1.

TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI – PROBLEME GENERALE

1.1. Științele juridice și locul lor în societate
Știința, privită ca un fenomen social distinct și ca formă specifică de activitate, are un
sistem de idei, de reprezentări și de teorii, dar este totodată și un sistem care se dezvoltă
perpetuu și produce valori spirituale. Știința este un sistem de cunoștințe despre natură,
societate și gândire, cunoștințe obținute prin metode corespunzătoare și exprimate în concepte,
categorii, principii și noțiuni.
Datorită complexității sale, știința se împarte în mai multe categorii, putând fi astfel
identificate științele despre natură, despre gândire, despre societate.
Științele juridice fac parte din categoria științelor despre societate. Acest lucru se
datorează faptului că acestea din urmă au ca principală preocupare legile generale ale societății,
care se manifestă chiar prin activitatea umană. În cadrul științelor despre societate se pot
distinge mai multe ramuri, cum sunt, de exemplu, științele politice, științele economice,
științele istorice, științele juridice, etc., fiecare din ele abordând, în mod specific, un anumit
domeniu al realității sociale.
În literatura de specialitate au fost identificate două funcții ale științei dreptului,
respectiv:
- o funcție descriptivă, care constă în identificarea și precizarea clară a împrejurărilor,
situațiilor și faptelor studiate și cercetate;
- o funcție teoretică, presupunând elaborarea ipotezelor, teoriilor, conceptelor și
principiilor prin care explică domeniul cercetat.
Ceea este specific științelor juridice spre deosebire de alte științe care privesc omul și
societatea este faptul că acestea studiază, pe de o parte, necesitățile care determină apariția și
manifestarea dreptului și a statului, cât și, pe de altă parte, acțiunea normelor juridice, ca reguli
specifice de conduită umană și, mai ales, efectele încălcării lor.
Din acest motiv, științele juridice pot fi împărțite în trei categorii, în funcție de modul
în care sunt abordate și anume:
a. științele juridice teoretice, adică cele care studiază dreptul în ansamblul lui: Teoria
generală a dreptului, Filosofia dreptului, Sociologia juridica.
b. științele juridice istorice, cele care studiază dreptul în evoluția sa istorică, concretă, în
mod cronologic: istoria dreptului românesc, dreptul roman.
c. științele juridice de ramură, cele care studiază diferite categorii ale normelor de drept,
grupate în baza obiectului lor comun: drept constituțional, drept administrativ, drept civil, drept
penal, drept financiar, drept comercial, drept procesual civil, drept procesual penal, etc.
O altă categorie, care vine oarecum să le completeze pe cele trei, este cea a științelor
auxiliare științelor juridice, care contribuie, de regulă, la asigurarea cunoașterii celor mai bune
condiții de edictare a normelor, de prevenire a încălcării lor și de aplicare eficientă a diferitelor
categorii de norme juridice: criminalistica, criminologia, medicina legală, politologia etc.

1.2. Teoria generală a dreptului – componentă a științelor juridice

Dreptul, conceput ca totalitate a normelor juridice impuse în societate, face obiectul
științei dreptului.
O teorie despre drept poate fi științifică și generală în măsura în care reușește să facă
abstracție de particularitățile fiecărei ramuri de drept, pe de o parte, cât și de particularitățile
naționale ale dreptului din fiecare țară.
Teoria generală a dreptului studiază conceptele, categoriile, principiile și noțiunile care
stau la baza elaborării și aplicării dreptului. Teoria generală a dreptului este o disciplină
științifică și didactic-universitară, care studiază dreptul privit ca ansamblu (genul) și nu
ramurile de drept (specia).
Importanta studierii dreptului rezultă din necesitatea de a-i determina orientările de
dezvoltare, de a-i cunoaște normele și modalitățile de aplicare, limitele în care operează
asigurându-se respectarea lui și, în acest fel, a drepturilor și libertăților fundamentale ale
membrilor societății.
În România, în primele decenii ale sec XX, problemele generale de drept au fost
studiate sub denumirea de enciclopedie a dreptului.
Teoria generală a statului și dreptului, ca disciplină didactică universitară în cadrul
învățământului superior juridic, are rolul de inițiere în cunoașterea rezultatelor cercetării
științifice vizând cele două fenomene sociale, respectiv dreptul și statul și studiază fenomenul
juridic în ansamblul său la un nivel de maximă generalitate și în cele mai esențiale aspecte ale
sale așa cum nu se întâlnește în cazul celorlalte științe juridice.
Teoria generală a dreptului este o disciplină necesară în studierea fenomenului juridic.
Fără o cunoaștere de ansamblu a trăsăturilor esențiale ale fenomenului juridic nu este posibilă
nici cercetarea concretă și de strictă specialitate efectuată de celelalte științe juridice, respectiv
cele istorice și cele de ramură.
Această materie are rolul de a introduce studentul în tot ceea ce înseamnă fenomenul
juridic. Ea explorează în profunzime conceptul de drept și mai mult decât atât, are menirea de
a familiariza studenții cu cele mai importante instituții de drept cu care vor opera pe parcursul
celor patru ani de studiu și ulterior în profesia aleasă.
În acest sens este abordată noțiunea dreptului, sistemul dreptului, legătura dintre drept
și stat, teorii despre drept și stat, izvoarele dreptului, normele și raporturile juridice,
problematica elaborării, sistematizării, aplicării și interpretării normelor juridice, respectarea
dreptului și răspunderea juridică.
Odată înzestrat cu toate aceste elemente de bază, studentul poate să pătrundă mai
departe cu ușurință în a-și aprofunda studiul. Această disciplină are în cele din urmă rolul unui
abecedar, deoarece constituie pilonul de bază al unui viitor limbaj juridic.
Din cele de mai sus rezultă că teoria generală a dreptului poate avea trei semnificații,
poate fi abordată din trei puncte de vedere.
a. Teoria generală a dreptului are ca obiect de studiu abordarea din punct de vedere
teoretic, general a dreptului în întregul său. Deoarece analizează dreptul în ansamblul și
integralitatea sa, studiază ordinea juridică în globalitatea sa, teoria generală a dreptului
formulează inevitabil definiția dreptului, conceptele și categoriile specifice acestuia și cu care
operează toate științele juridice. Formulează o serie de principii general valabile pentru toate
științele juridice. Cum ar fi, spre exemplu: principiul legalității, principiul supremației legii, al
neretroactivității legii, al prezumției de cunoaștere a legii conform căruia nimeni nu se poate
pretinde că nu o cunoaște. Tot teoria generală a dreptului studiază și metodologia de cercetare
utilizată de știința dreptului, precum și corelația dintre drept - putere, drept - stat, drept - morală.
b. Teoria generală a dreptului este o știință, deoarece operează cu concepte, teorii,
principii, însă are și o importantă de ordin practic, întrucât servește în mod direct procesul de
elaborare și aplicare a dreptului.
c. Teoria generală a dreptului este în mod cert și o disciplină de învățământ, având un
caracter de introducere în studiul științelor juridice. Această disciplină inițiază studentul în
lumea dreptului, are rolul de a-i ghida pașii către universul juridic, al justiției. Are menirea de
a-l înarma cu o serie de noțiuni, de concepte și definiții.
Printre figurile reprezentative ale științei juridice românești, din perioada celor două
războaie mondiale, se înscrie în mod cert și numele profesorului universitar Mircea Djuvara
care, în activitatea sa didactică și științifică, a acordat o permanentă atenție problemelor
 metodologice. Pe această linie se înscrie și preocuparea lui pentru precizarea obiectului de
studiu al disciplinei „Teoria generală a dreptului”.
În acest sens, Mircea Djuvara arată că „Teoria generală a dreptului” sau „Enciclopedia
juridică”, cum o mai denumește el, nu poate fi înțeleasă ca un rezumat al dreptului, ea nu are
ca obiect nici prezentarea unor cunoștințe particulare din diferite ramuri ale dreptului, ci este
chemată să cerceteze ceea ce este esențial în drept ca fenomen social. Scopul „Teoriei generale
a dreptului” ar fi prezentarea unei viziuni de ansamblu care să generalizeze elementele comune
ale dreptului.
Concluzionând, putem afirma că obiectul de studiu al teoriei generale a dreptului constă
în elaborarea celor mai generale noțiuni; concepte; categorii; instituții cu care operează
celelalte discipline juridice, cum ar fi: stat, drept, izvor de drept, sistem de drept, normă
juridică, elaborarea dreptului, aplicarea și interpretarea normelor juridice, acțiunea normei
juridice în timp și spațiu; raporturi juridice; răspundere juridică.
Principiile generale ale dreptului dau măsura sistemului de drept existent la un moment
dat, întrucât principiile generale constituie fundamentul sistemului juridic care asigură unitatea,
omogenitatea, echilibrul, coerența și capacitatea întregului sistem social. Ele orientează
elaborarea și aplicarea normelor juridice într-o ramură de drept. De exemplu: principiul impus
de rolul dreptului în realizarea ordinii sociale, funcționarea societății și asigurarea progresului
social „Nimeni nu poate invoca faptul că nu cunoaște legea”. Principiul legalității, conform
căruia odată ce au fost consacrate, normele juridice și actele de aplicare a dreptului trebuie
respectate de către toți cei cărora li se adresează (persoane fizice sau juridice) dar, totodată și
de cei care le-au emis și cei care le aplică. Principiul autorității lucrului judecat – conform
căruia o acțiune nu poate fi judecată decât o singură dată etc.
Deci, teoria generală a dreptului este privită ca o explorare în profunzime a
conceptului de drept și reprezintă o știință și o disciplină care studiază fenomenul juridic
sau dreptul în ansamblul lui la un nivel de maximă generalitate și în cele mai esențiale
aspecte ale sale.

1.3. Metodologia studierii problemelor statului și dreptului

Teoria generală a dreptului, fiind cea mai generală dintre ramurile științei juridice, are
un rol metodologic. Teoria generală a dreptului, prin premisele metodologice pe care le oferă
celorlalte discipline juridice, asigură unitatea metodologică a cercetării științifice în cadrul
acestor discipline.
Teoria generală a dreptului oferă celorlalte discipline juridice posibilități integrative. În
același timp, prin aceasta crește capacitatea de sinteză a teoriei statului și dreptului în raport cu
alte discipline juridice.

1.4. Metodele cercetării științifice juridice

Teoria generală a dreptului, cât și celelalte ramuri ale științelor juridice folosesc în
același timp și anumite metode concrete de cercetare (procedee, mijloace, tehnici folosite
pentru investigarea fenomenului juridic și fără de care nu poate fi conceput studiul sau
cercetarea oricărui fenomen).

Metodele cercetării ştiinţifice juridice

Metoda Metoda Metode Metoda Metoda Metoda Metode

istorică logică cantitative comparativă sociologică experimentală prospective
 Aceste metode concrete sunt următoarele:
a. Metoda istorică. Știința juridică prezintă dreptul în evoluția lui istorică, studiind în
același timp și modul în care s-au format o serie de categorii cu care ea lucrează în momentul
de față, cum sunt: tipul de drept, esența dreptului, forma dreptului, funcțiile dreptului.
b. Metoda logică reprezintă ansamblul procedeelor, tehnicilor și operațiunilor
metodologice și gnoseologice specifice care conduc la determinarea structurii și dinamicii
raporturilor ce se stabilesc între componentele sistemului juridic existent în societate la
momentul analizei.
c. Metoda experimentală este acea metodă de cunoaștere în care subiectul cunoscător
obligă obiectul de cunoscut să se manifeste acolo și unde vrea el, în condițiile pe care i le
impune, cu scopul precis al descrierii și sesizării esențelor și legilor lui. Experimentul poate fi
făcut pe teren (în domeniul reglementării juridice) sau în laborator (în domeniul criminalisticii).
d. Metode cantitative. Cercetarea științifică juridică apelează în ultima perioadă de timp
tot mai mult la metodele cantitative care au aplicabilitate largă și imediată în teoria și practica
dreptului, precum informatică juridică, statistica.
e. Metoda comparativă este utilizată la nivelul cercetării dreptului prin abordarea
simultană a aceleiași instituții juridice existente simultan sau succesiv în aceeași societate sau
în diferite societăți sau sisteme de drept. Metoda comparativă poate fi utilizată cu respectarea
a patru reguli, denumite regulile comparației.
Regula nr. 1: Se compară numai ceea ce este comparabil
Regula nr. 2: Niciodată comparația a două instituții juridice să nu se facă izolat, în afara
contextului legal în care instituțiile comparate sunt încadrate
Regula nr. 3: Cercetarea unei instituții juridice trebuie făcută luând în considerare totalitatea
izvoarelor de drept din sistemele juridice comparate
Regula nr. 4: Termenul comparat trebuie apreciat ținând seama nu numai de sensul inițial al
normei, ci și de evoluția acesteia în timp, în procesul de aplicare a normei
f. Metoda sociologică de cercetare juridică permite efectuarea unor investigații directe,
prin intermediul anchetelor sociologice, efectuate pe probleme legate de fenomenele juridice
permițând formularea unor concluzii și aprecieri asupra utilității și eficienței sociale a
instituțiilor și a reglementărilor juridice existente sau a celor care se impun, cu importante
repercusiuni în orientarea activității de edictare și aplicare a dreptului. Metodele de cercetare
utilizate de sociologia juridică sunt următoarele: observația; analiza documentelor sociale și
juridice; ancheta sociologică; chestionarul sociologic; sondajul de opinie; interviul.
g. Metodele prospective. Introducerea acestor metode urmărește nu numai creșterea
rolului funcției de previziune în viitor, ci și creșterea rolului funcției explicative. Prognoza
juridică presupune un aparat metodologic complex, folosirea celor mai noi procedee și tehnici.
Aceste metode se utilizează în fundamentarea adoptării unor noi acte normative, cuprinzând și
interpretarea pe care urmează să o dea organele de aplicare a acestor acte normative.
 2. CONCEPTUL DREPTULUI
Noțiunea de drept poate avea o sumedenie de sinonime la prima vedere. Astfel că, în
limbajul uzual, de zi cu zi, am putea spune că dreptul înseamnă justețe, adevăr, dreptate, lege,
verticalitate, onestitate, moralitate, corectitudine, echitate, a da fiecăruia ce i se cuvine sau
fiecăruia ceea ce îi aparține etc. Dar odată ce începem a le enumera ne putem lesne da seama
că de fapt fiecare dintre aceste cuvinte are un înțeles de sine stătător. Din aceste considerente
este necesară o abordare juridică a termenului „drept”.
Așadar, am putea spune că dreptul semnifică un ansamblu de reguli de conduită
generale și obligatorii ce consfințesc drepturi, obligații și libertăți ale oamenilor în relațiile lor
reciproce, a căror respectare este asigurată la nevoie de către forța coercitivă a statului.
Esența dreptului constă în voința generală oficializată, care devine voință juridică,
exprimată în legi și apărată de stat, în concordanță cu interesele generale fundamentale ale
societății.
Ce este așadar dreptul?
Dreptul constă în ansamblul regulilor de conduită generale și obligatorii, create sau
sancționate de stat, ce stabilesc drepturi și obligații juridice a căror respectare este asigurată,
la nevoie, de forța coercitivă a statului.

2.1. Sensurile termenului „drept”

Dreptul constă în ansamblul regulilor de conduită generale și obligatorii asigurate și
garantate de stat, reguli al căror scop îl constituie organizarea și disciplinarea
comportamentului uman în societate.
Termenul drept poate fi înțeles în două sensuri care cuprind două realități distincte: un
sens filosofic și unul juridic.
A. În limbajul filosofic care s-a conturat treptat, pornind de la ideile lui Aristotel și Platon,
dreptul este conceput în sensul de justețe, echitate. În acest sens, prin drept înțelegem
îndatorirea de a da sau a recunoaște fiecăruia ceea ce îi aparține sau i se cuvine. Sensul acesta
este prezentat și în operele jurisconsulților romani, în lucrările lor de bază dintre care amintim:
"Instituțiile'', ,,Digestele", "Questiones", "Response", "Definițiile''.
B. Cât privește sensul juridic al termenului și aici va trebui să facem o distincție și să
deosebim dreptul subiectiv de dreptul obiectiv.
Dreptul subiectiv: este îndrituirea (atributul, prerogativa, facultatea) subiecților
participanți la un raport juridic concret, respectiv ceea ce pot sa pretindă ei de la ceilalți subiecți
de drept în cadrul unui raport juridic. (RIGHT)
Exemple cu privire la frecvența folosirii termenului cât și în privința conținutului
termenului în accepțiunea sa de drept subiectiv:
• am dreptul să mă căsătoresc, întrucât am împlinit vârsta de 18 ani
• am dreptul să mă înscriu în anul II de studii întrucât am promovat primul an
• am dreptul să pretind prețul pe lucrul vândut și predat
• am dreptul să pretind salariul pe luna expirată întrucât am fost prezent, am lucrat în
toate zilele lucrătoare îndeplinindu-mi obligațiile de muncă, etc.).
Dreptul obiectiv: reprezintă ansamblul normelor de conduită cu caracter general și
obligatoriu, elaborate sau recunoscute de stat, impuse indivizilor și colectivităților în cadrul
vieții sociale, în anumite cazuri (de nerespectare a lor) chiar prin forța coercitivă a statului.
Dreptul obiectiv, privit ca un ansamblu de reguli de conduită, este menit să reglementeze
viața oamenilor grupați în societate . (LAW)
 Dreptul obiectiv poate fi privit sub dublu aspect: aspectul static al dreptului - constă in
ansamblul de izvoare (acte normative, obiceiuri, practică judiciară), și presupune cercetarea,
descrierea, sistematizarea formelor sub care se prezintă regulile de drept; aspectul dinamic al
dreptului - reprezintă formele prin care se realizează dreptul precum și autoritățile (organele de
stat) care sunt competente să utilizeze aceste forme.
Distincția dintre sensul filosofic al termenului "drept'' și sensurile juridice ale lui constă
în faptul că, pe câtă vreme sensul filosofic presupune o acțiune internă a ceea ce este just sau
injust în sfera afectivă a indivizilor, sensurile juridice nu cer din partea subiecților cărora li se
adresează decât supunerea la perceptele lor (a normelor) fără a pretinde o adeziune internă, de
conștiință.
Dreptul obiectiv este ceea ce exista independent de voința noastră, iar dreptul subiectiv
este ceea ce depinde de voință. Dreptul obiectiv, ca totalitate a normelor juridice, exprimă
faptul că ele sunt independente de subiectele raportului juridic concret. Drepturile subiective
decurg din dreptul obiectiv.
Dreptul pozitiv reprezintă totalitatea normelor de drept care sunt în vigoare la un
moment dat și care se aplică într-o anumită țară.
Cel mai răspândit sens al termenului „drept” este acela de drept obiectiv. Astfel că atunci
când întâlnim cuvântul drept fără a avea vreun alt atribut trebuie să îl înțelegem în sensul lui
obiectiv, adică ansamblul de norme de conduita cu caracter general, instituite sau
sancționate de stat, a căror respectare este obligatorie, încălcarea lor atrăgând după sine
aplicarea forței de constrângere a statului (forța coercitivă a statului).

SENSURILE TERMENULUI „DREPT”

Sensul
Sensul juridic filosofic
Dreptul reprezintă ansamblul de norme considerate “drepte”, Îndatorirea de a da
“juste”, “corecte” care guvernează viaţa şi activitatea de stat a sau a recunoaşte
unei societăţi. fiecăruia ceea ce îi
Este privit ca o delimitare între dreptul subiectiv şi dreptul aparţine sau i se
obiectiv. cuvine, de a fi corect
(exprimă ideea de
Drepturile subiective decurg din dreptul obiectiv! justeţe, echitate,
dreptate)

Drept obiectiv Drept pozitiv

Drept = ansamblul regulilor = totalitatea
subiectiv de conduită generale şi normelor de drept
obligatorii, create sau care sunt în
= prerogativa vigoare la un
recunoscută unei sancţionate de stat, ce
stabilesc drepturi şi moment dat şi
persoane de a care se aplică
pretinde să i se obligaţii juridice a căror
respectare este într-o anumită
dea, să i se facă ţară.
sau să nu i se asigurată, la nevoie, de
facă ceva. forţa coercitivă a
(RIGHT) statului.
(LAW)
 2.2. Etimologia termenului „drept”
Sub aspect etimologic termenul „drept” își are originile în limba latină, limba maeștrilor
clasici ai dreptului. Astfel s-a folosit pentru a exprima noțiunea de drept cuvântul „jus” care
vine de la verbul „jubeo” care înseamnă a porunci. În latina populară noțiunea de drept era
sinonimă cuvântului „directum”– „directus” „dereptum” al cărui sens originar, exprima însă
ideea de rectiliniu, sau altfel spus „linie dreaptă”, „unghi drept”, adică arăta conformitatea cu
ceea ce este drept, corect, bine. Astfel că, în acest înțeles, el nu înseamnă altceva decât dirijarea,
prin intermediul legii, care indică linia dreaptă pentru conduita oamenilor.
Cuvintele anterior menționate „directum” sau „dereptum” erau de fapt derivate din
verbul „dirigo” care însemna a cârmui, a dirija sau orienta, a conduce. Prin evoluţie și
combinarea acestor termeni, cuvântul „drept” a început a exprima ideea de „conducere” sau
„cârmuire dreaptă” a oamenilor, de a-i dirija pe linia dreaptă a conduitei sau faptelor stabilite
prin norme sau legi, de „a decide” în mod corect, „drept” în baza legilor.
Înțelesul de rectiliniu îl exprimă și cuvintele neolatine: „diritto” în limba italiană,
„dereche” în limba spaniolă, „droit” în limba franceză; dar și limba germană prin verbul
„recht” sau limba engleză prin „right”.
Un înțeles aparte au pus limbile slave în cuvântul prin care exprimăm noțiunea de drept.
Ele folosesc termenul „pravo”, al cărui înțeles originar este același cu cuvântul pravda care
înseamnă adevăr.
Din toate cele de mai sus reiese un singur lucru: conținutul noțiunii de drept se
suprapune, se pliază pe ideea de a acționa drept, de a avea un comportament cu linia dreaptă,
de a săvârși prin acest comportament numai ceea ce este bine, adică a nu te abate de la calea
cea bună, dreaptă.
În concluzie, noțiunea dreptului se identifică cu ideea de a acționa drept, de a avea o
comportare, o conduită în conformitate cu linia dreaptă, de a nu se abate de la adevăr, de la
regulă.

2.3. Dreptul și morala

În mod curent în limba noastră pentru exprimarea noțiunii de drept se folosesc trei
cuvinte și anume: dreptul, dreptatea și legea, în același sens generic de drept.
Astfel că primul, dreptul exprimă noțiunea de drept în sens de putere sau într-un sens
mai concret o îndreptățire ce îi revine unei persoane.
Al doilea, dreptatea are înțelesul de stare creată prin aplicarea dreptului, adică de stare
prin care se stabilește dreptul cuiva, sau prin care se înlătură o nedreptate.
Al treilea înțeles, cel de lege – dreptul este înfățișat în mod mai concret, ca materializat
prin lege.
În limba română termenii „drept” și respectiv „juridic” (de origine latină) au dobândit
mai multe accepțiuni sau sensuri, după cum sunt utilizați în limbaj curent, așa cum am arătat
mai sus, de nespecializate sau de specialitate juridică. Astfel că, dreptul mai are un pronunțat
înțeles moral: „ce-i drept, nu-i păcat”.
Morala are deci, ca valori fundamentale, principiile binelui, dreptății, justiției și
adevărului, valori promovate și apărate de drept. Normele de morală indică oamenilor conduita
necesară și arată consecințele nerespectării acestei conduite. Între drept si morală există o
corelație organică deoarece principiile morale ale binelui, dreptății, justiției și adevărului sunt
apărate și promovate de drept. Dar fiecare dintre cele două categorii, respectiv dreptul și
morala, își păstrează fiecare propria identitate.
Normele morale sunt de regulă nescrise și nu sunt în mod obligatoriu cuprinse în acte.
Normele de drept în schimb, îmbracă forme oficiale de stat.
 Atât dreptul cât și morala ocrotesc același sistem de valori, într-o societate dată, dar cu
mijloace și metode diferite: opinia publică și constrângerea statului.
Privite lucrurile prin prisma evoluției lor istorice se poate observa că dreptul s-a
desprins din morală o dată cu apariția statului.
La început, însă, o bună parte a dreptului a fost formată din acele norme ale moralei
care erau convenabile clasei dominante, norme cuprinse în cadrul unor obiceiuri.
Cuvântului drept i se mai atribuie un sens religios (așa numita „sfânta dreptate”)
Un rol important în promovarea si păstrarea unor obiceiuri morale l-a avut religia.
Pentru modul în care s-a împletit morala religioasă cu dreptul, în perioada
descompunerii orânduirii comunei primitive și apariția statului, este destul să invocăm două
din cele mai cunoscute mărturii ale vechilor civilizații: Codul lui Hammurabi din vechiul
Babilon și Cele zece porunci (Decalogul) ale evreilor cuprinse în Vechiul Testament.
Desprinderea normelor juridice de obiceiurile proprii moralei primitive s-a făcut în mod
treptat. O anumită perioadă de timp s-au mai păstrat elemente ale răzbunării sângelui din
comuna primitivă.
Sunt semnificative, în acest sens, următoarele prevederi din Codul lui Hammurabi:
”dacă un om scoate unui alt om un ochi, i se va scoate și lui un ochi”, ” dacă cineva îi rupe unui
om un os, i se va rupe și lui un os” (Legea Talionului).
Cât privește Cele zece porunci, putem afirma că o parte din ele au rămas până în zilele
noastre numai niște reguli de morală religioasă (să nu ai alți dumnezei afară de mine, să nu iei
în deșert numele Domnului Dumnezeului tău, etc.), iar celelalte au fost transpuse în domeniul
dreptului și le regăsim în dreptul tuturor orânduirilor sociale (să nu ucizi, să nu furi, să nu
mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău).
S-a spus că vechile popoare (babilonienii, egiptenii, romanii etc.) au făcut o confuzie
între drept și morală, dar că, spre deosebire însă de celelalte popoare, romanii au depășit această
confuzie, dovadă că, încă din epoca veche normele de drept erau desemnate prin intermediul
termenului „jus”, iar cele religioase prin termenul de „fas”.
În primul rând, trebuie precizat că - la vremea respectivă - nu se făcea distincție între
normele religios-morale și cele juridice, fiindcă ambele erau considerate a fi rezultatul aceleiași
voințe divine, iar conținutul lor nu făcea altceva decât să exprime în precepte moral-religioase
această „voluntas Dei", impusă ca „lex vitae" (normă de viață). Apoi, trebuie reținut faptul că,
la romani, legile au îmbrăcat un veșmânt religios atât ca expresie lingvistică, cât și în privința
conținutului lor. Într-adevăr, în epoca veche, până și instituțiile juridice, precum contractele,
erau încheiate „în forma religioasă”.
În concluzie, sensul juridic al cuvântului drept în limba română, este acela de lucru ce
i se cuvine cuiva în baza legii sau în baza judecății prin care se aplică legea.

