cadavre franceze. Sânge pretutindeni, întâi mersei cu precauţie, sfios.
Eu singur între aceşti morţi! Apoi puţin câte puţin prinsei curaj. Îndrăznii să mă uit la acele corpuri ce
mi se păreau că mă privesc.
421
„Din tranşeea noastră. înapoi, soldaţii mei, mă priveau cu ochii măriţi de groază, în care se
putea uşor citi: ...Se duce la moarte!― E adevărat că Nemţii în şanţurile lor de adăpost îşi îndoiau
sforţările. Granatele lor plouau şi avalanşa se apropia cu repeziciune. Mă întorsei către cadavrele
întinse si mă gândeam.
„Atunci, sacrificiul lor va fi fără de folos? Degeaba au căzut ei? Şi Nemţii au să revină şi au să
ne fure morţii?... O furie sfântă mă cuprinse.
„De gesturile mele, de cuvintele mele exacte nu-mi mai aduc aminte. Ştiu numai că am strigat
cam astfel:
„Hei, de acolo! E timp acum de dormit? Sculaţi şi haideţi să dăm porcii ăştia afară !
„Să se scoale morţii! Nebunie? Nu. Căci morţii îmi răspunseră. Ei îmi ziseră: „Te urmăm―. Şi
ridicându-se la chemarea mea şi contopindu-şi sufletele cu al meu alcătuiră o masă incandescentă, un
fluviu larg de metal topit. Nimic nu mă mai putea face să mă mir sau să mă opresc. Avem credinţa care
răstoarnă munţii şi exaltarea fachirului care prin voinţă poate face minuni. Vocea-mi răguşită şi slăbită
de a da ordine în acele două zile şi o noapte redevenise iarăşi limpede şi puternică. Nu mă mai temeam
de nimic, mă simţeam stăpân pe destin.
„Ce s-a petrecut atunci? Fiindcă nu voi să vă povestesc decât ceea ce îmi aduc aminte, lăsând
la o parte ceea ce mi s-a spus pe urmă, trebuie să vă mărturisesc sincer că nu ştiu nimic. În mintea mea
e un punct negru, acţiunea a înăbuşit memoria. Am numai ideea unei ofensive dezordonate, în care se
deosebea totdeauna în primul rând Bonnot. Unul din oamenii din secţia mea rănit la braţ continua să
arunce asupra duşmanului granate pătate cu sângele lui. Cât despre mine am impresia de a fi avut un
corp mărit şi îngroşat peste măsură, un corp de uriaş, cu o vigoare nemaipomenită, nelimitată, o
uşurinţă extraordinară de gândire care îmi permitea să am ochii în zece părţi odată, să strig un ordin
unuia, dând în acelaşi timp unul altuia cu gestul, de a trage un foc de puşcă şi de a mă feri în acelaşi
timp de o granată ameninţătoare.
„Prodigioasă intensitate de viaţă, cu împrejurări extraordinare. De două ori rămăserăm fără
granate şi de două ori, descoperirăm la picioarele noastre saci plini, amestecaţi cu cei plini cu pământ.
Trecuseră în toată ziua peste ei fără a-i observa.
„În fine, Nemţii se potoliră; puturăm deci să ne întărim barajele de saci înainte, pe şanţ.
Devenirăm prin urmare iarăşi stăpânii acestui colţ.
„Toată noaptea şi câteva zile dearândul, păstrai emoţiunea religioasă ce mă cuprinsese în
momentul evocării morţilor. Simţeam ceva asemuitor cu ceea ce se simţi după o spovedanie făcută cu
credinţă. Înţelegeam că am trăit ore ce nu le voi mai întâlni niciodată în timpul cărora capul meu,
sfărâmând printr-o încordare puternică, tavanul jos, se ridicase în plin mister în acea lume de eroi şi de
zei.
„În acel minut, negreşit m-am ridicat mai presus decât mine însumi. Trebuie să fie aşa, căci
am primit felicitările oamenilor mei şi pentru cine a fost pe front nici Legiunea de Onoare nu preţuieşte
cât aceste felicitări.
„Dacă vi se pare că caut, făcându-vă această povestire, o satisfacţie a vanităţii, înseamnă că
îmi exprim rău sentimentele, voinţa mea. Ştiu că n-am nimic dintr-un erou. Totdeauna când a trebuit să
sar un parapet am tremurat de frică şi descurajarea care m-a cuprins în plină acţiune, nu este un
accident în viaţa-mi de soldat. Nu merit laude de nici un fel. Viii sunt cei cari m-au îndemnat prin
exemplul lor şi morţii cari m-au condus de mână. Strigătul nu a ieşit din gura unui om, ci din inima
tuturor ce zăceau acolo morţi şi vii. Un om singur nu ar putea găsi acel accent. E nevoie de colaborarea
mai multor suflete, ridicate de împrejurări şi dintre cari unele chiar planau în eternitate.
„De ce am fost ales eu şi nu cutare ofiţer sau soldat, printre cei care au fost amestecaţi în
afacere şi al cărui eroism, ca şi curajul meu, nu a cunoscut temerea sau demoralizarea? De ce eu şi nu
colonelul de Belnay, care străbătea liniile sub ploaia de granate, de ce nu locotenentul Erlaud sau
sublocotenentul Pellerin ori plutonierul Vigand, sau sergentul Prot sau caporalul Pruy, sau soldatul
Bonnot? De ce? Poţi să primeşti suflarea de sus si să nu fii decât un simplu om.
422
„Dacă istoriseşti vre-odată această povestire, te rog cu insistență să numeşti pe toţi aceşti şefi
şi soldaţi, căci ar fi o minciună să am aerul de a monopoliza gloria acelei zile a regimentului nostru.
Strigătul nu e al meu, e al tuturor. Cu cât vei micşora rolul meu în masa celorlalţi, cu atât te vei apropia
de realitate. Am convingerea de a nu fi fost decât instrumentul unei forțe superioare. În acea zi a fost o
exaltare colectivă şi spuneam sergenţilor mei:
„Comandantul nu vrea citaţii numeroase. Toţi oamenii noştri merită a fi citaţi; voi ca si ei; dar
gradaţii trebuiesc să se sacrifice. Vreţi să le lăsăm lor rândul de a fi citaţi la ordinea zilei?
„Și cu o singură voce, amândoi îmi răspunseră: Am înţeles, da domnule locotenent―.
(Traducere din franţuzeşte de Jeanna Sava după Maurice Barrés 484 de la Academia
Franceză)
NOTE VESELE 485
SABIA DE LEMN
După cum se ştie Napoleon I, în orele libere, avea obiceiul să se travestească şi însoţit de un
om de încredere, se ducea pe la marginile oraşului şi mai ales prin cârciumile pe care le frecventau
soldaţii, în scopul de a vedea ceea ce vorbeau şi făceau ei.
S-a întâmplat ca într-o zi intrând într-o cârciumă, văzu mai mulţi soldaţi cari împreună cu
stăpânul cârciumii jucau cărţi. Care nu fu surprinderea sa văzând că unul din soldaţi, după ce a pierdut
la joc puținii bani pe care-i avea, şi-a scos sabia şi a lăsat-o amanet cârciumarului.
Atunci el se adresă către soldat întrebându-l cum va face să se reîntoarcă în cazarmă fără
sabie.
Nimic mai uşor, răspunse soldatul, cârciumarul îmi împrumută o sabie de lemn şi îndată ce
voi avea bani, vin să scot sabia mea.
În aceiaşi seară, Napoleon, reintrând în palat, ordonă pentru a doua zi o revistă a întregii
garnizoane.
Împăratul a doua zi, sosi în fața trupelor, dar trecând pe dinaintea companiei de care aparţinea
soldatul cu sabia de lemn se opri cu mai multă atenţie, inspectând pe fiecare soldat în parte.
A găsit pe un sărman soldat a cărui uniformă era murdară şi plină de pete.
Napoleon în contra obiceiului său se înfuria şi scoţând din rând pe soldat, chemă la sine pe
soldatul cu sabia de lemn şi zise:
Vreau să dau un exemplu; tu care eşti un soldat bun, scoate sabia şi taie capul acestui murdar.
Închipuiţi-vă mirarea tuturor celor de faţă și toţi se pregăteau să asiste la o execuţie capitală,
dar cel care s-a speriat mai mult era soldatul care trebuia să execute ordinul.
Atunci soldatul îşi uni mâinile şi ridicând ochii spre cer zise cu voce tare:
Doamne, tu care vezi cu câtă părere de rău execut acest ordin, tu care eşti mare şi puternic, fă
ca sabia mea să devie de lemn pentru ca dând lovitura să nu pot tăia capul iubitului meu prieten.
484 Maurice Barres (n. 19 august 1862 la Charmes (Vosges), d. 4 dec.1923 la Neuilly-sur-Seine) a fost un scriitor şi om
politic francez, lider al naţionalismului francez. El a fost un naţionalist republican tradiţionalist, ataşat rădăcinilor,
familiei, armatei şi patriei, fiind unul dintre liderii gândirii de dreapta naţionalistă din perioada interbelică.
485
„REVISTA TELEGRAFICA, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖, Anul IX, 1915-16, p. 135
423
Şi fără să mai spună vre-o vorbă, el scoase sabia şi oh! minunea minunilor; sabia era de lemn.
Toţi crezură în acea minune, numai Napoleon, care ştia totul, iertă pe soldat, îi plăti datoria şi
îl sfătui să nu mai pună altă dată sabia amanet.
CÂND SĂ SE ÎNTOARCĂ CEASORNICUL

