Romantism: „Luceafărul” de Mihai Eminescu

Poemul „Luceafărul” a apărut în 1883, în „Almanahul Societății Academice

Social-Literare<<România Jună>>” din Viena, fiind apoi reprodus în revista
„Convorbiri literare”.
Poemul este inspirat din basmul românesc „Fata în grădina de aur”, cules de
austriacul Richard Kunish. Eminescu valorifică inițial acest basm în perioada
studiilor berlineze, într-un poem intitulat tot „Fata în grădina de aur”, dar modifică
finalul. Între anii 1880-1883, poemul este prelucrat în 5 variante succesive, schema
epică devenind pretextul alegoric al meditației romantice.
Alături de sursele folclorice ale poemului(basmele prelucrate: „Fata în grădina
de aur”, „Miron și frumoasa fără corp” și mitul Zburătorului), poemul valorifică
surse mitologice și izvoare filozofice(antinomiile dintre geniu și omul comun, din
filozofia lui Arthur Schopenhauer).
Poemul romantic „Luceafărul” de M.Eminescu este o alegorie pe tema
geniului, dar și o meditație asupra condiției umane duale(omul supus unui destin
pe care tinde să îl depășească).
Viziunea romantică este dată de temă, de relația față de societate, de
structură, de alternarea planului terestru cu planul cosmic, de antiteze, de motive
literare(luceafărul, noaptea, visul etc), de imaginarul poetic, de cosmogonii, de
metaforele lui Hyperion.
Tema poemului este romantică, problematica geniului în raport cu lumea,
iubirea și cunoașterea. Titlul evidențiază strălucirea și unicitatea omului de geniu.
Compoziția romantică se realizează prin opoziția planului cosmic și terestru și
a două ipostaze ale cunoașterii: geniul și omul comun. Poemul „Luceafărul” este
structurat în 98 de catrene și patru părți, în care alternează cele două planuri.
Incipitul poemului se află sub semnul basmului. Timpul este mitic: „A fost
odată ca-n povești/ A fost ca niciodata”. Portretul fetei de împărat, realizat prin
superlativul absolut de factură populară „o prea frumoasă fată”, scoate în evidență
unicitatea terestră. Fata de împărat reprezintă pământul însuși, iar comparația

1
„ Cum e Fecioara între sfinți/ Și luna între stele” propune o posibilă dualitate,
puritatea și predispoziția spre înălțimea astrală.
Prima parte a poemului este o frumoasă poveste de iubire, imaginarul poetic
fiind de factură romantică. Iubirea se naște lent din starea de contemplație și de
visare, în cadrul nocturn realizat prin motive romantice: marea, luceafărul, castelul,
fereastra, oglinda.
Fata contemplă Luceafărul de la fereastră. La rândul lui, Luceafărul, privind
spre „umbra negrului castel”, o îndrăgește pe fată și se lasă copleșit de dor. Iubirea
fetei are un accent de cotidian, sugerat de construcția simetrică „Îl vede azi, îl vede
mâini/Astfel dorința-i gata”. În antiteză, iubirea profundă a Luceafărului are nevoie
de un nou proces de cristalizare: „Iar el privind de săptămâni/ Îi cade dragă fata”.
Motivul serii și al castelului sugerează romantismul conferit de prezența
Luceafărului: „Și cât de viu s-aprinde el/ În orșicare sară,/ Spre umbra negrului
castel/Când ea o să apară”. Apariția iubirii este susținută de mitul Zburătorului, dar
mișcarile sunt de mare finețe și au loc în plan oniric: „Și pas cu pas în urma ei/
Alunecă-n odaie”.
Atracția îndrăgostiților este sugerată mai întâi de o chemare, menită să scoată
în evidență dorul și puterea sentimentului. La chemarea fetei, Luceafărul se smulge
din sfera sa, spre a se întrupa prima oară din cer și mare, ca un „tânăr voievod”. În
această ipostază angelică, Luceafărul are o frumusețe construită după canoanele
romantice „păr de aur moale”, „umerele goale”, „umbra feței străvezi”. În contrast
cu paloarea feței sunt ochii, care ilustrează prin scânteiere viața interioară.
Strălucirea lor este interpretată de fată ca semn al morții : „Lucești fără de
viață/[...]Și ochiul tău mă-ngheață.”.
Cea de-a doua întrupare a Luceafărului va fi din soare și din noapte. În antiteză
cu imaginea angelică a primei întrupări, aceasta este circumscrisă demonicului,
după cum o percepe fata: „O, ești frumos cum numa-n vis/ Un demon se arată”.
Imaginea se înscrie tot în canoanele romantismului: părul negru, „marmoreele
brațe”, „ochii mari și minunați”. Pentru a doua oară, paloarea feței și lucirea
ochilor, semne ale dorinței de absolut sunt înțelese de fată ca atribute ale morții:
„Privirea ta mă arde”.
Deși unică între pământeni, fata refuză din nou să îl urmeze: „Dară pe calea ce-
ai descris/N-oi merge niciodată”. Dragostea lor semnifică atracția contrariilor „...eu
sunt nemuritor/ Și tu ești muritoare”.