2.4. Originea și apariția dreptului. Dimensiunea istorică a dreptului

Prin adagiile „ubi societas, ibi jus” şi „ubi jus, ibi societas”, romanii consacrau credința
lor în veșnicia dreptului roman și a societății romane.
În Egiptul și Babilonul antic, dreptul și statul erau de origine divină.
Hugo Grotius (1583-1645), fondatorul Școlii dreptului natural, susținea teza potrivit
căreia „omul este prin natura sa o ființă socială”, dreptul natural reprezentând suma principiilor
și regulilor pe care națiunea le dictează pentru satisfacerea nevoilor sociale ale omului.
Considerat universal, invariabil și imposibil de schimbat chiar și de Dumnezeu, dreptul
natural se opune, astfel, caracterului divin al dreptului.
Școala dreptului natural a formulat o serie de precepte fundamentale:
- aliendi abstinentia (respectarea a tot ce e al altuia);
- promissorum implendorum obligatio (respectarea obligaţiilor);
 - damni culpa dati reparatio (repararea pagubelor pricinuite altora);
- poenae inter hominis meritum (pedeapsa echitabilă).
Concepția modernă fundamentează teoria apariției dreptului în condiții social istorice
determinate, pe o anumită treaptă de dezvoltare a societății, adică odată cu apariția statului.
Statul creează dreptul, elaborând reguli de conduită cu caracter general și obligatoriu.
Dreptul a existat încă din cele mai vechi timpuri, sub diferite forme. Dacă ar fi să ne
uităm de exemplu la cele 10 porunci, putem foarte ușor constata că, cel puțin câteva dintre ele:
„să nu ucizi”, „să nu furi”, „să nu ridici mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău”, le
regăsim și în zilele noastre, evident într-o altă formulare, reglementate în legislație, mai exact
în Codul penal.
Deci, se poate concluziona că societatea umană încă de la primele colectivități a simțit
nevoia unei organizări, a unei discipline fără de care conviețuirea ar fi imposibilă.
Astfel că, de-a lungul timpului s-au format reguli, norme, obiceiuri a căror respectare a
fost necesară fiecărei colectivități. Dacă la începuturi se considera că dreptatea vine de la
Dumnezeu astăzi știm cu toții că există legi clare cărora ne supunem cu toții în mod egal.
Oricărei societăți îi este necesar un ansamblu de reguli, după care cei care o alcătuiesc
să se poată ghida. Fiecare cetățean trebuie să știe că este liber să facă tot ceea ce dorește, însă
în limitele impuse de către o autoritate superioară, prin intermediul unor legi. De aceea se spune
că „dreptul meu nu trebuie să îl îngrădească pe al tău”. De aici, rezultă că fiecare dintre noi ne
putem exercita drepturile, executa obligațiile, în așa fel încât să nu îngrădim sau să lezăm
dreptul celui de lângă noi; deoarece cu toții suntem egali în fata legii. Orice persoană în
momentul în care încalcă o regulă de comportament instituită în mod legal de organele
competente este ținut să răspundă în măsura vinovăției sale.
Concluzionând, în cadrul oricărei societăți oricât de mare sau de mică ar fi, omul trebuie
să se supună unei puteri publice căreia să i se subordoneze, cu scopul de a realiza ceea ce se
numește ordine juridică. Trebuie să se respecte anumite reguli de conduită, care se aplică
uniform tuturor, deopotrivă celor cărora li se adresează, cât și celor care le-au emis. Ordinea
juridică se asigură prin intermediul dreptului pentru a exista un echilibru în societate, pentru a
preîntâmpina eventuale derapaje de la ordinea socială și juridică, iar în cazul în care aceste
derapaje au loc, adică apar încălcări ale legii, există măsuri de constrângere, dar și de reeducare
a făptuitorilor.

2.5. Primele legiuiri

Constituirea dreptului ca o entitate conturată se poate spune că are loc o dată cu
constituirea puterii publice ca putere de stat în țările Orientului Antic ca și în antichitatea greco-
romană. Atunci apare, alături de normele obișnuielnice, cutumiare, și dreptul scris, ilustrat și
de anumite acte normative - adevărate monumente legislative intrate în istoria dreptului și
culturii umane cum au fost:
• În Egiptul antic, primul legiuitor a fost Menes
• În Babilon – Codul legilor lui Hammurabi
• În India antică – Codul legilor lui Manu
• In China – Codul legilor împăratului Mu
• În Grecia antică – Legile lui Dracon și Legile lui Solon
• La romani – Legea celor XII table
Asupra condițiilor, a momentului apariției dreptului, profesorul francez Maurice
Duverger arată că dreptul apare când oamenii dintr-un grup social încearcă să regleze
raporturile dintre ei printr-un echilibru între avantajele și dezavantajele pe care le trage fiecare
din aceste raporturi, echilibru între produsele de schimb, între daune și reparații, între răul
pricinuit colectivității și sancțiunea aplicată autorului; dreptul se definește prin natura
sancțiunilor aplicate în caz de violare a normelor.
Filozoful german Helmut Coing scrie că dreptul - conceput in punct de vedere filozofic
- apare pe aceea treaptă istorică când omul nu mai este subordonat normelor stabilite de familie,
clan, trib, când personalitatea individului iese la suprafață, când relația bazată pe legătura de
sânge își pierde autoritatea. Doctrina marxistă care absolutizează în mod unilateral natura de
clasă a dreptului, consideră că aceasta nu a existat în comuna primitivă deoarece nu existau
clase antagoniste și, deci, ar fi apărut numai o dată cu împărțirea societății în clase (proprietari
de sclavi și sclavii), ca expresie a voinței și intereselor claselor dominante. De altfel, mergând
pe linia aceluiași raționament, se susținea că în comunism, odată cu dispariția societății în clase,
va dispare și dreptul precum și statul.
Deci, după cum s-a vorbit, constituirea dreptului are loc în țările Orientului Antic.
Am amintit mai sus că printre primele coduri de legi (adevărate monumente juridice)
se menționează Legea lui Menes (Egiptul antic), Codul lui Hammurabi (Babilon), Legile lui
Manu (India), Codul lui Mu (China).
În Egiptul antic, primul legiuitor a fost Menes. El a publicat o lege care interzicea luarea
unui împrumut fără ca acesta să fie garantat printr-o mumie, iar aceasta nu putea fi îngropată
până la restituirea împrumutului.
Codul lui Hammurabi, descoperit în 1901, cuprinde 282 articole. Acest cod edictat cu
2000 de ani înainte de Cristos, conține atât norme cu caracter strict juridic, cât și norme morale,
religioase. În considerațiile de principiu, legiuitorul din Babilon statuează faptul că legea
trebuie să aducă binele poporului, trebuie să oprească pe cel tare de a vătăma pe cel slab.
Legile lui Manu, cuprind 5370 versuri și au fost edictate de către brahmani printr-o
îndelungată contribuție colectivă. Codul legilor lui Manu reprezintă o bogată culegere de norme
religioase, etice și juridice, cum ar fi: norme care reglementează organizarea puterii de stat și
corelația ei cu cetățenii, norme ce se referă la anumite fapte civile și penale, diferite dispoziții
de ordin religios ale brahmanilor. Legile sunt necesare pentru că ele conțin pedepse, acestea
fiind instrumentul cel mai important al regelui în îndeplinirea misiunii sale esențiale - dreptatea.
"Pedeapsa cârmuiește omenirea și o protejează", iar duhul pedepsei este considerat ca fiul lui
Dumnezeu, ca un ocrotitor a tot ce este împlinitor al justiției.
În China, din antichitate, cel mai vechi cod de legi este atribuit împăratului legendar
Mu, acesta fiind, în special, un cod penal, cuprinzând 3000 de articole.
În Europa primele legiuiri consemnate documentar sunt: Legile lui Dracon și Solon în
Atena, Legea celor XII table la romani.
În Atena, Dracon a fost cel care a elaborat, pentru prima dată, legi scrise în anul 621
î.e.n. aceste legi se pare că au fost mai mult o culegere de obiceiuri care au luat o formă scrisă.
Legile lui Dracon erau deosebit de severe și făceau distincția între omorul intenționat și omorul
fără voie.
La începutul sec. VI î.e.n., o largă activitate legislativă a fost desfășurată de Solon.
Legile elaborate de el, însă, nu au ajuns până la noi. Tot ce se cunoaște în legătură cu aceste
legi dau posibilitatea să se tragă concluzia că Solon a luat în considerare intereselor
proprietarilor particulari și a favorizat, prin intermediul legislației elaborate de el, dezvoltarea
comerțului și a meseriilor în Atena.
Prima lege scrisă la romani a fost Legea celor XII table, inspirată din legile grecești,
apărută în anul 450 î.e.n. Apariția ei a fost determinată de lupta dintre patricieni și plebei. Codul
proclama egalitatea civilă a patricienilor cu plebeii, obligativitatea părților de a se prezenta în
fața instanțelor judecătorești, dreptul de proprietate ş.a.
Dimensiunea istorică a dreptului conferă acestuia prestigiu și autoritate, îl așază alături
de creațiile cu largă rezonanță social-umană.
 Hegel, nota atât de frumos: „Soarele ca și plantele au și ele legile lor, dar ele nu le
cunosc. Prin faptul că dreptul se instituie și că el este cunoscut se înlătură tot accidentalul
simțirii, al opiniei subiective, forma răzbunării, a milei, a egoismului, și numai astfel își
dobândește dreptul determinația sa adevărată și ajunge la cinstea care i se cuvine."

2.6. Dimensiunea socială a dreptului

Alături de dimensiunea istorică, dreptul are și o dimensiune socială, fiind o creație a
societății în scopul asigurării ordinii în cadrul societății respective. Dreptul este creat de om
pentru om.
Realitatea juridică (juridicul) are următoarele componente:
- conștiința juridică;
- dreptul;
- relațiile juridice (ordinea de drept).
Conștiința juridică reprezintă conștiința legiuitorului care analizează, evaluează,
valorizează și valorifică o situație socială concretă și, apoi, elaborează norma juridică necesară
reglementării respectivei situații.
Dreptul, componentă a realității juridice, este privit ca sistem de reglementări și
instituții.
Relațiile juridice cuprind raporturile juridice și situațiile juridice, care dovedesc
eficiența dreptului. Această componentă a fost denumită și ordine de drept (juridică), definită
ca rezultat al desfășurării raporturilor juridice în conformitate cu prevederile legale.

2.7. Definiții ale filosofilor și juriștilor antici

Dreptul reprezintă o realitate prezentă, dar și activă în orice societate, încă din cele mai
vechi timpuri. Din acest motiv cei mai cunoscuți filosofi antici aveau printre preocupările lor
științifice și definirea dreptului. În încercarea lor de a-și explica mecanismul vieții umane și
orânduirea oamenilor în societate au căutat să dea diverse definiții dreptului, fiecare în funcție
de propriile concepții despre viață, precum și în raport cu realitățile concrete ale vieții.
Așadar, Socrate (469-399 î.e.n) a definit dreptul ca fiind conformitatea cu voința zeilor,
conformitatea cu binele; acesta spunea că „Între a face rău cuiva și a-i face nedreptate, nu este
nici o deosebire, iar nedreptatea este în orice caz un rău și o rușine. A face nedreptate,
înseamnă a face cele rele, iar a nu face nedreptate înseamnă a face cele bune.”
Platon (428-348 î.e.n) vedea dreptul ca fiind virtutea cea mai cuprinzătoare: dreptatea.
Ea se află în fruntea celorlalte trei virtuți față de care viața omenească ar fi lipsită de consistență
și anume: sofia adică înţelepciunea, andria adică bărbăția, sofrosini care înseamnă
cumpătarea. Aceste virtuți, considera el, nu pot exista fără dreptate.
Aristotel (384-322 î.e.n) definește dreptul ca virtutea supremă sub chipul dreptății, pe
care o considera „virtutea prin care toți primesc ale lor, precum cere legea, este cea mai bună
dintre virtuți, cea mai desăvârșită, în care se cuprind toate celelalte virtuți sau întreaga
virtute.” Dreptatea, considera el, reprezintă „binele cel mai înalt”, a cărei aplicare în viața
omenească este tot una cu aplicarea prin care se dă fiecăruia ce este al său. Ca atare, dreptul
reprezintă ceea ce este egal și echitabil. Binele este prezent în drept prin intermediul dreptății,
al echității, iar echitatea este mai mult decât legalitate, pentru că legile pozitive nu sunt
întotdeauna echitabile, și astfel, echitatea este un drept chiar contra celui legal. Aristotel explică
faptul că dreptul echitabil, just aplicat la viața omenească se prezintă ca virtutea socială a
dreptății, prin care se exprimă binele și adevărul în relațiile dintre oameni.
 Zenon (336-264 î.e.n.) definește dreptul ca o formă a onestului și un chip al binelui.
Cunoscând dreptul în acest chip, care se lămurește numai în cugetarea dreaptă a omului, el
trăiește în conformitate cu natura sa, după virtute, adică fără contrazicere cu sine însuși.
Cicero (106-43 î.e.n.) definește dreptul ca fiind “rațiunea care purcede din natura
lucrurilor și care ne împinge la săvârșirea lucrului drept și ne reține de la delicte.”
Seneca (4-65 e.n.) definește dreptul ca justiție sau dreptate și arată că ea rezidă în
rațiune și se impune ca bine și onest sau prin bine și onest.
Marc Aureliu (121-180 e.n.) socotește că binele cel mai înalt îl reprezintă justiția și
deci ea se definește cu raportare la bine.
Juriști antici precum Celsus, precizau că dreptul este știința binelui și a echității, adică
arta de a distinge ceea ce este bine și echitabil și de a proceda potrivit acestei distincții la
stabilirea lui jus, adică a dreptului și la aplicarea lui în viața omenească.
O definiție analitică dată de Ulpianus arată că dreptul ar consta în trei precepte, porunci,
și anume: a trăi onest, a nu vătăma pe altul și de a da fiecăruia ce este al său.
 3. DREPTUL ȘI STATUL
3.1. Sensurile termenului „stat”
În perioada actuală, în limbajul cotidian, cuvântul stat circulă, mai ales, cu două
sensuri:
A. Într-un prim sens – sensul istorico-geografic – prin „stat” se înțelege populația
organizată pe un anumit teritoriu, delimitat prin frontiere recunoscute pe plan internațional,
relațiile economice, politice, culturale etc.
Cu alte cuvinte, în acest prim sens, noțiunea de stat este sinonimă cu cea de ”țară.” De
exemplu, când spunem că ”România este un stat unitar, democratic, locuit în majoritate de
români cu un relief variat, așezat în sud-estul Europei”, termenul de stat este utilizat în sensul
de țară.
În cadrul acestui prin sens, se disting două laturi ale termenului:
I. Organizația politică de pe un anumit teritoriu, desemnată prin cele două atribute:
democratic și unitar. Cu alte cuvinte acestea se referă la faptul că organizarea politică din țara
noastră, (formată din diverse organe, în care își desfășoară activitatea reprezentanții populației:
deputați, senatori, funcționari publici; organe precum: Parlamentul, Guvernul, ministerele) este
construită pe principii democratice (demos-popor + kratos-putere = puterea poporului) și că
România este un stat cu un singur sistem de organe care acționează pe întreg teritoriul țării.
II. Teritoriul, cu relieful lui, locuit în majoritate de populație românească, ce și-a construit
un sistem de relații economice, politice, culturale, delimitat prin frontiere ce îl plasează în sud-
estul Europei.
Evident că aceste două laturi ale noțiunii de „stat”, în sensul lui istorico-geografic, se
împletesc foarte strâns. Organizația politică a țării își exercită guvernarea asupra populației de
pe teritoriul respectiv.
B. Al doilea sens al cuvântului ”stat” este cel politico-juridic – în acest sens înțelegem
doar prima latură a celui dintâi sens, istorico-geografic, și anume organizația politică de pe un
anumit teritoriu, formată din totalitatea organelor de stat, sau, cu alte cuvinte, ceea ce în știința
dreptului se numește ”puterea publică”.
Un exemplu în acest sens ar fi: ”Statul român a încheiat o serie de tratate”; ne referim
în acest sens la organizația politică, denumită „stat”, deci la organele de stat, la „puterea
publică”.
In știința dreptului întâlnim frecvent expresii ca:
• stat (Noțiunea de stat este cea mai abstractă si poate fi utilizata in orice împrejurare,
atât când este vorba de putere publica-privită ca o categorie speciala de oameni învestiți cu
atribuții de putere, cât și atunci când este vorba de structura, de modul de organizare a puterii
publice),
• aparat de stat (termen care acoperă același conținut în sensul lui politico-juridic, dar
privit numai în mod structural, din punct de vedere al organizării sale, având un aspect mai
concret. În acest sens unii autori afirmă că statul se înfățișează ca o diversitate extremă de
organe, o diversitate extremă de forme organizatorice)
• putere de stat (utilizată în dinamismul ei, în împrejurări revoluționare când nu se poate
preciza încă, cu claritate, structura si toate formele organizatorice pe care forțele victorioase în
revoluție le vor folosi în interesul lor.)
Abordând problema statului, trebuie să avem în vedere cele două sensuri ale noțiunii,
și anume sensul istorico-geografic și sensul politico-juridic, însă, în mod științific s-a impus
mai ales sensul politico-juridic al noțiunii.
 Din toate acestea rezultă următoarea definiție complexă a statului:
Statul este o organizație politică formată din reprezentanți ai populației de pe un
anumit teritoriu, care sunt investiți cu atribuții de putere ce constau în posibilitatea de a
lua decizii obligatorii, în numele întregii populații, decizii concretizate în norme de drept
sau în acte de aplicare a dreptului, care, dacă nu sunt respectate de bună voie, sunt aduse
la îndeplinire prin forța de constrângere.
Din această definiție rezultă legătura strânsă dintre stat și drept, căci majoritatea
deciziilor luate de reprezentanții populației sunt, de fapt, consemnate în normele de drept,
cuprinse și ele în diverse acte normative sau în acte de aplicare, pe care le elaborează organele
de stat competente.
Altfel spus, statul reprezintă principala instituție politică a societății, care exercită
puterea suverană, asigurând organizarea și conducerii societății, prin prerogativa pe care
o are de a elabora și aplica dreptul, a cărui respectare o poate garanta prin forța sa de
constrângere.

3.2. Etimologia termenului „stat”

Din punct de vedere etimologic, cuvântul ”stat” provine din latinescul ”status”. Luat
în sine, el nu are un sens precis, ci exprimă o anumită poziție sau exprimă ideea de stabilitate
a unei situații. El a dobândit, cu timpul, o semnificație politică, datorită faptului că i s-au
adăugat o serie de atribute. Astfel, în societatea antică romană s-au adăugat atributele „Rei
Romanae” sau „Rei publicae”, devenind astfel „Status Rei romanae”(Statul lucrurilor romane)
sau „Status Rei publicae” (Statul lucrurilor publice).
Cu timpul, cuvântul Status, fără alte adăugiri și scris cu majuscule, a dobândit valoarea
unei expresii de sine stătătoare. Acest lucru s-a petrecut, în special, în Italia secolului al XVI-
lea, odată cu apariția lucrării lui N. Machiavelli (părintele științei politice moderne), Il principe
(Principele) în care se spunea: „Toate dominațiile care au fost autorități asupra oamenilor sunt
state și sunt Republici sau Principate”. În acest fel termenul a intrat în limbaj, începând să
însemne de acum înainte o instituție politică în sine.

3.3. Scurte considerații privind apariția și evoluția statului

Două momente sunt importante în apariția statului, anume: înlocuirea vechilor legături
de sânge cu legăturile teritoriale și apariția forței publice sau puterii publice.
Statul a apărut cu aproape șase milenii în urmă în Orientul Antic (Babilon, Egipt, India,
China). Statul a fost și continuă să fie considerat atât principalul instrument al conducerii
sociale cât și principala instituție politică a societății.
Apariția statului este determinată de schimbările petrecute în orânduirea comunei
primitive, schimbări care au făcut ca vechile forme de organizare și conducere (ginta, tribul) să
nu mai fie suficiente, impunându-se o formă nouă, cea statală. O dată cu apariția statului,
relațiile sociale se pot dezvolta la adăpostul unei forte de constrângere specială pe care statul o
deține și o poate utiliza împotriva celor care i se opun.
G. Burdeau în lucrarea sa intitulată L’Etat susține că statul este o idee, o abstracție.
Oamenii au inventat statul pentru a nu se supune oamenilor. Statul este o formă de putere care
înnobilează supunerea.
Relații de putere – autoritate au existat dintotdeauna.
Statul, apărut ca răspuns la anumite cerințe într-un anumit moment al evoluției sociale,
modifică aceste relații. Statul nu mai este constituit pe baza unei asocieri spontane a indivizilor,
el reprezintă o instituție menită să funcționeze în conformitate cu anumite norme și în virtutea
unei finalități distincte; „este forma prin care grupul se unifică, supunându-se dreptului”.
 Faptul că statul este titular al puterii nu trebuie să conducă la ideea că ar beneficia de o
putere absolută, deoarece puterea sa este întotdeauna subordonată dreptului.
În sens larg, statul este organizarea politică a societății, a unei populații în limitele unui
teritoriu istoric, recunoscut de comunitatea internațională, în care puterea și libertatea se
înfruntă și coexistă pentru apărarea valorilor umanității.
În sens restrâns, statul este ansamblul autorităților publice care asigură guvernarea,
aparatul prin care se realizează direcționarea societății.
Termenul de „stat” are următoarele accepțiuni:
- statul reprezintă o structură organizațională, care desfășoară o activitate specifică, în raport
cu anumite obiective și scopuri proprii;
- statul reprezintă un ansamblu de organe care realizează conducerea societății, având ca
principală prerogativă elaborarea și aplicarea dreptului;
- statul reprezintă puterea centrală în raport cu entitățile locale;
- statul reprezintă o creație social-istorică, având la bază necesitatea susținerii și preluării
intereselor unor grupuri sociale.

3.4. Elementele constitutive ale statului

Statul a fost definit ca fiind o putere organizată asupra unei populații pe un anumit
teritoriu. Așadar, statul se identifică și se remarcă prin trei elemente fundamentale, absolut
necesare pentru a putea vorbi de stat în înțelesul deplin și modern al cuvântului.

Populaţia

ELEMENTELE
CONSTITUTIVE Teritoriul
ALE STATULUI

Suveranitatea

A. Populația (elementul personal) – denumită generic colectivitate umană, socială este

cea asupra căreia acționează statul. Populația, indiferent că se constituie ca națiune sau numai
ca popor, se raportează la un anumit teritoriu pe care este așezată, față de care are anumite
drepturi și obligații, dar și interese.
B. Teritoriul (elementul material) – „o suprafață de pământ bună de locuit în raport
permanent cu populația” (Giorgio de Vecchio). Teritoriul reprezintă acea porțiune de pământ
și ape, delimitată de hotare naturale sau convenționale, pe care locuiește în mod permanent
poporul sau națiunea și asupra căruia se exercită puterea de stat.
C. Suveranitatea (puterea publică) – Suveranitatea reprezintă dreptul statului de a
conduce societatea și de a stabili relații cu alte state. Puterea de stat este forța cea mai
importantă care conduce societatea și se exprimă prin autoritatea publică, având capacitatea de
a face ca deciziile ei să fie respectate de către membrii societății prin mijloace de convingere
sau prin mijloace de constrângere.
 3.5. Funcțiile statului
Scopul statului este apărarea interesului general, a drepturilor inalienabile ale omului.
Realizarea acestor deziderate are loc atât prin activitatea statului cât și prin participarea
organelor nestatale și implică exercitarea funcțiilor statului.
Funcțiile statului reprezintă activitățile sau sarcinile principale pe care statul le
îndeplinește în vederea realizării obiectivelor menirii sale.
În principal, s-au conturat trei funcții ale statului.

Funcţia
legislativă

FUNCȚIILE
STATULUI

Funcţia Funcţia
judecătorească executivă

A. Funcția legislativă este acea activitate a statului care are ca obiect edictarea normelor
juridice cu caracter general și impersonal, norme obligatorii pentru toți cetățenii (sau pentru
anumite categorii de persoane) și a căror aplicare este asigurată prin forța coercitivă a statului;
constă în adoptarea normelor juridice generale, încredințată Parlamentului.
B. Funcția executivă (sau administrativă) are ca obiect organizarea aplicării și aplicarea
corectă a legilor, precum și adoptarea actelor necesare pentru activitatea de guvernare în plan
central sau local; constă în aducerea la îndeplinire a acestor norme, încredințată de regulă,
șefului de stat și Guvernului.
C. Funcția judecătorească (jurisdicțională) este acea activitate a statului care are ca
obiect soluționarea de către instanțele judecătorești a conflictelor juridice între diferite subiecte
de drept (persoane fizice, persoane juridice, organe ale statului); constă în soluționarea
litigiilor care apar cu prilejul aplicării normelor juridice și este încredințată instanțelor
judecătorești.
 3.6. Separația puterilor în stat
Exercitarea puterii de stat are la bază teoria separației puterilor în stat lansată de John
Locke în Anglia și dezvoltată de Montesquieu în Franța. Potrivit acestei concepții, cele 3 puteri
sunt: puterea legislativă, puterea executivă și puterea judecătorească, puteri ce trebuie
încredințate unor titulari deosebiți și, deci, trebuie să rămână distincte, fiecare având
competențe specifice, dar militând în vederea realizării echilibrului, coordonării și controlului
reciproc.
Rațiunea realizării acestei separații decurge din asigurarea libertății și îngrădirea
abuzului.
Fiecare putere trebuie să se exercite independent, să se autolimiteze în raport cu
celelalte, pentru a se preveni abuzul de putere. Separația puterilor este absolut necesară pentru
o guvernare democratică, pentru existența unui stat de drept.
Pentru realizarea funcțiilor sale, statul își organizează un sistem de instituții care dau
expresie concretă puterilor statului. Modul de funcționare, repartizarea competențelor,
atribuirea unor prerogative specifice sunt conținute în constituție și în legi.
În esență, instituția sau organul de stat este acea parte componentă a aparatului de stat
investită cu competență și putere și caracterizată prin aceea că cei care o compun au o calitate
specifică, respectiv parlamentari, funcționari sau magistrați.
Corespunzător celor 3 puteri – legislativă, executivă și judecătorească – statul își
constituie un sistem de instituții, a căror organizare și funcționare este reglementată prin
normele juridice: organe legislative, executive și judecătorești.
Sub aspect terminologic, în sens larg se utilizează sintagma „organe ale statului”, iar în
sens restrâns „autorități publice”.
Ca principiu fundamental al statului de drept, separația puterilor în stat presupune o
distribuție a puterii, pentru a fi exercitată, de organe diferite și independente înzestrate cu
atribute și prerogative de conducere. În cadrul competențelor ce le sunt conferite, fiecare dintre
cele trei puteri: legislativă, executivă și judecătorească deține și exercită o serie de atribuții
aflate în afara oricărei imixtiuni (amestec, intervenție nedorită) reciproce.
Potrivit principiului separației puterilor, nici una dintre cele trei puteri nu prevalează
asupra celeilalte, nu se subordonează una alteia și nu își asumă prerogative specifice
celorlalte.