Multe persoane au răul obicei d-a întoarce ceasul, ori şi când îi vine, fără nici un rost, fără a da
nici o atenţie actului ce îndeplineşte.
Cu toate acestea, regularitatea mişcării şi duratei ceasornicului depinde mult de momentul în
care este întors. Nu poate fi îndoială în această privinţă, căci această importantă chestiune a fost
discutată şi hotărâtă nu de mult de corporaţia ceasornicarilor din Anglia.
Mai mulţi membri au susţinut că trebuiesc întoarse seara la culcare. Ei susţineau că, la acest
moment, marele resort, după ce a fost purtat în buzunar toată ziua, era mai cald şi mai suplu ca
dimineaţa.
Dar preşedintele corporaţiei a obiectat că e mult mai avantajos a întoarce ceasornicul
dimineaţa. El a explicat cum în timpul zilei, ceasul e supus la mişcări, deplasări neregulate şi anormale,
adesea, chiar căderi şi izbiri pe care le-ar suporta mai uşor dacă ar fi întors de dimineaţă. Opinia din
urmă a fost admisă în urmă de toţi.
AMINTIRI 487
Deşi ani sunt la mijloc. n-am uitat încă şi nici azi nu mă lasă rece, amintirea anilor de şcoală.
Sunt lucruri, sunt fapte, din vremile acele, de care-mi amintesc cu atâta drag: sunt poveţe de ale
profesorilor pe care le am aşa de bine întipărite în inimă şi minte, că-mi pare că mai ieri fuse date.
Printre profesoare, una mai cu seamă, atât de mult ştiuse să se facă iubită de noi, prin felul ei de-a
vorbi şi prin sfaturile ce nici odată nu pregeta a ne da ori de câte ori se ivea ocazie, că nu era elevă care
să lipsească de la ora ei, ori cât de bolnavă ar fi fost. Preferă să ia chiar notă rea, când se întâmpla să nu
ştie lecţia, decât să se priveze de plăcerea d-a o auzi vorbind. Era deliciu pentru noi, ora ei. Avea
disertaţii atât de frumoase, atât ca fond cât şi ca formă, că am fi tot ascultat-o fără a simţi cum trecea
vremea. Şi vocea ei era aşa de dulce, că o ascultam ca pe o muzică. Sunt sigură că fostele mele colege
m-au înţeles de cine vorbesc şi ca şi mine îşi vor reaminti de cele ce voi spune. Şi nu numai nouă
elevelor ne era drag s-o ascultăm, ci chiar profesoarele celelalte care o iubeau ca pe o soră mai mare
sau chiar ca pe o mamă, fiind cea mai vârstnică printre ele şi la ale cărei sfaturi, recurgeau şi ele, în
toate împrejurările mai grele.
La sfârşitul clasei a cincia s-a dat o serbare la a cărei preparative: decorarea clasei cu covoare,
tablouri, lanţuri de hârtie, buchete, etc., au luat parte mai toate profesoarele şi elevele clasei. Spre a
trece timpul mai pe nesimţite, profesoarele rugară pe sfătoasa noastră profesoară, să povestească ceva.

487 „REVISTA TELEGRAFICA, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖, Anul IX, 1915-16, p. 151-154
424
Ea povesti ceva, frumos, mişcător, aşa cum numai ea ştia să povestească. Când termină una din
profesoare îi zise:
Ferice de tine! Tu ai darul cel mai frumos, cel mai rar. Tu farmeci ori pe cine te aude vorbind.
Şi doară tu nu spui palavre, din contra, tu vorbeşti puţin, dar vorbeşti aşa de bine, că nu ne mai săturam
ascultându-te. Multe invidioase trebuie să fi întâlnit în calea ta!,
Ea zâmbind cu fineţe, replica:
Poate fiindcă mai tuturor femeilor le place să vorbească? Ei atunci, să studieze şi ele această
ştiinţă, căreia nimic nu-i e mai opus ca palavrele. Eu am învăţat de la mama mea, continuă ea reluân-
du-şi gravitatea obicinuită, şi uite preceptele sale. „Conversaţia este un schimb de idei între două sau
mai multe persoane; ori înainte de a-ţi arăta altora ideile, trebuie să-ţi dai copt ţie însuţi de ele: învaţă
deci mai întâi a gândi sănătos, adică a pune ordine în ideile tale şi atunci şi în vorbire vei avea ordine―.
Un zâmbet ce zări pe buzele uneia din profesoare o făcu să se oprească de odată.
Voi nu mă ascultaţi, zise ameninţând cu degetul; nu mai e trebuinţă atunci să bat câmpii, căci
a predica în pustiu, n-are farmec pentru mine.
Din contra, draga mea, tocmai fiindcă te ascultam, am zâmbit, spusele tale amintindu-mi ceva.
Spune-mi, te rog. Ce? zise ea la rându-i. Îmi datorezi, drept pedeapsă!
Uite, îi zise aceasta, executându-se cât putu mai bine. Un domn pe care îl cunosc, se duse mai
zilele trecute să viziteze pe o doamnă, prietenă comună a noastră, sărmana femeie ce pierduse pe mama
ei de curând, o mamă pe care o adora şi pe care a îngrijit-o admirabil în tot timpul lungii maladii ce o
chinuise doi ani, înainte de a o doborî. Domnul de care spusei, e tot aşa de distrat în vorbire, ca şi în
gândire desigur, căci după ce zise lucrurile cele mai mişcătoare asupra morţii mamei celeia cu care
vorbea, voi probabil să schimbe conversaţia şi în acest scop, luând un aer surâzător întrebă pe sărmana
femeie. ,.Ce mai face mama D-v?― frază ce o repetă de doi ani şi care îi reveni pe buze după o lungă
deprindere, fără să gândească că această mamă despre care voia noutăţi, era tocmai aceia despre a cărei
moarte vorbise până atunci. Închipuiţi-vă efectul produs bietei femei, şi figura lui, când observă
greşeala: dar răul era făcut, nu-i mai rămânea decât un lucru să facă: să salute şi să plece, ceia ce nu
întârzie.
Şi bine a făcut, întrerupse profesoara, acest domn a probat că e un egoist, un om fără inimă.
Când te interesezi puţin de cineva, nu numai buzele să vorbească, ci acestea să fie reflectul inemei;
acesta nu vorbise decât din buze, fără să simtă nimic; apoi cum educaţia caută cel puţin a ascunde
defectele, când nu reuşeşte a le corija, acest domn d-ar fi ştiut să converseze, ar fi fost cruţat de o
asemenea urâtă întâmplare.
Voi continua, de ţineţi, lecţiile mamei mele. :
Cum sunt mai multe ordine de idei, e natural că şi conversaţia să fie de mai multe feluri. Trei
mai cu seamă putem să 1e considerăm ca deosebite între ele: conversaţia uşoară, conversaţia intimă şi
conversaţia gravă.
Conversaţia uşoară e aceia care are de obiect toate nimicurile, de care lumea se ocupă şi mai
cu seamă cei lipsiţi de ocupaţii serioase, căci aceştia dau o mai mare atenţie plăcerilor, distracţiilor, şi
satisfacerii curiozităţilor, decât cei cu griji, necazuri şi cu multe ocupaţii. Astfel vom clasa în
conversaţia uşoară: literatura, muzica, moda, micile cronici ale societăţii şi toate acele mici nimicuri cu
care lumea îşi trece vremea prin saloane, având bine înţeles. grija d-a exclude clevetirile pe coptul
persoanelor absente, căci aceasta nu se împacă niciodată cu o bună educaţie. În această conversaţie
uşoară, ştiinţa ar fi deplasată, căci ar fi considerată ca pedantism.
Conversaţia intimă nu este altceva decât, comunicaţiunile familiare ale gândirii, e ceia ce se
numeşte, a mai sta de vorbă, a-şi vărsa focul. Dulce lucru, trecere de vreme încântătoare care nu numai
că face să treacă timpul pe nesimţite, dar ne uşurează suferinţa, durerea, îndoieşte veselia inimii, alină
durerile amare, îndulceşte regretele, linişteşte temerile, înviorează curajul şi înfrumuseţează fericirea.
425
În fine, această conversaţie a două inimi ce se iubesc în care ştiinţa şi spiritul cedează sentimentelor şi
confidenţei.
Conversaţia gravă este aceia în care se vorbeşte de lucruri serioase, precum ştiinţă, artă.
literatura înaltă, şi la care nu oricine poate lua parte, cerându-se mai mult ştiinţă decât spirit.
Par independent de calităţile indicate ca specialitate necesară fiecărui gen de conversaţie sunt
calităţi generale care lipsindu-ne, nu e uşor a lua parte la ori şi care din aceste feluri de convorbire.
Aceste din urmă sunt: bunul simt, judecată şi buna voinţă, judecata şi bunul simt, ne spune că nu
trebuie să vorbim decât când trebuie, şi numai de lucruri bine cunoscute, ne căutând a impune
opiniunile noastre, celor cu care vorbim. Şi apoi a nu vorbi numai tu continuă; căci oricât de bune ar fi
lucrurile de care vorbeşti, dar nu vei plictisi şi nu vei obosi mai puţin pe cei ce ascultă, dacă aceasta
durează prea mult. Cunoaşteţi ceva mai nesuferit decât acei palavragii, care nu pun nici punct nici
virgule, niciodată în discursurile lor? Aceştia sunt o pacoste pentru saloane şi plictisitori pentru toată
lumea. „Parler peu et bien, est la marque d’un bon esprit― a zis La Bruyère. Şi nu ştim care alt moralist
a zis că. înainte d-a vorbi ceva, să întorci limba de şapte ori în gură. Urmează deci totdeauna aceste
poveţe şi vei fi totdeauna mulţumită.
Iată aproape tot ce mă sfătuia mama, zise profesoara mea, şi vedeţi că sunt bune, fiindcă
căznindu-mă să le urmez, am căpătat şi laudele voastre, dragele mele. În toate împrejurările vieţii,
m-am simţit foarte bine, zise ea; de câte ori nu eşti foarte supărată, fiindcă te-ai antrenat a vorbi prea
mult, pe când niciodată n-ai avut nici cel mai mic regret, pentru că ai ştiut să taci; d-aci şi dictonul:
„Tăcerea e ca mierea―-. Ei bine, în multe ocazii deprinderea ce am luat din copilărie ajutându-mi, am
ştiut să tac consultându-mi judecata înainte d-a răspunde, şi îmi fac un mare merit din ceia ce numeşti
îndemânarea mea: aceasta nu e decât o probă de educaţie bună pe care am primit-o, ca copil. Cuvintele
noastre ne fac adesea mulţi duşmani, pe când tăcerea din contra, ne atrage simpatie. „Cuvântul e de
argint, dar tăcerea e de aur‖, zic Arabii şi Arabii au dreptate la ei. Numai că la noi acest aur adesea
trece drept arama.
Şi nu te temi şi tu, draga mea, că uneori tăcerea să nu fie luată drept aramă, adică să nu o
atribuie mândriei sau dispreţului? o întrerupse o alta.
De acord, dacă tăcerea nu e ceia ce trebuie să fie, la o tânără fată mai ales, adică modestia şi
atenţia, zise ea, căci după cum tonul face muzica, ţinuta face pe femeie în ochii lumii, căci după ţinută,
se judecă.
Modestia, buna voinţă şi politeţa trebuie să fie bazele fundamentale ale conversaţiei, în care
trebuie se înţelegeţi arta de a vorbi şi aceea d-a tăcea. La Bruyère a mai zis încă „că la finele unei
conversaţii, trebuie să căutăm ca lumea să rămână mulţumită de noi, după cum şi noi suntem
mulţumite de ea―. Şi suntem noi mulţumite unele de altele, dacă am petrecut pe coptul aproapelui sau
am căutat a ne reliefa pe noi în detrimentul celor ce ne ascultă?
În fine judecata, bunul simţ, buna voinţă, fără aceste, vă repet, nu poate să placă conversaţia,
fie savantă sau spirituală; şi putem să conchidem că în ceia ce priveşte conversaţia, ca şi în ceia ce
priveşte celelalte acţiuni ale noastre, nu poate să fie în adevăr plăcut, interesant, decât ceia ce este
pornit din inimă, ce este bun ce este moral.
(de Jeanna Sava)
SCRISOAREA UNUI COPIL 488

