DIGESTIA GLUCIDELOR

a. Definiția digestiei
Ansamblu al proceselor mecanice și biochimice care asigură transformarea și absorbția
alimentelor. După ce a fost înghițit, bolul alimentar trece în faringe, apoi în esofag și ajunge în
stomac datorită unui mecanism involuntar care pune în acțiune mușchii peretelui esofagian
(peristaltism).
Digestie poate însemna:
- procesul de fagocitoză a celulelor sistemului imun, sau
- digestia (absorbția) hranei de către organismele pluricelulare, proces prin care se
realizează desfacerea moleculelor mari de hidrocarbonate (polizaharide), grăsimi (lipide) și
proteine în molecule mai mici, ca mono-, dizaharide, acizi grași, aminoacizi, tripeptide, rezultând
energie și, pe de altă parte, substanțe necesare sintezei țesuturilor organismului.
Astfel, se poate deosebi o digestie intracelulară în vacuolele digestive din cadrul celulei și
digestia extracelulară în afara celulelor pe traiectul digestiv intestinal.

b. Segmentele tubului digestiv și a secrețiilor acestora cu rol în digestia glucidelor

Tubul digestiv este format din:
1. Cavitatea bucală, cuprinde:
-limba, organ musculos cu rol în vorbire, masticație, deglutiție și sensibilitate gustativă
-dinții, organe dure cu rol în masticație și vorbire
2. Faringele, este un conduct musculo-membranos, reprezintă loc de încrucișare a căii
digestive cu cea respiratorie; comunică anterior cu fosele nazale, cavitatea bucală și laringele,
comunică lateral cu urechea medie și inferior cu esofagul.
3. Esofagul, este un organ musculo-membranos, situat posterior față de trahee și are rol în
deglutiție
4. Stomacul, este situat în abdomen, în loja gastrică, este organ cavitar; comunică cu
esofagul prin orificiul cardia și cu duodenul prin orificiul pilor; este alcătuit din fornix (fundul

1
stomacului), corp, antru și canal piloric; în mucoasa stomacului se găsesc glandele gastrice care
secretă sucul gastric
5. Intestinul subțire, se întinde de la pilor la valvula ileocecală; are trei segmente
(duodenul, jejunul și ileonul); duodenul (porțiune fixă) cuprinde in concavitatea sa capul
pancreasului; jejunul și ileonul sunt porțiuni mobile; în mucoasa intestinală se află glandele
intestinale, care secretă suc intestinal ți mucus; pe suprafața mucoasei intestinale se află
vilozitățile intestinale (alcătuite din: epiteliu simplu cilindric, cu enterocite (celule cu microvili),
țesut conjunctiv lax, vase de sânge: arteriola, capilare, venula; capilar limfatic (chilifer central),
fibre musculare netede); rolul vilozităților reprezintă mărirea suprafetei de absorție.
6. Intestinul gros, se întinde de la valvula ileocecală până la anus; mucoasa sa este lipsită
de vilozitați intestinale iar celulele sale secretă mucus; intestinul gros este alcatuit din: cec, colon
și rect; cecul se continuă cu apendicele vermiform, colonul este format din segmentele
ascendent, transvers, descendent și sigmoid, rectul se continuă cu canalul anal ce se deschide
prin anus.

c. Absorbția glucidelor ( definiția absorbției, imagine absorbția glucidelor)

Monozaharidele se absorb ca atare în totalitate la nivelul intestinului subțire. Aici, absorbția
glucidelor se face prin două mecanisme:
1. Absorbția nespecifică = Difuziune
2. Absorbția nespecifică = Fosforilare

1. Absorbția nespecifică = Difuziune

Absorbția glucidelor prin difuziune se face datorită forțelor osmotice. În mod normal
concentrația de glucide din intestin sunt mai mici. În acest caz absorbția lor se face diferit.
Absorbția diferită a acestor glucide se datorează transformărilor chimice la care acestea sunt
supuse în endoteliul intestinal. În peretele intestinal, glucidele se combină cu acidul fosforic,
proces denumit fosforilare.

