Managementul investiţiilor

TEMA 1: INVESTIŢII. CONCEPT GENERAL

1.1. Investiţiile: concept, clasificare.

Investiţiile constituie alocarea (plasarea) riscantă a valorilor în obiecte ale activităţii de

antreprenoriat sau altor tipuri de activităţi cu scopul de a obţine profit sau efect social.
Investiţia reprezintă crearea profitului cu utilizarea capitalului şi presupune o renunţare la
satisfacerea imediată şi sigură, în schimbul unei speranţe al cărei suport îl constituie resursele
investite.
Obiectele în care se investeşte pot fi: mijloace băneşti, fonduri fixe, fonduri circulante,
pământ, investiţii sub formă de know-how, hârtii de valoare, drepturi patrimoniale, etc.
Activitatea de investiţii se încunună cu succes când are loc compunerea următorilor
factori: Informaţie (I), Bani (B), Timp (T), Voinţă (V) şi Energie (E).

V
1
2 10 9
E T
3
8
4
7
6
5
I B
Figura 1.1.1. Pentagrama investiţiilor

De asemenea, trebuie de menţionat, că fiecare din aceşti factori are o influenţă dublă. Se
are în vedere că procesul de investire este un dialog permanent între investitor şi societate. Cele
menţionate pot fi explicate pe baza schemei următoare.
 Informaţie :
 investitorul trebuie să cunoască şi să să-şi dee bine seama de procesele, ce se desfăşoară
în jurul lui, să înţeleagă nevoia socială şi să ştie cum ea poate fi satisfăcută, căpătînd
profituri sau efecte sociale;
 investitorul trebuie să explice publicului intenţiile sale, şi în acest caz el, posibil, nu va
fi împiedicat în activitatea sa, iar uneori pate căpăta un sprijin suplimentar.
Bani:
 orice investiţie necesită mijloace băneşti (pentru a căpăta ceva trebuie la început de
alocat ceva);
orice investiţie trebuie să aducă profit sub diverse forme.
Timp:
 orice investiţie necesită timp;
 fructificarea investiţiilor poate dura o perioadă îndelungată.
Voinţă:
 lucrarea de investiţii trebuie să fie acceptată (să fie permisă) de societate;
 investitorul trebuie să ştie bine ce vrea.
Energie:
 investitorul trebuie să dispună de sănătatea fizică şi spirituală pentru promovarea ideii
de a investi;
 investitorul trebuie să fie capabil să utilizeze forţele societăţii pentru realizarea
scopurilor sale.
Prin urmare, investitorii, pentru activa pe piaţă trebuie să dispună de o cultură economică
destul de înaltă. De aceea o sarcină importantă a marketingului investiţional constă în educarea
investitorilor potenţiali, desfăşurarea unei munci de explicaţie pentru atragerea lor în procesul
investiţional.
De asemenea, pot fi menţionaţi factorii care influenţează investiţiile:
 timpul – cheltuiala se face in prezent, iar recompensa vine mai târziu; astfel, între
momentul investirii şi cel al obţinerii profiturilor există un decalaj în timp. Orice
investiţie are un ciclu de viaţă propriu, caracterizat prin momente bine definite.
 riscul – sacrificiul este făcut în prezent şi este sigur. Recompensa pentru el vine mai
târziu, dacă vine, şi oricum mărimea ei este incertă. Altfel spus, dacă cheltuielile au
un grad de certitudine rezonabil, efectele presupun numai speranţe.
 conţinutul material concret al efortului investiţional – investiţiile reprezintă un flux
al valorilor care au ca punct iniţial, de pornire, o structură de resurse diverse ca natură

2
 şi ca volum, fonduri financiare, o parte a veniturilor şi a economiilor realizate, resurse
umane etc.
 eficienţa – o investiţie este acceptată şi declanşată doar atunci când efectele / suma
totală absolută a încasărilor viitoare sunt superioare cheltuielilor iniţiale.
Activitatea investiţională se realizează pe piaţa investiţiilor care se sub împarte în câteva
segmente. Aceste segmente se deosebesc în funcţie de obiectele investiţionale, ceea ce determină
specificul metodelor de evaluare a eficienţei şi a riscului.
În mod convenţional, piaţa investiţională poate fi structurată în modul următor:
I. Piaţa obiectelor investiţiilor reale:
1. piaţa imobilului:
- obiecte industriale;
- spaţiu locativ;
- terenuri;
- obiecte ale construcţiei neterminate;
- arenda.
2. piaţa investiţiilor capitale (directe):
- construcţii noi;
- reconstrucţii;
- modernizări.
3. piaţa altor obiecte ale investiţiilor reale:
- opere de artă;
- metale de preţ.
II. Piaţa obiectelor investiţiilor financiare:
1. piaţa de capital:
- acţiuni;
- obligaţiuni;
- obţiuni;
- futures, etc.
2. piaţa monetară:
- depozite;
- credite;
- valute.
III. Piaţa obiectelor investiţiilor inovaţionale:
1. piaţa investiţiilor cu caracter intelectual:
- licenţe;