Tăticule-ţi scriu ca să nu vadă
Scrisoarea asta mama. Singur eu
Nu ştiu de ce când trec soldaţi pe stradă,
Mămica plânge, plânge tot mereu...

426
Când ai să vii tăticul meu ?
De ziua ta pusesem flori pe masă.
Flori multe, multe, ca-n toţi anii, ştii,
Dar tu lipseai şi ce trist era-ncasă
Şi mă-ntrebam mereu când ai să vii ?
Tăticule vrei să ne scrii ?
Ce n-ai luat, tăticule, cu tine
Le-a strâns mămica într-un cufăr plângând,
De ce plângea şi se uita la mine,
Ce avea, şi mie nu-mi spunea, în gând ?
Tăticule să vii curând.
Se împlineşte azi o săptămână
De când mămica 'ti lucra, mereu,
Ca să-ţi trimită, o flanelă de lână.
Azi s-a lăsat, ţi-aşi face-o de-aşi şti eu
Când ai să vii tăticul meu ?
Nu ştiu de ce, chiar astăzi o vecină
Mergând spre şcoală cu mai mulţi copii,
Mi-a spus aşa: Sărmană orfelină!
Ce-nseamnă asta ? Nu uita să-mi scrii,
Tăticule, când ai să vii ?
Mama e negru îmbrăcată,

Cu-n voal ce-atârnă până la pământ.
Şi-n negru este casa noastră toată.
De ce ? Aştept să-mi scrii tu un cuvânt
De ce în negru toate sunt ?
Mi-a spus mămica azi ca nici odată,
Că mâine dimineaţă, de cu zori.
Mergem la cimitir. Să-mi spui tu tată.
Mama nu vrea, de-o întreb adeseori:
Cui ducem noi acolo flori?
Tăticule ţi-am scris ca să nu vadă.
Scrisoarea asta mama...
Ah, de-ai şti
Cum îi privesc, când trec soldaţi pe stradă
Ca să te văd... Dar tu nu eşti... Să ne scrii,
Tăticule, când ai să vii ?
(Traducere de J. Sava după Montehus. 489)
489 Gaston Mardochée (Mordecai) Brunswick poreclit Montéhus este un cântăreţ francez născut la Paris pe 9 iulie 1872
şi decedat la Paris pe 31 dec. 1952. El este autorul unor cântece de stânga celebre ca „Gloire au 17ème―, „La Butte
Rouge― (Colina roşie) şi „La Jeune Garde― (Tânăra Gardă). Unele au fost interpretate cu mare succes de cântăreţul
Yves Montand.
427
NOTE VESELE 490
D-ALE NOASTRE
Un domn se prezintă la ghişeu şi cere un timbru de 10 bani. Asistentul îi dă timbru, dar îl şi
întreabă, prietenos:
— Poate vă trebuie şi un mandat? : Mulţumesc, nu!
— Dar câteva cărţi poştale, ne-au sosit chiar azi pe carton fin?
— Nu, nu am nevoie.
— Atunci poate doriţi un cupon răspuns-internaţional sau timbre pentru tuberculoşi.
— Nu, nu, nu-mi trebuiesc.
— Nici cercetăşeşti?
— Nu, nu, mulţumesc n-am nevoie şi pleacă grăbit. Dirigintele oficiului care privise
neobservat întreaga conversaţiune, se apropie mânios.
— Cine era acest domn şi de ce-1 canonişi atât?
— Era bărbierul meu, explică dânsul, şi în totdeauna, când mă bărbieresc la el, îmi recomandă
stăruitor, ba să-mi facă o fricţiune cu portugal, ba să-mi puie bandaje sau fier, să mă tundă,
să mă frizeze, să mă parfumeze, să-mi maseze obrazul şi alte îndeletniciri a meşteşugului
său, cu toate că eu nu doresc şi n-am nevoie. Am voit să văd dacă-i convine şi lui canonul la
care mă supune regulat din două în trei zile.
LA UN OFICIU RURAL
Eram diriginte la oficiul Părincea. La ghişeu se prezintă un sătean însoţit de o femeie şi-mi
întinde o scrisoare de recomandat. Cum pe verso nu purta adresa expeditorului, îl întreb:
— Cine trimite scrisoarea aceasta?
— Noi. Răspunse ţăranul.
— Care voi?
— Eu şi cu femeia noastră.
— Cum femeia noastră?! îl întreb surprins, adică femeia ta şi a mea?
— Ba nu, zise el.
— Atunci zi femeia mea!
LA GHIŞEU
Da un ghişeu, unde vindea timbre o domnişoară nervoasă, se prezintă un drac de copil şi cere
o scrisoare de expediţie.
— La tutungerie, îi strigă amploiata mânioasă, că fusese întreruptă degeaba de la o socoteală.
— Dar ce asta să fumează!? întrebă copilul răutăcios.
PĂCĂLEALĂ DE 1 APRILIE
Era 1 Aprilie.
Amploiaţii din biroul sosirii, de la Central, unde eram responsabil, căutau să se păcălească
unul pe altul, cu fel de fel de ştiri plănuite, neglijând serviciul.
După câteva observaţiuni blajine, glumele să mai răriră.
490
„REVISTA TELEGRAFICĂ; TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ―, Anul IX, 1915-16, p. 157
428
Trecând în sala factorilor ş-apoi înapoindu-mă, d-na E. îmi zise pe un ton serios, că sunt
chemat la cancelarie, de d. Şef.
Plecai într-acolo, uitând pe 1 Aprilie, deşi zării un râs înăbuşit la un coleg.
La Cancelarie, d. Diriginte F. surprins de venirea mea, căci nu mă dorise, mă întrebă cine m-a
trimis. .
— D-na E. îi răspunsei.
— Tot ea mi-a trimis şi pe M..., d-le secretar, ia fă-i o decizie de amendare cu leafa pe două
zile. Şi mi se dădu hârtia ca să i-o pun în vedere.
La înapoiere în birou, mă dusei la d-na E.:
— Mulţumesc pentru serviciu, m-a chemat d. Şef ca să-mi dea această hârtie pentru dv., rog
citiţi-o şi semnaţi de vedere.
Surpriza a fost demnă de 1 Aprilie, d-na E. şi-a muşcat buzele, a semnat bombănind şi o lună
întreagă n-a mai vorbit cu mine!
*
Colegul I. foarte econom (şi pe aceste vremuri de scumpete!) îşi aduce un sac de cartofi din
provincie, prin ambulanţă.
Un domn inspector, din întâmplare, vede sacul la Central, dă ordin să fie taxat ca mesagerie şi
aplică şi o amendă colegului de mai sus. Aşa că 50 kilograme de cartofi 1-au costat vr-o 25 lei!
Vorba ceea. când vrei să te cârpeşti mai rău te rupi!
ŞTAMPILA
Factorul Marin Y. care lua cam des luleaua neamţului (era filogerman!) stampila scrisori. Dar,
cum mâna-i tremura, ştampila nu ieşea lizibil, atunci el mai aplica una şi încă una pe faţa unei scrisori!
Şeful de birou îi vede isprava şi-i zice:
— Măi Marine, decât 23 ştampile rele pe o scrisoare, mai bine una şi bună!
REBUTURI.. REZOLVATE
La rebut se dă o scrisoare cu adresa Vasile Dumitru, strada I. Chibriţeanu No. 104 cu motivul
că nu există această stradă în Bucureşti..
Citindu-se adresa la apelul factorilor, răspunde cel de pe strada I. C. Brătianu că cunoaşte
persoana!
Asemenea o alta cu adresa: Gogu Năiţă Bulevardul Independenţei No. 75, să găseşte persoana
la acelaşi număr dar pe Bulevardul Neatârnării!
Oh! Publicul!
FACTORUL POLIGLOT
Factorul Filip Mihăilescu de la Poşta Centrală făcea, acum câţiva ani, serviciu la Telegraf
Central.
Într-o seară de iarnă primi între alte telegrame şi una urgentă pentru un preot catolic din strada
Fântânei.
Ajungând factorul la domiciliul destinatarului, bătu în uşă de mai multe ori, dar fără să i se
răspundă, deşi prin ferestre străbătea lumină; ba să auzeau şi glasuri dinăuntru.
Factorul repetă bătaia ceva mai puternic, căci frigul îl cam strângea în spate şi mai avea şi alte
depeşe de împărţit, nu putea pierde vremea. În fine, după altă serie de ciocănituri, uşa se deschide de
429
un servitor şi factorul fu introdus într-o sufragerie, unde în jurul unei mese încărcate cu de toate, trei
preoţi mai uitau de necazurile vieţii!
La vederea, factorului ei părură indispuşi. Unul din ei luând telegrama şi citind-o, o aruncă cu
dispreţ deoparte zicând în franţuzeşte către ceilalţi:
— Oh! Ces facteurs roumains sont toujours sauvages!
— Pardon! Monsieur, răspunse factorul în aceeaşi limbă, vous avez tort de qualifier un homme
d’être sauvage, quand il ne fait que son devoir!
Şi Mihăilescu luându-şi recipisa plecă supărat.
Preoţii rămaseră muţi de surprinşi ce erau.
Ei ştiau că în România se vorbeşte mult franţuzeşte, dar nu-şi închipuiau că şi factorii poştali
vorbesc această limbă.
Filip Mihăilescu, în copilărie, fusese la Paris, luat ca ucenic de un cofetar francez şi unde
deprinsese a vorbi bine limba patronului sau.
CURIOZITĂŢI 491
STATISTICA AMERICANĂ
Pentru ilustrarea frecvenţei şi circulaţiei enorme din New-York ajung următoarele date
statistice, adunate de revista «Sun»:
La New-York în fiecare secundă sosesc 4 străini şi la fiecare 42 secunde un emigrant. Tot la
52 secunde soseşte un tren. La fiecare 10 minute e arestat cineva şi la fiecare 16 minute se naşte un
copil. Tot la 27 minute moare cineva şi la fiecare jumătate de ceas se face o cununie. Tot la 50 minute
pleacă un vas din portul New-Yorkului. Tot la 2 ceasuri fac fundament unui nou edificiu. Tot la 3
ceasuri izbucneşte un incendiu şi tot la 4 ceasuri se întâmplă un accident mortal. Tot la 8 ceasuri se dă
un divorţ şi tot la 10 ceasuri se întâmplă o sinucidere.