2. Absorbția nespecifică = Fosforilare

Se produce sub acțiunea fosfatazelor intestinale, proces reglat de hormonii
glucocorticoizi; Sursa de fosfor o constituie fosfații liberi din intestin și ATP care cedează o

2
moleculă de fosfor transfomându-se în ADP. După absorbție ele se defosforilează refăcându-se ATP;
Glucoza și fructoza se absorb prin ambele mecanisme. Absorbția glucidelor prin intestin este
influențată de cantitatea de glucide,de natura substanțelor alimentare din intestin, de starea
mucoasei intestinale, de starea glandelor endocrine, de aportul de vitamine.

Schimburile gazoase respiratorii

Schimburile gazoase respiratorii se realizează în trei etape:
1. Etapa pulmonară sau respirația pulmonară care cuprinde:
 Ventilaţia pulmonară
 Perfuzia pulmonară și difuziunea alveolo-capilară (schimbul de gaze)
2. Etapa sanguină sau functiă respiratorie a sângelui realizează transportul oxigenului
spre țesuturi și al bioxidului de carbon spre plămani.
3. Etapa tisulară sau respirația tisulară reprezintă asigurarea unui aport continuu de
oxigen pentru ca celulele să poată realiza oxidarea substratelor necesară activității lor.

a. Enumerați factorii care favorizează schimburile gazoase pulmonare

Schimbul de gaze între sânge și aerul atmosferic se realizează prin difuzie. O serie de
factori contribuie în acest proces:
a) Suprafața mare de schimb. Astfel, datorită existenței alveolelor pulmonare care au formă de
sac, se obține o suprafață pulmonară de aproximativ 70-80 m 2, la adult.

3
 b) Cale de difuzie foarte scurtă. Din acest motiv, peretele alveolar are o grosime ce permite
trecerea rapidă a gazelor dintr-o parte în alta.
c) Existența gradienților de concentrație pentru oxigen și dioxid de carbon.

b. Explicați în ce constă etapa celulară a schimburilor gazoase respiratorii

Etapa celulară (tisulară) presupune schimburile de gaze respiratorii dintre sângele capilar și
celule, prin intermediul lichidului interstițial. Presiunea oxigenului în sangele capilar este de 97
mm Hg, față de 40 mm Hg în lichidul interstitial, oxigenul trece din sângele capilar în lichidul
interstițial și de aici în celule (de la presiune mare la presiune mică).
Presiunea dioxidului de carbon în sângele capilar este de 40 mm Hg iar în lichidul
interstițial și celule presiunea este de 47 mm Hg, dioxidul de carbon trece din celule iîn lichidul
interstițial și de aici în sângele capilar.

c. Precizați care dintre formele de transport ale oxigenului este cea mai importanță
funcțional și de ce.

Pentru asigurarea proceselor de oxido-reducere celulară şi menţinerea echilibrului acido-

bazic, circulaţiasanguină asigură transportul gazelor respiratorii.Transportul gazelor sanguine se
face în sensuri diferite şi anume oxigenul din aer prin alveole şi sângespre ţesuturi, iar bioxidul
de carbon de la ţesuturi prin sânge spre alveole.
Transportorul ideal ales de către organism este hemoglobina, care la nivel pulmonar
fixează rapidoxigenul, iar la nivel tisular îl eliberează rapid şi uşor.Acelaşi transportor la nivel
tisular captează bioxidul de carbon, iar la nivel pulmonar îl eliberează HEMOGLOBINA
Hemoglobina (Hb) este proteina principală conţinută de hematie, care are rolul de a fixa
şi transporta oxigenulde la plămân la ţesuturi şi bioxidul de carbon de la ţesuturi spre plămân,

4
funcţionând ca un adevărat „plămânmolecular”. O hematie conţine 300.000 molecule de
hemoglobină. Hemoglobina reprezintă 80-90% din rezidul uscat al hematiei şi este o feroproteină
cu structură tetramerică.Molecula de hemoglobină este formată din două componente: hemul
care este gruparea prostetică şiglobina care este gruparea proteică. Hemul este constituit dintr-un
nucleu tetrapirolic, care conţine fier (Fe2+), şi este comun tuturor hemoglobinelor. Globina
reprezintă 96% din greutatea hemoglobinei şi are o structură generală comună în
toatehemoglobinele: o pereche de lanţuri alfa ce conţin 141 de aminoacizi şi o pereche de lanţuri
beta ce conţin 146de aminoacizi.