3
 - know-how;
- patente, etc.
2. piaţa inovaţiilor tehnice-ştiinţifice:
- proiecte tehnico-ştiinţifice;
- noi tehnologii, etc.
În conformitate cu destinaţia fondurilor alocate pot fi distinse două mari categorii de
investiţii, şi anume:
 investiţii de capital (investiţii reale sau directe), care reprezintă alocarea mijloacelor
băneşti nemijlocit în producţie pentru constituirea activelor reale (achiziţionarea de
bunuri , utilaje, întreprinderi-procurate în scopul sporirii stocurilor de producţie );
 investiţii de portofoliu (financiare), care se realizează prin cumpărarea titlurilor de
valoare, opere de artă, crearea unor depozite bancare, etc. ţinându-se cont îndeosebi de
rata dobânzilor bancare, în funcţie de care se apreciază dacă sunt sau nu rentabile;
La rândul lor investiţiile de portofoliu pot fi clasificate după un şir de criterii, printre
care:
1. După obiect:
 în hârtii de valoare;
 cote de participare;
 metale preţioase;
 imobil;
 active pe termen lung şi scurt; etc.
2. După termen:
 investiţii pe termen scurt, sunt investiţiile de până la un an şi care au un caracter
speculativ;
 investiţii pe termen mediu, sunt investiţiile de până la 5 ani;
 investiţiile pe termen lung – investiţii peste 5 ani.
3. După modul de participare:
 Investiţii directe – mod de alocare a mijloacelor care acordă investitorului dreptul de
proprietate asupra hârtiei de valoare sau a imobilului. Scopul acestora este conducerea,
administrarea directă a obiectului în care s-a investit; poate fi efectuată prin procurarea
activelor reale sau, în unele cazuri, prin procurarea unui pachet de acţiuni alunei societăţi,
care ar permite gestionarea reală a acesteia (10-30% din volumul tuturor acţiunilor simple
emise).

4
  Investiţii indirecte (de portofoliu) - procurarea de hârtii de valoare sau a altor active cu
scopul de a obţine beneficiu sub formă de dobânzi ( dividende), precum şi în rezultatul
creşterii preţului de piaţă a hârtiilor de valoare, neavând ca scop administrarea directă a
obiectului investiţiei. Investiţii indirecte presupun o alocare de mijloace într-un
portofoliu, într-un grup de active financiare sau reale. Spre exemplu, se pot procura
acţiunile unui fond mutual care presupune un set diversificat de hârtii de valoare, emis de
diferite societăţi.
4. După riscul pe care îl poartă:
 agresive;
 conservatoare;
 medii.
5. După forma de proprietate:
 private;
 de stat;
 străine;
 mixte.
6. După sursa de finanţare:
 din surse proprii;
 din surse împrumutate.
Operaţiunile investiţionale presupun activităţi de plasament a activelor, mijloacelor
băneşti, precum şi a altor rezerve ale investitorilor în hârtii de valoare, imobil, în fonduri
statutare ale întreprinderilor, metale preţioase, colecţii de arte, realizate cu scopul de a se obţine
un venit sub formă de dobânzi, dividende, diferenţe de curs, etc.
Operaţiunile investiţionale au anumite funcţii, principalele dintre care sunt:
1. extinderea şi diversificarea bazei de venit a investitorului;
2. menţinerea şi consolidarea stabilităţii financiare;
3. reducerea riscului total.
Fucţionarea pieţei investiţionale poate fi examinată prin prisma concepţiei sociale a
marketingului.
Concepţia socială a marketingului, care s-a format la începutul anilor 80, are la bază
ideia, că politica de marketing, trebuie să dea prioritate intereselor general umane şi apoi celor de
producţie. Uneori această concepţie este denumită “umană” sau “concepţia consumului
intelectual”. În corespundere cu această ideie, marketingul trebuie să respecte echilibrul dintre

5
necesităţile consumatorilor, scopurile producătorilor şi interesele cu perspectivă îndelungată a
societăţii în general.
Această concepţie poate fi prezentată în forma, cunoscută ca sistemul “7-C” (vezi figura
1.1.2), în care toate elementele au un conţinut şi mărime economice, variabile dependente (de
diferiţi factori externi şi interni).
Semnificaţiile lor pot fi atât cantitative, cât şi calitative, dar pentru instrumentele
moderne de analiză, cum sunt unele metode economico-statistice cu utilizarea generaţiei
moderne de computere, nu există greutăţi cu modelarea. La rândul lor, unele elemente ale
sistemului ”7-C” sunt formate din câteva “C-componente”.
Această concepţie a marketingului a fost creată şi dezvoltată pentru bănci, dar poate fi
utilizată şi pentru producătorii (vânzătorii) instrumentelor şi serviciilor investiţionale (la rândul
lor, aceştea pot emitenţii de instrumente investiţionale ţi diferiţi prestatori de servicii
investiţionale). Ea este nu numai cea mai cu pespectivă, dar şi cea mai complicată, care activează
la momentul de faţă.
C-1 - consumatorul (consumer). Orice producător, există numai atunci, când există
consumatorul mărfii (serviciului) lui.
Specificul pieţei financiare constă în interconexionarea strânsă a subiectelor sale de bază,
relaţiile dintre care sunt foarte concrete, dar depind de o serie de factori, care influenţează
dinamica lor. Elementul “C-1” constă din patru “C-componente”:

Figura 1.1.2. Sistemul 7-C

C1.1 – consumatorii de bază sau clienţii, acestea sunt persoanele fizice şi/sau juridice, care
se adresează producătorilor pentru anumite produse sau pentru efectuarea unor anumite operaţii.
Pe piaţa investiţională consumatorul de bază este investitorul.

6
 C1.2 - intermediarii - persoanele juridice şi/sau fizice, care sunt o verigă de legătură dintre
producători şi clienţi;
C1.3 - contragenţii (contractorii), care reprezintă totalitatea subiecţilor, care acţionează în
sistemul legăturilor de afaceri cu producătorii şi consumatorii concreţi (de exemplu, furnizori de
informaţie, de aplicaţii programate specializate, antreprenorii de tip diferit etc).
C1.4 - conjuctura - aceasta este o situaţie concretă, creată la un anumit moment, fără
analiza şi structurarea căreia este imposibil de a opera pe piaţa investiţională.
C-2 - cadrele - element, care reuneşte subiectele, de calificarea şi atitudinea faţă de lucru
ale cărora depinde nivelul de eficienţă al activităţii oricărei activităţi financiare. În cazul unor
investiţii efectuate de persoane individuale rolul verigii “cadre” este îndeplinit de însăşi
investitorul. Iar în cazul activităţii pe această piaţă a unor instituţii specializate, o mare
importanţă o capătă echipa de specialişti implicaţi. Anume de competenţa, experienţa şi
atitudinea faţă de lucru depinde în mare măsură succesul financiar al instituţiei financiare.
C-3 – comunincarea - reprezintă o ştiinţă despre eficienţa comunicării în mediul
business-ului.
Comunicarea eficientă în mediul de afaceri contribuie la formarea şi funcţionarea
sistemului informaţional absolut necesar pentru funcţionarea normală a pieţei investiţionale.
C-4 - coordonarea, adică prezenţa unei legături directe şi/sau inverse între obiecte,
subiecte şi elementele activităţii operatorului pe piaţa investiţională, element necesar pentru
realizarea unei strategii şi tactice optime ale activităţii lui.
C-5 - calitatea - este un element de bază, care reprezintă totalitatea însuşirilor producţiei
(serviciilor), care determină capacitatea lor de a satisface anumite necesităţi ale clienţilor şi
corespund destinaţiei lor. Acesta este un element dinamic.
Pe piaţa investiţională o mare atenţie trebuie de atras calităţii:
 Instrumentelor şi serviciilor investiţionale;
 Planurilor investiţionale;
 Executării planurilor investiţionale.
C-6 – concurenţa - procesul de interacţiune, legături reciproce şi lupta dintre producători,
furnizori şi consumatori pentru condiţiile cele mai convenabile de realizare a scopurilor lor.
Concurenţa poate fi:
 Directă – care are loc pe acelaşi segment al pieţei;
 Indirectă – care are loc pe segmente diferite ale pieţei.
C-7 – cultura - ultimul element al sistemei, care cuprinde toate componentele menţionate
mai sus şi este exprimat printr-un anumit nivel de dezvoltare atât a societăţii în general, cât şi a
anumitor pături ale ei şi indivizilor concreţi. Acest nivel se exprimă în tipurile şi formele

7
organizării vieţii şi activităţii anumitor subiecte, în interacţiunea lor şi în valorile create de ele de
ordin material şi spiritual.

1.2. Tipurile de investitori

Investitorul este subiectul investiţiei, adică persoana care investeşte şi, în majoritatea
cazurilor, beneficiază de această investiţie. Subiecte ale investiţiei pot fi:
 persoane fizice; indivizii care investesc în businessul privat. Aceştia pot fi fermierul
care alocă mijloace în businessul agrar, comerciantul care investeşte într-o afacere
comercială sau întreprinzătorul care alocă mijloace într-o altă afacere productivă
proprie. În această categorie nu vom include individul care investeşte în acţiunile
întreprinderilor mari.
 investitorul corporativ; se formează din întregul colectiv de investitori acţionari ai
aceleiaşi întreprinderi.
 persoanele juridice; întreprinderea ce nu se află în proprietate privată (de exemplu
cooperatistă sau de stat) dar care realizează cheltuieli şi profituri sau, altfel spus,
rezultatele activităţii ei pot fi redate reprezentativ sub formă de cheltuieli şi de
încasări băneşti.
 administraţia publică care funcţionează în limitele jurisdicţiei sale.
O altă clasificare o găsim la Robert Т. Кiyоsаki, care evidenţiază în operele sale şase
nivele ale investitorilor:

 Nivelul zero: persoanele, care nu au ce investi;

 Nivelul 1: debitorii;
 Nivelul 2: persoanele, care acumulează economii;
 Nivelul 3: investitorii „deştepţi”;
 Nivelul 4: investitorii pe termen lung;
 Nivelul 5: investitori cu experienţă;
 Nivelul 6: capitaliştii.