 Viaţa nu e o plăcere nici o durere, ci o afacere gravă cu care suntem însărcinaţi şi pe care
trebuie să o terminăm cu demnitate. (A. de Tocqueville. 493)
 Viaţa nu e nici zi de sărbătoare, nici de doliu, ci zi de muncă. (Vinet. 494)

493 Alexis-Henri-Charles Clérel, Viconte de Tocqueville, numit de obicei Alexis de Tocqueville s-a născut la Paris pe 29
iulie 1805 şi a decedat la Cannes pe 16 aprilie 1859, El a fost un filozof politic, politician, istoric, precursor al
sociologiei şi scriitor francez. El este renumit pentru analiza sa a Revoluţiei Franceze, a democraţiei americane şi a
evoluţiei democraţiilor occidentale în general.
(Sursa: http://fr.wikipedia.org/wiki/Alexis_de_Tocqueville)
494 Louis Charles Vinet, născut la 09 Ianuarie 1840 în Garancières en Beauce (Eure-et-Loir), şi decedat pe 04 februarie
1924 la Paris, a fost un politician francez.
430
PATRIA 495
Patrie, patrie, făclie sfântă şi triumfală! Imagine ce redeştepţi inimile celor cutezători,
înflăcărându-i, ameţindu-i şi fă cându-i să se arunce la moarte cu uşurinţă şi cu zâmbetul pe buze, ca
într-un vis!
Sunt încă sub impresiile curate, resimţite cu ocazia inaugurării unui monument patriotic,
ridicat în grădina publică din M...
O dimineaţă de vară, de o dulceaţă infinită, dădea acestei serbări o atracţie incomparabilă.
Prin umbra deasă a arborilor se strecurau mii de săgeţi aurii pe care soarele le arunca asupra tuturor ca
o ploaie de aur. Brazde de flori care de care mai colorate şi mai îmbătătoare cu parfumul lor, formau ca
un mozaic multicolor presărat prin iarba verde. Albinele harnice, lacome, culegeau nectarul florilor şi
mişcarea aripelor lor diafane formă ca o muzica, metalică. Acolo sus, în bolta întunecată, unde se
amestecă frunzişul mesteacănilor, stejarilor şi al brazilor, grangurii îşi încercau glasul, notele, scoase
din ciocul lor semănând cu zgomotul produs de căderea mărgăritarelor într-un bazin de cristal.
În mijlocul unui loc circular, la intersecţia aleilor principale, statuia se înălţa enormă,
acoperită de o pânză prin care d-abia se distingeau contururile. În faţă, se ridicase o tribună îmbrăcată
în catifea purpurie cu galoane aurii. Suliţe lungi de lemn galben, susţineau un acoperiş de stofă
purpurie. Scaune sculptate, fotolii de pluş erau aşezate împrejurul unei mese acoperite cu tradiţionalul
postav verde.
Încet, încet, tribuna se umplu: deputaţi, senatori, primarul încins cu eşarpa sa, funcţionari
decoraţi, militari împodobiţi cu aur, tot decorul obicinuit al acestor manifestări publice, ondulau cu
reflecte lucitoare şi colorate. În jurul monumentului fac cerc soldaţii cu arma la picior. Zgomotul
mulţimii tulbură pacea senină a acestei dimineţi de vară. Dar iată personagiul însărcinat să prezideze
serbarea. Se face tăcere desăvârşită. În depărtare muzica cântă Marseilleza, trompetele înaintează,
pânza după statuie ingenios desprinsă, cade. Se cântă „La Drapel―. Mulţimea salută, soldaţii pun arma
la umăr, un fior de entuziasm trece printre asistenţi înaintea operei măreţe ce le apare.
Pe un soclu de granit roşu, se desemnează un câmp cu un plugar lângă plugul lui. Înaintea lui
se ridică Patria cu steagul tricolor şi cască de metal. Plugarului ce o priveşte mirat, ea îi întinde sabia şi
mâna sa ce îi arată orizontul pare a-i indica partea de unde bubuie tunul, unde casele cad în ruine şi
bordeiele în cenuşi.
Pe o placă de marmură, ţintuită pe soclu, sunt scrise aceste cuvinte: ,, Schimbă fierul,
plugului, şi du-te de seceră glorie―.
Această apariţie mişcă pe spectatorii ramaşi muţi, plini de admiraţie. Câteva raze de soare,
străbătând printre frunze, alunecă pe feţele de bronz ale statuii, aurindu-le, aureolându-le, cu o flacără
supranaturală. Toate sufletele acestor francezi palpită, cu puternici fiori de curaj redeşteptate deodată.
Vocea unui orator vibrează arzătoare, transportată. După ce a lăudat pe artist, care a ştiut să găsească o
expresie exactă, pătrunsă de patriotism, se ridică în termeni călduroşi în sferele înalte ale datoriei. El
spune binefacerile patriei, esenţă care este chiar în inima fiecărui individ, patrimoniul sfânt pe care fiii
ei l-au dobândit, iubirea ei pentru toate creaturile ce nasc la sânul ei. Apoi solicitudinea cu care
înconjoară până în momentul când tari, plini de viaţă, ea îi înrolează sub steagul său, pentru a-i face
paznicii săi... Cuvântul devine mai sonor, oratorul strigă într-un avânt de entuziasm: „Priviţi bine
această statuie, copii, şi voi, oameni formaţi! Ea vă va spune că bunul vostru e sacru, că nimeni nu are
dreptul d-a vă spolia, că forţa nu e un drept, ci negaţia însăşi a dreptului, că aveţi datoria d-a apăra
pământul vostru, acela unde aţi iubit, plâns, suspinat, şi că casa unde s-au adăpostit strămoşii voştri
este pentru voi un loc sfânt ce nu trebuieşte murdărit de mâinile necurate ale străinului. Amintiţ i-vă de
fraţii voştri smulşi de la patria mamă şi care plâng în tăcere, aşteptând „ziua― mult dorită; şi dacă
trebuie schimbat ferul plugului, înlocuiţi-1 pe acesta paşnic, cu sabia strălucitoare. Atunci fiţi oameni,
luptaţi pentru libertate, seceraţi în acest câmp nemuritor al gloriei, în care spicele sunt flăcări şi snopii
de sânge―,―Rezemat de un arbore, ascultam transportat aceste accente al căror ecou se răsfrângea în
495 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ SI POŞTALĂ‖, Anul IX, 1915-16, p. 178