3. Imunitatea specifică artificială ( cu schemele de vaccinare în România)

Imunitatea dobandită în mod artificial presupune expunerea la anumiți agenți patogeni în mod
intenționat pentru a crea rezistența organismului și cea mai comună cale este vaccinarea.
Imunizarea dobandită prin vaccinare este o metodă de imunizare artificială valabilă pe
termen lung. Astfel, prin vaccin, se introduc în organism cantități mici de agenți patogeni,
incapabili să declanșeze o boală, dar și antigeni, substanțe care stimulează producția de anticorpi,
în vederea formării unei memorii celulare, iar la un nou contact cu agentul patogen, organismul
deja să dispună de anticorpii necesari pentru anihilarea sa.
Imunizarea dobandită prin serumizare este o metodă de imunizare artficială valabilă pe
termen scurt, în majoritatea cazurilor, activă doar pentru 30 de zile. Astfel, prin administrarea
serurilor imune, se introduc în organism niște anticorpi specifici anumitei boli care sunt capabili
să lupte cu aceasta o perioadă scurtă, de exemplu perioada în care persoana poate fi expusă
contaminării. Vaccinurile obligatorii se fac conform cu Calendarul Național de Vaccinare,
primul vaccin obligatoriu fiind administrat încă din primele ore de viață. Iată mai jos lista
vaccinurilor obligatorii în România pusă la dispoziție de Ministerul Sănătății:
Vaccinul hepatitic B (Hep B) - se administrează nou-născuților, în primele 24 de ore de
viață, și are rolul de a proteja contra hepatitei de tip B
Vaccin de tip Calmette Guerrin (BCG) - se administrează nou-născuților, în primele 2-
7 zile de viață, și este vaccinul contra tuberculozei.
Vaccinul hexavalent (DTPa-VPI-Hib-Hep. B) - reprezintă vaccinul contra difteriei,
tetanosului, tusei convulsive, poliomielitei, hemophilus influenzae tip B şi contra hepatitei virale
tip B și se administrează în etape astfel:

5
 - prima doză - se administrează bebelușilor la vârsta de 2 luni
- a doua doză - se administrează bebelușilor la vârsta de 4 luni
- a treia doză - se administrează bebelușilor la vârsta de 11 luni
Vaccinul pneumococic - este recomandat împotriva pneumoniilor, otitelor, septicemiilor
și meningitei pneumococice și se administrează în etape, astfel:
            - prima doză - se administrează bebelușilor la vârsta de 2 luni
            - a doua doză se administrează bebelușilor la vârsta de 4 luni
            - a treia doză - se administrează bebelușilor la vârsta de 11 luni
Vaccin rujeolic-rubeolic-urlian, viu atenuat (ROR) – este recomandat împotriva
pojarului, rubeolei şi parotiditei și se administrează în etape, astfel:
            - prima doză - se administrează bebelușilor la vârsta de 12 luni
            - a doua doză - se administrează copiilor între 5 ani și 7 ani
Vaccinul tetravalent diftero-tetano-pertussis acelular-poliomielitic (DTPa-VPI) /
VPI - se administrează copiilor la vârsta de 6 ani
Vaccinul poliomielitic (inactivat) VPI - se administrează copiilor la vârsta de 8 ani
Vaccinul diftero-tetano-pertussis acelular (DTPa) pentru adulți - se administrează la
14 ani

6
 4. O persoană cu grupa de sânge A și RH negativ are nevoie de o transfuzie de sânge. La
spital se prezintă 4 voluntari care au următoarele grupe de sânge: O și RH negativ, O și
RH pozitiv, AB și RH negativ, AB și RH pozitiv.
a. Grupa de sânge a donatorului posibil O și RH negativ

b. Aglutininele și aglutinogenele caracteristice grupelor de sânge A și B

Sistemul AB0 se bazează pe existența a două aglutinogene, notate A și B, și a două

aglutinine specifice: α (anti A) și respectiv β (anti B). Landsteiner a observat o regulă a
excluziunii reciproce, concretizată în faptul că indivizii care prezintă pe eritrocite un aglutinogen
nu au niciodată în plasmă aglutinina omoloagă. Un individ poate dispune de unul, ambele sau de
nici unul din aglutinogene. Întotdeauna există aglutinine corespunzătoare aglutinogenului care
lipsește, iar când sunt prezente atât A cât și B, nu vor exista aglutinine.
Aglutinogenele sistemului AB0

1. Un substrat mucopolizaharidic de bază este modificat, sub acțiunea unei gene H, prin
adăugarea unei molecule de L-Fucoză, rezultând substanța H, sau antigenul H, comun pentru A
și B. Este important de menționat faptul că substratul mucopolizaharidic are structură comună cu
cea a unui antigen specific pneumococului. De fapt gena H codifică o glicoziltransferază,
neapărat necesară pentru a sinteza atât A cât și B.