1.3. Normele etice în sfera investiţională

Cuvîntul etică provine de la cuvîntul latin ethos, ceea ce semnifică o totalitate de norme,
reguli, care trebuie să fie respectate de către oameni. Etica explică cum trebuie şi cum nu trebuie

8
să se comporte oamenii. De asemenea, etica poate fi privită şi ca ştiinţă despre bazele sociale,
care în mod real pot influenţa faptele oamenilor.
Adesea, normele etice nu poartă un caracter juridic, adică sînt reguli nescrise, care
reprezintă produsul unui acord social. Cu alte cuvinte, de multe ori încălcarea normelor etice nu
are drept consecinţă pedeapsa administrativă sau penală, însă există totuşi o forţă a opiniei
publice, care îi obligă pe membrii societăţii să respecte regulile menţionate.
Etica investiţională reprezintă totalitatea normelor morale, de care se conduce
- investitorul pe parcursul procesului investiţional
sau
- producătorul produselor investiţionale pe parcursul activităţii sale.
Prima ramură conţine descrierea unor criterii posibile de selectare a investiţiilor,
caracterizîndu-le ca etice sau neetice (vezi punctul 2 al temei).
A doua ramură descrie normele posibile de comportare a producătorilor produselor
investiţionale, care vor fi prezentate în punctul 3 al temei date.
Cea mai mare parte din investitorii moderni au următoarele cerinţe faţă de investiţii:
 investiţiile trebuie să se încunune cu anumite rezultate financiare (profituri)
 investiţiile trebuie să fie sigure (să aibă un nivel acceptabil al riscului)
 investiţiile trebuie să corespundă unor anumite norme etice.

În contunuare va fi discutată problema alegerii investiţiilor etice.

În acest context trebuie de menţionat, că investiţiile pot fi etice fără a fi efectuate în
conformitate cu anumite standarte etice speciale.
Procesul investirii etice de capital poate fi divizat în două direcţii
1. evitarea investiţiilor neetice
2. selectarea unor posibilităţi de investire etică.

Evitarea investiţiilor neetice

La momentul de faţă nu există un sistem concret de standarte, care ar putea fi utilizat

pentru investirea etică de capital.
Fiecare investitor trebuie să-şi elaboreze propriul său complex de valori şi criterii morale.
Din fericire există unele principii, care pot fi utilizate în acest scop
 a evita cauzarea durerii, bolilor şi morţii
 a evita distrugerea mediului ambiant

9
  a evita lipsa de respect faţă de oamenii cinstiţi.
Aplicînd aceste principii se poate evita într-o anumită măsură investiţiile neetice.
În acelaşi scop poate fi aplicat şi următorul sistem format din doi paşi
1. Evitarea investiţiilor neetice
2. Selectarea investiţiilor pozitiv etice.

Evitarea investiţiilor neetice

1. La evaluarea proiectelor de investiţii, companiilorinstituţiilor trebuie de atras atenţia al

marfurile şiserviciile, care vor fi produse.
De exemplu, este puţin probabil să fie apreciate ca etice investiţiile într-un cartel de
cocaină, chiar dacă mijloacele obţinute din activitatea lor vor fi alocate luptei cu sărăcia sau cu
anumite maladii. La fel pot tratate şi alte investiţii, în urma cărora apar boli sau moarte în lumea
întreagă.
Scopul oricărei investiţii este de a primi profit, însă dacă în urma activităţii lor apr dureri,
boli, moarte şi distrugerea mediului ambiant, este calr că investirea în ele poate fi considerată
neetică.
2. La studierea informaţiei cu privire la posibilităţile de investire trebuie de cerut detalierea
în scris a direcţiilor de alocare a banilor investitorilor. Sînt cunoscute multe cazuri, cînd banii
investiţi în fondurile mutuale sau de pensii au fost alocate pentru investiţii neetice.
Este ncesar de a evita investirea pe val, adică de investit numai de aceea că alţii investesc
într-o anumită companie.
De multe ori este greşită orientarea numai la denumirea companiei. Nu este deloc exclus ca
fondul verde să facă investiţii, care vor provoca distrugerea mediului ambiant.
Este clar, că pentru a face investiţii etice investitorul trebuie să facă un anumit efort, însă el
se va recupera prin respectarea exactă a normelor sale morale. În acest context investitorul nu
trebuie să se ruşineze să prezinte consultantului său financiar lista companiilor, în care el nu ar
dori să-şi investească banii.