3.7. Statul de drept

Statul de drept reprezintă acel stat în care puterea a fost cucerită prin mijloace
democratice, există o Constituție care asigură egalitatea membrilor colectivității, toți cetățenii
având obligația să respecte legea.
Statul de drept este statul care se bazează pe drept și nimănui nu-i este permis să nu
respecte legea, iar atunci când o încalcă, să suporte rigorile acesteia (în România, Constituția
prevede că: „nimeni nu este mai presus de lege.”)
În general, prin stat de drept se înțelege statul care se fundamentează pe lege,
funcționează și își exercită prerogativele pe baza legii. El folosește forța argumentelor și legea
ca argument.
În statul de drept se stabilesc competențe clare pentru fiecare autoritate publică, astfel
încât substituirea unei autorități în locul alteia să fie exclusă din punct de vedere legal. Orice
autoritate publică are obligația de a-și duce la îndeplinire sarcinile și prerogativele cu care a
fost investită.
 3.8. Supremația legii
Legea reprezintă pilonul de bază al oricărei societăți, deoarece prin intermediul său se
aduce la cunoștința publică acea conduită pe care trebuie să o aibă fiecare dintre cetățenii unui
stat. Însăși legea fundamentală a statului ne spune că „cetățenii sunt egali în fața legii și a
autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări” și „nimeni nu e mai presus de lege”.
Aceste articole de lege și nu numai, scot în evidență un principiu de bază al statului român -
supremația legii.
Supremația legii este un principiu constituțional care exprimă acea calitate a legii în
virtutea căreia aceasta este superioară din punct de vedere juridic tuturor actelor normative
existente într-un sistem constituțional.
Legea reprezintă o formă de pronunțare solemnă a dreptului. Prin intermediul său este
exprimată voința unui întreg popor, deoarece temeiul legii este consimțământul public,
manifestat în mod direct prin aprobarea respectivei legi, sau indirect prin susținerea autorității
de la care emană.
Odată cu adoptarea legii, atât persoanele fizice, persoanele juridice cât și autoritățile
care au edictat-o sunt obligate să o respecte pe perioada cât se află în vigoare.
Statul, cu organele sale, oricare ar fi acestea Parlament, Guvern, Președinte și celelalte
organe ale puterii executive, sau organele puterii judecătorești, sunt obligate să respecte legea
și în caz de abatere să se supună formelor de răspundere juridică, deoarece nimeni nu poate fi
exonerat de răspundere.

3.9. Forma de stat

Un alt aspect ce caracterizează fenomenul statal îl constituie forma statului. Forma de
stat exprimă modul de organizare a conținutului puterii, structura internă și externă a acestui
conținut.
Altfel spus, forma de stat reprezintă modalitatea de organizare și exercitare a puterii
statale constituite pe un anumit teritoriu.
Elementele componente ale formei de stat sunt: forma de guvernământ, structura de
stat și regimul politic.

A. Forma de guvernământ poate fi definită ca fiind organizarea puterii de stat, modul

de formare și competența organelor supreme ale statului.
Forma de guvernământ indică titularul puterii, adică cine deține și exercită puterea în
mod practic și modul în care cetățenii participă la exercitarea puterii, precum și modul în care
exercițiul puterii este atribuit diferitelor organe constituite în acest scop.
Cea mai generală clasificare a formelor de guvernământ este: republica și monarhia.
Republica este acea formă de guvernământ ce se caracterizează prin faptul că organul
care exercită funcția de șef al statului poartă, de regulă, denumirea de președinte și care este
ales pe o perioadă determinată, fie de către popor, prin vot direct sau indirect, fie de către
Parlament.
Monarhia este forma de guvernământ în care puterea supremă o deține o singură
persoană ce ocupă tronul, uneori prin succesiune, alteori fiind aleasă pe viață. Șeful statului
poartă denumirea de monarh, rege, dorm, împărat, prinț sau emir, etc.
B. Structura de stat se referă la organizarea puterii de stat în funcție de împărțirea
administrativ-teritorială.
Din acest punct de vedere, statele pot fi împărțite în state unitare și state compuse( state
federale).
Un stat este unitar atunci când asupra tuturor indivizilor care îi populează teritoriul își
exercită autoritatea un singur rând de organe centrale de stat.
 Caracteristicile principale ale statului unitar sunt:
• în stat există o singură constituție;
• în stat există o singură cetățenie;
• în stat există un singur rând de organe centrale de stat ( un singur Parlament, un singur
Guvern, un singur rând de organe judecătorești)
• dreptul este aplicat uniform pe întreg teritoriul țării
• împărțirea internă a statului se face în unități administrativ-teritoriale.
Statele compuse (federale) se caracterizează prin existența a două sau mai multe state
membre, prin unirea cărora ia naștere o federație, ca subiect unitar și distinct de drept.
Principalele caracteristici ale statului federal sunt:
• în stat există o constituție federală și câte o constituție a fiecărui stat federat;
• în stat pot exista mai multe cetățenii: o cetățenie federală și o cetățenie a fiecărui stat
parte componentă a federației;
• în stat există două rânduri de autorități centrale de stat: autoritățile centrale federale și
autoritățile centrale ale statelor federate;
• pot exista sisteme juridice diferite: un sistem juridic federal aplicabil întregii federații
și un sistem juridic propriu fiecărui stat parte componentă a federației;
• parlamentele federale au o structură bicamerală în care o cameră reprezintă cetățenii
federației, iar cealaltă cameră reprezintă statele federate;
• numai statul federal este subiect de drept internațional, nu și statele federate;
• raporturile juridice care se stabilesc între statul federal și statele federate sunt raporturi
de drept intern, de drept constituțional.
C. Regimul politic reprezintă ansamblul instituțiilor, metodelor și mijloacelor prin care
se realizează puterea, modalitățile și procedeele prin care se guvernează.
Altfel spus, regimul politic reprezintă modalitățile de organizare ale puterii politice într-
un stat, în vederea guvernării, concretizate în gradul de participare a poporului la conducerea
societății.
Din acest punct de vedere statele se clasifică în: state autocratice și state democratice.

Forma de
guvernământ
•Republică
•Monarhie

FORMA
DE STAT
Regimul Structrura de
politic stat
•State autocratice
•Stat unitar
•State
•Stat compus
democratice
 4. CONSTANTELE DREPTULUI ŞI ALE STATULUI
Faptul că există mai multe tipuri de civilizație și cultură nu înseamnă că dreptul și statul
aparținătoare unui anumit tip sunt cantonate, cu exclusivitate, numai în cadrul lui. Așa cum
civilizația și cultura, cu toată specificitatea ei, legată de o anume epocă istorică, presupun o
anume continuitate, tot așa și dreptul și statul cunosc această continuitate de-a lungul istoriei,
de la apariția lor și până în zilele noastre.

4.1. Constantele dreptului

Dificultatea formulării unei definiții complete sau general-acceptate a dreptului a
determinat pe unii autori să insiste nu atât pe elaborarea unor definiții clasice — în înțelesul
propriu al termenului — ci, să identifice și să stabilească elementele sau trăsăturile definitorii
ale acestuia. Dintr-o asemenea perspectivă aceste trăsături sau elemente au fost denumite
prin termenul generic de „constante” sau „permanențe” ale dreptului și exprimă, în esență, ceea
ce este mereu, întotdeauna, permanent prezent în existența și evoluția fenomenului juridic,
exprimă ceea ce este persistent în orice relație juridică.
Termenul de „permanențe juridice” sau „constante ale dreptului” a fost utilizat în
acest sens, pentru prima dată, de juristul belgian Edmond Picard și apoi preluat de către juristul
și filosoful român Mircea Djuvara, în lucrarea sa de referință „Teoria generală a dreptului”,
precum și de alți teoreticieni contemporani ai dreptului. Anita Naschitz vorbește despre „dat-
ul în drept” preluând expresia din filosofia dreptului.
Prin identificarea sau stabilirea unor constante sau permanențe în drept nu trebuie să se
înțeleagă existența unor identități juridice în sensul că ar exista norme, instituții, legislații etc.
identice pentru toate statele sau toate etapele istorice de evoluție a dreptului. Ceea ce există
însă și poate fi exprimat prin noțiunea de constante sau permanențe sunt câteva elemente sau
trăsături esențialmente comune ale dreptului indiferent de conținutul și forma concret-
națională, geografică sau istorică a acestuia.
Asemenea constante pot fi identificate în mai multe planuri ale existenței și evoluției
istorice a dreptului.
A. În planul sau sfera conținutului normelor juridice există asemenea constante.
De exemplu, orice normă juridică, indiferent de epoca istorică sau sistemul național
concret în care a fost elaborată are câteva trăsături de esență comune și anume: în primul rând,
reflectă, exprimă existența unui raport juridic reglementat a se desfășura între anumite
subiecte, ca având un anumit conținut (drepturi și obligații) și referitor la un anumit obiect al
acelui raport sau relații. În al doilea rând, reflectă existența unei răspunderi juridice,
indiferent de conținutul sau forma concretă a acesteia, răspundere care antrenează de regulă
existența și aplicarea unei sancțiuni de către factorii autorității publice.
Existenta unor asemenea constante în planul sau sfera normelor juridice nu sunt de
natură a conduce la ideea de identitate dintre norme deoarece o normă sau lege antică, de
exemplu, și o normă sau lege contemporană, chiar dacă ar reglementa un raport social similar
(omorul, furtul, căsătoria, proprietatea etc.) nu sunt identice nici prin formă și nici integral prin
conținutul lor. Ele însă au ca numitor comun cel puțin „constantele” identificate mai sus.
B. În planul sau sfera așa-numitului „dat” al dreptului sunt, de asemenea, identificabile
o serie de constante ale dreptului.
Prin „dat” sau „dat-uri” ale dreptului unii autori (Anita Naschitz) înțeleg realitățile date,
adică ansamblul unor premise și condiții care, dincolo de variabilitatea lor concret istorică, se
manifestă ca permanențe sau constante ale dreptului, indiferent de diversitatea sistemelor
concrete ale acestuia.
 Asemenea „dat-uri” și, prin urmare, constante ale dreptului sunt considerate a fi în
principal:
- Relațiile sociale – Indiferent de conținutul și forma lor concretă (relații de natură
economică, politică, familială etc.), indiferent de epocile istorice sau situația geografică, de
specificul național, cultural etc., relațiile sociale înțelese în ansamblul marii lor diversități
constituie un dat fundamental al dreptului, o constantă a sa, deoarece ele oferă legiuitorului
obiectul asupra căruia el trebuie să acționeze prin reglementările sale.
- Omul – ca subiect al relațiilor sociale supuse reglementărilor juridice constituie, de
asemenea, un „dat ” fundamental al dreptului. Dezvoltarea dreptului este determinată de
interesele omului, de anumite finalități și adoptarea unor soluții corespunzătoare anumitor
interese umane, susceptibile de a dobândi înțelegerea și, în același timp, acordul celor chemați
să le traducă în viață. Nici un legiuitor nu poate face abstracție, în opera de reglementare
juridică, de natura complexă a omului.
- Legitățile obiective ale existenței sunt considerate ca un al treilea „dat” al dreptului,
în sensul că legile juridice - ca legi subiective - nu pot face abstracție și nu pot contraveni
legităților obiective ale naturii, legități independente de voința sau dorința legiuitorului, a
oamenilor în general. Numai în măsura în care există o justă corelație a legilor juridice cu
legitățile obiective ale existenței, dreptul poate contribui la evoluția firească, progresistă a
acelei societăți.
C. În fine, o semnificativă categorie de constante ale dreptului pot fi identificate în
limbajul juridic perpetuat de-a lungul istoriei diferitelor sisteme de drept.
De exemplu, concepte sau noțiuni cum sunt: lege, raport juridic, pedeapsă,
închisoare, contract, familie, obligație, drept, stat etc. au avut de-a lungul mileniilor și până
astăzi relativ aceeași semnificație informațională, același înțeles. În același timp și unele
principii generale ale dreptului pot fi considerate „constante” ale acestuia, ele perpetuându-
și valabilitatea de-a lungul mileniilor.
Prin urmare, prin constantele sau permanențele dreptului se încearcă a se pune în
evidență o serie din elementele care concură la elaborarea conceptului de drept, a definirii
acestuia din perspectiva evoluției istorice a fenomenului juridic. Cu alte cuvinte,
conceptualizarea și definirea dreptului poate fi realizată și din perspectiva unor asemenea
“constante”, adică elemente definitorii de maximă stabilitate, de perenitate în existența și
evoluția dreptului.
Existența unor constante ale dreptului nu duce neapărat la concluzia admiterii unor
criterii neschimbătoare, valabile pentru toate locurile și în toate timpurile. Aceste constante
(dat-uri) ale dreptului sunt ele însele variabile și acest lucru explică diferențele esențiale ce
există între dreptul diferitelor tipuri de civilizație și cultură care s-au perindat de-a lungul
istoriei.
 4.2. Constantele statului
Pot fi urmărite pe două planuri: constantele statului în sensul lui istorico-geografic și în
sensul politico-juridic.

A. Constantele statului în sens istorico-geografic

Statul, în sensul lui istorico-geografic (în sens de țară) este de neconceput fără existența
unui teritoriu asupra căruia își exercită suveranitatea. În domeniul științelor juridice, prin
teritoriu se înțelege spațiul terestru, întinderile de apă, inclusiv apele teritoriale, subsolul și
spațiul aerian asupra căruia statul își exercită suveranitatea. Teritoriul constituie o condiție
naturală a existenței populației, el servește drept cadru natural unor generații care se succed
într-un spațiu determinat prin frontierele de stat. Ceea ce le delimitează este organizarea
politică a unei anumite comunități, iar nu comunitatea însăși, de regulă națiunile.
Un alt element de continuitate în domeniul statului îl constituie populația. Factorul
uman, în domeniul științelor sociale, este desemnat prin diferite denumiri. Cea mai largă dintre
ele este cea de „societate”, care sugerează populația în aspectul ei relațional și instituționalizat
pe un anumit teritoriu. Întâlnim apoi denumirea de „popor”, ca o comunitate anterioară
națiunii, denumire ce evocă continuitatea de limbă, de etnicitate, de factură psihică și de
cultură. În sfârșit, se mai utilizează și denumirea de „națiune”. De remarcat, însă, că deși
denumirea de națiune desemnează o comunitate umană contemporană, că deși exprimă mai
fidel și mai complet trăsăturile comunității umane de pe un anumit teritoriu, totuși, în limbajul
oficial nu s-a renunțat la termenul „popor”. Dimpotrivă, se pare că el este mai des utilizat decât
cel de națiune.
B. Constantele statului în sens politio-juridic
Dat fiind că statul, în sensul lui politico-juridic, se înfățișează ca o totalitate de organe,
se impune definirea noțiunii de organ de stat. Organul de stat apare ca un colectiv format dintr-
o categorie anume de persoane, investite cu atribuții pe care nu le au ceilalți cetățeni, atribuții
care le conferă posibilitatea de a lua hotărâri generale obligatorii pentru cei cărora li se
adresează, hotărâri care, dacă nu sunt respectate de bună voie, pot fi aduse la îndeplinire prin
forța de constrângere.
Atribuțiile ce le sunt conferite acelor persoane care compun un organ de stat fac ca
aceste persoane să aibă un statut juridic aparte, exprimat și prin denumirea pe care persoanele
respective o poartă: președinte, deputați, senatori, judecători, funcționari, procurori, ofițeri, etc.
Constantele statului în sensul politico-juridic pot fi urmărite pe mai multe planuri.
1. Un prin element de constanță trebuie socotit adoptarea principiului separației
puterilor în stat. De la apariția lui, acest principiu a stat la baza organizării de stat a țărilor
moderne și contemporane. Practica demonstrează că în majoritatea acestor țări există un organ
reprezentativ care elaborează legile, există o rețea de organe administrative, în fruntea cărora
se găsește un guvern format din miniștri, conducători ai unor ministere și din înalți funcționari
administrativi. Există apoi organe administrative locale, de genul prefecturilor, primăriilor, cu
o serie de servicii subordonate: administrații financiare, secții sanitare, de învățământ, etc. În
sfârșit, există o rețea de organe judecătorești care au ca scop soluționarea litigiilor civile sau a
cauzelor penale, pentru a se putea păstra ordinea juridică în stat.
2. Constante referitoare la forma de guvernământ: republică sau monarhie.
3. Constante ce se regăsesc în cadrul fiecăreia din cele trei categorii de organe ale
statului: legislative, executive și judecătorești.
Astfel, dacă ne referim la organele legislative, observăm că pe plan mondial, acestea
sunt formate din deputați, aleși pe baza sistemului electoral în vigoare în fiecare țară, având o
structură unicamerală sau bicamerală. Acolo unde structura organului legislativ este
bicamerală, de obicei, una din camere este Senatul, iar cealaltă, o Adunare a Deputaților, care
poartă diverse denumiri. Atribuția cea mai importantă a organului legislativ, denumit de regulă
Parlament, este aceea de a elabora legile.
În cadrul organelor administrative executive, putem sesiza, de asemenea, o serie de
elemente de constanță: prezența în fruntea organelor executive a Guvernului, existența unor
organe centrale de ramură, denumite Ministere. Cele mai cunoscute ministere, care există în
toate țările contemporane, cu titlu exemplificativ ar fi: ministerul finanțelor, ministerul de
interne, ministerul de externe, ministerul justiției, ministerul sănătății, ministerul
învățământului, etc. un loc aparte în cadrul organelor executive îl ocupă armata, poliția,
jandarmeria, serviciile de informații.
În ce privește organele judecătorești, ca element de constanță, sesizăm că acestea sunt
formate, de regulă, din judecătorii, tribunale, curți. Activitatea organelor judecătorești, în toate
țările, se bazează pe respectarea anumitor principii care, și ele, trebuie considerate elemente de
constanță, rămase în mod tradițional din cele mai vechi timpuri, cum ar fi: publicitatea
dezbaterilor, asigurarea dreptului la apărare, solemnitatea, oralitatea, etc.
Referindu-ne la constantele statului în sens politico-juridic, trebuie să mai adăugăm la
cele de mai sus și existența unui aparat logic conceptual, a unei terminologii ce se folosește în
activitatea de stat, care cuprinde o serie de termeni, expresii, cum sunt: sistem electoral,
legislativ, executiv, parlamentar, constituțional, deputat, senator, minister, guvern, legiferare,
impozite, taxe, buget, etc.
Abordând noțiunea de stat în cele două sensuri ale ei, cel istorico-geografic și cel
politico-juridic, nu înseamnă că există o ruptură între ele. În realitate, aceste două sensuri se
împletesc, se completează reciproc.
Teritoriul și populația ar fi, în cadrul larg, țara din care se desprinde apoi nucleul:
organizația politică formată cu ajutorul sistemului electoral. Nucleul care formează o
organizație politică este, de fapt, puterea publică ce se exercită pe un anumit teritoriu și asupra
unei populații.
 5. SISTEMUL DREPTULUI
5.1. Unitatea și diversitatea normelor de drept
Sistemul de drept reprezintă o colecție de elemente legate între ele prin relații
identificabile, formând un singur tot.
Elementele componente ale sistemului dreptului sunt normele juridice, instituțiile
juridice și ramurile de drept.
Normele juridice, ca părți ale sistemului de drept, alcătuiesc un tot unitar, fiind foarte
strâns unite între ele, chiar dacă sunt deosebite prin conținut. Ele formează un ansamblu coerent
și logic, prin urmare se constituie într-un sistem.
Nici o normă juridică nu-și poate găsi o aplicabilitate practică dacă este privită în mod
izolat, ruptă de ansamblul celorlalte norme. Altfel spus, normele juridice nu există izolate, ele
se grupează în instituții și ramuri, în felul acesta norma juridică reprezintă elementul de bază
al sistemului dreptului. Toate normele juridice apar ca o unitate, iar principiile pe care fiecare
dintre ele le reflectă sunt în concordanță și, totodată, sunt subordonate principiilor generale
care caracterizează tipul de drept respectiv.
Normele juridice dintr-un stat formează un sistem în care se reflectă atât unitatea dintre
ele, cât și caracterul lor diferențiat pe ramuri și instituții juridice. Această structură internă a
dreptului este denumită în literatura juridică sistem al dreptului.
Sistemul de drept este deci unitatea și diviziunea lui în anumite părți interdependente –
instituții juridice și ramuri de drept.
A. Instituția juridică cuprinde un ansamblu de norme juridice ce reglementează o
anumită categorie de relații sociale, legate între ele prin trăsături specifice, care le deosebesc
de alte relații sociale, generând astfel o categorie aparte de raporturi juridice.
Sfera cea mai restrânsă a legăturii de conținut între mai multe norme juridice o formează
instituția juridică.
Unele instituțiile juridice, având o sferă mai largă, își pot împărți normele în subgrupe
care, la rândul lor, formează și ele o instituție juridică (în cadrul instituției succesiunii putem
distinge instituția succesiunii legale și instituția succesiunii testamentare). Aceste instituții
juridice mai restrânse nu trebuie confundate cu elementele component ale instituției de drept,
concretizate în diferite norme juridice care singure nu pot forma o instituție juridică, întrucât
nu reprezintă un gen aparte de relații sociale (in cadrul instituției căsătoriei distingem
numeroase norme juridice care stabilesc condițiile încheierii căsătoriei, nulitatea, efectele,
drepturile si obligațiile soților. Nici una din aceste norme (elemente), luate separate, nu pot
forma o instituție juridica).
Instituția juridică poate să grupeze atât norme exclusiv din cadrul unei singure ramuri
de drept, cât și din mai multe ramuri de drept, având în acest caz un caracter complex. Astfel,
instituția căsătoriei, succesiunii, căilor de atac, grupează norme dintr-o singură ramură de drept,
dreptul familiei, dreptul civil, dreptul procesual.
B. Ramura de drept reprezintă o grupare mai largă de instituții juridice și norme juridice
legate între ele prin obiectul lor comun (un anumit complex de relații sociale pe care le
reglementează), prin anumite principii comune care stau la baza lor, precum și prin unitatea
de metodă folosită în reglementarea relațiilor sociale respective, potrivit intereselor din
societatea respectivă.
O problemă importantă pentru studiul sistemului dreptului este aceea a stabilirii
criteriilor care stau la baza grupării normelor juridice în ramuri distincte.
În literatura de specialitate, majoritatea autorilor subliniază, ca un prim criteriu de
grupare a normelor juridice în ramuri de drept, caracterul relațiilor sociale pe care ramura de
drept respectivă le reglementează, considerând că acesta ar fi obiectul reglementării juridice.
 Alături de criteriul obiectului, a fost propusă metoda pe care statul o alege pentru
reglementarea diferitelor categorii de relații sociale și care face ca anumite norme, deși au un
obiect comun, să se separeu într-o ramură de drept aparte. Prin metodă se înțelege, în general,
modul în care statul acționează asupra unor relații sociale. Astfel, se pot distinge: metoda
autonomismului, metoda recomandării, autoritarismul, etc. Trebuie să subliniem că metoda
este privită în literatura juridică drept un criteriu auxiliar, folosit alături de obiectul
reglementării juridice și subordonat acestuia.
Obiectul reglementării juridice este privit ca un criteriu obiectiv de grupare a normelor
juridice în ramuri de drept, iar metoda-un criteriu subiectiv.
Altfel spus, ramura de drept este un ansamblu relativ distinct de norme juridice, legate
organic între ele, care reglementează relații sociale ce au același specific, folosesc aceeași
metodă sau același complex de metode.

5.2. Evoluția istorică a sistemului de drept

Sistemul de drept s-a format în mod istoric, având o anumită structură în cadrul fiecărui
tip istoric de stat, structură determinată de forma de proprietate dominantă într-o societate.
Trebuie să menționăm, în același timp, că asupra formării sistemului de drept dintr-o anumită
țară influențează și tradițiile legislative și nivelul tehnicii legislative din țara respectivă.
După cum se știe, știința dreptului roman a fost cea care a elaborat o serie de concepte
de bază ale dreptului, dintre care unele s-au transmis până în zilele noastre. O mare importanță
au avut-o operele jurisconsulților Paul, Gaius, Papinian, Ulpian ş.a.
Prima încercare de grupare a dreptului aparține tocmai jurisconsulților amintiți.
Ulpian a fost primul jurisconsult care a introdus o diviziune a dreptului în jus publicum
și jus privatum. În domeniul lui jus publicum a inclus acele norme de drept care priveau
interesele generale ale statului, iar jus privatum a fost divizat, la rândul lui, în dreptul civil (se
aplica cetățenilor romani), dreptul ginților (se aplica străinilor) și dreptul pretorian ( avea la
bază organul emitent-pretorul).
O altă grupare a dreptului o întâlnim la jurisconsultul Paul, care distinge dreptul de
excepție (jus singulare) și dreptul comun (jus comune).
În sfârșit, mai amintim o distincție făcută de juriștii romani, distincție ce se referă la
izvoarele dreptului, în drept scris și drept nescris.