7
 2. Dacă în genotip există gena A, atunci aceasta determină și ea sinteza unei
glicoziltransferaze, care va determina atașarea la substanța H a unui rest de N-acetil-
galactozamină, rezultând astfel antigenul A.
3. Dacă în genotip există gena B, ea determină sinteza unei glicoziltransferaze care
atașează la substanța H un rest de D-Galactoză, rezultând antigenul B.
4. Dacă genotipul cuprinde atât gena A cât și gena B, relația dintre ele este de
codominanță, fenotipul rezultant prezentând ambele aglutinogene, în cantități aproximativ egale,
adică grupa sanguină AB.

Aglutininele sistemului AB0

Sunt anticorpi (gamaglobuline, imunoglobuline) cu structură și origine obișnuite, din
clasele IgM și IgG. Cea mai mare parte sunt IgM, netraversând bariera placentară. Mai sunt
numite și hemaglutinine sau izohemaglutinine.
Titrul lor este aproape nul la naștere, devenind detectabili la vârsta de aproximativ 6 luni.
Cresc apoi în ritm constant până la 8-10 ani, când ajung la titrul ce se va menține pe tot parcursul
vieții adulte. Scad la bătrânețe, dar nu dispar.
Este încă incertă calea prin care un organism care nu a luat niciodată contact cu
antigenele de grup AB0 ajunge să sintetizeze acești anticorpi.

c. Consecința realizării unei transfuzii, în acest caz, cu sânge din grupa A și RH pozitiv

1. Boli ale sistemului respirator

a. Factori favorizanți
Tabagismul. Obiceiul de a fuma este factor etiologic si agravant în cazul
bronhopneumopatiilor nespecifice și al cancerului bronho-pulmonar. Riscul de îmbolnăvire
crește proporțional cu numărul țigaretelor fumate pe zi și durata în ani a fumatului. Riscul de
neoplasm bronho-pulmonar la marii fumători (peste 25 tigarete pe zi) este de peste 40 de ori mai

8
mare decât la nefumători. Incidența cancerului respirator este în creștere, ocupă locul întâi al
mortalității prin neoplazii.
Efortul fizic. Astăzi este recunoscut faptul că efortul fizic poate induce criza de astm
bronsic: exercise-induced asthma”. De asemeni, în efort crește frecvența respiratorie și volumul
de aer ventilat. Dacă acesta este încărcat cu praf alveolar (sub 5 microni diametru aerodinamic)
sau cu gaze iritante, ele vor pătrunde în proportie crescută în căile respiratorii si pulmoni
favorizând aparitia unor fenomene iritative (bronsite), a fibrozelor pulmonare, s.a.
Factorii psihici favorizează adesea instalarea/agravarea unor fenomene respiratorii. Pot
fi: emoții puternice, reflexe condiționate, situații conflictuale, traume psihice, personalitate
nevrotică. Cumulul mai multor evenimente existențiale stresante, mărește susceptibilitatea
individului la boală.
Carentele în apărarea generală antiinfecțioasă. Sunt legate de vârsta înaintată,
debilitate, casexie, diabet zaharat, alcoolism cronic, imobilitate prelungită, fumat, s.a. Infecțiile
respiratorii repetate (bronsite cu Haemofilus Influenzae, Virus Sincitial respirator, etc.) creează
conditții favorabile apariției altor boli respiratorii, cu evoluție cronică.
Habitatul Confortul termic, numărul de persoane ce locuiesc într-o încăpere, ventilația
(aer viciat, aer conditionat), tipul de încălzire (sobe cu gaz, cărbuni - pericol de intoxicație cu
oxid de carbon), prezența mucegaiurilor, localizare în zonă industrială, pe arteră cu trafic intens,
s.a. sunt factori ce însumați, alături de materialul de construcție si mobilier pot concura la
apariția unui sindrom specific, “sick building syndrome”.
Condițiile meteorologice influențează cert starea respiratorie prin valori extreme si
variații mari ale: temperaturii (infecții acute ale căilor respiratorii superioare, bronșite,
pneumonii), umidității relative (creșterea umidității relative favorizează apariția unor boli
infecto-contagioase, dar și alături de frig, în anotimpul rece duce la o mărire a frecvenței
hemoptiziilor la tuberculoși), presiunii atmosferice (disbarismul favorizează crizele de astm
bronșic, iar în condiții de hipobarism se produce scăderea presiunii oxigenului în aerul alveolar
ce duce la afectarea saturării cu oxigen a sângelui), electricității atmosferei, aeroionizarea sa
(creșterea încărcării cu aeroioni mari, pozitivi favorizează apariția senzației de sufocare, crizele
de astm, hemoptiziile, agravarea unei tuberculoze pulmonare). Condițiile sezoniere favorizează
apariția de epidemii: viroze respiratorii, gripă, cu incidență maximă în lunile ianuarie-februarie.