431
inima mea. Nervii mei zvâcneau la fiecare cuvânt al tribunului şi vibrau în mine ca coardele unei harpe
. Simţeam o beţie particulară, cuprinzându-mi creierul.
Franţa îmi apărea măreaţă învăluită într-o glorie nepieritoare. Mândrele batalioane care se
aliniau în purpura visului meu, aveau ceva fantomatic şi orgolios în acelaşi timp. Toţi eroii de la 1792
defilau cu frumuseţea lor sălbatică, măreaţa lor dezordine. În urma lor, se zăreau răzvrătiţii Imperiului,
acei vechi spadasini, care:mergeau la moarte cu zâmbetul pe faţa lor de eroi. Şi asociind 1789 şi 1865
în aceiaşi epopee, laureaţii lui Marceau şi, cei ai lui Napoleon, trăiau în viziunea unei apoteoze
gigantice.
Cuvântul altor oratori, continuă beţia mea, vărsându-mi încet „nectarul― minunat care ameţea
în acelaşi timp şi sufletul şi inima mea. Statuia, părea că se însufleţeşte, întinzând în vânt stindardul
său, care zbura ca o zeiţă tricoloră, a armatelor. Ea se ducea însufleţind pe cei indecişi, susţinând pe
viteji, trâmbiţând pe câmpul de luptă unde umbrele funebre al morţii se răspândeau şi soarele,
aruncând razele sale printr-o rarişte, incendia apusul visului meu, dându-i un relief incomparabil de
frumos.
*
Război! lupte! De ce oare trebuie ca între rase care populează acelaşi pământ hrănitor să fie
deosebire de cugetare, de interese, etc.? De ce ciocnirea a două naţiuni aruncă, la intervale mai mult
sau mai puţin apropiate, dureri în inimile soţiilor şi al mamelor, ura în toţi supravieţuitorii?
Întunecoase zile de luptă, perioade funebre şi glorioase în acelaşi timp! Un păienjeniş
întunecat mă cuprinse încet-încet. Mă gândeam la acele câmpii pustiite de obuze, găurite de ghiulele, la
acea masă sângerândă a morţii, flux şi reflux macabru, căruia îi trebuie corpuri-omeneşti şi sânge sub
paşii săi. La ruinele grămădite, la strigătul de ură, la suspinele, la răgetele morţilor, la toate acele
zgomote sfâşietoare, care alcătuiesc cântecul războiului şi negaţia vie a civilizaţiei. Apoi deşteptarea
dureroasă şi adunarea din nou a pietrelor edificiului prăbuşit, înceată convalescenţă a învinsului, sub
batjocura naţiunilor. Oh! pacea imensă, concordia şi unirea! Aş fi voit să asist la împăciuirea tuturor
raselor, zidite din aceiaşi argilă şi care, cu toată deosebirea de limbă, au un ideal comun. O patria,
frumoasa patrie universală! Ce instituţie memorabilă, ce triumf al judecăţii asupra barbariei!
Vai! simţeam neantul unei asemenea dorinţe. Pentru realizarea acestei utopii ar trebui o
omenire cinstită, dreaptă,; oameni mai buni. Vedeam prima naţiune care ar pune jos armele devenind
prada uşoară pentru poftele vecinilor: „Si vis pacem, para bellum―. Chiar în zilele noastre adagiul latin,
e just.
Da, Franţă, pentru a da pace copiilor tăi, şi azi, trebuie să te pregăteşti de război. Patria
Jeannei d’Arc, şi a atâtor eroi, pământ nobil şi generos între toate, Franţa, naţie de libertate .sălbatică,
ţine-ţi ridicat steagul tău, deasupra murdăriei în care nimeni n-ar voi să cadă. Fii tare în augusta ta luptă
pentru pace producătoare şi urmează-ţi dramul tău spre Ideal. Calcă în picioare pe laşii, care se dau
înlături de la acest impozit de sânge la care toţi copiii tăi se subscriu cu drag. Zdrobeşte aceste reptile
ce se ridică cu ură, cu mlădierile, cu dorinţa de-a te împinge în abisul unde e ca un miros înecător de
mormânt.
Ai încredere în apărătorii tăi de acum, în cei de ieri, în cei de mâine. Speranţa asupritului, a
doua patrie a fiecărui om, nu poate să fi degenerat. La chemarea ta aleargă cu toţi mic şi mare, tânăr şi
bătrân. Si sunt nepăsători de moarte, cu ochii îndreptaţi spre tine, pavăză protectoare, şi în zgomotul
asurzitor al bătăliei, printre mirosul ameţitor al explozibililor, sub bolta omorâtoare a plumbului, ei vor
cădea veseli la pământ, cu triumful tău ca coroană, şi steagul tău ca giulgiu.
Deodată totul dispăru. Se sfârşiseră discursurile, se sfârşise şi visul. Toate zburaseră în praful
imponderabil al infinitului. Muzica repeta Marseilleza. Strigăte de: „Trăiască Republica!― ieşeau din
toate piepturile. Într-un avânt de sublim patriotism, cei ce au combătut la umbra acelui steag tricolor pe
care un ofiţer îl ridică lângă monument, strigară: „Trăiască Franţa!―...
Acolo sus, pe firmamentul incendiat de purpura solară, mi s-a părut că revăd iarăşi visul meu,
dar actorii erau schimbaţi. Nu mai erau glorioşii republicani de odinioară, care împuşcă în obraz pe
432
inamic, nu mai erau nemulţumiţii cu mustăţi groase, cu privirea aspră, ci tineri şi mândri soldaţi, cu
figura blândă şi inima de copii. Toţi aceşti tineri eroi aveau o inimă ce palpită de acelaşi fior de cald
patriotism. Şi înţelesei că sufletul francez era ca acela al păsării fenix din legendă, că cenuşa grămădită
asupra ei o făcea să renască mai frumoasă, mai curată, mai radioasă, şi că piepturile caste pe care le-am
văzut, grupate în jurul emblemei naţionale, erau eterna pavăză a eternei patrii.
CREDINŢA FEMEIASCĂ 496

Tsuang-Tsen era un om înţelept şi bun din China. Lui îi plăcea adesea să se plimbe singur.
Cum mergea odată dealungul coastelor verzi ale muntelui Nam-Hoa, ajunse la un cimitir mare, în care,
după obiceiul ţării, morţii odihneau sub coline de lut bătucit bine.
Pe când trecea astfel de la o colină la alta, iată că zăreşte o femeie tânără, şi frumoasă,
îmbrăcată într-o rochie lungă de doliu. Şedea lângă un mormânt şi-i făcea vânt cu un evantai. Curios să
afle motivul unui gest atât de ciudat, Tsuang-Tsen se apropie:
„Aşi putea să ştiu, o frumoasă doamnă―, zise el, „cine odihneşte sub această colină şi pentru
ce faci vânt mormântului acestuia? Eu sunt un filosof, care ţine să afle pe cât se poate cauza tuturor
lucrurilor şi gestul dumitale îmi este enigmatic―.
Dama însă numai se roşi, întoarse capul fără să răspundă şi continuă să facă vânt cu evantaiul.
El îşi repetă întrebarea, însă cu acelaşi insucces. Dama tăcea şi-şi continua cu mai mult zel ciudata
îndeletnicire. Necăjit că nu-şi putuse satisface dorinţa, Tsuang-Tsen se depărta.
Dar, de abia făcuse câţiva paşi, că îl întâmpină o bătrână, care luându-l la o parte în umbra
unui copac îi zise:
Eu sunt servitoarea acelei dame şi am băgat de seamă că o întrebaşi în zadar ce face acolo şi
pentru ce? Dă-mi atâţia bani ca să-mi pot cumpăra de la preoţi o hârtie fermecată, ca înghiţind-o să-mi
prelungesc viaţa cu 10 ani şi-ţi voi satisface curiozitatea.
Tsuang-Tsen îi dădu suma.
Dama aceasta, urmă ea atunci, e doamna Lu, văduva învăţatului Tao, care a murit acum două
săptămâni şi mormântul acesta al lui. Când a simţit că i se aproprie ceasul cel de pe urmă, a chemat pe
soţia sa pe care o iubea mult şi care nu-l părăsise nici odată în cursul bolii, iar acum sta acolo la patul
lui de suferinţe şi plângea.
„Nu plânge buna mea soţie―, îi zise el, „căci eşti tânără şi frumoasă şi-ţi vei mai găsi
mângâierea pe pământul acesta―. Dar Lu se apără de un asemenea gând şi jură că n-avea să mai
trăiască nici dânsa după moartea lui.
„Nu jura―, răspunse el, „ceea ce nu vei putea să ţii―.
„Cel puţin lasă-mă să jur că nu voi deveni niciodată femeia altuia,― strigă Lu plină de durere.
„Nici asta nu poţi s-o promiţi cu jurământ―, repetă Tao.
„Scumpul meu soţ, cel puţin pe timp de cinci ani vreau neapărat să jur―.
„Nu jura―, stărui Tao „ci făgăduieşte-mi numai, că nu mă vei uita până ce se va usca pământul
deasupra mormântului meu...―. Iar Lu jură solemn, după care bătrânul Tao, închise ochii pe vecie,
mulţumit. Disperarea văduvei nu cunoscu margini. Li-Fu, un discipol al lui Tao, fu atât de mişcat de o

433
durere ca aceasta, încât îşi dete toate silinţele şi căută prin toate mijloacele să mângâie pe sărmana Lu.
Vorbi mult cu ea despre scumpul răposat, dar şi mult despre el însuşi, şi cât de mult s-ar bucura dacă ar
putea să o vadă iarăşi veselă. Apoi pleacă, promiţând că peste câteva zile are să se întoarcă. De acest
timp se foloseşte acum Lu ca să usuce pământul deasupra mormântului, căci aşteaptă în fiecare clipă
reîntoarcerea lui Li-Fu, căci dânsa fiind o femeie cinstită nu vrea să-şi calce jurământul făcut
bărbatului său pe patul de moarte.
Aşa grăi bătrâna, iar Tsuang-Tsen se îndepărtă gânditor, pe când auzea încă în urmă fâsâitul
evantaiului văduvei nemângâiate.
(Culegere de J. Sava după o poveste chineză)
CURIOZITĂŢI 497
CASE ÎNALTE ÎN NEW-YORK

După o statistică, apărută se găsesc în New-York 558 de clădiri cari au mai mult de zece
caturi şi anume :
 164 cu 10 caturi 498;
 101 cu 11 caturi;
 11 cu 22― 26 caturi ;
 1 cu 41 caturi ;
 1 cu 48 caturi.
Clădirea cu 48 rânduri are o înălţime de 200 metri.
NOTE VESELE 499

Scrisoarea unui cerşetor către un bogătaş, prin care îi cerea o pereche de pantaloni vechi, se
sfârşea astfel:
— Trimiteţi-mi deci, vă rog, stimate domn, pantalonii ceruţi şi fiţi siguri ca aceştia vă vor servi
în cer la împletirea cununii de lauri pentru bunele d-voastră fapte.
***
Un copilaş al unei femei sărmane, fiind nevoit să îmbrace o cămaşă cu mult mai mare decât
el, zise plângând mamei sale:
— Mamă, cât mă simt de singur în cămaşa asta!
***

498 cat = etaj
434
Un judecător către un ţăran:
— Cât e de numeroasă familia d-tale?
— Atâţia încât dacă ne-am uni am dărâma tot satul.
ÎNCREDEREA ÎN SINE 500