5.3. Diviziunea dreptului

Dreptul, după cum am văzut, se împarte în mai multe ramuri, fiecare având un obiect
propriu de reglementare.
Cea mai importantă și generală împărțire a dreptului este în: drept intern și drept
internațional.
Dreptul internațional are ca obiect raporturile dintre state sau dintre cetățenii
diferitelor state, respectiv relațiile din cadrul comunității internaționale.
Subiectele dreptului internațional sunt în principal statele iar normelor lui li se supun
cei care au creat aceste norme, respectiv statele și se subdivide în drept internațional public și
drept internațional privat.
Dreptul internațional public reprezintă totalitatea normelor juridice care reglementează
relațiile dintre state și se formează prin acordul de voință al statelor suverane și egale în
drepturi, în relațiile lor reciproce.
Dreptul internațional privat este constituit din totalitatea normelor juridice care
reglementează rezolvarea conflictelor de legi generate de raporturile de drept civil ce cuprind
unul sau mai multe elemente de extraneitate. Astfel de elemente pot fi: cetățenia, domiciliul,
locul situării imobilului etc.
 Dreptul intern are ca obiect de studiu raporturile dintre cetățenii aceluiași stat și
constă în ansamblul de norme juridice ce reglementează relațiile sociale din cadrul unui singur
stat.
Subiectele dreptului intern pot fi atât statul cât și persoanele fizice sau juridice din
interiorul unei stat.
Organul creator de norme este distinct de destinatarii normelor. Acest lucru explică și
inexistența unui organ legislativ internațional care să fie situat deasupra statelor.
Dreptul intern este creat în mod unilateral de către un singur stat, care edictează norme
juridice obligatorii pentru toate persoanele de pe teritoriul statului respectiv și cunoaște
împărțirea tradițională în drept public și drept privat.
Dreptul public cuprinde normele juridice care guvernează organizarea statului,
raporturile dintre stat și particulari precum și raporturile dintre diferitele organisme ale
statului.
În raporturile cu cetățenii săi, statul își exercită puterea suverană, acestea fiind raporturi
de subordonare. Spre exemplu, raportul juridic dintre stat și un contribuabil este un raport
juridic fiscal, aparținând dreptului public. Statul, prin organismele sale, este cel care fixează și
percepe impozitul care urmează a fi plătit și tot el stabilește sancțiunile aplicabile în caz de
neplată.
Dreptul privat cuprinde normele juridice care guvernează raporturile dintre
particulari. De exemplu, raporturile ce se nasc între cumpărător și vânzător cu prilejul
încheierii unui contract de vânzare-cumpărare.
Raporturile de drept privat sunt, de obicei, raporturi de egalitate juridică, în sensul că
nici una dintre părți nu îi poate impune voința sa juridică celeilalte părți. Statul poate însă
participa și el la asemenea raporturi juridice, atunci când acționează nu în virtutea puterii sale
suverane, ci ca persoană juridică.
Spre exemplu, un minister poate încheia un contract de prestări-servicii cu o echipă de
zugravi, care se angajează ca în schimbul unei remunerații, să zugrăvească o anumită clădire a
ministerului. Cu toate că la acest raport juridic participă și statul, acesta este un raport juridic
de drept privat, în care părțile sunt pe picior de egalitate juridică.

5.4. Ramurile dreptului

Criteriul de bază al grupării normelor juridice și instituțiilor juridice în ramuri de drept
este reprezentat de obiectul reglementării juridice.
Cu titlu exemplificativ, enumerăm câteva dintre ramurile dreptului românesc.
Dreptul public se subdivide în:
• Dreptul constituțional este format din totalitatea normelor juridice care reglementează
raporturi sociale ce iau naștere in procesul exercitării puterii de stat. Altfel spus, este ramura
dreptului public care determină organizarea statului, principiile sale fundamentale, forma de
guvernământ, atribuțiile diferitelor puteri ale statului și raporturile dintre ele.
• Dreptul administrativ cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementează
funcționarea puterii executive și a serviciilor publice, raporturile sociale din domeniul
administrației de stat, activitate îndeplinită de organele administrative.
• Dreptul penal cuprinde totalitatea normelor juridice care stabilesc în ce condiții o faptă
este considerată infracțiune, felul acestor infracțiuni, sancțiunile care se aplică în cazul
comiterii lor, precum și răspunderea penală în vederea apărării ordinii de drept din România
împotriva unor asemenea fapte.
• Dreptul financiar reglementează relațiile sociale care apar în sfera activității financiare
a statului si se refera la formarea, repartizarea si întrebuințarea fondurilor bănești ale statului,
cum ar fi: modul în care sunt realizate veniturile bugetului de stat și ale bugetelor locale,
precum și destinația cheltuielilor bugetului public – bugetul de stat și bugetele locale, finanțele
întreprinderilor și organizațiilor economice, asigurările sociale de stat.
Dreptul privat se subdivide în:
• Dreptul civil cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile
patrimoniale și nepatrimoniale dintre particulari, raporturi în care părțile (subiectele) se
situează pe poziții de egalitate juridică în exercitarea drepturilor și obligațiilor subiective.
Normele de drept civil reglementează în principal raporturile de proprietate privată, persoanele
ca subiecte ale raporturilor de drept civil, raporturi obligaționale, drepturile reale, succesiunea,
contractele de drept civil, sancțiunile civile.
• Dreptul familiei reglementează raporturile personale patrimoniale și nepatrimoniale ce
se nasc din căsătorie, rudenie, adopție și raporturile asimilate de lege cu raporturile de familie
în scopul ocrotirii și întăririi familiei.
• Dreptul comercial reglementează raporturile juridice care rezultă din săvârșirea actelor
considerate de lege ca fapte de comerț și activitatea juridică a comercianților.
• Dreptul muncii reglementează raporturile sociale de muncă, apărute în legătură cu
exercițiul dreptului la muncă, angajarea, condițiile de muncă, salarizarea, concedierea,
organizarea și protecția muncii, precum si alte raporturi sociale strâns legate de raporturile de
muncă.

DREPT

DREPT DREPT
INTERN INTERNAȚIONAL

DREPT
DREPT PUBLIC DREPT PRIVAT INTERNAŢIONAL
PUBLIC

DREPT
DREPT
CONSTITUŢIONAL
DREPT CIVIL INTERNAŢIONAL
PRIVAT

DREPT
DREPTUL FAMILIEI
ADMINISTRATIV

DREPT FINANCIAR DREPT COMERCIAL

DREPT PENAL DREPTUL MUNCII

 6. PRINCIPIILE ŞI FUNCŢIILE DREPTULUI
6.1. Principii generale ale dreptului
Cuvântul „principiu” este de origine latină, derivând din “principium”, care avea la
origine înțelesul de „izvor primordial”, de „început”, de „cauză primară” sau „punct de
plecare”. Prin evoluție, cuvântul „principiu” dobândește și sensul de „element fundamental”,
de „idee” sau „normă de bază” a unei existențe.
În literatura juridică, principiile fundamentale ale dreptului sunt definite ca fiind acele
idei generale, conducătoare, călăuzitoare care stau la baza elaborării și aplicării dreptului.
Importanța studierii principiilor dreptului constă în legătura dintre acestea și realitățile
concrete din societate. Societatea se dezvoltă într-un mod destul de imprevizibil, iar principiile
de drept sunt influențate de această evoluție a societății, ca urmare, sistemul juridic trebuie să
se dezvolte în strânsă legătură cu dezvoltarea comunității analizate. În aceste condiții principiile
dreptului nu fac altceva decât să creioneze linia călăuzitoare pentru „construirea” acestui sistem
juridic.
Pe baza acestor principii, legiuitorul, pe de o parte, se orientează către o anumită formă
a reglementării juridice, iar judecătorul, pe de altă parte, aplică dreptul.
Din toate cele de mai sus rezultă care este utilitatea practică a principiilor dreptului:
• principiile dreptului trasează liniile directoare pentru sistemul juridic. Fără ele dreptul
n-ar putea fi conceput. Principiile de drept ajută la construirea dreptului, orientează activitatea
legiuitorului,
• principiile dreptului au un rol și în administrarea justiției. Cei însărcinați cu aplicarea
dreptului, trebuie să cunoască nu numai „litera” legii, ci și „spiritul” ei, iar principiile de drept
alcătuiesc chiar „spiritul legii”;
• principiile de drept, în unele cazuri, țin loc de norme de reglementare, atunci când, într-
o cauză civilă sau comercială, legea tace, judecătorul putând soluționa cauza în temeiul
principiilor generale de drept.
În doctrina de specialitate, clasificarea principiilor dreptului se realizează potrivit mai
multor criterii, cel mai important fiind criteriul importanței și sferei lor de acțiune:
• principii generale ale dreptului;
• principii ale ramurilor de drept.

Principiul libertăţii şi
Principiul legalităţii
egalităţii

PRINCIPII GENERALE
ALE DREPTULUI

Principiul Principiul echităţii şi al

responsabilităţii justiţiei
 Principiile generale ale dreptului, așa cum se desprind din analiza doctrinei juridice,
sunt următoarele:
A. Principiul asigurării bazelor legale de funcționare a statului sau principiul
legalității
Acțiunea acestui principiu constituie premisa existenței statului de drept. Statul este
creatorul dreptului și, în același timp, cu ajutorul dreptului, statul își asigură baza legală,
legitimitatea puterii și funcționării sale. Într-un stat de drept, dreptul îndeplinește misiunea de
intermediar între idealurile morale, filosofice și forțele reale, sociologice, între ordine și viață,
între „ceea ce este” și „ce trebuie să fie”.
În statul de drept se impune o regulă de aur a democrației – între „forța puterii” și
durata în timp a acestei puteri trebuie să existe un raport invers proporțional, adică „puterea
trebuie să limiteze puterea”.
B. Principiul libertății și egalității
Libertatea reprezintă posibilitatea omului de a acționa și de a se manifesta fără nici un
fel de constrângeri, dar circumscris limitelor legalității sau, așa cum spunea Montesquieu
„libertatea este tot ceea ce îngăduie legile”.
Egalitatea presupune acordarea aceluiași „tratament juridic” pentru subiecte de drept
aflate în situații juridice similare, și nu egalitate în drepturi și obligații a tuturor subiectelor de
drept unele în raport cu altele.
Într-o societate democratică, statul garantează juridic și efectiv libertatea și egalitatea
indivizilor, adică, își autolimitează exercitarea puterii în raport cu subiectele de drept.
Cadrul în care indivizii pot să se miște după bunul plac este trasat de puterile publice
care se manifestă într-un sistem politic pluralist.
Libertățile – garanții pe care statul le creează și le recunoaște cetățenilor, trebuie să nu
rămână doar pur teoretice, declarative, se cere și o aplicare efectivă a acestora din partea
statului. Aceasta s-ar traduce într-o atitudine categorică și operativă împotriva oricărei persoane
care ar atenta la limitarea sau eliminarea acestor drepturi.
Principiul libertății trebuie coroborat cu principiul egalității. Oamenii sunt egali în fața
legii și această egalitate își are fundamentul în regulile dreptului natural, recunoscut de dreptul
obiectiv.
Libertatea și egalitatea duc la echilibrul vieții, adică la capacitatea oamenilor de a se
manifesta în plenitudinea ființei lor, de a acționa în limitele nealterării egalității și libertății
celorlalți. Libertatea și egalitatea sunt interdependente, nu putem spune despre doi oameni că
sunt egali dacă unul este liber și altul nu.
C. Principiul responsabilității
Pornind de la afirmația formulată în doctrină, potrivit căreia există o pronunțată afinitate
logică între principiile fundamentale ale dreptului, considerăm că nici unul dintre aceste
principii nu poate fi analizat izolat, ci coroborat cu celelalte.
Este și cazul principiului responsabilității:
- responsabilitatea însoțește constant libertatea;
- responsabilitatea este o dimensiune a dreptului, pentru că exprimă actul de angajare a
individului care își asumă consecințele acțiunii sau inacțiunii sale, act care este judecat
(apreciat) în funcție de gradul și conținutul procesului de transpunere conștientă în practică a
normelor sociale;
- responsabilitatea juridică nu se confundă cu răspunderea juridică, pentru că, aceasta din urmă,
reprezintă un raport juridic impus din afară individului, pe când responsabilitatea reprezintă
actul personal, pe care individul îl face în raport cu propria conștiință, raportându-se la normele
și valorile societății.
 D. Principiul echității și al justiției
Acest principiu readuce în prim plan problema existenței unor prescripții fundamentale
preexistente, desprinse din rațiune sau dintr-o ordine supraindividuală și al căror scop este acela
de a da siguranță vieții sociale. Între aceste prescripții se numără echitatea și justiția.
Echitatea vine din latinescul aequitas și semnifică potrivire, cumpătare, dreptate,
nepărtinire.
Acțiunea principiului echității privește atât activitatea legiuitorului, cât și activitatea de
interpretare și aplicare a dreptului.
Justiția reprezintă acea stare generală ideală a societății, realizabilă prin asigurarea
pentru fiecare individ în parte și pentru toți împreună a satisfacerii drepturilor și a intereselor
lor legitime.
Principiile generale nu rămân într-un spațiu suspendat, ele nu există în mod abstract,
fără legătură cu reglementările din ramurile de drept. Principiile generale constituie, în acest
sens, fundamentul principiilor de ramură. Plecând de la principiile generale, științele juridice
de ramură formulează o serie de principii specifice, cum ar fi, în dreptul civil: principiul
reparării prejudiciului cauzat, desființarea unui act inițial produce efecte și asupra actului
secundar; în dreptul penal: principiul legalității incriminării; în dreptul procedural: principiul
ascultării și a celeilalte părți; în dreptul internațional public: principiul respectării tratatelor.

6.2. Funcțiile dreptului

Cuvântul funcție provine din latinescul „functio, - onis” - muncă, deprindere,
îndeplinire.
Dreptul are ca scop regularizarea raporturilor sociale, canalizarea activității oamenilor
în cadrul unor relații de interes major, în conformitate cu o voință generală. Acest scop este
slujit de o serie de funcții.
Funcțiile dreptului sunt acele direcții (orientări) fundamentale ale acțiunii
mecanismului juridic, la îndeplinirea cărora participă întregul sistem al dreptului (ramurile,
instituțiile, normele dreptului), precum și instanțele sociale special abilitate, cu atribuții în
domeniul realizării dreptului.
Când analizăm funcțiile dreptului , noțiunea dreptului se înfățișează în complexitatea
sa, ca sistem juridic, introducând în dezbatere nu numai latura normativă a conținutului
dreptului, ci și aspectele caracteristice ale creării dreptului, viața normelor legale și realizarea
acestora, în strânsă legătură cu împrejurările sociale în care apar și se dezvoltă raporturile de
drept și care într-o exprimare utilizată în sociologia dreptului, determină condiția socială a legii.

Funcţia de Funcţia de conservare,

instituţionalizare sau
formalizare juridică a
organizării social-politice
FUNCŢIILE
DREPTULUI
apărare şi garantare a
valorilor fundamentale ale
societăţii

Funcţia de conducere a Funcţia normativă a

societăţii dreptului
 A. Funcția de instituționalizare sau formalizare juridică a organizării social-politice
Dreptul – în special Constituția și legile organice – asigură cadrul de funcționare legală
a întregului sistem de organizare socială. Organizarea și funcționarea puterilor publice, precum
și a instituțiilor politice fundamentale sunt concepute în manieră juridică, iar mecanismul
raporturilor ce se nasc în procesul conducerii politice este reglat prin intermediul dreptului.
Dreptul cuprinde în sfera sa un domeniu vast – domeniul organizării sociale. El are în vedere
acest domeniu, în ansamblul său, ca o funcție a sistemului social global.
B. Funcția de conservare, apărare și garantare a valorilor fundamentale ale societății

Ocrotind și garantând ordinea constituțională, proprietatea, statul și rolul individului,

dreptul apare ca un factor implicat în procesul dezvoltării sociale. Fiind instrument al
controlului social, dreptul previne dezorganizarea, asigură coeziunea interioară a
colectivităților, definește cadrul general de desfășurare a proceselor sociale și sancționează
conduitele deviante.
Dreptul, ca ansamblu de norme, instituții și sancțiuni formalizate, stabilește principiile
de bază ale conviețuirii sociale. În ansamblul prescripțiilor sale, dreptul apără, prin mijloace
specifice fiecărei ramuri, viața în comun împotriva diferitelor excese individuale, asigură
securitatea persoanei. În acest sens, s-a vorbit despre cele trei drepturi „absolute” ale societății:
securitatea persoanei, libertatea individului și proprietatea.
C. Funcția de conducere a societății
Fiind mijlocul cel mai eficace pentru realizarea scopurilor social-politice, dreptul
exercită un rol important în conducerea societății. Actul normativ juridic este un act de
conducere socială. În forma ei cea mai generală, legea este forma universală de exprimare a
dezideratelor sociale majore.
Statul, cu ajutorul dreptului, stabilește pentru fiecare autoritate a sa o anumită
competență – capacitate juridică de drept public – pentru ca fiecare din aceste structuri de
putere să știe ce are de făcut, care le este puterea.
Fiecare cetățean trebuie să se supună dreptului și autorității de stat. Orice normă juridică
reprezintă o decizie a statului, încorporează o anumită politică materializată în decizie
normativă.
Dreptul este instrumentul fundamental al statului în conducerea societății. Și totuși,
dreptul nu este o simplă tehnică ce vizează staturile superficiale ale societății, tehnică ce ar
putea fi substituită oricărui scop. Fiind o îmbinare pe baze obiective a unor acte de gândire, de
voință și de experiență, actul normativ juridic, ca act de decizie și de conducere, concentrează
cerințele esențiale ale vieții în comun.
D. Funcția normativă a dreptului
Funcția normativă derivă din rolul superior al dreptului, din faptul că, nefiind un scop
în sine, dreptul este destinat să asigure subordonarea acțiunilor individuale față de o conduită-
tip. Această funcție ne apare ca o adevărată funcție de sinteză, implicând toate celelalte funcții.
Ea este indestructibil legată de caracterul normativ al dreptului.
Normativitatea juridică este o parte a normativității sociale. Alături de alte forme de
reglementare normativă, dreptul, prin ansamblul normelor și instituțiilor sale, este un factor de
programare a libertății de acțiune a omului.
Dreptul reglementează cele mai importante relații sociale, prin urmare are o poziție
specifică în ansamblul celorlalte forme normative. Dreptul nu ar însemna nimic în lipsa
normelor care-i compun conținutul.
Funcția normativă a dreptului exprimă poziția specifică a dreptului în viața socială,
calitatea sa de a fi și un mijloc eficace de organizare și conducere a societății.
 7. IZVOARELE DREPTULUI
7.1. Conceptul de izvor al dreptului
Izvoarele sau sursele dreptului sunt manifestări sociale care generează norma
juridică, indiferent de natura ei (de drept public sau privat, etc.).
În sens strict juridic, conceptul de izvor de drept este folosit pentru a arata formele
sau modalitățile specifice de exprimare a normelor juridice – acte normative, obiceiul
juridic, practica judiciară, etc.
Izvoarele dreptului reprezintă unul din elementele definitorii ale oricărui sistem de
drept. Norma juridică nu poate deveni obligatorie pentru colectivitate dacă nu îmbracă o
anumită formă de exprimare.
Voința socială generală, pentru a deveni obligatorie pentru fiecare membru cât și pentru
întreaga colectivitate umană, trebuie exprimată prin norme care vor îmbracă o anumită formă,
denumită izvor de drept, motiv pentru care în literatura juridică se consideră, în general, că
expresia „izvor de drept” este sinonimă cu aceea de „formă specifică de exprimare a
dreptului.”
Prin termenul de izvor sunt denumite sursele, originea, factorii de determinare și creare
a dreptului.
Izvorul de drept reprezintă condițiile materiale și sociale ce determină fondul și forma
normelor juridice.
Într-o altă definiție, izvoarele dreptului sunt văzute ca acele „elemente care formează
substratul regulilor dreptului și diferitele moduri prin care aceste reguli sunt stabilite și ne
sunt cunoscute”.
Având în vedere toate aceste accepțiuni, conceptul de izvor de drept poate fi definit ca
fiind forma de exprimare a dreptului, adică modalitatea de instituire sau recunoaștere de
către puterea de stat a normelor juridice în procesul de creare a dreptului.

7.2. Clasificarea izvoarelor de drept

Izvoarele de drept pot fi clasificate în funcție de mai multe criterii.
După criteriul raportului dintre conținut și formă, distingem între:
a. izvoare materiale ale dreptului (în sens material) – desemnează factorii de configurare
a dreptului, acel ansamblu de realități sociale care influențează voința socială generală
exprimată prin norme. În consecință, prin izvor de drept, în sens material, înțelegem viața
socială, economică și culturală în complexitatea ei, progresul social, care determină nașterea
unor reguli de drept și instituții. Altfel spus, prin izvoare materiale sunt desemnate faptele
omenești (acțiuni, inacțiuni, evenimente la care participă oamenii) de care norma de drept leagă
nașterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice. Prin urmare, un fapt social
constituie un izvor material al dreptului numai dacă acel fapt face obiectul reglementării unei
norme juridice.
b. izvoare formale ale dreptului (în sens formal) – desemnează forma prin care se
exteriorizează izvorul material pentru a se impune colectivității (altfel spus, forma pe care o
îmbracă dreptul, în ansamblul normelor sale, pentru a deveni obligatorie pentru individ și
colectivitate). La rândul ei, forma dreptului poate fi internă, adică ceea ce și cum se exprimă
reglementarea juridică și externă, adică prin ce se exprimă reglementarea juridică (arată
„haina” pe care o îmbracă norma juridică – lege, decret, hotărâre, etc.).
 După caracterul sursei normative, facem distincție între:
a. izvoare directe (imediate) ale dreptului – adică forme de exprimare nemijlocită din
care derivă norma, cum sunt, de exemplu, actele normative ca legea, hotărârea, ordonanța,
decizia, a căror forță decurge direct din faptul că sunt elaborate de către un organ de stat.
b. izvoare indirecte (mediate) ale dreptului – nu sunt cuprinse în acte normative, dar la
care acestea din urmă fac trimitere incluzându-le într-o formă mijlocită în conținutul lor, așa
cum sunt, de exemplu, obiceiul, regulile de conviețuire socială, contractul, tratatul, normele
organelor nestatale, care, pentru a dobândi forța juridică și a deveni izvoare de drept, au nevoie
de consacrarea lor de către autoritatea publică (ele trebuie să fie „validate” de către o autoritate
statală pentru a deveni izvoare de drept).
În funcție de modalitatea de aducere la cunoștința publică sau forma în care apar,
distingem între:
a. izvoare scrise – de exemplu: actul normativ
b. izvoare nescrise – de exemplu: obiceiul juridic
În funcție de sursa lor, distingem între:
a. izvoare oficiale – de exemplu: actul normativ, jurisprudența
b. izvoare neoficiale – de exemplu: obiceiul juridic, doctrina

Din punct de vedere juridic, prezintă interes în special izvoarele formale sau formele de
exprimare a normelor de drept.

7.3. Analiza izvoarelor formale ale dreptului

În doctrină, opinia majoritară consideră că sunt izvoare formale ale dreptului:

A. actul normativ
B. cutuma (obiceiul juridic, tradiția, uzanța)
C. contractul normativ
D. jurisprudența (precedentul judiciar și practica judiciară)
E. doctrina

CUTUMA

DOCTRINA JURISPRUDENŢA

IZVOARELE
DREPTULUI

CONTRACTUL ACTUL
NORMATIV NORMATIV
 A. ACTUL NORMATIV
Actul normativ (denumit uneori și Legea – ca izvor de drept) reprezintă izvorul de drept
creat de organe ale autorității publice, învestite cu competențe normative, care cuprinde norme
juridice cu caracter general și obligatoriu, a căror aplicare poate fi realizată, în caz de nevoie,
pe calea forței de constrângere a statului.
Termenul „lege” are două sensuri:
• un sens larg și comun, potrivit căruia legea reprezintă orice act normativ cu putere
obligatorie;
• un sens restrâns, conform căruia legea constituie actul normativ adoptat, după o
procedură specifică, de către Parlament.
Actele normative nu au valoare în mod izolat, ci doar încadrându-se într-un sistem
normativ și subordonându-se finalității acestuia.
Parlamentul, prin legi, nu poate reglementa multitudinea de situații care apar în viața
de zi cu zi a societății, astfel încât este necesară o intervenție normativă și din partea altor
organe de stat.
Actele normative subordonate legii, trebuie să respecte următoarele cerințe:
• nu trebuie să cuprindă dispoziții contrare celorlalte legi;
• nu pot reglementa relații sociale care sunt supuse normării prin lege;
• trebuie să se înscrie în limitele competenței materiale și teritoriale ale organelor de stat
care le emit,
• trebuie să fie adoptate în forma și cu procedura prevăzută pentru fiecare din ele.
Actele normative subordonate legii au denumiri și forme diferite în sistemul de drept al
fiecărui stat.
Sistemul actelor normative cuprinde:
a. Constituția;
b. legile și alte acte cu caracter normativ elaborate de Parlament;
c. decretele prezidențiale cu caracter normativ;
d. ordonanțele și hotărârile de guvern;
e. alte acte normative aparținând organelor centrale și locale ale administrației publice de
stat.
a. Constituția este definită în literatura de specialitate ca fiind un act politico-juridic
fundamental, inspirat de o anumită filozofie socială și adoptat de națiune sau în numele ei,
pentru a stabili forma de stat, modul de organizare și funcționare a puterilor statului și
raporturile între acestea, principiile generale ale ordinii juridice a societății, precum și
drepturile și îndatoririle cetățenilor, act care este adoptat și modificat potrivit unor proceduri
speciale.
b. Legile și alte acte cu caracter normativ elaborate de Parlament
Legile, în sens restrâns, sunt acte juridice exclusive ale Parlamentului, adoptate potrivit
unor proceduri specifice și care reglementează relațiile sociale cele mai generale și cele mai
importante.
Art. 73 alin. 1 din Constituție prevede: „Parlamentul adoptă legi constituționale, legi
organice și legi ordinare”.
Rezultă că, potrivit criteriului forței juridice, legile se clasifică astfel:
• legile constituționale – stabilesc principiile fundamentale pentru viața socială și de stat,
organizarea și funcționarea ordinii într-un stat. Constituția este legea fundamentală a unui stat,
constituită din norme juridice, învestite cu forță juridică supremă, și care reglementează acele
relații sociale fundamentale care sunt esențiale pentru instaurarea, menținerea și exercitarea
puterii. Legile de revizuire a Constituției sunt elaborate și adoptate în baza unei proceduri
stipulate în Constituție;
 • legile organice – reglementează cele mai importante domenii ale vieții sociale și de stat,
având o poziție distinctă față de ierarhia legislativă. Domeniile care fac obiectul reglementării
prin legi organice sunt expres prevăzute în Constituție. Legile organice sunt adoptate prin votul
majorității membrilor fiecărei Camere (majoritatea absolută). Prin lege organică se
reglementează:- sistemul electoral, organizarea și funcționarea partidelor politice, organizarea
și desfășurarea referendumului, organizarea Guvernului și a Consiliului Suprem de Apărare al
țării, regimul stării de asediu și al celui de urgență, infracțiunile, pedepsele și regimul de
executare a acestora, organizarea și funcționarea Consiliului Superior al Magistraturii, a
instanțelor judecătorești, a Ministerului Public și a Curții de Conturi, statutul funcționarilor
publici, regimul juridic general al proprietății și moștenirii, regimul general privind raporturile
de muncă, sindicatele și protecția socială, organizarea generală a învățământului, regimul
general al cultelor, organizarea administrației locale, a teritoriului, precum și regimul general
privind autonomia locală, modul de stabilire a zonelor economice exclusive, (...) celelalte
domenii pentru care, în Constituție, se prevede adoptarea de legi ordinare
• legile ordinare – reglementează celelalte domenii care nu sunt supuse normării prin legi
constituționale sau organice. Procedura de adoptare a legilor ordinare este diferită de cea a
legilor organice, fiind necesar doar votul majorității membrilor prezenți din fiecare Cameră a
Parlamentului (majoritate relativă).
În funcție de domeniul reglementării juridice, distingem între: legi cu caracter civil
penal, comercial, financiar, etc.
În funcție de conținutul lor, legile se diferențiază în:
• legi materiale – reglementează conduita (drepturile și obligațiile) subiectelor de drept;
• legi procedurale – reglementează modalitățile de desfășurare a unei activități publice
sau private, forma în care trebuie să fie sancționați cei care au nesocotit legile materiale.
Se face distincție și între:
• legile generale – reprezintă dreptul comun;
• legile speciale – reglementează o situație particulară în raport cu legile generale. În caz
de concurs între legea generală și legea specială se aplică aceasta din urmă;
• legile excepționale – vizează situații cu totul particulare (de ex.: instituirea stării de
necesitate).
c. Decretele prezidențiale cu caracter normativ
Potrivit art. 100 alin. 1 din Constituție, în exercitarea atribuțiilor sale, Președintele
României emite decrete care se publică în Monitorul Oficial al României. Nepublicarea atrage
inexistența decretului.
După sfera de reglementare, decretele pot fi:
• decrete cu caracter normativ – decrete ce reglementează anumite situații limitativ
prevăzute în Constituție și legi, precum: declararea mobilizării, instituirea stării de urgență,
declararea războiului. Semnate de Președinte, acestea trebuie contrasemnate de Primul-
ministru.
• decrete cu caracter individual - decretele prin care se acordă decorații.
d. Ordonanțele și hotărârile Guvernului
Potrivit art. 108 alin. 1 din Constituție, Guvernul adoptă hotărâri și ordonanțe.
Ordonanțele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele și în condițiile
prevăzute de acestea (art. 108 alin. 3 din Constituție), în domenii care nu fac obiectul legilor
organice.
În legea de abilitare, Parlamentul stabilește, în mod obligatoriu, domeniul și data până
la care se pot emite ordonanțe.
Dacă legea de abilitare o cere, ordonanța trebuie să fie supusă Parlamentului spre
aprobare, până la împlinirea termenului de abilitare, nerespectarea termenului atrăgând
încetarea efectelor ordonanței.
 În situații extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, art. 114 alin. 4
prevede posibilitatea ca Guvernul să adoptă ordonanțe de urgență, având obligația de a
motiva urgență în cuprinsul acestora. Ordonanța de Urgență reprezintă o formă de
reglementare specială a Guvernului, ce o poate realiza în cazuri speciale. Fiind emise pe
domenii rezervate legii, acestea trebuie supuse aprobării ulterioare a Parlamentului.
Hotărârile de Guvern sunt acte normative care se emit pentru organizarea executării
legilor, potrivit art. art. 108 alin. 2 din Constituție.
e. Alte acte normative aparținând organelor centrale sau locale ale administrației
publice de stat
Actele aparținând acestor categorii de organe ale statului sunt considerate izvoare de
drept numai dacă au caracter normativ, deci cuprind norme juridice cu caracter general și
obligatoriu. În această categorie includem: ordine; hotărâri; decizii; dispoziții; regulamente;
instrucțiuni; norme metodologice.