9
 Poluarea mediului înconjurător (inclusiv fumatul pasiv) prin: industrializare (fumuri, ce
conțin în principal particule de dioxid de siliciu liber cristalin, azbest, bioxid de sulf, oxizi de
azot, bioxid de carbon, microorganisme, etc.), urbanizare (gaze de esapament, fibre de azbest în
intersecții, fum, noxe rezultate din termocentrale, construcții civile și de drumuri), noxe
domestice (praf, gaze de ardere, detergenți, praf microbian, s.a.),. Cancerul pulmonar este de
circa 9 ori mai frecvent în orasele poluate decât în mediul rural. Factorii de mediu ambiant intră
de la naștere sau pe perioade lungi de timp ca risc pentru individ sau comunitate.
Expunerea profesională la aeropoluanși și condiții necorespunzătoare de microclimat la
locul de muncă duce la apariția sau/și agravarea unor simptome și chiar boli. Noxele profesionale
cu impact respirator pot fi: pulberi (aerosoli solizi si lichizi, de natură minerală, vegetală,
animală microorganisme), gaze, vapori, substanțe radioactive, gaze ionizante. Trebuie subliniat
că în patologia profesională un loc important ca frecvență și gravitate este ocupat de afecțiunile
respiratorii: pneumoconioze si bronhopneumopatii profesionale neconiotice (afecțiuni alergice,
astm bronșic profesional, bisinoza, plămânul toxic, febra metalelor, febra polimerilor, unele
bronșite cronice legate de expunerea la toxice iritante cu agresiune lentă; etc.).

b. Enumerarea a 5 boli

Laringita reprezintă inflamația laringelui datorită unei raceli, boli infecțioase, sinuzitei,
amigdalitei. Manifestări: arsuri în gât, tuse seacă, vorbirea răgușită până la dispariția vocii pentru
un timp scurt.
Astmul bronșic este provocat de spasmul bronhiilor sub influența particulelor de praf,
lână, peri. Manifestări: senzații de sufocare.
Pneumonia este o infecție virala sau bacteriană (pneumococ, streptococ, stafilococ),
favorizată de frig, umezeală. Manifestari: temperatură ridicată, tuse seacă, junghi toracic.
Tuberculoza (T.B.C) este o afecțiune bacteriană produsă de bacilul Koch foarte rezistent
în afara organismului. Manifestări: stare generală proastă, lipsa poftei de mâncare, scade
capacitatea de muncă, organismul slăbește. Boala se declanșează în caz de imunitate slabă. Este
o boală contagioasă.

10
 Cancer pulmonar reprezintă o creștere a unor celule anormale în plămân. Aceste celule
se înmulțesc și cresc într-un ritm mai rapid decât celulele normale. Mai multe celule cancerose
atașate unele de altele formează o tumoră. Tumorile pot fi benigne sau maligne. Cele benigne nu
se extind şi nu periclitează viaţa. Ele pot fi îndepărtate prin intervenţie chirurgicală fără a se
reface. Tumorile maligne pot invada şi distruge ţesuturile şi organele învecinate, sau se pot
extinde în alte părţi ale corpului.