Selectarea investiţiilor pozitiv etice

În cazul trecerii primilor doi paşi, investitorul poate merge mai departe:
1. Este necesar de precăutat efectele financiare ale investiţiilor şi cele sociale şi de a face
comparaţiile respective. Fără îndoială, investiţiile în care se respectă normele etice şi care conduc

10
la dezvoltarea şi prosperarea societăţii, pot fi considerate pe deplin etice sau, cum li se mai
spune, pozitiv etice.
2. Dacă investitorul consideră, că este primordial efectul social faţă de cel financiar, el
poate crea o listă a efectelor sociale, pe care vrea să le obţină şi să determine paşii următori
pentru atingerea scopului stabilit. Pericolul constă însă în aceea, că alţi membri ai societăţii pot
să nu împătăşească concepţiile morale ale investitorului şi să-i utilizeze banii în scopuri egoiste.

1.4. Aspectele psihologice a activităţii investiţionale

Activitatea investiţională, ca şi alte activităţi umane este puternic influenţată de un şir de

factori de ordin subiectiv.

Prin urmare, este imposibil de a desfăşura procesul investiţional fără a cunoaşte

psihologia consumatorului sau vânzătorului produselor investiţionale.

Prezenta temă este destinată clarificării, în măsura posibilităţii, a acestor aspecte.

În continuare va fi prezentat extrasul din lucrarea lui Эрик Л. Найман, „Малая

энциклопедия трейдера”, „Альфа капитал”, Москва, 1997 “Управление инвестициями”,
В.М.Павлюченко, Ìîñêâà, “Высшая школа”, 1998.

Materialul va fi prezentat în traducere, fiind păstrată în măsura posibilităţii forma sa originală.

PSIHOLOGIA JOCULUI

Psihologia comportamentului oamenilor constituie cheia înţelegerii esenţei proceselor, ce

au loc pe pieţele financiare. Toate sentimentele şi aspiraţiile cotidiene sunt exprimate în bătăliile
spre de pe piaţă. Senzaţiile omeneşti – frica, lăcomia, speranţa şi altele – adesea au o influenţă
decisivă în activitatea comercială bursieră a taderului. Oamenii slabi şi extrem de încrezuţi,
lacomi şi înceţi, în mare parte sunt sortiţi să devină jertfe ale pieţei. Influenţa mulţimii pieţei este
în stare să-l transforme pe traderul fără norocf într-un învingător, iar pe cel norocos – într-un
învins. Însă ultimul fenomen are loc cu mult mai des. Cunoaşterea capacităţilor şi preferinţelor
proprii, calităţilor pozitive şi negative personale poate ajuta în evitarea falimentului. Dacă la cele
expuse veţi adăuga capacitatea evaluării adecvate a stării psihice şi comportamentului respectiv
al gloatei, succesul vă este garantat.

După o scurtă introducere se poate trece la examinarea momentelor de bază ale

psihologiei jocului bursier.

11
 Lăcomia
Forţa motrice, care vă impune să participaţi la activitatea legată de speculaţiile pe piaţa
financiară, este lăcomia.
Dacă lăcomia voastră este neesenţială, atunci avea puţine tranzacţii încheiate, lăsând să
scape multe momente bune. În acest caz vă recomand să vă ocupaţi de alt business cu mult mai
liniştit.

Dacă lăcomia voastră este într-atât de mate, încât nu are margini, veţi încerca să încheiaţi
cât mai multe tranzacţii, supunându-vă unor riscuri esenţiale.În acest caz mai bine va fi să jucaţi
la cazinou, ceea ce va fi mai aproape de natura dumneavoastră şi mai ieftin pentru buzunar.
În primul caz lucrul traderului va semăna cu acţiunile unui iepure fricos, care cu grijă
priveşte din tufari. În al doilea caz – avântul unui cavaler neâţelept în timpul unei bătălii corp la
corp.
Lăcomia trebuie cultivată ca o plantă folositoare şi nu ca o buruiană, care creşte unde se
nimereşte. În acest mod veţi putea ţine lăcomia din scurt. Principalul este ca ea să vă împiedice
să luaţi decizii la încheierea tranzacţiilor.
Drept rezultat al acţiunii lăcomiei va fi motivarea încheierii tranzacţiilor.
Pot fi evidenţiate două tipuri ale motivării:
- motivarea raţională – de obicei are loc la traderul tânăr până la intrarea iniţială pe piaţă, precum
şi în lucrul traderului profesionist. Ea se exprimă prin gândirea rece aplicată în cadrul încheierii
tranzacţiilor;
- motivarea neraţională – se exprimă prin hazardul jucătorului şi se întâlneşte practic la toţi
traderii, însă unii îl ţin sub control, iar alţii sunt conduşi de el, fiind sotiţi pierderilor.
Pentru a face concluzie sunteţi influenţaţi de hazard sau nu, este nevoie de analizat
anumite semnale. Spre exemplu, dacă traderul numai întrebă părerea altora referitor la cele ce se
întâmplă, dacă le povesteşte tuturor despre poziţiile deschise şi nu are nici un plan concret de
acţiuni, aceasta ne vorbeşte despre aceea că acest om, cel mai probabil, acţionează numai sub
influenţa lăcomiei, dar nu al intelectului.
Cel mai bun remediu este perfectarea planului încheierii tranzacţiilor (planului financiar
al acivităţii).