B. OBICEIUL JURIDIC ( CUTUMA)

Obiceiul este cel mai vechi izvor de drept. Ca regula socială, obiceiul precede dreptul
și reprezintă unul dintre izvoarele cele mai importante ale dreptului.
Obiceiul este o regulă de conduită ce se formează spontan ca urmare a aplicării ei
repetate într-o perioadă de timp relativ îndelungată într-o colectivitate umană.
Obiceiurile recunoscute de puterea de stat și dotate de aceasta cu forță juridică devin
obiceiuri juridice și sunt cunoscute și sub denumirea de cutume. Ele devin izvoare de drept.
Ca urmare, obiceiul juridic (cutuma) este o regulă de conduită nescrisă care s-a format
prin repetarea unei practici în decursul timpului, fiind acceptată cu rang de lege de către
comunitate.
Teoria romano-canonică a formulat două condiții pentru ca un obicei să devină juridic,
deci izvor de drept:
a. o condiție obiectivă ( materială ) – constând într-o practică veche și incontestabilă;
b. o condiție subiectivă ( psihologică ) – în conformitate cu care regula (practica)
respectivă are caracter obligatoriu, adică să fie sancționată juridic.
Acestor cerințe formulate de vechea doctrină li s-a mai adăugat uneori și o a treia, și
anume:
c. caracterul precis (sau cât de cât precizabil) al regulii de conduită impusă prin repetare.
Romanii numeau obiceiul juridic „mores majorum” (moravurile bătrânilor”).
Cronologic vorbind, cutuma a fost prima formă de manifestare a dreptului. Primele
norme juridice nu au fost altceva decât chiar transformarea unor obiceiuri în norme obligatorii
garantate de puterea publică. Asemenea obiceiuri au fost: răzbunarea sângelui, legea talionului
și răscumpărarea. De altfel, primele acte normative scrise ale societății, în stadiul ei inițial, erau
culegeri ale obiceiurilor preluate și transformate potrivit intereselor conducerii noii societăți.
Numai timpul poate transforma o regulă practicată în mod spontan în obicei juridic,
altfel ne regăsim în fața unor acte sporadice, izolate, obiceiuri care se schimbă continuu, având
numai farmecul noutății, spre deosebire de cutumă, care se bazează pe tradiție.
Încetarea aplicării unei cutume se produce prin non-uzajul ei treptat și repetat, ceea ce
în limbaj juridic se numește desuetudine. În general, cutuma, ca izvor de drept, este inferioară
dreptului scris, ea nu prezintă certitudinea acestuia, fiind imprecisă, nesigură, mai greu de
constatat și cunoscut.
Considerăm că, în prezent, în dreptul românesc, cutuma, conformă ordinii publice și
bunelor moravuri, constituie izvor de drept, fiind consacrate legal două situații de aplicabilitate
(art. 1 alin. 1-6 Cod civil):
 a. se aplică obiceiul sau cutuma, în cazurile neprevăzute de lege, deci în lipsa unei trimiteri
exprese, pentru a completa eventualele lacune ale dreptului scris, cu precizarea că dreptul penal
exclude rolul obiceiului ca izvor de drept.
b. se aplică în virtutea unei trimiteri exprese la aceasta, formulată într-un act normativ, în
materiile reglementate prin lege.
Azi, obiceiurile operează mai mult în privința interpretării voinței părților și chiar a
legilor.

C. CONTRACTUL NORMATIV
Codul civil definește contractual în art. 1166 ca fiind ”acordul între două sau mai multe
persoane cu intenția de a constitui, modifica sau stinge între dânșii un raport juridic”. În această
accepțiune contractul nu poate fi izvor de drept, având un caracter individual.
Anumite contracte nu privesc nemijlocit drepturile și obligațiile unor subiecte
determinate (nu se referă la un raport juridic concret), ci stabilesc reguli cu caracter generic ce
ajută la reglementarea conduitei părților. Asemenea contracte poartă denumirea de contracte
normative, având calitatea de izvor de drept.
Ca izvor de drept, contractul poate fi întâlnit în special în domeniul dreptului
internațional public, unde îmbracă forma tratatului, acordului, convenției, pactului,
reprezentând expresia libertății de voință a statelor în ceea ce privește cooperarea în diferite
domenii de activitate.
În dreptul constituțional, contractul normativ reprezintă izvor de drept în materia
organizării și funcționării structurii federative a statelor.
Contractul normativ se manifestă ca izvor de drept și în cadrul dreptului muncii, sub
forma contractului colectiv de muncă care prevede condițiile generale ale organizării muncii
într-o anumită ramură.

D. JURISPRUDENŢA (PRACTICA JUDICIARĂ) ŞI PRECEDENTUL JUDICIAR

Practica judiciară sau jurisprudența reprezintă totalitatea hotărârilor judecătorești
pronunțate de către instanțele judecătorești componente ale sistemului de organizare
judecătorească dintr-un stat, indiferent de gradul acestora.
Precedentul judiciar reprezintă totalitatea hotărârilor/deciziilor judiciare cu caracter
de îndrumare și/sau care au forță obligatorie pentru cazurile similare ce se vor judeca în viitor.
Pornind de la analiza unor dispoziții legale, a doctrinei și jurisprudenței vom constata
existența a cel puțin trei situații care relevă importanța precedentului judiciar în sistemul de
drept românesc:
a. deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție în cazul recursului în interesul legii;
b. deciziile Curții Constituționale;
c. hotărârile judecătorești definitive și irevocabile prin care s-au anulat acte administrative
cu caracter normativ.
Precizând că, recunoașterea practicii judiciare și a precedentului judiciar constituie
trăsătura caracteristică a sistemelor de drept anglo-saxon, care sunt sisteme de drept
jurisprudențial, în dreptul românesc, integrat sistemului romano-germanic, valoarea juridică a
practicii judiciare și a precedentului judiciar rezidă în interpretarea și aplicarea corectă a
normelor cuprinse în actele normative, precum și în perfecționarea legislației, în toate cele trei
situații prezentate, precedentul judiciar apropiindu-se „mai mult de caracterul general și
abstract al actelor normative”, caz în care putem invoca și calitatea sa de izvor de drept.
În opinia unor autori, dreptul contemporan românesc nu acordă jurisprudenței calitatea
de izvor de drept. Aceștia susțin că potrivit principiului separației puterilor în stat, puterea
judecătorească are menirea de a aplica legea, ea nefiind competentă să o creeze (să legifereze).
 Observăm faptul că rolul jurisprudenței este acela de a interpreta și aplica la cazuri
concrete legea. Activitatea judecătorului este guvernată de două mari principii: a) el se
pronunță întotdeauna în cauza pe care o judecă și nu are dreptul să stabilească dispoziții
generale în afara speței particulare ce se deduce în fața sa; b) un judecător, potrivit cu regulile
de organizare judecătorească din țara noastră, nu este, în general, legat de hotărârea, într-o
cauză similară, pronunțată de un alt judecător (și nici chiar de hotărârile sale anterioare). În
această lumina jurisprudența nu poate avea rol creator, nu poate fi considerată izvor de drept.
Totuși, în practică se constată de multe ori faptul că instanțele de judecată ajung la
soluții unitare în interpretarea și aplicarea unui text de lege.
Pe calea precedentului, judecătorul poate pronunța decizii cu valoare generală. În loc
să fie sursă doar interpretativă, decizia judecătorului devine sursă creatoare a dreptului.
Precedentul este autoritatea pe care o poate avea o decizie judiciară față de cauzele analoge. În
măsura în care o decizie anterioară interpretează dreptul existent, această interpretare se impune
în cauzele suficient de asemănătoare. O atare situație este de principiu inacceptabilă pentru
sistemul dreptului românesc, în opinia anumitor autori.
Suntem de acord cu opiniile conform cărora jurisprudența este, incontestabil, un izvor
de drept – un izvor de drept formal, desigur – pentru că ea include experiența practică a
organelor judiciare care aplică dreptul pozitiv și, prin aceasta, îi probează și îi legitimează
valabilitatea.

E. DOCTRINA
Doctrina cuprinde analizele, interpretările, opiniile pe care oamenii de specialitate le
dau fenomenului juridic. (Am putea spune că doctrina este de fapt chiar știința dreptului).
Doctrina are un rol teoretico-explicativ, interpretările științifice venind atât în ajutorul
legiuitorului, cât și a magistratului, în procesul de creare, respectiv aplicare a dreptului.
Ca izvor de drept doctrina a îndeplinit un rol deosebit de important în Antichitate și în
Evul Mediu. În Epoca Modernă rolul doctrinei ca izvor de drept s-a restrâns ca urmare a
extinderii reglementărilor promovate pe calea actelor normative.
Dacă și în ce măsură doctrina este considerată izvor de drept este o întrebare care în
timpurile noastre primește un răspuns prudent: doctrina are astăzi un foarte important rol în
cunoașterea fenomenului juridic, în cunoașterea relațiilor sociale supuse reglementării juridice
în interpretarea și aplicarea corectă a legii în dezvoltarea și perfecționarea dreptului, dar ea nu
poate fi considerată a fi un izvor de drept.
Ca urmare, în dreptul românesc actual, doctrina este puțin controversată în sensul că
unii o consideră izvor de drept, iar alții îi contestă această calitate. Cei mai mulți îi neagă acest
caracter de izvor de drept spre deosebire de cei care îi recunosc această funcționalitate (nu îi
recunosc calitatea de izvor de drept).
Deși nu este considerat de către toți autorii de specialitate un izvor de drept, doctrina
juridică are un rol esențial în orientarea și perfecționarea procesului de elaborare și aplicare a
dreptului.
 8. NORMA JURIDICĂ
8.1. Noțiunea normei juridice
Orice activitate socială se desfășoară pe baza unor reguli. Necesitatea acestora se
impune în relațiile interumane datorită faptului că la realizarea unei activități participă mai
multe categorii de persoane, diferite ca sex, vârstă, profesie, religie, etc., fiecare dintre acestea
având roluri diferite în buna reușită a acțiunii respective.
În general, cuvântul normă este echivalat cu cel de regulă. În mai toate dicționarele
definiția normei este făcută prin referire la regula de conduită.
Norma este, deci, o regulă care stabilește cum trebuie să acționeze sau să se comporte
membrii societății în anumite condiții determinate, pentru ca acțiunea lor să fie eficientă și
apreciată pozitiv. Normele nu reprezintă constatarea unei stări de fapt, ci prefigurează un
comportament viitor.
Norma socială este o regulă ce reglementează conduita umană, în scopul asigurării
ordinii sociale.
Sistemul normelor sociale este alcătuit din următoarele categorii de norme: norme
morale, norme obișnuielnice, norme politice, norme tehnice, norme economice, norme
religioase, norme juridice, etc.
Norma juridică este o regulă de conduită cu caracter general și obligatoriu, al
cărei scop este acela de a asigura ordinea socială, regulă ce poate fi adusă la îndeplinire
pe cale statală, în caz de nevoie prin forța de constrângere.

Norma
juridică

este celula de bază a este un etalon,

conţine pretenţiile şi exigenţele societăţii
dreptului, este sistemul un model de
comportament faţă de conduita membrilor săi în anumite
juridic elementar categorii de relaţii

Scopul normei juridice – scop realizat de justiție, de activitatea cu caracter juridic a

administrației și de cetățean – este acela de a asigura relațiilor sociale securitatea esențială
precum și armonia în temeiul unei idei de valoare avute în vedere de legiuitor. Norma juridică
își va realiza scopul în măsura în care răspunde, inteligibil și temeinic, interesului pe care-l
reprezintă. Prin intermediul normelor juridice se reglementează în forme specifice dreptului
relațiile interumane.
 asigurarea convieţuirii sociale (ordinea socială), orientând
comportarea oamenilor în direcţia promovării şi
consolidării relaţiilor sociale în conformitate cu idealurile
şi valorile ce guvernează societatea respectivă

Scopul normei
juridice prevenirea comportamentului deviant

combaterea comportamentului deviant

8.2. Trăsăturile normelor juridice

Fiind o parte integrantă a normelor sociale, normele juridice se adresează conduitei
umane. Ele reprezintă reguli de conduită ce sunt instituite sau sancționate de stat, a căror
aplicare este asigurată prin conștiința juridică, iar la nevoie prin forța coercitivă a
statului.
Cu ajutorul normelor juridice, în societate, se stabilesc anumite coordonate prin care
este îndrumată conduita oamenilor în direcția întăririi și dezvoltării rânduielilor și relațiilor
sociale. Așa fiind, normele juridice nu sunt simple indicații, ci reprezintă dispoziții obligatorii.
Indiferent de nuanța lor, în ultimă instanță, normele juridice reprezintă un comportament impus
de puterea de stat. Nerespectarea lor atrage după sine aplicarea constrângerii. Obligativitatea
normelor juridice asigură ordinea de drept în societate, imprimând relațiilor sociale stabilitatea
necesară.
Specificul normelor de drept constă în faptul că respectarea și aplicarea lor nu este o
opțiune, o facultate, ci o obligație a cărei încălcare atrage răspunderea juridică.
Pentru a înțelege trăsăturile normei juridice, precum și structura sa, este necesar să
plecăm de la premisa că norma de drept conține ceea ce trebuie să îndeplinească un subiect,
ceea ce el este îndreptățit să facă sau ceea ce i se recomandă sau este stimulat să îndeplinească;
„Legis virtus haec est: imperare, vetare, permitere, punire” (forța legii constă în: a ordona, a
interzice, a permite, a pedepsi).
Generalitatea

Obligativitatea

Trăsăturile normelor
Coercibilitatea
juridice

Volitivitatea

Validitatea

În doctrina juridică, au fost exprimate mai multe opinii, autorii reținând diferite
trăsături specifice ale normelor juridice, însă, considerăm necesar a reține următoarele:
A. Generalitatea normei juridice
 Această trăsătură se manifestă prin aceea că regulile de conduită sunt tipice, se aplică
la un număr nelimitat de cazuri, și impersonale, indicând un comportament principal, iar nu
conduita unei singure persoane.
Normele juridice stabilesc drepturi și obligații fiecărui subiect în cadrul unui raport
social în mod generic. În felul acesta, norma juridică devine un etalon, un standard, cu ajutorul
cărui statul apreciază conduita cetățenilor în anumite situații concrete. Acest criteriu constituie
o unitate de măsură stabilită de conducerea de stat a societății în interesul populației.
Dreptul, ca totalitate a normelor juridice, constă în aplicarea unei măsuri egale pentru
toți; utilizează o măsură unică de apreciere a conduitei umane, deși oamenii sunt diferiți, se
deosebesc unul de celălalt.
Normele juridice, în principiu, se aplică la un număr nelimitat de cazuri. Conduita
generală, tipică, prevăzută de norma juridică urmează să fie realizată în condițiile prescrise atât
timp cât norma respectivă este în vigoare. Norma juridică se aplică de fiecare dată când se ivesc
condițiile prevăzute în ipoteza ei, iar dacă aceste condiții nu apar, norma respectivă nu se aplică.
Norma juridică prevede forma conduitei în modul cel mai general și abstract. Conduita
generală se concretizează în nenumărate cazuri în viața de zi cu zi. Caracterul general al normei
juridice se manifestă și prin faptul că ea este impersonală, ceea ce înseamnă că ea nu se
adresează unor persoane anume, ci îi vizează pe toți oamenii sau o categorie de persoane,
așadar:
• unele norme se adresează tuturor cetățenilor de pe teritoriul statului, indiferent de
funcție, domiciliu, stare civilă, etc., fiind edictate de către organe centrale ale puterii sau
administrației de stat și le întâlnim în cadrul legilor, decretelor sau hotărârilor Guvernului. De
exemplu, normele constituționale privitoare la dreptul la viață, la integritatea fizică și psihică,
la inviolabilitatea persoanei, a domiciliului, etc. vizează toate ființele umane, având un caracter
impersonal și general de maximă cuprindere;
• anumite norme juridice se adresează numai unor categorii de persoane (tineri, minorități
naționale, pensionari, studenți, militari, funcționari publici, alegători, etc.), gradul lor de
generalitate fiind mai restrâns dar caracterul impersonal rămânând același;
• anumite norme juridice privesc numai anumite organe sau organizații; ele își păstrează
caracterul general și impersonal deoarece nu nominalizează persoane sau indivizi ci structuri
de organizare socială (autoritățile administrației publice prin care se realizează autonomia
locală în comune și orașe, sunt consiliile locale ca autorități deliberative, și primarii ca autorități
executive);
• există și norme juridice care, deși se adresează unor organe unipersonale (președinte,
ministru, prim-ministru, procuror general, etc.), nu își pierd totuși caracterul general pentru că
ele nu se referă la persoana fizică concretă, determinată ce ocupă aceste funcții, ci se referă la
instituția respectivă, la funcție, independent de persoana care o ocupă (primarul participă la
ședințele consiliului local.
B. Obligativitatea normei juridice
Normele juridice îndrumă conduita membrilor societății în direcția dezvoltării relațiilor
sociale, a progresului. Astfel, ele nu sunt simple indicații, ci reprezintă dispoziții obligatorii,
indiferent de nuanța lor, în ultimă instanță ele sunt impuse de către stat. Fără caracterul general
obligatoriu, norma juridică și-ar pierde chiar sensul existenței sale ca normă socială distinctă,
în varietatea și multitudinea normelor sociale.
C. Coercibilitatea normei juridice
Considerăm că este o trăsătură ce derivă din obligativitatea normei juridice. Dacă în
principiu norma este reprezentată de bună voie, prin esența sa însă, ea este coercibilă, în cazul
în care nu se aplică, aplicarea ei putându-se realiza cu forța. De altfel, coercibilitatea deosebește
normele juridice de orice alte specii de norme.
D. Volitivitatea normei juridice
 Spre deosebire de legile naturii și legitățile sociale care există independent de voința
omului, legile juridice, chiar dacă țin seama de necesități obiective, de moment sau de durată,
sunt în exclusivitate produsul voinței umane. Ele trec prin conștiința oamenilor, întrucât
conduita este subordonată voinței lor. Există și cazuri în care normele juridice pot să prevadă
nașterea unor efecte juridice independent de voința oamenilor (adică naștere, moarte, trăsnet
etc.). De menționat este însă faptul că și în astfel de cazuri realizarea efectelor juridice
prevăzute de normă presupun anumite manifestări de voință din partea oamenilor. În acest sens
se spune că legiuitorul nu inventează legi ci doar le formulează.
E. Validitatea normei juridice
Această caracteristică înseamnă pe de o parte existența ca atare a normei, iar pe de altă
parte, legalitatea actului de emitere a acestei norme. Altfel spus, norma juridică trebuie să fie
în vigoare și să existe un act legal al emiterii ei.

8.3. Structura normei juridice

Structura normei juridice se analizează sub două aspecte:
A. structura logico-juridică (internă) – prezintă trei elemente: ipoteza, dispoziția,
sancțiunea;
B. structura tehnico-legislativă (externă) – exprimă modul, forma de elaborare a normei
juridice.

A. Structura logică a normei juridice

Structura logică a normei juridice vizează construcția internă a acesteia, astfel încât
să corespundă unei reglementări eficiente a relațiilor sociale.
Elementele normei juridice sunt:
I. Ipoteza – prescrie condițiile în care urmează să se aplice dispoziția
II. Dispoziția – prescrie conduita pe care trebuie să o urmeze cei cărora li se adresează
III. Sancțiunea – precizează urmările nerespectării dispoziției
 - prescrie condiţiile în care urmează să se aplice
dispoziţia
IPOTEZA - este acel element constitutiv al normei juridice care
precizează împrejurările, condiţiile sau faptele în
prezenţa cărora se cere o conduită, precum şi categoria
de subiecte de drept cărora li se adresează.

- prescrie conduita pe care trebuie să o urmeze cei

cărora li se adresează
ELEMENTELE - stabileşte conduita care trebuie respectată, în condiţiile
NORMEI DISPOZIŢIA şi împrejurările date de ipoteză.
JURIDICE - deoarece în dispoziţie sunt cuprinse drepturile şi
obligaţiile subiectelor particpante la raporturile sociale,
se consideră că ea reprezintă conţinutul normei juridice.

- reprezintă acel element al normei juridice care

precizează urmările nerespectării dispoziţiei.
Este consecinţa actelor de violare a legii, de încălcare şi
SANCŢIUNEA
de destabilizare a ordinii stabilite şi vizează restabilirea
ordinii de drept încălcate, repararea acesteia şi
prevenirea încălcării ei în viitor.
 I. IPOTEZA – este acel element constitutiv al normei juridice care arată
împrejurările în care urmează a fi aplicată dispoziția. Ea precizează condițiile, împrejurările
sau faptele în raport cu care se aplică regula de conduită (dispoziția), precum și categoria de
subiecte la care se referă conținutul dispoziției.
Ipoteza poate fi determinată sau relativ-determinată (subînțeleasă).
a. Ipoteza determinată poate fi formulată la modul general sau mai concret.
De exemplu Art. 274 alin. (1) Cod civil prevede că „Este interzisă încheierea căsătoriei
între rudele în linie dreaptă, precum și între cele în linie colaterală până la al patrulea grad
inclusiv.” Pentru a identifica ipoteza trebuie să răspundem la întrebarea: În ce împrejurări este
oprită căsătoria?
Ipoteza poate descrie calitatea celor cărora li se adresează norma juridică, uneori,
calitatea fiind exprimată la modul general, prin termeni generici, precum „toți”, „nimeni”,
„oricine”, „acela care”, alteori ea se referă la o anume calitate determinată a subiectului: „soț”,
„mamă”, „comerciant”, funcționar public”.
Spre exemplu: „uciderea copilului nou-născut imediat după naștere, dar nu mai târziu
de 24 de ore, săvârșită de către mama aflată în stare de tulburare psihică se pedepsește cu
închisoarea de la unu la 5 ani” art. 200 alin. (1) Cod penal.
Totodată, ipoteza se referă uneori și la situațiile posibile în care se săvârșește o anumită
faptă prevăzută de lege (locul, timpul sau modul în care se săvârșește fapta).
De exemplu Art. 229 alin. (1) Cod penal prevede că „Furtul săvârșit în următoarele
împrejurări: a) într-un mijloc de transport în comun; b) în timpul nopții; c) de o persoană
mascată, deghizată sau travestită; d) prin efracție, escaladare sau prin folosirea fără drept a
unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase; e) prin scoaterea din funcțiune a sistemului de
alarmă ori de supraveghere, se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani.” În acest exemplu
este vorba de mai multe ipoteze, care constituie agravante în cazul infracțiunii de furt. În primul
caz a) ipoteza se referă la locul în care se săvârșește infracțiunea de furt (unde?), în cazul al
doilea b) ipoteza se referă la perioada de timp în care se săvârșește infracțiunea (când?), în al
treilea caz c) ipoteza se referă la persoana care săvârșește infracțiunea (de către cine?), iar
celelalte împrejurări vizează modul în care se săvârșește infracțiunea (cum?).
b. Ipoteza subînțeleasă (relativ determinată) – ea nu este formulată ci rezultă din
contextul reglementării. Ea lipsește din textul normativ, nefiind expres formulată, ci se deduce
din contextul mai larg al acelei reglementări.
De exemplu: „Uciderea unei persoane se pedepsește cu închisoare de 10 la 20 de ani
și interzicerea exercitării unor drepturi” art. 188 alin. (1) Cod penal. Aici nu se indică
împrejurările referitoare la persoana care săvârșește omorul, la loc, timp sau mod,
subînţelegându-se că indiferent cine săvârșește această faptă și indiferent în ce împrejurări, va
fi sancționat de lege.