2
 Din iubire, Luceafărul acceptă sacrificiul cerut de fată, prin acesta afirmându-și
superioritatea față de ea.
Partea a doua a poemului are în cadru idila dintre fata de împărat, numită
acum Cătălina și pajul Cătălin. Este o altă ipostază a iubirii, opusă celei ideale.
Asemănarea numelor sugerează apartenența la aceeași categorie: a omului comun.
Cătălina recunoaște asemănarea: „Și guraliv și de nimic,/ Te-ai potrivi cu mine”.
Portretul lui Cătălin este realizat în stilul vorbirii populare, în antiteză cu
portretul Luceafărului: „viclean”, „copil de casă”, „copil din flori și de pripas”, „cu
obrăjei ca doi bujori”. Idila se desfășoară sub forma unui joc, iar cei doi formează
un cuplu norocos și fericit, supus legilor pământene.
Chiar dacă acceptă iubirea pământeană, Cătălina aspiră la iubirea ideală
pentru Luceafăr: „O, de luceafărul din cer/ M-a prins un dor de moarte”.
Partea a treia a poemului ilustrează planul cosmic, începe cu imaginea
impresionantă a zborului intergalactic al Luceafărului, o regresie în timp și spațiu,
ce pune în evidență relativitatea acestora: „Și căi de mii de ani treceau/ În tot
atâtea clipe”. Imaginile sunt vizuale și au o mare forță de sugestie: „Creșteau în cer
a lui aripe”, „Părea un fulger ne-ntrerupt/Rătăcitor prin ele”.
Punctul în care el ajunge este spațiul demiurgic, atemporal, momentul
dinainte de nașterea lumilor: „Căci unde-ajunge nu-i hotar,/Nici ochi spre a
cunoaște,/Și vremea-ncearcă în zadar/Din goluri a se naște”. În dialogul cu
Demiurgul, Luceafărul își primește numele Hyperion(gr. „cel ce merge pe
deasupra”), unul dintre cei șase Titani, considerat tatăl tuturor aștrilor.
Dialogul cu Demiurgul, ca esență a divinității și a absolutului pur, va pune în
evidență diferențele dintre cele două lumi. Astfel, muritorii nu-și pot determina
propriul destin, se bazează numai pe noroc și sunt supuși voinței oarbe de a trăi.
Omul de geniu, în schimb, este capabil de a îndeplini idealuri înalte, se află dincolo
de timp și de spațiu „Ei doar cu stele cu noroc/Și prigoniri de soarte,/Noi nu avem
nici timp, nici loc,/Și nu cunoaștem moarte”.
În schimb, Demiurgul îi oferă lui Hyperion diferite ipostaze ale geniului:
filozoful/înțeleptul, creatorul/poetul, cuceritorul/geniul militar.
Tabloul final renunță la planul cosmic și coboară în spațiul terestru, în mijlocul
unui peisaj de basm, creat prin prezența simbolurilor specifice. Peisajul este

3
umanizat, tipic eminescian, scenele de iubire se petrec departe de lume, sub
crengile de tei înflorite, în liniștea codrului, sub lumina blândă a lunii.
Cătălina are încă nostalgia astrului iubirii, și-i adresează pentru a treia oară
chemarea, de data aceasta modificată, Luceafărul reprezentând acum steaua
norocului „Cobori în jos, luceafăr blând,/Alunecând pe-o rază,/Pătrunde-n codru și
în gând,/Norocu-mi liminează”.
Luceafărul exprimă dramatismul propriei condiții care se naște din constatarea
că relația om-geniu este incompatibilă. Omul comun este incapabil să-și
depășească limitele, iar geniul manifestă un profund dispreț față de această
incompatibilitate: „Ce-ți pasă ție, chip de lut,/Dac-oi fi eu sau altul?”. Geniul
constată cu durere că viața omului urmează o mișcare circulară, orientată spre
accidental și întâmplător: „Trăind în cercul vostru strâmt/Norocul vă petrece,/Ci eu
în lumea mea mă simt/Nemuritor și rece”.
La nivel prozodic, se remarcă măsura versurilor de 7-8 silabe, ritmul iambic,
rimă încrucișată. La nivel morfologic, dativul posesiv și dativul etic susțin tonul de
intimitate. Interjecțiile(„mări”, „ia”) și verbele la imperativ(„cobori”, „pătrunde”,
„luminează”) marchează o adresare directă. Verbele la perfect simplu și la
conjunctiv din tabloul al doilea susțin oralitatea stilului: „se făcu”, „să râzi”, „să-mi
dai”. Verbele la imperfect, în episodul călătoriei Luceafărului în spațiul cosmic,
denotă mișcarea eternă și continuă: „creșteau”, „treceau”, „părea”, „vedea”.
La nivel stilistic, poemul este construit pe baza alegoriei, dar și a antitezei între
omul de geniu și omul comun. Prezența metaforelor, mai ales în primul tablou,
accentuează ideea iubirii absolute: „palate de mărghean”, „cununi de stele”. În
portretizarea Luceafărului sunt utilizate imagini hiperbolice: „Venea plutind în
adevăr/Scăldat în foc de soare”.
Pentru ilustrarea condiției geniului, poemul „Luceafărul” armonizeză teme și
motive romantice, atitudini romantice, elemente ale imaginarului poetic și
procedee artistice cultivate de scriitor, simboluri ale eternității/morții și ale
temporalității/vieții.