Dacă numărul de oameni mari, ca avere şi ca reputaţie în ştiinţe, arte etc. este relativ restrâns,
aceasta provine din cauză că mulţi din cei ce ar putea ajunge, nu se servesc de mijloacele superioare ce
posedă, fără să-şi dea chiar seamă, îşi lasă însuşirile lor personale, neproductive.
Încrederea în sine este principalul mijloc cu care putem răzbate în viaţă, să reuşim în carieră,
să ne ilustrăm. A crede în steaua sa, a privi viitorul cu încredere, e o condiţiune esenţială de reuşită.
Dacă vă comparaţi şi vă judecaţi inferiori altora, sunteţi pierdut; veţi suferi influenţa persoanelor ce vor
să vă domine, vă veţi supune lor, veţi fi o jucărie în mâinile lor şi veşnic veţi rămâne în situaţiuni
mediocre.
Piedica cea mai serioasă a încrederii în sine, este timiditatea. Este o infirmitate morală ce
trebuie vindecată cu orice preţ. Timiditatea paralizează cele mai bune intenţii şi împiedică cele mai
bune succese. Trebuie luptat din toate puterile, contra unei astfel de stări sufleteşti. Pentru aceasta
căutaţi, pe cât posibil, societatea celor ce nu cunosc această slăbiciune, căutaţi prieteni demni, siguri de
ei, îndrăzneţi, pe care nimic nu îl schimbă, nu îi influenţează, care nu se intimidează în faţa nimănui.
Puţin câte puţin, în contactul cu ei, caracterul lor va modifica pe al vostru, îl va transforma.
Veţi câştiga din siguranţa lor, din sângele rece, veţi constata netemeinicia celor mai multe din
temerile voastre, neînsemnătatea alarmării voastre. Veţi putea, în fine, privi lumea în faţă, a vă apăra
situaţia, a reclama drepturile voastre, a fi pretutindeni, nici mai mult nici mai puţin ca altul, dar egalul
lor.
„Învăţământul din exemplu este singurul care antrenează, pentru că exemplul este viaţa, în loc
de a fi lecţia― zice Marbeau. Legea atavismului, educaţie greşită, oricare ar fi cauza, toţi aproape avem
o deplorabilă slăbiciune de a ne înclina înaintea aparenţelor.
Nu fiţi uimiţi de bogăţiile parveniţilor, de automobilul aventurierului. Puneţi pe oameni la
rangul lor, şi lucrurile la locul lor. Făcând aceasta, suprimând motivele temerii voastre, veţi căpăta
îndrăzneală şi hotărâre. Timid ori nu, nu acceptaţi opiniile altora. Păziţi-vă de cuvinte care sunt adesea
etichete mincinoase, cercetaţi trasele frumoase, pentru a vedea dacă în dosul lor, nu se ascund pofte
vulgare. „Nu crede uşor tot ce ţi se spune, caută mai întâi de vezi care e scopul celui ce-ţi vorbeşte―.
Talentul, bunătatea, virtutea, dreptatea, singure acestea au dreptul la respectul vostru, la
admiraţia voastră. Pentru rest, acordaţi ce merită: aprobare, indiferenţă ori dispreţ, după cum le-aţi
judecat cu imparţialitate, cu seriozitate, cu atenţie şi prevedere.
Studiaţi cu de amănuntul pe cei ce încearcă să vi se impună ; le veţi găsi totdeauna o parte
slabă, un defect la înfăţişarea calculată, cu care ei speră să vă orbească. Cu cât încrederea în ei vă va
slăbi, cu cât veţi vedea slăbiciunile lor, patimile lor sau părţile ridicole, cu atât veţi simţi mărindu-se în
voi un sentiment de forţă şi de superioritate, privirea voastră va fi mai sigură, atitudinea voastră mai
energică.
Intimidaţi, surprinşi, ei vor suferi la rându-le stăpânirea voastră şi contrariu intenţiilor lor, care
erau de a se servi de voi; acum vă va fi uşor să-i supuneţi, să-i conduceţi.

435
Un cuvânt tărăgănat, o atitudine încurcată, nu poate să convingă. Trebuie siguranţă,
îndemânare, dacă voiţi mai bine, pentru a convinge, pentru a obţine ceia ce dorim. „Un om de vigoare
intelectuală rară, poate să nu fie într-o societate decât un zero, dacă nu ştie să vorbească―.
Păstraţi tonul obişnuit al conversaţiei, evitaţi gesturile de îngâmfare, declamaţia. Fiţi clari,
concişi, expresivi şi simpli, nu întrebuinţaţi cuvinte nici prea obişnuite, nici prea căutate. Cuvântul dă
celui ce îi e stăpân, o încredere neclintită.
(Jeanna Sava)
O POVESTE COMPLICATĂ ŞI TRISTĂ 501

„Birschevija Viedomosti― publică următoarea istorioară semnată, Arkady Avertşenco 502:
Cizmarul Poldjukin îşi îmbrăcă paltonul jerpelit, Despicat la cusături, fără guler, şi se duce pe
jos la prăvălia băcanului Chamow. Intră, salută şi spune:
— Dă-mi un kilogram de şuncă.
— Doua ruble pentru tine.
— Ce nu ti-e bine ? dară alaltăieri am plătit numai 1,60 kilogramul.
— Alaltăieri a fost alaltăieri, şi astăzi e astăzi, răspunse băcanul cu un zâmbet ironic.
— Bine amice! Mă vei ţine minte!
Poldjukin părăsi băcănia, bombănind cuvinte şi cifre fără înţeles.
Băcanul Chamow îşi luă paltonul cu gulerul de piele canină, se urcă în tramvai şi se duse la
cizmarul Poldjukin.
— Bună ziua, zise intrând. Arată-mi, te rog, o pereche de ghete.
— Mă rog, mă rog, se grăbi cizmarul să-l servească. Iată o pereche de ghete. 16 ruble pentru
d-ta.
— Ce, 16? Acum o săptămână ti-am plătit 13 ruble pentru perechea cumpărată de unchiul
meu.
— Acum o săptămână! Dar acum o săptămână kilogramul de şuncă mai era la d-ta o rublă
şaizeci.
Aşa faci! Bine. Lasă, mai încapi tu pe mâna mea!
Cizmarul Poldjukin îşi luă paltonul cel nou cu gulerul de astrahan, se urcă într-o trăsură şi se
duse la băcanul Chamow.
— Dă-mi, te rog, două kilograme de şuncă.
— Mă rog. Patru ruble la casă!
501 REVISTA TELEGRAFICA, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ, 1915-16, p. 210

502 Arcadi Timofeievici Avertşenco (ruseşte: Аркадий Тимофеевич Аверченко; n. 15. Martie 1881 la Sevastopol; d. 12.
Martie 1925 la Praga) a fost un scriitor şi satiric rus (ucrainean) . Avertşencko s-a născut ca fiul unui negustor, devenind
pentru început contabil. La scurt timp însă, el a debutat cu poveşti şi satire. Primul volum a apărut în 1903 într-un ziar
din Harkov, colaborând apoi între 1905-1907 la revista satirică „Baioneta―. După probleme cu cenzura Guvernatorului
General a trebuit să aleagă, fie să plătească 500 de ruble amendă, fie expulzarea. Avertşenco a plecat în 1908 la
Petersburg. Deoarece nu şi-a putut edita poveştile sale în ziarele din Moscova şi Petersburg, el le-a publicat în propria
sa revistă „Satirikon― respectiv după 1913 „Nowi Satirikon―. În această perioadă, Avertşenco a evoluat ca cel mai
important satiric al ultimei perioade ţariste. El a reuşit să obţină colaborarea unor ilustratori de vârf la revista sa, ca
Bilibin şi autori ca Maiakovski. Evenimentele curente şi recenzii de teatru au fost publicate de Avertşenco sub
pseudonime ca Gorgona sau Medusa. Povestirile hazlii au apărut sub nume propriu. După revoluţie revista a fost
interzisă iar el a emigrat în cele din urmă la Constantinopol, şi apoi la Praga. El (Sursa
http://de.wikipedia.org/wiki/Arkadi_Timofejewitsch_Awertschenko)
436
— Cum? kilogramul de şuncă costă acum patru ruble?
— Bine, bine! Acum ştiu ce am de făcut.
Chamov se pregătea să se ducă la Poldjukin. Îşi luă blana de castor şi căciula de samur şi
ajungând la uşă strigă:
— Nichifor, la scară!
Vizitiul, bine hrănit, dădu bici calului care şi-a luat imediat zborul. Poldjukin a primit mândru
pe Chamov.
— Ai nevoie de ghete. 38 ruble perechea. Grăbeşte-te să le iei. Altfel nu le mai găseşti nici pe
acestea.
— Aşa îmi faci, zâmbi ironic Chamow. Fireşte că iau ghetele, dar te sfătuiesc ca neam de
neamul tău să nu mi se arate în prăvălie că vă arăt eu.
Poldjukin îşi luă blana de vulpe, bastonul cu mânerul de aur masiv şi ieşind, strigă:
— Mihai, la scară!
Automobilul trase în faţa uşii. Poldjukin se urcă şi se duce la Chamow. Între cei doi a avut loc
următorul dialog:
— Eu, frate, sunt om drept. Tu mă jupoi cu şunca, eu fac la fel cu ghetele, tu scumpeşti
cârnaţii, eu scumpesc galoşii.
— Tu nu mă vei da bătut. Mi-ai stors 62 pentru perechea de ghete, de aceea îţi iau 43 pentru
şuncă. îmi iei 16 pentru perechea de galoşi, de aceea îţi iau şi eu 18,50 pentru piept de viţel.
Cei doi îşi aruncară câte o privire furioasă, şi se despărţiră.
Dragii mei, socotesc că lupta între aceşti doi eroi nu v-ar interesa nici pe d-voastră, cum nu m-
ar interesa nici pe mine, dacă...
Dacă n-ar exista micul funcţionar, Publia Ovetşchin, care, D-zeu ştie cum a încăput între cei
doi luptători. Primind pe ziua de 20 leafa sa, luă paltonul îmblănit, se urcă în trăsură şi se duse la
cizmarul Poldjukin.
— O pereche de ghete.
— Mă rog, 22 de ruble.
— Nu greşeşti? Parcă le plăteam 18 ruble!
— Atunci a fost încă ieftin; acum şi şunca s-a scumpit de la 1,60 la 2,80.
După o săptămână Publia Ovetşchin trebui să cumpere şuncă, îşi luă pardesiul şi tremurând de
frig se urcă în tramvai şi se duse la Chamow.
— Te rog, dă-mi niţică şuncă.
— 4.20 kilogramul.
— Ce-i asta? înainte plăteam doară două ruble kilogramul.
— Înainte, înainte şi perechea de ghete costa numai 13 ruble şi acum costă 24.
— Aşa e, oftă Publia Ovetşchin. Scuză, te rog.
După o săptămână Publia Ovetşchin rămas în haina de vară, se duse pe jos tremurând de frig
la Poldiukin.
— Am nevoie de ghete.
— 50 ruble perechea.
— Ah! Bietul funcţionar se cadă leşinat. Totuşi luă ghetele.
Pe un viscol straşnic, Publia Ovetşchin rămas în haina de toate zilele, ducând mereu mâinile
îngheţate la gură, se îndreptă spre băcănia lui Chamov.
— Aş dori niţică şuncă.
437
— 60 ruble.
— Cum ? pentru ce 60 ruble?
— 60, precum auzişi. Nu pot să mă las jefuit. Când plătesc 50 ruble pentru o pereche de ghete,
trebuie să vând şi eu mai scump.
Zicând acestea, Chamow se înveli mai bine în blana sa scumpă, şi se uită cu severitate la
Ovetşchin.
— Să mor de foame? întrebă Ovetşchin timid.
— Mă rog. Dar îţi atrag atenţia că nici sicriul nu e ieftin acum. Transportul la groapă costă de
asemenea foarte scump în timpurile actuale.
Lui Ovetşchin totul îi era indiferent. Se întinse şi muri.
— Băiete, scoate de aici «această victimă a scumpetei.»
Chamow îşi puse căciula scumpă, împodobită cu smaragde şi rubine şi se duse la plimbare.
Un automobil luxos îl urmă, pentru orice eventualitate.
Se spune că totul se scumpeşte, fiindcă cererea e mai mare decât oferta. Se scumpesc însă şi
unele lucruri, cum sunt frânghiile de pildă, care nu sunt cerute de loc, din nenorocire! Cererea de
frânghii ar trebui totuşi să fie cu mult mai mare.
LEGENDA CLOPOTELOR DIN LORETTE 503