Speranţele şi aşteptările
Următorul factor, care îl împinge pe trader spre încheierea tranzacţiilor este speranţa de
a primi profit.
Desigur, sensul oricărei activităţi constă anume în câştigul de bani. Însă în cazul
superiorităţii speranţei asupra calculului economic riscaţi să vă supraevaluaţi posibilităţile proprii

12
în cadrul analizei situaţiei şi să transformaţi “musca” – realitatea în ”elefantul” – vis. Speranţa
trebuie să fie subordonată calculului şi lăcomiei. Traderul, care trăieşte numai cu speranţa este
sortit falimentului, după cum au fost sotiţi pieirii dinozaurii, şi plecare de pe câmpul de luptă al
pieţei.
Speranţa determină comportamentul traderului în două cazuri:
- în momentul întrării în piaţă. Numai speranţa de a face profituri poate impune un om
de a desfăşura careva activităţi pe piaţa financiară.
- În momentul primirii pierderilor, când apare speranţa modificării situaţiei în sens
pozitiv. În acest caz speranţa trece trei etape de dezvoltare şi existenţă. La prima
etapă, când pierderile sunt neesenţiale, speranţa este inevitabilă şi într-o măsură
oarecare poate fi justificată (dacă sunteţi siguri în acţiunile voastre şi acţionaţi în
conformitate cu planul acceptat anterior). La a doua etapă, în cazul creşterii
pierderilor, speranţa este în ascensiune spre maximul său. În acest caz traderului îi
este cel mai greu de a separa speranţa de activitatea reală a pieţei. Decizia de a
închide poziţia care aduce pierderi sau de a lăsa totul aşa cum este în mare parte
depinde de capacitatea intelectului traderului controlează dorinţele lui şi de măsura, în
care situaţia de pe piaţă este apreciată în mod adecvat. A treia etapă se caracterizează
prin pierderi critice, când speranţa îl părăseşte pe trader, fiind înlocuită prin disperare
(disperarea cea mai mare se manifestă de obicei la traderii slabi şi începători).
Majoritatea jucătorilor pieţei cunosc senzaţia de pustietate, când se pare că întreaga lume
lucrează împotrive voastră. În realitate majoritatea operatorilor pieţei nici nu cunosc despre
existenţa dumneavoastră, de aceea răutatea peţei este prea exagerată. Necătâtnd că scopul de
bază a fiecărui trader constituie obţinerea profitului … din contul altui trader. Persoana care a
trecut prin ultima etapă a manifestării speranţei poate fi considerat un trader pe deplin format. În
pratica comercială ulterioară evenimentele etapei a treia se vor mnifesta în formă de frică.
În exemplul practic acţiunea speranţei (aşteptărilor) se va prezenta în modul următor.
Până la momentul încheierii tranzacţiei speranţa de primire a prifitului corespunde
lăcomiei. Un trader mai lacom va încerca să intre în piaţă chiar dacă speranţa de obţinere a
profitului este realtiv joasă. Un trader mai puţin lacom va aştepta momentul, câns speranţa de
primire a profitului va corespunde unui anuumit criteriu, chiar şi mărit. Astfel, speranţa până la
momentul încheierii tranzacţiei va corespunde lăcomiei. Lăcomia mai mare corespunde unor
speranţe mari, lăcomia joasă – speranţelor joase de obţinere a profiului. Lăcomia moderată va fi
întărită prin speranţa moderată, ceea ce se prezintă ca cea mai raţională decizie în jocurile
psihologice ale conştiinţei. Respectaţi măsura în dorinţele voastre. Un exemplu clasic de
manifestare a unei lăcomiei mari şi a speranţei corespunzătoare a fost descris în romanul lui

13
Alxandr Puşkin “Picovaia dama”. Eroul principal şi-a ieşit din minţi, când “pe neaşteptate”
pierdut tot ce avea, necătând că înainte de aceasta de două ori a dublat capitalul său.
În măsura în care pierderile se vor mări, speranţa de evitarea sau minimizarea lor se va
micşora repede, cedând locul dezamâgirii şi neâncrederii în sine.