Ipoteza determinată - stabileşte cu exactitate condiţiile în care se

aplică dispoziţia.
- pot fi stabilite condiţii sau împrejurări de loc şi timp; modalităţi
de săvârşire a faptei; poate descrie calitatea celor cărora li se
adresează norma juridică.
IPOTEZA Ipoteza relativ-determinată (subînţeleasă) – există atunci când
împrejurările de aplicare a dispoziţiei nu pot fi formulate în toate
detaliile sau nu este formulată, ipoteza rezultând din contextul
reglementării.
- ea lipseşte din textul normativ, nefiind expres formulată, ci se
deduce din contextul mai larg al acelei reglementări.
 II. DISPOZIŢIA – este partea cea mai importantă a normei juridice și ea se referă la
conduita propriu-zisă pe care trebuie să o urmeze cei cărora li se adresează.
Deoarece în dispoziție sunt cuprinse drepturile și obligațiile subiecților participanți la
raporturile sociale, se consideră că ea reprezintă conținutul normei juridice.
Dispoziția poate prevedea obligația de a săvârși anumite acțiuni, obligația abținerii de
la săvârșirea unor acțiuni, după cum poate numai să permită, să recomande sau să stimuleze o
gamă largă de acțiuni umane.
În funcție de conduita prescrisă, dispozițiile normelor juridice se clasifică în felul
următor:
a. Dispoziții onerative care prevăd obligația de a săvârși anumite acțiuni.
De exemplu: Art. 499 alin. (1) C. civ. „Tatăl și mama sunt obligați, în solidar, să dea
întreținere copilului lor minor, asigurându-i cele necesare traiului, precum și educația,
învățătura și pregătirea sa profesională” sau art. 1.357 alin. (1) C. civ. “Cel care cauzează
altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare.”
În formularea acestei categorii de dispoziții se utilizează în mod frecvent termeni sau
expresii precum: „este obligatoriu”, „trebuie”, „are obligația”.
b. Dispoziții prohibitive care interzic săvârșirea unor acțiuni.
De exemplu: Art. 275 C. civ. „Căsătoria este oprită între tutore și persoana minoră
care se află sub tutela sa” sau Art. 277 alin. (1) C. civ. „Este interzisă căsătoria între persoane
de același sex”.
În formularea acestei categorii de dispoziții se utilizează în mod frecvent termeni sau
expresii precum: „este interzis”, „este oprit”.
Deoarece impun o anumită acțiune, fie executarea unei acțiuni, fie abținerea de la
săvârșirea ei, atât dispozițiile onerative cât și dispozițiile prohibitive sunt denumite de unii
autori imperative sau categorice.
c. Dispoziții permisive nici nu impun, nici nu interzic săvârșirea unor acțiuni, ci lasă
la latitudinea părților să aleagă conduita pe care doresc să o urmeze.
De exemplu: Art. 282 C. civ. „Viitorii soți pot conveni să își păstreze numele dinaintea
căsătoriei, să ia numele oricăruia dintre ei sau numele lor reunite. De asemenea, un soț poate
să își păstreze numele de dinaintea căsătoriei, iar celălalt să poarte numele lor reunite.”
Pentru formularea acestei categorii de dispoziții se folosesc termeni sau expresii
precum: "poate", "sunt liberi să", "au latitudinea să".
O varietate a dispozițiilor permisive o constituie dispozițiile supletive, care lasă la
latitudinea părților interesate să aleagă conduita pe care doresc să o urmeze, iar dacă acestea
nu se hotărăsc asupra conduitei, voința lor va fi suplinită de organele de stat competente
(abilitate). De exemplu: Art. 383 C. civ. “La desfacerea căsătoriei prin divorț, soții pot conveni
să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei. Instanța ia act de această înțelegere prin
hotărârea de divorț. Pentru motive temeinice, justificate de interesul unuia dintre soți sau de
interesul superior al copilului, instanța poate să încuviințeze ca soții să păstreze numele purtat
în timpul căsătoriei, chiar în lipsa unei înțelegeri între ei. Dacă nu a intervenit o înțelegere
sau dacă instanța nu a dat încuviințarea, fiecare dintre foștii soți poartă numele dinaintea
căsătoriei.” În cazul dispozițiilor permisive supletive, se folosesc mai ales expresiile: „în lipsa
unei convenții contrare” sau „în lipsa unei clauze contrare”, „dacă nu a intervenit o
învoială”.
d. Dispoziții de recomandare prevăd de regulă, o anumită conduită pe care statul o
recomandă persoanelor fizice sau juridice. Ele nu se impun ca obligatorii. Cele mai multe sunt,
în prezent, de drept administrativ.
Potrivit legii administrației publice locale: „consiliile locale și consiliile județene din
unitățile administrativ-teritoriale limitrofe zonelor de frontieră pot încheia acorduri de
cooperare transfrontalieră cu autoritățile similare din țările vecine, în condițiile legii”.
 e. Dispoziții de stimulare sunt cele care prevăd recompensarea unei conduite
deosebite. Aceste dispoziții se întâlnesc în general în normele juridice care reglementează
raporturile sociale de muncă și prevăd anumite mijloace de recompensare materială și morală
cum ar fi: premii, recompense bănești, gratificații, distincții, decorații, etc.
Ținând seama de sfera aplicării lor și de gradul de generalitate, dispozițiile normelor
juridice pot fi:
a. Dispoziții generale sunt cele care au sferă largă de aplicare, care guvernează de
obicei o anumită ramură a dreptului.
De exemplu, partea generală a Codului penal ce cuprinde norme cu caracter de
"principii generale" cu referire la scopul legii penale si aplicarea acesteia în spațiu și timp, la
instituția infracțiunii, a răspunderii penale, amnistie și grațiere, pedepse penale.
b. Dispoziții speciale cuprind numai o anumită categorie de relații din ramura
respectivă.
Spre exemplu: partea specială a Codului penal care grupează normele „speciale” prin
care sunt reglementate cele mai importante categorii determinate de infracțiuni.
c. Dispoziții de excepție constituie o completare fie a dispozițiilor generale, fie a celor
speciale.
De exemplu: Art. 272, alin (1) C. civ. prevede: „Căsătoria se poate încheia dacă
viitorii soți au împlinit vârsta de 18 ani. Dar pe cale de excepție la alin. 2 prevede că “Pentru
motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători în temeiul unui
aviz medical, cu încuviințarea părinților săi, sau, după caz, a tutorelui, și cu autorizarea
instanței de tutelă în a cărei circumscripție minorul își are domiciliul. În cazul în care unul
dintre părinți refuză să încuviințeze căsătoria, instanța de tutelă hotărăște și asupra acestei
divergențe, având în vedere interesul superior al copilului.

Dispoziţii onerative care prevăd obligaţia de a săvârşi anumite

acţiuni.

Dispoziţii prohibitive - care interzic săvârşirea unor acţiuni.

În funcţie Dipoziţiile permisive nici nu impun, nici nu interzic săvârşirea
de conduita unor acţiuni, ci lasă la latitudinea părţilor să aleagă conduita pe care
prescrisă doresc să o urmeze.
Dispoziţii de recomandare prevăd de regulă, o anumită conduită
pe care statul o recomandă persoanelor fizice sau juridice.
DISPOZIȚIA
Dispoziţii de stimulare sunt cele care prevăd recompensarea unei
conduite deosebite.

Dispoziţiile generale sunt cele care au sferă largă de aplicare, care

guvernează de obicei o anumită ramură a dreptului.
După
Dispoziţiile speciale cuprind numai o anumită categorie de relaţii
gradul de
din ramura respectivă.
generalitate
Dispoziţiile de excepţie constituie o completare fie a dispoziţiilor
generale, fie a celor speciale.

III. SANCŢIUNEA – reprezintă acel element al normei juridice care precizează

urmările nerespectării dispoziției.
 Sancțiunea este consecința actelor de violare a legii, de încălcare și de destabilizare a
ordinii stabilite și vizează restabilirea ordinii de drept încălcate, repararea acesteia și prevenirea
încălcării ei în viitor.
Sancțiunea reprezintă, o măsură luată împotriva dorinței sau voinței celui ce încalcă
dispozițiile normei de drept și este aplicată de un organ special abilitat în acest sens.
Deci, aplicarea sancțiunii are ca scop:
- Repararea prejudiciului si restabilirea ordinii încălcate;
- Sancționarea celui vinovat si reintegrarea lui în societate;
- Prevenirea săvârșirii de fapte antisociale pentru viitor.
Clasificarea sancțiunilor are în vedere natura raporturilor sociale reglementate de
pericolul social pe care îl reprezintă actele de încălcare.
Cu alte cuvinte, clasificarea se realizează în funcție de combinarea a două criterii:
natura raporturilor sociale reglementate și pericolul social al actelor de încălcare a dreptului.
După natura lor, sancțiunile pot fi:
a. sancțiuni penale - acestea se aplică pentru săvârșirea faptelor prevăzute ca infracțiuni.
După gravitatea lor, sancțiunile penale se pot împărți în diferite categorii:
- principale - închisoare (privațiune de libertate) sau amendă penală;
- complementare - interzicerea exercitării unor drepturi de la 1 la 10 ani; degradarea militară,
confiscarea parțială sau totală a averii;
- accesorii - care constau în interzicerea unor drepturi anume prevăzute de lege din momentul
în care hotărârea de condamnare (cu executarea pedepsei cu închisoarea) a rămas definitivă si
până la terminarea executării pedepsei (de exemplu, interzicerea unor drepturi de natură
electorală, de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie de natura celei de care s-a folosit
condamnatul pentru săvârșirea infracțiunii, decăderea din drepturile părintești sa.)
b. sancțiuni administrative - se aplică pentru săvârșirea unor fapte cu pericol social mai
redus decât infracțiunile; aceste fapte se numesc contravenții. Cea mai frecventă sancțiune
administrativă este amenda.
c. sancțiuni disciplinare - se referă, mai ales în cazul abaterilor de la disciplina muncii,
stabilită prin Codul muncii, statute, regulamente de funcționare a persoanelor juridice. Cele
mai răspândite astfel de sancțiuni sunt: mustrarea, avertismentul, desfacerea contractului de
muncă.
d. sancțiunile civile - constau în dispozițiile impuse celui care răspunde de producerea
unui prejudiciu, în vederea repunerii celui păgubit în drepturile inițiale. Sancțiunile civile au
deci, caracter reparator și vizează direct patrimoniul persoanei sancționate. Aceste sancțiuni
pot consta în despăgubiri în sarcina autorului prejudiciului, repunerea în drepturi, anularea
actului ilicit etc.
După gradul de determinare distingem următoarele tipuri de sancțiuni:
a. Sancțiuni absolut determinate - sunt acele sancțiuni formulate precis și care nu pot fi
micșorate sau mărite de organele de aplicare, de exemplu: 1000 RON amendă;
b. Sancțiuni relativ determinate – se stabilesc în limitele unui minim și ale unui maxim
de pedeapsă, urmând ca sancțiunea concretă să o stabilească organul de aplicare. Aici intră
majoritatea sancțiunilor penale, care prevăd pedeapsa între o limită minimă si maximă a ei. De
exemplu: închisoare de la 6 luni la 3 ani, de la 10 la 20 de ani, etc..
c. Sancțiuni alternative – dau posibilitatea organului de aplicare a sancțiunii să aleagă,
între două sau mai multe tipuri de sancțiuni de regulă între închisoare sau amendă. De exemplu
lovirea sau orice acte de violenta cauzatoare de suferințe fizice se pedepsesc cu închisoare de
la o lună la 6 luni sau cu amendă.
d. Sancțiuni cumulative – stabilesc mai multe feluri de sancțiuni care se aplică în mod
obligatoriu pentru aceeași faptă.
 Spre exemplu, „furtul săvârșit prin întrebuințarea de violente sau amenințări ori prin
punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra, precum și furtul urmat
de întrebuințarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea
urmelor infracțiunii ori ca făptuitorul să-și asigure scăparea se pedepsesc cu închisoare de la
2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.” Art. 233 Cod penal.

sancţiuni penale - acestea se aplică pentru săvârşirea

faptelor prevăzute ca infracţiuni.Cea mai frecventă
sancţiune penală este închisoarea.

sancţiuni administrative - se aplică pentru săvârşirea

contravenţiilor. Cea mai frecventă sancţiune
administrativă este amenda.
a) După sancţiuni disciplinare - se referă, mai ales în cazul
natura lor: abaterilor de la disciplina muncii. Cele mai răspândite
astfel de sancţiuni sunt: mustratrea, averstimentul,
desfacerea contractului de muncă
sancţiunile civile - constau în dispoziţiile impuse celui
care răspunde de producerea unui prejudiciu, în vederea
despăgubirii sau repunerii celui păgubit în drepturile
iniţiale.

SANCȚIUNEA
sancţiuni absolut determinate - sunt acele sancţiuni
formulate precis şi care nu pot fi micşorate sau mărite de
organele de aplicare
sancţiuni relativ determinate - se stabilesc în limitele
unui minim şi ale unui maxim de pedeapsă, urmând ca
b) După sancţiunea concretă să o stabiliească organul de aplicare.
gradul de
determinare: sancţiuni alternative – dau posibilitatea organului de
aplicare a sancţiunii să aleagă, între două sau mai multe
tipuri de sancţiuni de regulă între închisoare sau amendă.

sancţiuni cumulative – stabilesc mai multe feluri de

sancţiuni care se aplică în mod obligatoriu pentru
aceeaşi faptă.

B. Structura tehnico-legislativă a normei juridice

Structura tehnico-legislativă a normei juridice are în vedere forma exterioară de
exprimare a conținutului, a cărui redactare trebuie să fie concretă, concisă și clară.
Elementul de bază în analiza structurii tehnico-legislative este articolul.
Normele juridice exprimate în articole sunt grupate în acte normative, care, la rândul
lor, sunt structurate pe părți, titluri, capitole, secțiuni, articole, alineate, litere, puncte.
 8.4. Clasificarea normelor juridice
Clasificarea normelor juridice se realizează potrivit mai multor criterii, printre care
menționăm:
a. După caracterul lor, deosebim:
- normele juridice imperative sau categorice prescriu o conduită obligatorie de urmat și care
constă fie într-o acțiune, fie într-o inacțiune. Normele imperative pot fi, la rândul lor, onerative
și prohibitive.
- normele juridice dispozitive sau permisive nu obligă la o conduită strict determinată,
permițând subiectelor de drept alegerea acesteia în limitele legii după interesul lor.
b. După criteriul modului de reglementare a conduitei, întâlnim:
- normele juridice onerative sunt acele norme juridice care obligă subiectul să săvârșească o
anumită acțiune, deci, implică, o obligație de a face.
- normele juridice prohibitive sunt acele care obligă subiectul să se abțină de la săvârșirea
unor acțiuni, deci, implică o obligație de a nu face.
Normele juridice onerative și prohibitive sunt, de regulă, considerate norme juridice
imperative, întrucât legiuitorul obligă subiectele de drept să aibă o anumită conduită sau să
abțină de la o anumită conduită, neadmițându-se nici o derogare.
- normele juridice permisive sunt acele norme care permit subiectelor de drept să aleagă o
conduită, însă, cu respectarea legalității.
Norma juridică permisivă se poate transforma în norma imperativă, situație în care se
numește normă supletivă. Această situație se întâlnește atunci când dreptul de opțiune al
subiectelor de drept nu a fost exercitat, în termenul legal stabilit, norma supletivă fiind cea care
va stabili reglementarea aplicabilă.
c. După criteriul sferei de aplicare, distingem:
- normele juridice generale sunt acele norme cu sferă largă de aplicabilitate într-un domeniu
sau într-o ramură de drept.
- normele juridice speciale sunt acele norme care se aplică unor categorii restrânse de relații
sociale, având caracter derogator de la dreptul comun.
- normele juridice de excepție sunt acele norme care completează normele generale sau
speciale, beneficiind de o reglementare expresă, în acord cu principiul asigurării și menținerii
ordinii juridice.

Clasificarea normelor juridice

După După
După sfera
caracterul conduita
de aplicare
lor prescrisă

norme norme norme normele norme norme norme norme

juridice juridice juridice juridice juridice juridice juridice juridice de
imperative dispozitive onerative prohibitive permisive generale speciale excepţie

lasă la au cea mai largă

impun o reglementează
prevăd obligația interzic latitudinea sferă de cuprind o
anumită permite săvârșirea unei părților să situații
de a săvârși aplicabilitate, categorie mai
conduită alegerea acțiuni aleagă conduita fiind principiale restrânsă de
deosebite ce
obligatorie de anumite acțiuni derogă de la
conduitei în (”se interzice”, pe care doresc pentru întrega relații sociale
urmat; pot fi (”trebuie”, ”este să o urmeze regula generală
limitele legii ”nu poate”, ramură de drept sau un domeniu
onerative sau obligat”) sau instituție
sau de la cea
prohibitive ”este oprit”) (”poate”, ”este mai limitat specială
liber să”) juridică
 9. ACŢIUNEA NORMELOR JURIDICE
Normele juridice se adresează tuturor cetățenilor, îndatoriți să-și conformeze conduita
cerințelor acestora. Acestea sunt edictate în vederea aplicării lor. Legiuitorul are în vedere, în
procesul elaborării normative, interese sociale majore, urmărește să ofere garanții bunei
dezvoltări a raporturilor interumane, să protejeze valorile sociale.
Există în drept principiul Nemo censetur ignorare legem – nimeni nu se poate scuza
invocând necunoașterea legii, de aceea trebuie asigurate condițiile cunoașterii normei de drept.
Coordonatele fundamentale ale acțiunii normelor juridice sunt: timpul, spațiul și
persoana. În principiu, normele juridice acționează pe timp nedeterminat, într-un spațiu
dominat de noțiunea de teritoriu și asupra unor subiecte care participă la circuitul juridic în
cadrul acestui spațiu.
Studierea principiilor și modalităților acțiunii normei juridice în timp și spațiu au o
însemnătate deosebită pentru asigurarea concordanței dintr-o țară în multitudinea izvoarelor
sale, pentru rezolvarea conflictelor de legi ce pot apărea cu ocazia aplicării între diferite acte
normative.

9.1. Acțiunea normei juridice în timp

În privinţa acţiunii normei juridice în timp, există trei momente care interesează în mod deosebit:

Intrarea în vigoare a normei Ieşirea din vigoare a normei

Acţiunea normei juridice
juridice juridice

•Normele juridice intră în vigoare de la data aducerii lor la cunoştinţa publică

(data publicării lor).
•Articolul 78 din Constituţia României referitor la intrarea în vigoare a legii
prevede că: "Legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în
Intrarea în vigoare vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în
a normei juridice textul ei."
•Statul pretinde cetăţenilor, sau altor persoane care se află pe teritoriul său, să
urmărească legislaţia ţării şi să fie la curent cu dispoziţiile normative
• De la data intrării în vigoare a legii, nimeni nu se poate prevala de
necunoaşterea ei (nemo censetur ingnorare legem).

•Normele juridice se aplică doar la acele fapte care se petrec în timpul cât
sunt vigoare, ele nu sunt nici retroactive (adică nu se aplică faptelor petrecute
înainte de intrarea lor în vigoare), nici ultraactive (adică nu se aplică faptelor
petrecute după ieşirea lor din vigoare).
Acţiunea normei
•Nu se poate impune nimănui să se supună unei legi care nu există. Nimeni nu
juridice în timp poate fi învinuit că a săvârşit o faptă care nu era prohibită (interzisă) ci,
dimpotrivă, era admisă la data săvârşirii ei.
•Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau
contravenţionale mai favorabile.
 Articolul 15, alin. 2 din Constituţie prevede că: Legea
dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau
contravenţionale mai favorabile.

PRINCIPIUL
ACTIVITĂŢII Legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Ea nu
(NERETROACTIVITĂȚII) are putere retroactivă.
NORMEI JURIDICE

Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât

ea se află în vigoare; nu se aplică faptelor care, la data
când au fost săvârşite, nu erau prevăzute de legea penală.

- legea penală mai favorabilă - Art. 5 Cod penal "În cazul în

care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a
Retroactivitatea cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea
– se admite uneori cea mai favorabilă"
ca unele dispoziţii
normative să fie - prevederea expresă că legea se aplică şi unor fapte
aplicate cu efect petrecute anterior
retroactiv, adică şi
asupra unor fapte
- legile interpretative - ele se aplică de la data intrării în
care s-au petrecut vigoare a legii pe care o interpretează, dat fiind faptul că nu
înainte de intrarea aduc norme noi, ci explică doar sensul legii la care se referă,
în vigoare a legii. cu care fac apoi corp comun.

Excepţii de la
principiul
activităţii Ultraactivitatea -
normelor juridice excepţie proprie
dreptului penal- legea penală mai favorabilă se aplică din motive
excepţie de la umanitare în situaţia în care legea veche este mai uşoară şi
principiul încetării cea nouă este mai aspră; deşi ieşită din vigoare, se va aplica
acţiunii unui act legea veche, care este mai blândă.
normativ prin
abrogare sau
expirarea
termenului, în legea penală temporară se aplică şi după îndeplinirea
sensul că, deşi nu termenului ei de acţiune pentru infracţiunile săvârşite în
mai este în timpul când era în vigoare, dacă fapta nu a fot urmărită sau
vigoare, actul judecată în acel interval de timp.
normativ îşi
produce efectele în
unele cazuri.
 Abrogare expresă directă – atunci
când într-un act normativ se arată în
mod expres că un altul anterior sau
Abrogarea anumite articole ale lui se abrogă.
este actul prin (se foloseşte formula:„ la data intrării
care încetează în vigoare a prezentului act normativ
Abrogare se abrogă legea nr. ...”)
existenţa unei
norme juridice; expresă
reprezintă
anularea, Abrogarea expresă indirectă – atunci
suprimarea unei când legea nouă se mărgineşte să
menţioneze că dispoziţiile anterioare,
legi sau a unei contrare prevederilor ei, se abrogă,
dispoziţii legale Abrogarea tacită fără a menţiona în mod direct actul
şi are ca rezultat atunci când noul normativ ce se abrogă sau articolele
scoaterea din act normativ nu îl sale.
vigoare, în tot abrogă în mod („pe data intrării în vigoare a
sau în parte, a expres pe cel prezentului act normativ se abrogă
unui act vechi, dar prin orice convenţie legală contrară”)
normativ printr- regulile pe care le
un nou act prescrie se abate
Ieşirea din normativ de de la vechea
vigoare a aceeaşi valoare reglementare.
normei juridică sau de o
juridice valoare juridică
superioară.
sunt acele legi a căror acţiune în timp este dinaninte
stabilită; Au un caracter temporar, fiind elaborate
pentru anumite situaţii provizorii, cum ar fi: stare de
Legile război, calamităţi naturale, etc. Odată cu încetarea
temporare acestor stări excepţionale, este firesc să îşi piardă
efectul şi actele normative respective. Atunci când
caracterul lor vremelnic este determinat de o dată fixă,
acestea poartă denumirea de legi cu termen.

formă de încetare a acţiunii normei juridice în timp – ea

a acţionat în mod excepţional faţă de acele norme
juridice ce reglementau relaţii sociale care, datorită
Desuetudinea schimbărilor social-economice intervenite, nu mai
aveau teren de aplicare, fără ca ele să fie abrogate nici
expres, nici tacit.
 9.2. Acțiunea normei juridice în spațiu și asupra persoanelor
Este de principiu faptul că norma juridică este teritorială și personală, în sensul că ea
acționează asupra teritoriului statului și asupra persoanelor aflate pe teritoriul respectiv.
În domeniul acțiunii normei juridice în spațiu și asupra persoanelor funcționează
principiul teritorialității derivat din cel al suveranității - denumit frecvent și „principiul
supremației teritoriale”. În virtutea lui, toate persoanele (cetățeni sau străini), se supun
normelor statului pe teritoriul căruia se află.
Noțiunea de teritoriu din punct de vedere juridic are o altă semnificație decât în
accepțiunea geografică. În sens juridic, teritoriul reprezintă întinderile de uscat (sol și subsol)
apele teritoriale și spațiul aerian, asupra căruia statul respectiv își extinde suveranitatea (deci,
jurisdicția). Limitele teritoriului sunt stabilite prin frontierele de stat. Codul penal român arată
că prin termenul de teritoriu folosit în expresii precum „teritoriul României” sau „teritoriul
țării” se înțelege întinderea de pământ, marea teritorială și apele cu solul, subsolul și spațiul
aerian cuprinse între frontierele de stat”.
Este necesară delimitarea teritoriului și frontierelor întrucât acestea sunt inviolabile;
regimul lor juridic se stabilește prin acte interne și prin convenții internaționale încheiate între
statele limitrofe.
În legătură cu acțiunea normelor juridice în spațiu, trebuie precizat și faptul că nu toate
categoriile actelor normative activează în mod exclusiv pe întreg teritoriul statului, ci doar
legile, actele normative guvernamentale; actele normative ale autorităților locale acționează
doar în limitele lor administrativ-teritoriale (județ, municipiu, oraș, comună).
Aplicarea acestui principiu presupune și unele excepții derivate din relațiile
internaționale, unele derogări denumite „excepțiile extrateritorialității”. Așadar, necesitatea
menținerii și dezvoltării unor relații politice, economice, social-culturale între state au creat, în
decursul istoriei, aceste excepții.
Excepțiile teritorialității – apar când în anumite condiții, pe teritoriul unui stat pot exista
persoane și unele locuri (reprezentanți diplomatici, ambasade, nave) asupra cărora nu se aplică,
în anumite limite, actele normative ale statului respectiv sau când se recunoaște aplicarea legii
străine, de asemenea, în anumite limite, pe teritoriul altui stat.
Între aceste excepții amintim următoarele situații:
• Persoanele care se bucură de extrateritorialitate (imunitate diplomatică și regimul
juridic al consulilor)
• Regimul juridic al străinilor și al persoanelor fără cetățenie
• Regimul juridic al cetățeanului aflat în străinătate
• Recunoașterea efectului juridic al unor acte săvârșite pe teritoriul unui alt stat sau
aplicarea legii unor fapte săvârșite în străinătate.
Imunitatea diplomatică - exceptarea corpului diplomatic și persoanelor asociate
acestora de la jurisdicția statului de reședință în care sunt acreditați. Imunitatea diplomatică
presupune: inviolabilitatea persoanei, a clădirilor reprezentanței diplomatice și mijloacelor de
transport. Cu toate acestea, există în cazul încălcării legilor țării de reședința, posibilitatea ca
reprezentantul diplomatic să fie declarat persona non grata (persoana care nu a primit
încuviințarea statului în care urma să fie numită șef al misiunii diplomatice; orice diplomat
căruia statul de reședință a misiunii i-a cerut să părăsească teritoriul său, datorită
nerespectării legilor și obligațiilor, a exercitării abuzive a privilegiilor diplomatice, a
atitudinii ofensatoare etc.), ceea ce generează rechemarea sau expulzarea sa, urmând să
răspundă pentru faptele sale în fața instanțelor statului său. Reprezentanții consulari ai statelor
străine sunt scutiți de unele impozite, de prestații, nu li se aplică jurisdicția instanțelor
judecătorești a țării de reședință în cauzele privind infracțiunile lor de serviciu, etc., iar regimul
juridic este stabilit pe bază de reciprocitate și în conformitate cu normele dreptului
internațional.
Cetățeanul străin este obligat să respecte legile statului pe teritoriul căruia se află și va
răspunde pentru fapta sa. Noțiunea de „străini” face referire la acea persoană care se află pe
teritoriul unui stat, are altă cetățenie sau este apatrid.
Regimul juridic al străinilor se manifestă, de regulă, sub trei forme:
- regimul național în care statul recunoaște pentru străini aceleași drepturi de care se bucură
propriii săi cetățeni, mai puțin drepturile politice;
- regimul special în care li se acordă numai acele drepturi prevăzute în mod expres în legi
interne sau tratate internaționale;
- regimul clauzei națiunii celei mai favorizate potrivit căruia statul de reședință acordă
cetățenilor unui alt stat aflați pe teritoriul său, anumite drepturi, care nu pot fi mai restrânse
decât drepturile acordate cetățenilor oricărui alt stat terț. Domeniile ce pot face obiectul clauzei
sunt: tarife vamale, tranzit, importuri și exporturi, regimul persoanelor fizice și juridice,
drepturile de autor, regimul misiunilor diplomatice și consulare etc.
Cetățenii români aflați în străinătate se bucură de protecția statului român și sunt ținuți
să-și îndeplinească obligațiile. Totodată, aflat în străinătate, cetățeanul român trebuie să se
supună și legilor statului respectiv.
Pornind de la principiul potrivit căruia forma exterioară a actelor este supusă legilor
țării unde se face actul, în mod inevitabil anumite acte încheiate în străinătate își vor produce
efecte în România. Modul de recunoaștere al efectului juridic al acestora este stabilit prin lege,
fiind necesar în anumite cazuri un act expres de recunoaștere a validității sale din partea unui
organ de stat român.
În dreptul internațional, întrucât relațiile sociale cu element străin ridică probleme
speciale în funcție de natura acestor relații, ele formează obiectul de studiu pentru diferite
discipline.
În mod obișnuit, conflictul de legi sau de jurisdicții se naște între legea țării sesizată cu
soluționarea cauzei (lex fori) și legile străine cu care raportul juridic are legătură prin elementul
de extraneitate.
În urma expunerii celor de mai sus, precizăm că, atunci când instanța română aplică o
lege străină o face pentru că ea se supune normelor dreptului internațional, care o obligă sa
aplice legea respectivă.