Acum o sută de ani, sau cam aşa ceva, trăia în Lumea-nouă (o mahala din Praga) o biată
văduvă, care îşi ducea viaţa prin muncă şi economie şi era împovărată cu o spuză de copii.
Oricine ştie că în clopotniţa bisericii Lorette 504 sunt o mulţime de clopote, din care, cele
mari bat orele, iar cele mici, sferturile şi jumătăţile.
Biata femeie avea tot atâţia copii, câte clopote erau în clopotniţă; şi când vorbea de ei, îi
numea „clopotele sale din Lorette―, zicând că sunt copiii la ea acasă, cum sunt clopotele în clopotniţă:
cei mai mari tac câte-odată, celor mici însă, nu le mai tace gura.
Singura avere a văduvei era o salbă de bani de argint, al căror număr era acelaşi cu al copiilor.
Salba aceasta o avea de la o rubedenie bogată şi bătrâna o păstra cu sfinţenie ca o amintire
pentru copii.
Într-acestea, se iscă în Praga, o boală molipsitoare care lovea numai pe cei săraci, aşa încât
aceştia îşi închipuiră, în deznădejdea lor, că cei bogaţi iscaseră, cu ajutorul otrăvurilor, această molimă
pentru ca să se scape de cei nevoiaşi.
Intr-una din zile, boala atinse şi casa bietei văduve; cel mai mare dintre copii, fu lovit cel
dintâi.
Biata mamă era deznădăjduită, căci îşi iubea copiii deopotrivă şi atâta de mult, încât nici prin
gând nu-i trecea că pierzându-i, ar fi fost scăpată de multe griji şi oboseli.
N-avea cu ce să plătească un doctor; şi ştia sărmana de ea, că doctorii aveau prea mult de
lucru acum ca să mai poată îndupleca pe vreunul să-i vie de milă. Şi nici nu trecuseră bine două ceasuri
de la intrarea bolii în casa ei, că copilul atins, şi era gata să plece în lumea în care nu sunt griji şi nici
boli.
503 „REVISTA TELEGRAFICA, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖ Anul IX, 1915-16, p. 212

504 Biserica „Madona din Lorette― din Praga, cartierul Hradcany (castel), Republica Cehă.
438
Biata mamă văzând că ea nu-i poate veni în nici un chip într-ajutor, ne mai ştiind ce să facă,
luă salba cu bani de argint, desprinse pe cel mai mare dintre ei şi alergă cu el la biserica din Lorette.
Curând după aceasta, cel mai mare dintre clopote începu să bată. Copilul era în agonie;
clopotul ăsta îi vestea moartea.
Într-acestea căruţele mortuare cutreierau Praga cruciş şi curmeziş, oprindu-se în apropierea
fiecărei case atinsă de molimă, pentru a încărca morţii dinăuntru,şi când se umpleau cu vârf,, erau
pornite la cimitir spre a fi descărcate în mari gropi comune.
A doua zi, biata văduvă urma una din aceste căruţe, dorind cel puţin să ştie unde îi va fi
înmormântat copilul.
Când se întoarse acasă, găsi un alt copil bolnav, palid ca un trandafir veştejit;şi nu trecură nici
două ceasuri şi ea alergă într-un suflet cu un al doilea ban desprins din salbă, la biserica din Lorette.
Şi fu la fel în zilele ce urmară. Banii din salbă fură desprinşi unul după altul, iar clopotele din
Lorette bătură pe rând, după mărime.
Biata mamă căzuse într-o deznădejde fără de pereche. Amuţită de durere urmărea căruţa
mortuară din cimitir în cimitir şi în fiecare dată, când se întorcea acasă, găsea câte un copil în agonie.
Moartea smulse durerii sale nemărginite şi pe cel din urmă, care abia fusese înţărcat. Când
bătu cel din urmă clopot din Lorette, ea crezu că o să-i plesnească inima în piept, de-atâta durere.
Abia mai avu putere să-l urmeze şi pe cel din urmă până la cimitir, şi când se întoarse, simţi
că boala o atinsese şi pe ea, la rândul ei;şi se prăbuşi în agonie pe patul unde murise toţi ai ei.
Şi zăcea acolo fără nici un ajutor; n-avea pe nimeni care să-i dea un pahar cu apă măcar.
Singura ei mângâiere îi era gândul că în curând avea să fie iarăşi lângă iubiţii ei copilaşi.
O căldură ucigătoare îi mistuia tot corpul, şi în orele cele din urmă, simţi o ciudată moleşeală,
răspândindu-i-se prin toate membrele, de-i părea că acestea mor unul după altul.
«Ah! dragii mei copilaşi, suspină ea: eu vă urmez, vin la în dangătul clopotelor din Lorette,
dar pe mine, sărmana, cine o să mă-ngroape tot aşa?»
Dar nici nu sfârşi bine de spus acestea, şi clopotele din Lorette începură să bată toate de odată;
răsunau ca un timbru din ce în ce mai puternic, şi parcă erau un cor sublim de voci îngereşti.
«Sunt sufletele copilaşilor mei, mai putu să şoptească mama» şi muri.
Şi de atunci bătaia clopotelor bisericeşti din Lorette, s-a prefăcut în cântec.
(Culegere din limba ceh de J. Sava)
CULEGERI BOTANICE/ PLANTELE DE PRADĂ, 505