Frica
Frica apare, câns primiţi pierderi. Pe unii frica îi paralizează şi ei nu pot să se oprească la
timp, pierzând tot ce au. Pe alţii fric îi impune să se mişte şi câte odată să încheie tranzacţii
contradictorii, ceea ce numai accelerează falmentul.
Există o pildă, în conformitate cu care Alexandru Macedon selecta soldaţii în armata sa în
modul următor. Într-o cameră erau închişi persoana încercată şi un tigru sau un leu. Dacă
omul roşea la faţă, el era înrolat în armată, dacă pălea la faţă – persoanei i se înrolarea. Din
punctul de vedere al psihologiei şi fiziologiei ecest fapt poate fi explicat în felul următor. În
clipele de stres la unii oameni sângele vine în cap în cantitate mai mare şi ei roşesc, ceea ce
respectiv îi ajută să găsească ieşire din situaţia critică creată. La oamenii care pălesc la faţă
sângele dimpotrivă se scurge din cap. În acest caz oamenii nu sunt în stre să aprecieze situaţia
în mod adecvat, deoarece în creier vine mai puţin sânge.

Proiectând această pildă în zilele de azi, din punctul de vedere al speculaţiilor de piaţă poate fi
făcută concluzia următoare. În momentul critic mai bine este de face ceva, decât de a sta în
contemplarea pierderilor apărute odată cu modificarea cotărilor. În acelaşi timp, evitaţi acţiunile
convulsive ale unui coleric nervos şi elaboraţi un plan raţional divizat pe etape de ieşire din criză,
nu lăsaţi să vă cuprindă panica.
Principalul este ca frica să nu vă influenţeze intelectul şi acţiunile voastre. Acţionaţi în
corespundere cu planul elaborat până la deschiderea poziţiei (respectiv – până la apariţia fricii).

Psihoanaliza acţiunilor traderului

Înainte de a trece la examinarea părţii de bază a acestui punct – psihoanaliza, voi prezenta
următorul exemplu al acţiunilor majorităţii oamenilor.
Jucătorului, traderului sau investitorului i propun două variante:
- cu probabilitatea de 100% de a câştiga 85 mii dolari;
sau
- cu probabilitatea de 85% de a câştiga 100 mii dolari şi cu probabilitatea de 15% de a
nu câştiga nimic.

14
 Profitabilitatea obiectivă a ambelor variante este aceeaşi – 85 mii dolari. Însă cea mare
parte a oamenilor vor prefera varianta să câştige 85 mii dolari cu 100%, adică “vrabia din mână”.
Prima concluzie – când omul câştigă, el nu este dispus de a risca.

În al doilea caz jucătorului, traderului sau investitorului i propun alte două variante:
- cu probabilitatea de 100% de a pierde 85 mii dolari;
sau
- cu probabilitatea de 85% de a pierde 100 mii dolari şi cu probabilitatea de 15% de a
nu pierde nimic.
În acest caz posibilitatea obţinerii pierderilor este aceeaşi – 85 mii dolari. Însă în acest caz
majoritatea oamenilor vor alege varianta cu probabilitatea de 15% de a nu pierde nimic, adică
“barza din cer”. A doua concluzuie constă în următoarele – când omul este ameninţat de
pierderi, el nu este înclinat să accepte riscul.
În general se poate afirma, că noi ne temem să riscăm, când nu există pericol şi riscăm şi
sperăm, când pericolul este substanţial.
Drept rezultat al slăbiciunilor noastre în trading vor fi pierderile absolute. De exemplu, în
corespundere cu cele expuse anterior:
- În rezultatul cumpărării mărfii pentru un anumit moment o parte (cumpărătorul) a primit
un profit de 85 mii dolari. Această parte nu riscă mai departe şi îşi ia profitul, încheind
tranzacţia cu o parte terţă. Probabilitatea obţinerii câştigului (15 mii lei) de către partea
terţă constituie 15%, iar probabilitatea pierderii – 15%;
- La cealaltă parte a operaţiunii (vânzătorul) la acest moment a apărut o pierdere de 85 mii
dolari. Însă partea nu încheie tranzacţia din partea sa în speranţa păstrării mijloacelor;
- În continuare preţul, după cum s-a aşteptat, a crescut şi a asigurat părţii terţe un venit de 15
mii dolari, iar părţii a doua (vânzătorului) – o pierdere analogică;
- Rezultatul total – prima parte (cumpărătorul) a primit un profit de 85 mii dolari, a doua
parte (vânzătorul) – pierdere de 100 mii dolari, iar persoana terţă – un venit de 15 mii
dolari.
Există şi altă variantă de evoluare a evenimentelor – persoana terţă poate pierde 85 mii
dolari în corespundere cu proabilitatea de 15%. Însă în realitate pierderile acestei persoane sunt
cu mult mai mici din cauza stabilirii ordinului stop-loss, care limitează pierderile apărute.
Apare o întrebare logică:”Cine este a treia persoană ?”
De obicei – jucătorul profesionist sau un trader. El foloseşte frica opertorului în câştig de
a pierde venitul obţinut şi speranţa celui ce pierde de a avea câştig. Profesionistul în ultimul
moment se “strecoară” între primii doi şi cu pobabilitate destul de mare a succesului (85%) îşi ia