Teritorialitatea legii penale

Principiul teritorialităţii –
presupune că orice normă
juridică în vigoare este aplicabilă
pe întregul teritoriu al statului, cu
excepţia existenţei chiar în textul
legii, a unor prevederi care să
indice aplicarea doar pe anumite
părţi din teritoriu.
Art. 8 Cod penal - Legea penală română se aplică
infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României.
Teritorialitatea legii civile
Art. 7 Cod civil - Actele normative adoptate de
autorităţile şi instituţiile publice
centrale se aplică pe întreg teritoriul ţării, afară de
cazul în care se prevede altfel.
 imunitatea diplomatică constă în
exceptarea unor persoane care
exercită anumite activităţi
diplomatice de la jurisdicţia statului
străin pe teritoriul căruia se găsesc.
statutul juridic al consulilor -
reprezentanţii consulari ai statelor
străine se bucură, pe bază de
reciprocitate şi în conformitate cu
normele dreptului internaţional, de o
serie de drepturi şi privilegii.
Excepţiile regimul juridic al străinilor
extrateritorialităţii
Regimul juridic al cetăţeanului aflat
în străinătate - Cetăţenanul aflat în
străinătate trebuie să se supună
legilor statului în care se află.
Recunoaşterea efectului juridic al
unor acte săvârşite pe teritoriul unui
alt stat sau aplicarea legii unor fapte
săvârşite în străinătate.
regimul naţional – constă în
acordarea străinilor a
drepturilor civile de care se
bucură cetăţenii statului
respectiv
regimul special – constă în
acordarea pentru străini a unor
drepturi prevăzute în legi sau
într-un tratat internaţional
regimul clauzei naţiunii celei
mai favorizate – este un regim
consacrat în acorduri bilaterale,
în temeiul căruia un stat acordă
străinilor un tratament la fel de
avantajos ca acela conferit
cetăţenilor unui stat terţ,
considerat ca favorizat.
 10. ELABORAREA DREPTULUI
Elaborarea dreptului, fiind o activitate complexă, implică procese ample cum ar fi
abstractizarea și valorizarea.
Abstractizarea reprezintă procedeul prin care legiuitorul transformă observațiile
directe, concrete ale indivizilor în principii, prin intermediul cărora se stabilesc adevăruri
general valabile.
În procesul de elaborare a normelor de drept, valorizarea este o operațiune al cărei
rezultat depinde de poziția pe care se situează legiuitorul. În drept sunt ocrotite valori precum:
țara, poporul, proprietatea, viața, libertatea, sănătatea, integritatea corporală, demnitatea etc.
Legiuitorul, în procesul de elaborare a normelor juridice, selecționează din multitudinea
de relații sociale pe acelea pe care le consideră valori și au nevoie de ocrotire prin intermediul
normelor de drept și totodată îngrădește faptele sociale considerate non-valori.

10.1. Tehnica elaborării dreptului

Prezența actului normativ în sistemul izvoarelor formale ale dreptului este rezultatul
activității constructive desfășurate de organe specializate, abilitate prin Constituție, legi sau
regulamente cu competență normativă (cu dreptul de a elabora norme cu putere general-
obligatorie). Aceste organe poartă denumirea de organe legiuitoare (denumite și legiuitor sau
legislator) și ele sunt, înainte de toate, organele puterii legislative, îndreptățite să reglementeze
primar și originar relațiile sociale fundamentale dintr-o societate, să organizeze ordinea juridică
a unei națiuni.
Activitatea acestor organe se desfășoară în conformitate cu anumite reguli de tehnică
juridică și potrivit cu scopurile generale, impuse de buna funcționare a mecanismului social,
de coexistență a libertăților sociale.
Tehnica juridică reprezintă ansamblul mijloacelor, metodelor, procedeelor și
tehnicilor utilizate de organele puterii de stat în procesul de inițiere, elaborare, adoptare
și aplicare a actelor normative.
În lipsa acestor procedee dreptul nu ar putea fi conceput. Tehnica juridică are sarcina
de a găsi mijloacele optime, pentru a transpune în drept, norme juridice, voința de stat căreia
conducerea politică vrea să-i dea forță juridică și să o ridice la rang de lege.
Altfel spus, prin tehnica juridică se înțelege totalitatea mijloacelor, procedeelor,
artificiilor pin care necesitățile pe care le înfățișează viața socială capătă formă juridică (se
exprimă în conținutul normei de drept) și se realizează apoi în procesul conviețuirii umane.
Conținutul noțiunii de tehnică juridică ne apare astfel ca deosebit de complex, el implică
momentul receptării de către legiuitor a comandamentului social, aprecierea sa selectivă și
elaborarea normei (tehnica legislativă), dar cuprinde, de asemenea, și momentul realizării (al
transpunerii în viață) a normei de drept construite de legiuitor (tehnica realizării și a
interpretării dreptului).
Din definiția anterior formulată, rezultă că tehnica juridică include două componente
(segmente) principale:
• tehnica legislativă;
• tehnica realizării și interpretării dreptului.
Tehnica legislativă este o parte constitutivă a tehnicii juridice, alcătuită dintr-un
complex de metode și procedee, menite să asigure o formă corespunzătoare conținutului
(substanței) reglementărilor juridice.
Uneori se confundă tehnica juridică cu legiferarea (tehnica legislativă), printr-o
reducere a sferei tehnicii juridice doar la procesul elaborării normative.
 Tehnica legislativă privește, strict, construirea soluțiilor normative de către legiuitor,
acțiune ce se prezintă ca o sinteză, și un bilanț al experiențelor dobândite în trecut de
participanții la viața socială, experiențe filtrate din perspectiva judecăților de valoare a
legiuitorului.
Altfel spus, tehnica legislativă este un ansamblu de metode și procedee folosite în
activitatea de elaborare a proiectelor de legi și a altor acte normative care ajută la determinarea
unor soluții legislative judicios alese, conform cerinței sociale și deopotrivă la modul de
exprimare a acestora în textele corespunzător redactate.
Așadar, ea asigură sistematizarea, unificarea și coordonarea legislației, precum și
conținutul și forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ.
Tehnica legislativă are la bază:
a. norme juridice specifice denumite norme de tehnică legislativă;
În dreptul românesc, aceste norme sunt cuprinse în Legea nr. 24/2000 privind normele
de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările și
completările ulterioare, respectarea acestora fiind obligatorie pentru elaborarea și adoptarea
ordonanțelor și hotărârilor de guvern și pentru elaborarea și adoptarea actelor normative
aparținând organelor centrale sau locale ale administrației de stat.
Normele de tehnică legislativă definesc părțile constitutive ale actului normativ,
structura, forma și modul de sistematizare a conținutului acestuia, procedeele tehnice privind
modificarea, completarea, abrogarea, publicarea și republicarea actelor normative, precum și
limbajul și stilul actului normativ.
b. principii proprii denumite principii ale legiferării sau principiile tehnicii de
elaborare a actelor normative.

10.2. Principiile tehnicii de elaborarea a actelor normative

Elaborarea dreptului este un proces de o mare complexitate care trebuie să ia în calcul
diverși factori (politici, economici, sociali, morali, naționali și internaționali), manifestând de
fapt conștiința juridică a societății și tendințele de evoluție ale acesteia, ce trebuie să tina cont
de niște principii.
Din analizei dispozițiilor legale și a opiniilor exprimate în literatura de specialitate,
considerăm că principiile legiferării (tehnicii de elaborare a actelor normative) sunt
următoarele:
A. Principiul fundamentării științifică a activității de elaborare a dreptului; Acest
principiu constă în faptul că legiuitorul trebuie să surprindă realitățile sociale care necesită o
reglementare, să le raporteze la scara actuală de valori, să estimeze posibilele efecte sociale.
Fundamentarea științifică a unui proiect legislativ trebuie să cuprindă: descrierea situațiilor de
fapt ce urmează să fie transformate în situații de drept, analiza judecăților de valoare cu privire
la determinarea situațiilor de fapt care trebuie transformate, schimbate și care se găsesc în
contact cu judecățile de valoare din care se inspiră însăși schimbarea, determinarea
(anticiparea) efectelor posibile ale viitoarei reglementări, costurile și beneficiile aduse în plan
economic și social prin adoptarea proiectului de lege, oportunitatea sa, eventualele dificultăți
ce ar putea apărea în procesul aplicării legii noi, etc. Toate acestea necesită cunoștințe
interdisciplinare, de aceea la procesul de elaborare a actelor normative participă alături de
juriști și specialiști din diverse domenii, în cadrul unor organisme juridice specializate, care
sunt îndrituite să avizeze proiectele de acte normative.
B. Principiul corelării sistemului actelor normative, denumit și Principiul
respectării unității de sistem a dreptului. Într-un stat, actele normative sunt într-o strânsă
legătură unele cu altele. Sistemul actelor normative implică legături multiple între părțile ce-l
compun. Diverse categorii de acte normative acționează, în reglementarea raporturilor sociale,
în cadrul unui proces caracterizat printr-o acută interferență. În cadrul acestui proces, legea
asigură reglementarea relațiilor esențiale pentru buna funcționare a mecanismului social. Legea
însă nu exclude, ci presupune acțiunea reglementatoare și a altor categorii de acte normative.
În momentul edictării actelor normative legiuitorul va trebui să țină cont de existența acestor
corelații, să ia în calcul totalitatea implicațiilor unei noi reglementări, modificările normative
subsecvente, domeniile afectate ca urmare a introducerii unor noi soluții normative, precum și
eventualele conflicte de reglementări. În momentul apariției, spre exemplu, a unei reglementări
noi realizată printr-o lege, se impune ca și actele normative cu forță juridică inferioară legii să
fie abrogate și puse de acord cu noua reglementare.
C. Principiul accesibilității și al economiei de mijloace în elaborarea actelor
normative. Acest principiul aduce în discuție în mod nemijlocit elemente care subliniază
contribuția mijloacelor de tehnică legislativă în fizionomia actului normativ. Conținutul normei
juridice, modul de îmbinare a elementelor structurale ale acesteia, caracterul clar, lipsit de
echivoc al textului, sunt mereu probe ale măiestriei legiuitorului. Legiuitorul trebuie să aibă în
vedere faptul că destinatarii normelor juridice sunt oameni cu nivele culturale diferite, cu
posibilități diferite de receptare a unui mesaj normativ, că derularea concretă a relațiilor de
viață poate conduce la situații dificile în aplicarea normei. Arta sa constă în a construi norme
care să prevină asemenea dificultăți. Legiuitorul, remarca Ihering, trebuie să gândească
profund ca un filosof, dar trebuie să se exprime clar ca un țăran. Trebuie, de asemenea, avut
în vedere că cei dispuși să violeze sau să eludeze norma de drept vor încerca întotdeauna să
exploateze eventualele deficiențe, inadvertențe sau neclarități ale reglementării.
Cerințele principale pe care le implică realizarea acestui principiu constau în:
• Alegerea formei exterioare a reglementării;
• Alegerea modalității reglementării juridice;
• Alegerea procedeelor de conceptualizare și a limbajului normei.
Legea, nota Montesquieu, trebuie să aibă un înțeles neîndoielnic pentru toată lumea și
pentru ca fiecare cetățean să poată ști, dinainte de a săvârși un act, care sunt consecințele
acestuia.

10.3. Etapele tehnicii de elaborarea a actelor normative

Iniţiativa legislativă

Dezbaterea

Etapele tehnicii de
elaborarea a actelor Adoptarea
normative

Promulgarea legii

Publicarea
 Din analiza dispozițiilor legale și a opiniilor diferite exprimate în literatura de
specialitate, considerăm că principalele etape în elaborarea actelor normative sunt:
A. Inițierea proiectului de lege (propunerii legislative) sau a proiectului altor acte
normative
Proiectele de legi se elaborează ca urmare a exercitării dreptului de iniţiativă legislativă,
potrivit Constituției: ”Iniţiativa legislativă aparţine, după caz, Guvernului, deputaţilor,
senatorilor sau unui număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot...”. Proiectele
celorlalte categorii de acte normative se elaborează de autoritățile competente să le inițieze,
potrivit legii.
Proiectele de acte normative trebuie să fie însoțite de documente de motivare care
poartă denumiri diferite, în fucție de categoria de acte normative pe care le însoțesc, astfel:
expuneri de motive (în cazul proiectelor de legi și al propunerilor legislative); note de
fundamentare (în cazul ordonanțelor și al hotărârilor Guvernului); referate de aprobare (pentru
celelalte categorii de acte normative); studii de impact (în cazul proiectelor de legi de
importanță și complexitate deosebită).
În faza de elaborare a proiectelor de acte normative, inițiatorul proiectelor de acte
normative are obligația supunerii acestora procedurii de consultare și procedurii de avizare, în
funcție de obiectul reglementării.
B. Dezbaterea proiectului de lege (propunerii legislative) sau a proiectului altor acte
normative
Dezbaterea proiectelor de acte normative se realizează în formele prevăzute de
Constituție și de Regulamentele Camerelor Parlamentului pentru legi, sau în formele prevăzute
în hotărâri ale Guvernului pentru celelalte categorii de acte normative.
Dezbaterea are loc într-o primă fază în comisiile permanente ale Parlamentului, la
lucrările lor participând și specialiști din domeniul vizat de lege.
Propunerile legislative se supun dezbaterii mai întâi Camerei competente să le adopte,
ca primă Cameră sesizată.
Prima Cameră sesizată se pronunţă în termen de 45 de zile. Pentru coduri şi alte legi de
complexitate deosebită termenul este de 60 de zile. În cazul depăşirii acestor termene se
consideră că proiectele de legi sau propunerile legislative au fost adoptate.
După adoptare sau respingere de către prima Cameră sesizată, proiectul sau propunerea
legislativă se trimite celeilalte Camere care va decide definitiv.
În cazul în care prima Cameră sesizată adoptă o prevedere care intră în competenţa sa
decizională, prevederea este definitiv adoptată dacă şi cea de-a doua Cameră este de acord. În
caz contrar, numai pentru prevederea respectivă, legea se întoarce la prima Cameră sesizată,
care va decide definitiv în procedură de urgenţă.
Dispoziţiile referitoare la întoarcerea legii se aplică în mod corespunzător şi în cazul în
care Camera decizională adoptă o prevedere pentru care competenţa decizională aparţine
primei Camere.
 C. Adoptarea proiectului de lege (propunerii legislative) sau a proiectului altor acte
normative
Adoptarea proiectului de act normativ are loc în mod diferit, după anumite proceduri,
după cum este vorba despre o lege, hotărâre de Guvern sau o Ordonanțăa Guvernului.
Conform prevederilor art. 76 din Constituție:
- legile organice și hotărârile privind regulamentele Camerelor se adoptă cu votul majorității
membrilor fiecărei Camere;
- legile ordinare și hotărârile se adoptă cu votul majorității membrilor prezenți din fiecare
Cameră.
Dacă se întrunește cvorumul de vot (număr minim de membri necesari potrivit legii sau
statutelor diferitelor organizații, societăți comerciale, pentru ca o adunare să se poată întruni în
ședință sau să poată adopta o hotărâre valabilă) cerut de Constituție sau Regulamentele
Camerelor, proiectul se consideră adoptat.
D. Promulgarea legii
Potrivit art. 77 din Constituție alin. 1 și art. 100 alin. 1, legea se trimite, spre promulgare,
Preşedintelui României; promulgarea legii se face, prin decret, în cel mult 20 de zile de la
primire.
Înainte de promulgare, Președintele poate cere Parlamentului, o singură dată,
reexaminarea legii.
Dacă Președintele a cerut reexaminarea legii ori dacă s-a cerut verificarea
constituționalității ei, promulgarea legii se face în cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate
după reexaminare sau de la primirea deciziei Curții Constituționale, prin care i s-a confirmat
constituționalitatea.
Promulgarea nu este un act legislativ propriu-ziu. Promulgarea este un act cu dublă
consecință:
- se recunoaște de șeful statului care este conținutul autentic al actului normativ votat de
cele două Camere ale Parlamentului;
- se dispune publicarea actului normativ adoptat în Monitorul Oficial al României, Partea
I.
E. Publicarea legii și a celorlalte acte normative
Potrivit prevederilor constituționale și ale Legii nr. 24/2000, republicată, în vederea
intrării lor în vigoare, legile și celelalte acte normative adoptate de Parlament, ordonanțele și
hotărârile Guvernului, deciziile primului-ministru, actele normative ale autorităților
administrative autonome, precum și ordinele, instrucțiunile și alte acte normative emise de
organele administrației publice centrale de specialitate se publică în Monitorul Oficial al
României, Partea I.
Publicarea în Monitorul Oficial e necesară pentru a o face opozabilă cetățenilor, numai
din acest moment putându-li-se pretinde respectarea legii. Intrarea în vigoare poate avea loc de
la această dată sau de la una ulterioară, în nici un caz de la una anterioară. Data la care se
realizează publicitatea actului normativ este foarte importantă întrucât în funcție de aceasta se
stabilește și data intrării în vigoare a actului normativ respectiv.
Realizarea publicității actelor normative are un triplu efect:
- determină momentul intrării în vigoare a legii;
- face ca legea să fie opozabilă publicului;
- stabilește de o manieră autentică conținutul legii.
 10.4. Părțile constitutive ale actului normativ
În elaborarea actelor normative este necesar să se aibă în vedere structura lor, din
motive de tehnică legislativă. În practică s-a statornicit un anumit model de act normativ, model
care nu trebuie însă absolutizat ori generalizat, el se adaptează în funcție de caracterul actului
normativ, de întinderea lui, de obiectul pe care îl reglementează.
Proiectul de lege este însoțit de o expunere de motive din partea celui care l-a inițiat:
prezentare pe scurt a actului, considerentele intervenției legislative, se fac referiri la
reglementările existente și la insuficiența lor, la scopul reglementării propuse, la efectele sale
asupra domeniului respectiv și a sistemului în general, evidențiind ceea ce e nou.
Titlul actului normativ

Preambul (dacă este cazul)

dispoziții generale
PĂRŢILE CONSTITUTIVE
ALE ACTULUI Formula introductivă
NORMATIV
dispoziții de fond
Partea dispozitivă
dispoziții tranzitorii
Formula de atestare a autenticităţii
dispoziții finale

Potrivit art. 40 din Legea nr. 24/2000, republicată, actul normativ are următoarele părți
constitutive:
A. titlul actului normativ;
B. preambulul, dacă este cazul;
C. formula introductivă;
D. partea dispozitivă;
E. formula de atestare a autenticității actului normativ.

A. Titlul actului normativ cuprinde denumirea generică a actului, în funcție de categoria

sa juridică și de autoritatea emitentă, precum și obiectul reglementării exprimat sintetic.
Se interzice ca denumirea proiectului unui act normativ să fie aceeași cu cea a altui act
normativ în vigoare.
Ca element de identificare, titlul se întregește, după adoptarea actului normativ, cu un
număr de ordine, la care se adaugă anul în care a fost adoptat acesta.
B. Preambulul enunță, în sinteză, scopul și, după caz, motivarea reglementării. El nu poate
cuprinde nici directive, nici reguli de interpretare. Astfel, preambulul reprezintă partea în care
se arată considerentele de natură economică, politică, socială, juridică care stau la baza
elaborării actului. El poate lipsi din conținutul actului, cu excepția ordonanțelor de urgență, dar
ajută la înțelegerea acestuia, fiind un rezumat al expunerii de motive.
C. Formula introductivă constă într-o propoziție care cuprinde denumirea autorității
emitente și exprimarea hotărârii de luare a deciziei referitoare la emiterea sau adoptarea actului
normativ respectiv.
În cazul legilor, formula introductivă este: „Parlamentul României adoptă prezenta
lege”.
Pentru actele Guvernului, formula introductivă este: „În temeiul art. 108 din Constituția
României, republicată, Guvernul României adoptă prezenta hotărâre” sau, după caz, „...
ordonanță”.
 D. Partea dispozitivă a actului normativ reprezintă conținutul propriu-zis al reglementării,
alcătuit din totalitatea normelor juridice instituite pentru sfera raporturilor sociale ce fac
obiectul acestuia. Conținutul este mai mult sau mai puțin întins, în funcție de problematica
tratată.
Conținutul actului normativ se sistematizează în următoarea ordine de prezentare a
ideilor:
• Dispoziții generale sau principii generale – cuprind prevederi care orientează
întreaga reglementare, determină obiectul și principiile acesteia.
• Dispoziții de fond – cuprind reglementarea propriu-zisă a relațiilor sociale ce fac
obiectul actului normativ. Textele care reglementează similar ipoteze cuprinse în mai multe
subdiviziuni ale actului normativ pot fi grupate în structuri distincte, denumite „dispoziții
comune”.
• Dispoziții tranzitorii – cuprind măsurile ce se instituie cu privire la derularea
raporturilor juridice născute în temeiul vechii reglementări care urmează să fie înlocuită de
noul act normativ; trebuie să asigure, pe o perioadă determinată, corelarea celor două
reglementări, astfel încât punerea în aplicare a noului act normativ să decurgă firesc și să evite
retroactivitatea acestuia sau conflictul între norme succesive.
• Dispoziții finale – cuprind măsurile necesare pentru punerea în aplicare a actului
normativ, data intrării în vigoare a acestuia, implicațiile asupra altor acte normative, cum ar fi:
abrogări, modificări, completări, precum și dispoziția de republicare, dacă este cazul. În cazul
actelor normative cu caracter temporar se prevede și perioada de aplicare sau data încetării
aplicării sale.
E. Formula de atestare a autenticității actului normativ. Actul normativ adoptat se
semnează de către reprezentantul legal al emitentului, se datează și se numerotează.
Data legii este aceea la care i se dă număr, după promulgare. Pentru actele normative
ale Parlamentului, care, potrivit legii, nu se supun promulgării, data actului este aceea a
adoptării. Actele Guvernului poartă data ședinței Guvernului în care actul a fost aprobat. Data
celorlalte acte normative este aceea la care au fost semnate.
Numerotarea actelor normative se face în ordinea datării lor, separat pe fiecare an
calendaristic.
Spre exemplu, formula de atestare a legalității adoptării legii va avea următorul cuprins:
„Această lege a fost adoptată de Parlamentul României, cu respectarea prevederilor art. 75 și
ale art. 76 alin. (1) sau (2), după caz, din Constituția României, republicată”.