c. Caracterizarea emfizemului și a cancerului pulmonar

Emfizemul pulmonar este o afecţiune ce face parte din grupul de boli pulmonare
obstructive cronice, care determină blocarea căilor respiratorii, ca urmare a pierderii elasticităţii
alveolelor pulmonare, ceea ce împiedică umplerea plămânilor cu oxigen. Principalele simptome
ale acestei afecţiuni constă în lipsa de aer (dispneea), în special la efort, şi tuse persistentă, dar
pot apărea şi alte manifestări (anxietate, aritmii, palpitaţii), pe măsură ce boala evoluează.
Tratamentul emfizemului pulmonar vizează ameliorarea şi controlarea simptomelor pacientului,
precum şi prevenirea apariţiilor complicaţiilor, având în vedere că ţesutul pulmonar nu se poate
regenera, aşa cum este cazul ficatului, de exemplu. În stadiile de debut ale emfizemului
pulmonar, principale simptome sunt tusea cronică şi senzaţia de lipsă de aer, mai ales în timpul
mişcării, dar poate fi prezentă şi în repaus. Boala evoluează lent, pe parcursul mai multor ani, iar
în stadiile tardive, manifestările pot include:
 Infecţii pulmonare frecvente
 Tuse cu expectoraţie
 Wheezing (respiraţie şuierătoare)
 Lipsa poftei de mâncare şi scăderea în greutate
 Oboseală cronică
 Cianozarea (învineţirea) buzelor şi a patului unghial, ca urmare a lipsei de oxigen
 Anxietate şi/sau depresie
 Tulburări de somn
 Dureri de cap, în special dimineaţa
 Palpitaţii sau aritmii cardiac
Peste 85% din cazurile de emfizem pulmonar şi boală pulmonară obstructivă cronică sunt
cauzate de fumat. Există însă şi cazuri când cauzele sunt de altă natură, inclusiv genetice

11
(deficitul de alfa1-antitripsină). Alţi factori de risc ce pot creşte susceptibilitatea de a dezvolta
emfizem pulmonar sunt: inhalarea de substanţe toxice (cadmiu, cărbune, fum de ţigară etc.), praf
sau alte particule minerale, greutatea corporală redusă, poluarea, infecţiile virale, astmul.
Cancerul pulmonar reprezintă o creștere a unor celule anormale în plaman. Aceste
celule se înmulțesc și cresc într-un ritm mai rapid decat celulele normale. Mai multe celule
cancerose atașate unele de altele formează o tumora. Tumorile pot fi benigne sau maligne. Cele
benigne nu se extind şi nu periclitează viaţa. Ele pot fi îndepărtate prin intervenţie chirurgicală
fără a se reface. Tumorile maligne pot invada şi distruge ţesuturile şi organele învecinate, sau se
pot extinde în alte părţi ale corpului. Dacă celulele canceroase au început să crească în plaman,
excrescența formată se numește tumoră pulmonară primară. Uneori, celulele tumorale din
plămân se desprind, sunt purtate prin vasele de sânge, ajungând în alte părți ale organismului
unde se fixează și unde încep să crească (ex. în oase). Acest nou cancer se numește metastază sau
tumoră secundară. Exista mai multe tipuri diferite de cancer pulmonar. Cele mai frecvent
întâlnite sunt urmatoarele două tipuri:
 Cancer pulmonar fara celule mici (Non-small cell lung cancer, NSCLC), care este tipul
cel mai frecvent intalnit (aproximativ 75% dintre cazuri);
 Cancer pulmonar cu celule mici (Small cell lung cancer, SCLC);
Aceste două tipuri de cancer pulmonar răspund diferit la schemele de tratament
administrate. De aceea cel mai potrivit tratament pentru boala dumneavoastră va depinde de tipul
de cancer pulmonar de care suferiți.
Cancerul pulmonar fară celule mici
În funcție de tipul de celule, există câteva tipuri diferite de cancer pulmonar fără celule mici:
 Adenocarcinomul - apare mai frecvent la femei, în special la cele fumătoare ți poate să se
însoțească de acumulări de mucus/spută în căile respiratorii mici.
 Carcinomul scuamos (carcinomul epidermoid) - apare mai frecvent la bărbați și la
vârstnici de ambele sexe dar este rar la nefumatori. Apare ca o masă de celule cu
consistență fermă și este întalnită în căile aeriene mari. Dintre tumorile pulmonare, acest
tip de cancer pulmonar este cel mai frecvent tip operat.
Pentru a decide cel mai potrivit tratament trebuie facută stadializarea tumorii, care pentru
cancerul pulmonar fară celule mici se face astfel:
 Stadiul I: Cancerul este prezent doar î ntr-o parte a plamanului.