Că animalele se nutresc cu vegetale, e ştiut, nu e nimic surprinzător. Dar ca se produce
fenomenul invers, ca un animal sa poată fi capturat, ucis şi digerat de o plantă, avem dreptul să ne
mirăm, şi mulţi din cititori, de sigur, vor avea un zâmbet de neîncredere, la citirea acestei paradoxale
îndrăzneli. Cu toate acestea, dacă voiesc să mă urmărească, se vor convinge. Graţie nesfârşitelor
varietăţi de mijloace ce întrebuinţează, se pare că natura nu cunoaşte imposibilul; suntem îndreptăţiţi
cel puţin a o crede, examinând faptele ce urmează.
505
„REVISTA TELEGRAFICA, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖ Anul IX, 1915-16, p. 216
439
Se găseşte foarte des, în sudul Franţei, o mică plantă cu aspectul straniu. Frunzele sunt în
formă de disc şi au o coadă foarte lungă şi subţire, iar suprafaţa frunzelor e acoperită cu un fel de peri,
ce sunt mai umflaţi spre extremităţi. Aceste umflături sunt glandele ce secretează un lichid dulce, şi
fiecare păr, având astfel în vârf un pic de lichid strălucitor, planta pare plină de rouă, ceea ce a şi făcut
să i se dea numele de : Rossolis,
Pentru profani, ea nu diferă de alte plante, decât prin formă; e o frumoasă fantezie a naturii, şi
atâta tot. Dar de vom observa câtva timp, vom vedea cum o insectă atrasă de nectar, se apropie de
frunze şi se aşează pe una din ele. De acum s-a sfârşit cu ea. Lichidul e vâscos şi lipicios; i se lipesc
picioarele, apoi aripile, şi cu cât se mişcă mai mult, cu atât are mai puţină şansă de scăpare. Aceasta nu
e totul; după câteva clipe, perii din jurul insectei, se curbează încet spre ea, o cuprinde lăsându-se pe
corpul ei, întocmai ca ventuzele; orice sforţare devine inutilă şi insecta moare îndată. Iar dacă revenim
a doua zi, nu vom mai găsi din ea aproape nimic. Ce s-a întâmplat? Iată: insecta a fost digerată de
plantă; mica Rossolis, de aparenţă cinstită şi inofensivă, e o plantă carnivoră, creată cu o funcţie
specială de a captura insectele pentru a se nutri.
Această funcţiune e de altfel constatată la întreaga familie a Droseraceelor căreia aparţine şi
Rossolis numită şi Drosera şi care constituie prototipul acestei grupe, care cuprinde peste o sută de
varietăţi. Sunt unele din aceste Droseracee mai perfecţionate încă din punctul de vedere al scopului ce
au de atins, aşa de bine, că nu mai rămâne îndoială de reala lor adaptaţie regimului carnivor.
Dionea-prinde-muşte, din America de Nord, e remarcabilă prin repeziciunea mişcărilor.
Frunzele sale sunt împărţite în două, printr-o crestătură, şi pe suprafaţa internă au peri destul de lungi.
Fiecare parte din laturile frunzei este prevăzută cu trei mici filamente foarte sensibile. Imediat ce o
insectă le-a atins, cele două părţi ale frunzei se lipesc, şi perii se împreună în aşa fel, că formează o
adevărată cursă în care prada se zbate în zadar. Cu cât lobii se apasă, cu atât se produce o mai
abundentă secreţie glandulară. Insecta nu întârzie a fi digerată, şi frunza, după câte-va ore, se deschide
din nou; opera de a omorî îndeplinindu-şi-o, e gata pentru o nouă pradă.
Nici vorbă, că aceste plante au fost obiectul a multor observaţii din partea naturaliştilor. Carol
Darwin mai ales, le-a studiat foarte amănunţit. Experienţele sale îndreptate mai întâi asupra
sensibilităţii frunzelor, de care vom avea o idee când vom şti că atingerea unui perişor foarte fin,
cântărind 820/100.000 de miligram, e de ajuns a provoca inflexiunea tentaculelor la Rossolis, şi părţile
frunzei, la Dionea. Această excitabilitate e în aşa fel, că o apăsare infinit de mică determină căderea
acestor organe. Ea e cu mult superioară sensibilităţii părţilor celor mai delicate a corpului uman. Cine
deci a spus că vegetalele nu simt? Iată încă o prejudecată de care trebuie sa ne scăpăm.
Darwin, punea pe discurile Droserei, fie muşte, fie mici bucăţele de carne. El constată că
glandele excitate provocau, nu numai mişcarea perilor care erau în contact, ci încă şi pe aceia ai
tentaculelor vecine. Există deci un strâns raport între diferitele părţi ale frunzei. Cât despre scurgerea
lichidului acid, el e cu mult mai abundent pentru substanţele organice şi nutritive, decât pentru
materiile minerale. Mai mult, în acest din urmă caz, când punem de ex., o bucăţică de sticlă pe frunză,
perii se aplică ca de obicei, dar se ridică imediat, ca şi cum ar avea o decepţie, ca şi cum planta şi-ar fi
recunoscut greşeala.
Fie că e vorba de Rossolis sau de Dioneea, frunzele sunt nesimţitoare la picăturile de ploaie, la
apăsarea vântului care le mişcă şi la orice altă mişcare.
În fine, studiile au fost îndreptate asupra puterii digestive a secreţiilor acide. Sucul glandular
dizolvă carnea, albumina, cartilagiile, oasele şi chiar smalţul dinţilor. Chitina, care formează
carapacele insectelor, celuloza, amidonul, grăsimile nu sunt atacate. Acest lichid arc deci toate
proprietăţile sucului nostru gastric, şi ceea ce completează analogia. În acest stomac artificial, care e
frunza închisă, sucul se scurge prin intermitenţă, în cantitate proporţională cu lucrarea digestiei. La
Dionee, s-a văzut secreţia persistând picătură cu picătură, patruzeci şi cinci de ceasuri.
Unele din aceste plante sunt acvatice. Aldrovandia din Australia capturează mici crustacee şi
larve de insecte. În Ulriculare, frunzele au nişte băşicuţe umplute cu apă şi a căror deschizătură, destul
de strâmtă, e prevăzută cu un capac care se închide ermetic asupra ei. Numeroase insecte pătrund în
440
această cursă pentru a căuta un adăpost, dar capacul foarte sensibil şi foarte mobil, se închide imediat
în urma lor. Aci nu e digestie, şi s-a tăgăduit că planta ar putea să tragă vre-un folos din cursa sa ; dar
prada nu întârzie a se descompune, şi atunci elementele sale nutritive devin asimilabile. De altfel,
această obiecţie ce s-a făcut asupra tuturor vegetalelor insectivore, cade de la sine, dacă se observă
micimea, câte odată lipsa totală a rădăcinilor (la plantele acvatice).
Planta neputând, în acest caz, să ia din pământ elementele de care are trebuinţă, trebuie să
admitem că ele se nutresc în primul rând cu carnea insectelor.
Apoi să vorbim puţin de Nepenthea, a cărei descriere e în toate tratatele clasice. Frunzele ei,
în formă de urne adânci, sunt tapetate în interior cu peri care secretează un lichid digestiv. Un mic
capac poate să se închidă şi să se deschidă după capriciul plantei.
altele, care de şi absolut imobile, nu sunt mai puţin adaptate, la vânătoarea de prăzi înaripate.
Voi să vorbesc despre Sarracoenices, planta de prin părţile băltoase ale Americii. Codiţa frunzei, este
scobită ca un urcior lunguieţ, ceea ce dă totului un aspect foarte ornamental.
Urciorul e prevăzut cu un capac, dar imobil, .şi care pare a nu juca nici un rol. Partea
superioară secretă un lichid zaharos. Insectele seduse de această secreţie perfidă, se aşează pe frunză,
dar perii foarte fini, a căror vârfuri sânt întorşi în jos, le împiedică să se ridice ! Forţate de a se lăsa în
jos, spre deschizătură, ele întâlnesc o parte alunecoasă care le duce repede la o regiune glandulară unde
sunt înghiţite şi digerate. Această plantă se poate cultiva în sere, cu condiţia, de-a le menţine într-un
mediu umed deasupra unui bazin, de ex. Părţile înguste ale acestor frunze, sunt adevărate cimitire de
insecte.
(Traducere din franceză de J. Sava).

Jeanna Sava - Bunicii Mele Respect - Vol I

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Jeanna Sava - Bunicii Mele Respect - Vol I

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

BUNICII MELE, RESPECT

REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ (1907 – 1916)

Prin grija şi cu complectări istorice şi adnotări ale

Editura Sfântul Ierarh Nicolae

Câteva informaţii istorice despre unele publicaţii legate de serviciile

„REVISTA SOCIETĂŢEI CORPULUI TELEGRAFO-

1 Revista poate fi studiată la Biblioteca Academiei Române la codul P I 1504

„REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ” 2

„REVISTA POŞTELOR, TELEGRAFELOR ŞI

CINE A FOST JEANNA SAVA ?

DECRET NR. 92 DIN 19 APRILIE 1950 PENTRU NAŢIONALIZAREA UNOR

Detaliu din fotografia de despărţire la sfârşitul liceului

PENTRU ŞAPTE ANI „PLOEŞTEANCĂ”

CAPITOLUL 1, Anul I, Octombrie 1907― Septembrie 1908

11 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ SI POŞTALĂ‖, Anul I, 1907-8, p. 083

Prezidentul.—Tribunalul te osândeşte, pentru delictul de crimă cu premeditare, să ceri şi să

DIN MIZERIILE SLUJBAŞILOR 13

13 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖, Anul I, 1907-8, p. 268-270; articol republicat în

INSTALAŢIUNI DE BĂI ÎN LOCALURILE POŞTALE GERMANE

CONGRESUL AMPLOIAŢILOR P.T.T DIN FRANŢA

14 Claude-André-Adhemar Theuriet, n. la Marly-le-Roi pe 8 octombrie 1833 şi d. în Bourg-la-Reine pe 23 aprilie 1907,

16 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ―, Anul I, 1907-8, p. 275

LISTA ABONAŢILOR_DIN PARIS.

SCĂPAŢI PRIN TELEGRAFIA FĂRĂ FIR

19 REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ Anul I, 1907-8, p. 312

20 „REVISTA POŞTELOR; TELEGRAFELOR ŞI TELEFOANELOR― Anul I, 1907-8, p.344-346

22 REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ SI POŞTALĂ Anul I, 1907-8, p. 376

23 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ SI POŞTALĂ‖, Anul I, 1907-8, p. 424.

CAPITOLUL 2, Anul II, Octombrie 1908― Septembrie 1909

CELE 10 PORUNCI ALE LUI JEFFERSON.

SFATURILE LUI CARNEGIE.

TELEGRAFIA FĂRĂ FIR ÎN JURUL PĂMÂNTULUI.

MODEL DE RAPORT: OFICIUL X

25 REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICA Şt PO.ŞTALĂ, Anul 1908-9, p. 42

Dar bine, ce urcaţi acolo? Eu n-am comandat nici un pian.

26 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖, Anul II, 1908-9, p. 79

LOGODNICA DIN DEPĂRTARE 27

27 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖, Anul II, 1908-9, p. 81-83

MAXIME, CUGETARI, SFATURI 29

CELE 10 PORUNCI ALE SĂNĂTĂTII.

28 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖, Anul II, 1908-9, p. 83

31 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ SI POŞTALĂ‖ Anul II , 1908-9, p. 87

32 REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ Anul 1908-9, p. 120

DIN ALE MEDICINII 35

36 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖ Anul II, 1908-9, p. 124

DESPRE TEMPERAMENTE ŞI REGIMUL POTRIVIT FIECĂRUIA 38

42 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖ Anul II, 1908-9, p. 169

47 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖, Anul II, 1908-9, p. 212

49 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖, Anul II, 1908-9, p. 248

DELICTUL DE LENEVIE ÎN NORVEGIA 50

50 REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALA Anul 1908-9, p. 250

NO. 761, 8.11.07.

NO. 87. 15.5.08.

CUM TREBUIE SA DORMIM? 52 53

51 REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALA Anul 1908-9, p. 250

54 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICA ŞI POŞTALĂ‖, Anul II, 1908-9, p. 290

DIN HIGIENA ALIMENTARA 56

56 REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ, Anul 1908-9, p. 324

58 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONICĂ ŞI POŞTALĂ‖, Anul II, 1908-9, p. 332

Vocea din telefon:

CARE FEMEI SUNT ÎNDREPTĂŢITE SĂ LUCREZE ÎN AFARĂ.59

59 „REVISTA TELEGRAFICĂ, TELEFONlCĂ ŞI POŞTALĂ‖, Anul II, 1908-9, p. 354-357

DIN VIAŢA TELEGRAFIŞTILOR/ INSPECŢIA GENERALĂ 60