10.5. Structura internă a actului normativ

Pornind de la dispozițiile art. 47 din Legea nr. 24/2000, republicată, articolul reprezintă
elementul structural de bază al părții dispozitive, care cuprinde, de regulă, o singură dispoziție
normativă aplicabilă unei situații date.
Structura articolului trebuie să fie echilibrată, abordând exclusiv aspectele juridice
necesare contextului reglementării.
Articolul se exprimă în textul legii prin abrevierea „art.” și se numerotează în
continuare, în ordinea din text, de la începutul până la sfârșitul actului normativ, cu cifre arabe.
Dacă actul normativ cuprinde un singur articol, acesta se va defini prin expresia „Articol unic”.
Articolele pot fi grupate pe capitole, care se pot împărți în secțiuni, iar acestea, după
caz, în paragrafe.
La coduri și la alte legi de mare întindere, capitolele pot fi grupate - în ordine ascendentă
- în titluri și, după caz, în părți, care, la rândul lor, se pot constitui în cărți; gruparea se face, în
toate cazurile, în funcție de legătura organică dintre reglementările pe care le cuprind.
 În cazul în care din dispoziția normativă primară a unui articol decurg, în mod organic,
mai multe ipoteze juridice, acestea vor fi prezentate în alineate distincte, pentru asigurarea unei
construcții logice și coerente a reglementărilor articolului.
Alineatul, ca subdiviziune a articolului, este constituit, de regulă, dintr-o singură
propoziție sau frază, prin care se reglementează o ipoteză juridică specifică ansamblului
articolului. Dacă dispoziția nu poate fi exprimată într-o singură propoziție sau frază, se pot
adăuga noi propoziții sau fraze, separate prin punct și virgulă. Alineatul se evidențiază printr-
o ușoară retragere de la alinierea textului pe verticală.
Dacă textul unui articol sau alineat conține enumerări prezentate distinct, acestea se
identifică prin utilizarea literelor alfabetului românesc și nu prin liniuțe sau alte semne grafice.
O enumerare distinctă, marcată cu o literă, nu poate cuprinde, la rândul ei, o altă
enumerare și nici alte alineate noi.
Pentru claritatea, concizia și caracterul unitar al textului unui articol se recomandă ca
acesta să nu fie format dintr-un număr prea mare de alineate.

10.6. Sistematizarea conținutului actului normativ

Potrivit Dicționarului explicativ al limbii române, prin sistematizare se înțelege
„aranjare, ordonare, clasare după un anumit sistem”.
Rezultă că procesul de sistematizare a actelor normative (reglementărilor juridice)
presupune ordonarea acestora în funcție de anumite criterii subiective și obiective.
Ca forme de sistematizare, doctrina a reținut codificarea și încorporarea.
A. Codificarea presupune reunirea, cuprinderea într-o structură unitară, sub forma
codului, a reglementărilor dintr-un anumit domeniu sau dintr-o anumită ramură de drept,
subordonate unor principii comune.
B. Încorporarea constă în gruparea actelor normative potrivit unor criterii exterioare
acestora (cronologice, alfabetice, pe ramuri de drept, pe instituții juridice), fără a face vreo
modificare conținutului acestora.

10.7. Evenimentele legislative

După intrarea în vigoare a unui act normativ, pe durata existenței acestuia pot interveni
diferite evenimente legislative, cum sunt:
• modificarea actelor normative;
• completarea actelor normative;
• derogarea;
• abrogarea actelor normative;
• suspendarea actelor normative;
• prelungirea, extinderea sau restrângerea aplicării actelor normative cu aplicare limitată;
• interpretarea legală;
• republicarea actelor normative;
• rectificarea actelor normative.
 11. REALIZAREA DREPTULUI
11.1. Realizarea dreptului
Prin activitatea lor de zi cu zi, ca membri ai unei organizații sociale ori organe de stat
sau simpli cetățeni, oamenii își exercită drepturile și își îndeplinesc obligațiile. Această
activitate reprezintă ceea ce se numește realizarea dreptului.
Altfel spus, realizarea dreptului reprezintă procesul de concretizare, de transpunere în
viață, a conținutului normelor juridice în cadrul căruia subiectele de drept respectă și execută
reglementările legale, iar organele de stat aplică dreptul, în baza și în limitele competenței lor.
Realizarea dreptului se desfășoară pe două căi principale:
A. prin respectarea și executarea normelor juridice de către cetățeni si diferitele
organizații și instituții;
B. prin aplicarea normelor juridice de către organele de stat competente.
Există însă și procedee sau mijloace care nu au caracter juridic, dar care creează condiții
necesare pentru realizarea drepturilor și obligațiilor prevăzute de lege, cum sunt, spre exemplu,
anumite măsuri politice, economice sau culturale.
Cele mai multe norme de drept se realizează, respectiv își ating scopul pentru care au
fost elaborate, printr-o conduită conformă cu prevederile normelor de drept a tuturor subiecților
cărora li se adresează: cetățeni, organizații, organe de stat. Fie că este vorba de respectarea
riguroasă a obligațiilor contractuale, de respectarea normelor privind circulația pe drumurile
publice, de evitarea sau abținerea de la săvârșirea unor infracțiuni etc., toate acestea sunt forme
de realizare a dreptului.
Sunt însă cazuri când normele de drept sunt nesocotite de către destinatarii lor (atât de
către cetățeni, cât și de diferite asociații private ori chiar de funcționari ai statului). Din aceste
motive, atingerea scopurilor prevăzute în normele de drept presupune uneori o activitate de
organizare și asigurare a executării prevederilor normative din partea organelor de stat.
Organele de stat au nu numai datoria de a se conforma ele însele prevederilor legii și
altor acte normative, ci au obligația de a asigura executarea lor întocmai de către toți subiecții
de drept. Pentru ca organele de stat să poată face față acestor sarcini speciale, ele sunt investite
cu anumite drepturi și îndatoriri juridice. Activitatea practică prin care organele de stat
înfăptuiesc prevederile normelor juridice, acționând ca titulari direcți ai unor atribuții
speciale ale puterii de stat, se numește aplicarea dreptului.

11.2. Formele realizării dreptului

Realizarea dreptului îmbracă două forme:
A. Realizarea dreptului prin respectarea și executarea dispozițiilor legale
Sintetic, realizarea dreptului prin respectarea și executarea dispozițiilor legale prezintă,
potrivit doctrinei juridice, următoarele trăsături:
• conformarea conduitei subiectelor de drept față de normele juridice, indiferent de
caracterul imperativ sau permisiv al acestor norme;
• asigurarea desfășurării optime a raporturilor juridice;
• valorificarea drepturilor subiective recunoscute subiectelor de drept, prin asumarea
obligațiilor juridice corelative acestor drepturi.
B. Realizarea dreptului prin organizarea aplicării normelor juridice de către organele
de stat competente (aplicarea dreptului)
Aplicarea dreptului reprezintă o formă specifică a realizării sale, constând în elaborarea
de către organul de stat competent a unui act juridic, într-o formă specifică și după o procedură
stabilită: actul de aplicare al dreptului.
 În timp ce forma de realizare a dreptului prin respectarea și executarea normelor juridice
se poate desfășura și în fapt, în afara producerii unor raporturi juridice, aplicarea dreptului se
leagă direct de crearea si desfășurarea unor raporturi juridice, anume acelea la care un subiect
este întotdeauna un organ de stat, căruia legea îi prezervă prerogative determinate. (De
exemplu, aplicarea dreptului se poate manifesta printr-un act de impunere eliberat de organul
fiscal asupra unui subiect impozabil, printr-o decizie administrativă de numire într-un post
vacant etc.)
În cadrul raporturilor juridice din această categorie, doar se constata sau se recunosc
drepturile și obligațiile care își află temeiul real în normele juridice înseși.
Aplicarea dreptului revine, cu o pondere diferențiată, atât puterii legislative, cât si celei
executive și, de asemenea, instanțelor judecătorești. Parlamentul, deși are prioritar atribuții
legislative, emite totuși și acte de aplicare a dreptului (de exemplu, atunci când aprobă lista
Guvernului). Între actele Guvernului, ponderea revine celor de aplicare a dreptului (prin
dispozițiile transmise verigilor executive subordonate, pentru îndeplinirea unor sarcini
determinate), deși el poate adopta si acte cu caracter normativ. Instanțele judecătorești nu pot
elabora decât acte de aplicare a dreptului: hotărâri judecătorești.

11.3. Caracteristicile actelor individuale de aplicare a dreptului

Activitatea de aplicare a dreptului desfășurată de organele statului se prezintă sub forma
unor acte care produc efecte juridice. Întemeindu-se în actele normative și urmărind respectarea
lor, actele de aplicare reflectă în fond aceeași voință de stat. Însă, în timp ce în cazul actelor
normative voința de stat este formulată ipotetic în raport cu unele situații posibile, în actele de
aplicare ea este concretizată prin raportarea prevederilor generale la anumite subiecte, obiecte,
drepturi și obligații determinate.
Daca normele juridice se refera la situații generale, ipotetice și vizează categorii
nedeterminate de persoane, actele de aplicare au un caracter concret.
Subordonarea actelor de aplicare a dreptului față de actele normative este o expresie a
principiului legalității.
Actul de aplicare a dreptului se deosebește de actul normativ prin următoarele
caracteristici:
a. Normele juridice prevăd situații generale, ipotetice, și se adresează unei categorii
nedeterminate de persoane, în timp ce actele de aplicare au un caracter concret.
b. Actul individual de aplicare a dreptului are valoarea unui fapt juridic, având
întotdeauna ca efect juridic nașterea, modificarea ori stingerea unui raport juridic. Publicarea
unui act normativ nu creează, de regulă, automat efecte juridice.
c. Efectul în timp al celor două categorii de acte este un alt aspect al deosebirilor dintre
ele. Actele normative se adresează cetățenilor în formă generală și stabilirea începutului
efectului lor în timp este marcat de aducerea normelor la cunoștința generală. Efectul lor
încetează prin abrogare, ca urmare a apariției unui alt act normativ ce reglementează
problemele respective sau prin ajungerea la termen.
Actele juridice individuale, urmărind să stabilească raporturi juridice concrete, sunt
emise pentru cazuri determinate: fie pentru un anumit litigiu, fie pentru o infracțiune anume
sau un contract dat și, ca urmare, efectul lor în timp este subordonat interesului soluționării în
condiții optime a situațiilor concrete. La reglementarea efectului în timp al actelor de aplicare
a dreptului trebuie să se aibă în vedere natura actelor respective (penale, civile, administrative),
urgența măsurilor, prevenirea pericolului de zădărnicire a eficacității măsurilor de asigurare a
posibilității de control asupra hotărârilor luate etc.;
d. Actele de aplicare se deosebesc de actele normative și în ce privește condițiile formale
de valabilitate ale acestora. De exemplu, pentru ca o lege să fie valabilă ea trebuie votată de
către Parlament, în schimb, un proces verbal de constatare a unei contravenții se încheie de
către organele anume prevăzute de lege și trebuie să cuprindă o serie de date prin care se
urmărește tocmai individualizarea actului, cum sunt, numele, adresa, etc.
Hotărârile date în cauzele litigioase de către organele justiției reclamă condiții deosebite
de formă. Astfel, potrivit Codului de procedură penală, este absolut necesar ca dispozitivul
fiecărei hotărâri să se pronunțe, sub sancțiunea nulității, în ședință publică; de asemenea, orice
hotărâre trebuie să cuprindă denumirea instanței de la care emană, numele si prenumele
acuzatului sau inculpatului, enunțarea faptelor ce constituie obiectul învinuirii și asupra cărora
instanța s-a pronunțat, concluziile părților s.a.;
e. Actele de aplicare individuală se deosebesc de actele normative și după principiile care
stau la baza căilor de atac împotriva lor. Astfel, legile pot fi modificate sau abrogate numai
de către Parlament, după o procedură specială; actele normative ale organelor locale pot fi
abrogate numai când nu sunt în conformitate cu legile sau cu alte acte normative superioare și
numai în formele prevăzute de lege.
În comparație cu actele normative, actele de aplicare dispun de un alt sistem de
verificare a legalității. Asigurarea legalității în cadrul raporturilor juridice concrete este legată
direct de interesele participanților la aceste raporturi. Atât persoanele fizice cât și persoanele
juridice participante la raporturile juridice au posibilitatea de a-și apăra drepturile asigurate prin
normele juridice. Căile de atac urmăresc tocmai îndreptarea unor eventuale greșeli care s-au
putut strecura cu ocazia aplicării individuale a dreptului. Această activitate a controlului
legalității reprezintă și ea o trăsătură specifică a actelor individuale de aplicare a dreptului.

11.4. Fazele aplicării dreptului

Aplicarea dreptului la cazurile concrete impune organelor de stat chemate să facă
această operație anumite sarcini caracteristice pentru toate organele de aplicare.
În momentul ivirii spre soluționare a unui litigiu concret, organul de stat care face
această operație este obligat să verifice cât mai exact împrejurările în care s-a petrecut fapta, să
cunoască legislația în vigoare, care ar putea fi aplicată acestui caz, să o interpreteze în mod
corect și în cele din urmă să găsească soluția potrivită cazului respectiv.

Stabilirea
stării de fapt

FAZELE
Stabilirea
APLICĂRII
stării de drept
DREPTULUI

Elaborarea
soluției
 Astfel, fazele principale ale procesului de aplicare a dreptului la cazuri individuale sunt:
A. Stabilirea stării de fapt presupune descifrarea situației concrete, a faptelor și a
împrejurărilor în care acestea s-au produs.
În această etapă are loc culegerea și consemnarea împrejurărilor concludente și tragerea
unor concluzii din aprecierea materialului documentar. Constatările finale depind de măsura în
care ele corespund faptelor, așa cum s-au petrecut ele în realitate. Concordanța dintre
constatarea făcută de organele de stat competente, respectiv faptele acceptate ca adevăr, și
realitatea concretă, istorică, reprezintă adevărul obiectiv.
În afară de adevărul obiectiv există și un adevăr formal, care presupune că constatările
făcute de organele competente corespund numai condițiilor de formă cerute de lege.
Știința juridică subliniază importanța stabilirii unei concordanțe depline între ceea ce
se petrece în realitate și ceea ce se constată de către organele de stat.
B. Stabilirea stării de drept sau a elementelor juridice constă în identificarea acelei
norme juridice ale cărei elemente se aplică tocmai stării de fapt constatate. Această operație
poartă denumirea de alegere a normelor.
Această operațiune reclamă selecționarea normelor juridice "pe caz", ceea ce se asigură
prin cunoștințe de specialitate juridică (deoarece se analizează nu numai legislația în materie,
ci și autenticitatea textelor legale, valabilitatea și aplicabilitatea lor în timp și spațiu și asupra
subiectelor în cauză. Un rol important revine, în această fază, interpretării normei juridice.
C. Elaborarea soluției (actului de aplicare ) sau rezolvarea definitivă a cauzei constă
în rezolvarea concretă a problemei, potrivit constatării stării de fapt și a prevederilor
juridice. Aceasta va determina stabilirea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice
concrete.
Această fază presupune mai multe aspecte. În primul rând se are în vedere problema
individualizării dispozițiilor de aplicare. În al doilea rând este necesară elaborarea dispoziției
de aplicare de către organul de stat abilitat, care să oblige persoana căreia i se adresează
dispozițiile de aplicare să se conformeze, să execute prevederile generale ale normei la care se
referă dispoziția de aplicare.
Actul concret prin care se dă o dispoziție de aplicare invocă aproape întotdeauna actul
normativ ale cărui prevederi trebuie traduse în viață de către cel căruia i se adresează actul.
Dispozițiile de aplicare, după obiectul lor, sunt de două feluri:
• Dispoziții în care se indică în mod concret, nominal unei persoane acțiunea licită pe
care trebuie să o facă;
• Dispoziții prin care se indică sancțiunea pe care trebuie să o suporte o anumită persoană
ca rezultat al săvârșirii unei fapte ilicite.
 12. INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE
12.1. Noțiunea interpretării normelor juridice
Pentru ca normele juridice să fie respectate și aplicate este necesară cunoașterea
conținutului acestora, conținut care se dezvăluie în procesul de interpretare. Prin interpretarea
normelor juridice se înțelege operațiunea logico-raţională de stabilire a conținutului și sensului
acestor norme.
Interpretarea este justificată de faptul ca în procesul aplicării dreptului, organul de
aplicare trebuie să clarifice cu toată precizia textul normei juridice, să stabilească
compatibilitatea acesteia cu o anumită situație de fapt. Organul de aplicare are întotdeauna în
față un sistem de norme cu caracter general și impersonal, din care trebuie să selecteze acea
norma care se aplică la cazul concret. El este obligat să constate sensul normei de drept, să
verifice cu ce înțeles o utilizează legiuitorul, să verifice dacă acesta a gândit ori s-a exprimat
concret sau abstract, dacă a făcut enumerări limitative, ori s-a menținut în limitele unei
reglementări cadru, etc.
Interpretarea normelor juridice desemnează procesul logico-raţional de stabilire a
sensului și/sau înțelesului exact al normelor juridice în vederea aplicării acestora unor situații
și cazuri concrete ce se impun a fi rezolvate (soluționate) de către organele de aplicare a
dreptului.
Interpretarea normelor juridice reprezintă un moment necesar al aplicării dreptului.
Din definiție rezultă că interpretarea dreptului este o operațiune care privește în mod
direct procesul de aplicare a dreptului, deoarece prin intermediul său se precizează sensul,
înțelesul și efectul exact al dispoziției cuprinsă în norma de drept supusă interpretării spre a se
stabili mai întâi dacă și în ce măsură respectiva normă își găsește aplicarea în cazul concret
dedus soluționării.
Definind interpretarea normelor juridice, putem reține că aceasta reprezintă operațiunea
logico-rațională care se desfășoară conform anumitor reguli și metode specifice dreptului și
care constă în clarificarea conținutului normelor juridice, în vederea aplicării lor unitare pe
întreg teritoriul statului și în mod echitabil față de toți cetățenii săi.

12.2. Obiectul interpretării normelor juridice

În doctrina juridică se consideră că și în aplicarea unor norme juridice care sunt clar
formulate pot apărea, uneori, îndoieli cu privire la soluționarea diverselor aspecte pe care le
ridică aplicarea ei la cazuri concrete.
În legătură cu obiectul interpretării normelor juridice trebuie să precizăm că sunt supuse
interpretării toate cele trei elemente ale lor: ipoteza, dispoziția și sancțiunea.
Este necesară interpretarea ipotezei normelor juridice pentru a se cunoaște cu claritate
care sunt condițiile în prezența cărora se aplică norma respectivă, măsura în care norma juridică
poate fi aplicată la cazul concret. Este sarcina interpretării să stabilească situațiile cărora nu li
se aplică prevederile normei juridice, precum și găsirea în procesul aplicării a situațiilor la care
legea deși nu face referii exprese, pot fi soluționate potrivit prevederilor normei respective.
Tot astfel, este necesară interpretarea dispoziției normei juridice, la unele cazuri,
interpretarea având ca obiectiv principal precizarea drepturilor și obligațiilor ce revin unei
persoane fizice sau juridice, stabilite în cadrul dispoziției normei juridice.
Interpretarea este necesară și în privința sancțiunii normei juridice. În anumite cazuri,
cu ajutorul interpretării se urmărește a se preciza existența unei sancțiuni, caracterul acesteia,
modul de executare, întinderea ei, etc.
 12.3. Forme de interpretare a normelor juridice
Pornind de la subiectul care face interpretarea, precum și de la forța obligatorie a
acesteia, distingem formele de interpretare a dreptului: interpretarea oficială și neoficială.
A. Interpretarea oficială este acea formă a interpretării, cu caracter obligatoriu, efectuată
de organul de stat ce aparține puterii legislative, executive sau judecătorești.
În funcție de sfera obligativității ei, interpretarea oficială poate fi grupată în:
a) Interpretarea generală sau legală este acea formă de interpretare făcută de către un
organ de stat împuternicit să elaboreze norme de drept. Ea se face prin acte normative și are un
caracter general-obligatoriu. Prin această formă a interpretării se urmărește lămurirea unor
aspecte neclare ce apar în legătură cu prevederile anumitor norme juridice, neclarități care se
ivesc nu în legătură cu o singură speță, ci se referă la o sferă mai largă de probleme, la mai
multe subiecte de drept.
Interpretarea generală poate fi făcută (și în mod frecvent întâlnim mai ales acest caz)
de către organul care a emis normele ce urmează a fi interpretate. În acest caz vorbim despre
interpretarea autentică. Ea permite organului care a emis actul normativ să dea explicații și
lămuriri pe care le crede necesare în privința sensului normelor pe care le-a elaborat. În
literatura juridică, se recunoaște în mod unanim posibilitatea organelor care au elaborat
normele juridice de a le interpreta prin acte normative care au forță obligatorie egală cu cea a
actului interpretat. Interpretarea autentică are un caracter general obligatoriu, la fel ca actul
normativ interpretat. Datorită scopului interpretării, actul normativ prin care se interpretează
un alt act normativ are un caracter retroactiv. Subiectele interpretării autentice pot fi toate
organele care au dreptul de a elabora norme juridice.
b) Interpretarea cazuală (judiciară) este forma interpretării oficiale, făcută de organul
de aplicare a dreptului care se referă la un anumit caz concret. Subiectele acestei forme de
interpretare sunt organele statului chemate să aplice normele în cazuri individuale (instanțele
judecătorești, organele administrației de stat). Această formă de interpretare are forță juridică
obligatorie numai pentru o anumită cauză concretă, spre deosebire de interpretarea generală,
care se aplică tuturor raporturilor sociale.
B. Interpretarea neoficială este interpretarea făcută de către oamenii de știință,
cercetători în domeniul dreptului, cadre didactice universitare, doctrina, în diferite împrejurări,
cum sunt: pledoarii, conferințe, monografii, articole în care se fac afirmații de ordin științific
cu privire la conținutul normelor juridice.
În sens juridic, a interpreta înseamnă a stabili înțelesul unor norme juridice în procesul
aplicării lor, iar nu a exprima o părere oarecare despre normele de drept în vigoare. Evident, se
poate spune și despre un cetățean că interpretează norme juridice, dar numai în procesul
aplicării lor, în fața unei instanțe de judecată sau a altui organ de aplicare a dreptului și în
legătură cu aplicarea, iar nu în cadrul realizării normelor juridice prin simpla respectare a lor.
Interpretarea neoficială nu are forță juridică obligatorie, nefiind emanată de la un organ
de stat, dar în multe cazuri este însușită de jurisprudență. Aceasta este întâlnită deseori sub
denumirea de interpretare doctrinară sau interpretare științifică.
 12.4. Metode de interpretare a normelor juridice
Prin metode de interpretare înțelegem totalitatea mijloacelor și procedeelor folosite
pentru lămurirea înțelesului și conținutului unei norme juridice în scopul aplicării lor la cazuri
concrete.
Metodele de interpretare a normelor de drept sunt utilizate în ambele forme de
interpretare: atât în cea oficială cât și în cea neoficială.
Principalele metode de interpretare a normelor juridice, așa cum au fost sintetizate în
doctrină, sunt următoarele: interpretarea gramaticală, interpretarea sistematică, interpretarea
istorică, interpretarea logică, analogia, interpretarea teleologică.
Presupune cercetarea textului normei ce urmează a fi interpretate, analizând sensul
Interpretarea cuvintelor, supunând textul unor analize sintactice și morfologice, ținând cont de poziția și
acordul cuvintelor, dar și de diferite părți ale propoziției, de legăturile ce există între
gramaticală cuvinte. Este vorba, deci, de aplicarea regulilor obișnuite ale gramaticii la clarificarea unui
text juridic.
Constă în stabilirea înţelesului unei norme juridice prin determinarea locului acesteia în
Interpretarea sistemul ramurii de drept şi, atunci când este nevoie, chiar în sistemul de drept, precum şi
în sistemul principiilor fundamentale ale dreptului. Altfel spus, interpretarea sistematică
sistematică constă în lămurirea înțelesului unei dispoziții de drept în contextul altor dispoziții din
același act normativ sau din alte acte normative.
Constă în stabilirea înțelesului legii prin analiza condițiilor istorice și a împrejurărilor
Interpretarea social-politice care au determinat adoptarea actului normativ. Ea presupune cercetarea
istorică materialelor care au stat la baza elaborării normei juridice, expunerea de motive și
discuțiile ce s-au purtat pe marginea actului normativ supus interpretării.
Reguli de interpretare logică:
- excepțiile sunt de strică interpretare (interpretul nu va putea adăuga la
excepțiile prevăzute în norma legală, ci va trebui să se conformeze strict
dispoziției normative)
- unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă (dacă
legea are o formulare generală, interpretarea ei va trebui să fie tot
generală, fără a introduce distincții necunoascute de lege)
Metode de Constă în lămurirea - legea trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul
interpretare înțelesului normelor neaplicării
de drept pe baza - Argumentul ad-absurdum (reducerii la absurd) demonstrează că
Interpretarea regulilor logicii numai soluţia propusă prin interpretare este posibilă, altfel s-ar ajunge
logică formale și a la consecinţe absurde.
sistemului de - Argumentul per a contrario conține ideea că ori de câte ori se afirmă
argumente pe care ceva, se neagă contrariul (cine susţine o teză, o neagă pe cealaltă).
se sprijină
- Argumentul a fortiori conține ideea că se poate extinde aplicarea
normei la o situație concretă neprevăzută de acestea, dacă rațiunile care
au fost avute în vedere la adoptarea normei se regăsesc cu mai multă
putere în situația respectivă.
- Argumentul de analogie se traduce prin ideea că unde este aceeați
rațiune a legii, acolo trebuie aplicată aceeași dispoziție a legii, aceeași
soluție (regula de drept prevăzută pentru un anumit caz trebuie extinsă
și la cazuri identice ori asemănătoare.
Este un procedeu folosit în cazul în care situaţia dedusă soluţionării nu a fost reglementată
Analogia în mod expres printr-o normă de drept. Într-o astfel de situaţie se aplică norma de drept
edictată pentru rezolvarea unui caz asemănător (analog).
Constă în lămurirea înțelesului normei de drept prin determinarea scopului urmărit de
Interpretarea legiuitor la adoptarea normei respective. Un rol important îl au lucrările pregătitoare ale
teleologică actului normativ, expunerea de motive, prevederile din preambulul actului normativ
respectiv, precum și dezbaterile parlamentare.
 12.5. Rezultatul interpretării normelor juridice

- atunci când între conținutul textului interpretat și

Interpretarea situațiile concrete din viața juridică ce se încadrează în
literală ipoteza sa există concordanță, nefiind necesară nici o
(declarativă) extindere a dispoziției cuprinsă în norma juridică și nici o
restrângere a ei.

După - atunci când se ajunge la concluzia că, în înțelesul ei

rezultatul la literal, norma de drept nu acoperă toate situațiile juridice
care se ajunge Interpretarea pe care legiuitorul intenționa să le reglementeze.
prin extensivă
- se atribuie normei juridice un sens mai larg decât cel
interpretare: rezultat din conținutul ei literal.

- atunci când se constată că înțelesul literal al normelor de

Interpretarea drept este mai larg decât conținutul ei real.
restrictivă - formularea normei este prea largă față de situațiile
concrete care se pot încadra în text.