12
  Stadiul II: Cancerul este răspândit la ganglionii limfatici sau la țesuturile din vecinatate
(ex.perete toracic).
 Stadiul III: Cancerul s-a răspândit în piept și în general cuprinde ganglionii limfatici mari.
 Stadiul IV: Cancerul s-a răspândit în alte părți ale corpului (ex.ficat sau oase).
Cancerul pulmonar cu celule mici
Foarte rar la nefumatori, acesta este cauzat de celule mici rotunde care formează
excrescente de obicei în căile aeriene mari. Acest tip de cancer pulmonar are celule care se
înmulțesc și cresc foarte repede și este adesea răspândit în ganglionii limfatici și/sau alte organe
la momentul diagnosticului.
Alte tipuri de cancer pulmonar
 Mezoteliomul - este asociat frecvent cu un istoric de expunere la azbest. Afectează în
general bărbații în vârstă și pot să treacă 35-40 de ani de la prima expunere la azbest pană
la momentul apariției cancerului.
 Carcinoidul - este un tip rar de tumoră a plămânului (1-2% dintre toate cancerele
pulmonare). Este mai frecventă la tineri iar majoritatea pacienților nu au simptome la
momentul diagnosticului.
2. Dializa
Prin dializă se elimină din organism reziduurile şi fluidele pe care rinichii nu sunt
capabili să le elimine. De asemenea, dializa are rolul de a menține echilibrul organismului,
corectând nivelurile diferitelor substanţe toxice din sânge. Fără dializă, toţi pacienţii cu
insuficienţă renală completă ar muri din cauza acumulării toxinelor în circuitul sanguin.
Există două tipuri principale de dializă: hemodializa și dializa peritoneală. Indiferent de
tipul de tratament ales, obiectivele dializei sunt foarte similare, respectiv înlocuirea câtorva
dintre funcţiile rinichiului. Tratamentul trebuie să înlăture produşii reziduali, să elimine excesul
de lichid şi să echilibreze cantităţile de substanţe chimice (electroliţi) şi alte substanţe din
organism. O dializă eficientă necesită o membrană semipermeabilă, flux de sânge, lichid de
dializă şi o metodă de îndepărtare a excesului de lichid.
Membrana semipermeabilă: în dializă, o membrană semipermeabilă separă sângele de
lichidul de dializă. Această membrană permite doar trecerea anumitor substanţe, nu şi a altora.
Permite trecerea produşilor reziduali, a apei, a electroliţilor şi a altor substanţe din sânge în
lichidul de dializă (uneori și în sens invers) printr-un proces numit difuziune. Deplasarea

13
produşilor reziduali şi a altor substanţe depinde de permeabilitatea membranei, de dimensiunea şi
structura moleculară a diverselor substanţe, de compoziţia lichidului de dializă şi de fluxul de
sânge către membrană.
Alimentarea cu sânge: Cu cât cantitatea de sânge care ajunge la nivelul membrane este
mai mare, cu atât tratamentul prin dializă este mai eficient. În hemodializă, fluxul de sânge poate
fi controlat de către aparatul de dializă.
Lichidul de dializă: În ambele tipuri de dializă, lichidul de dializă permite eliminarea
produşilor reziduali din sânge. În plus, conţine o gamă de substanţe care ajută la corectarea
dezechilibrelor care apar ca rezultat al insuficienţei renale.
Eliminarea lichidului se face prin procedee foarte diferite în hemodializă faţă de dializa
peritoneală. În cazul hemodializei, aparatul de dializă utilizează presiunea pentru a împinge
fluidul din sânge, prin membrană, în lichidul de dializă. În cazul dializei peritoneale, se utilizează
glucoză în lichidul de dializă. Aceasta are ca efect stimularea eliminării excesului de lichid din
sânge în fluidul de dializă.
Obiectivul dializei: Indiferent de tipul tratamentului prin dializă, scopul este să se elimine
produşii reziduali și excesul de lichid, să se corecteze dezechilibrele electroliţilor şi pH-ul
organismului.

3. Jurnal alimentar /calorii/zi/tip de efort

a. Precizati numarul de calorii optim pe zi la copil, adult

14
b. Calculati numarul de calorii conform etichetelor alimentare
c. Comparati rezultatele obtinute cu valorile normale

15