15
partea sa, mizând cu o sumă relativ joasă. Între altele, anume acest principiu de interacţiune
dintre jucătorii profesionişti şi neprofesionişti a fost realizat în contractele de opţiuni.
Astfel, slăbiciunile voastre constituie în sens direct o hrană bogată pentru jucătorii
profesionişti şi traderi.
Viaţa confirmă aceste ipoteze teoretice. Toţi traderii începători, pe care îi cunosc, au
câştigat des şi puţin, însă pierdeau rar şi mult. În rezultat pierderile sumare erau mai mari m
mdecât profitul sumar, iar activitatea lor altfel decât “dăunătoare” cu greu poate fi numită.
După examinarea exemplului, care indică asupra slăbiciunilor noastre, se poate trece la
descoperirea acestor slăbiciuni la traderii concreţi. Cunoaşterea slăbiciunilor noastre şi celor
străine ne poate ajuta să ne izbăvim de ele sau, cel puţin, să ne asigurăm. În acest scop noi vom
aplica psihoanaliza acţiunilor traderilor.

În corespundere cu datele statistice generale, aproximativ 80% din traderi îşi termină cariera
chiar de la bun început fără a obţine careva rezultate pozitive, iar majoritatea din ei (peste 90%)
– în general “pleacă” cu pierderi. Drept rezultat se primeşte că peste 70 % (80% * 90%) sunt
falimentari potenţiali. Dacă să credem teoriei probabilităţilor, atunci aceste cifre par prea mari.
Mărimea teoretică a traderilor “cu pierderi” nu poate depăşi 50 %, chiar dacă vom exlude traderii
cu rezultate nule în activitatea lor. Care este cauza devergenţei dintre teorie şi practică?
Majoritatea din traderii nerealizaţi învinuiesc în pierderile lor sumele mici ale
depozitelor, absenţ unei informaţii operative şi depline, răutatea brokerilor-contragenţi, care iau
comision şi/sau spread. Parţial ei au dreptate, factorii menţionaţi mai sus nu ajută în câştigul de
bani; însp principala cauză a pierderilor se conţine în noi înşine – în al nostru “Eu”, ceea ce a fost
menţionat mai sus.
Cu părere de rău, verificarea calităţilor adevărate ale acestui “Eu” cu ajutorul unui analist
profesionist se poate numai în condiţii “de luptă” ale pieţei sau în alte situaţii extremale. Pentru
manaegerii, care desfăşoară conducerea traderilor şi a investitorilor particulari, care ei însuşi sunt
traderi pe pieţele financiare, ecunoaşterea acestui “Eu” constituie un factor principal de risk.
Este destul de greu să ai încredere în omul pe care nu-l cunoşti, hiar dacă este vorba de
voi înşivă. Descoperirea calităţilor adevărate ale omului, al “Eu”-lui său poate ţine ani întregi.
Nu este întâmplătoare afirmaţia, că pentru a cunoaşte un om, trebuie de mâncat cu el multă sare”.
Managerul sau investitorul particular nu dispun de acest timp, de aceea rămâne sau de adresat la
psiholog profesionist, sau de a elibera traderul “necunoscut” pe piaţă, ca pe un matador
neexperimentat pe arenă. În acest caz se recomandă de a asigura tranzacţiile cu ornile obligatorii
stop-loss.
Înainte de a descoperi calităţilor personale ale traderilor şi atribuirea lor către clasificarea
psihotipurilo prezentată mai jos trebuie de amintit că schimbarea unui om matur practic este

16
imposibilă, deoarece către vârsta de 5 ani de acum se formează bază “Eu”lui nostru. Însă
educarea sau corectarea uşoară a calităţilor necesare traderului nu numai că este posibilă, ci chiar
şi necesară De aceea sarcina de bază a analizei psihologice ale acţiunilor traderului constă în
determinarea neajunsurilor psihologice, care pot duce la pierderi, şi corectarea lor. Dacă
calităţile neative nu se supun corectării, atunci se recomandă de a depărta pe om de trading pânî
când el nu şi-a dăunat nici vouă, nici lui însuşi.
Să examinăm procesul de verificare a traderului în privinţa capacităţii de a face comerţ cu
succes:
1) Înainte de deschiderea poziţiilor toţi sunt egali. Unii sunt destul de siguri de dreptatea lor cu
“spumă la gură”, alţii sunt traderi “liniştiţi”. Unii vor asculta liniştit părerea altora, însă vor
proceda cum consideră ei de cuviinţă. Aţii sunt în stare să discute orice şi oricât şi să petrecă în
convorbirii 24 de ore pe zi. Diferenţa dintre comportamentul traderilor, de obicei, nu are
influenţă puternică. Oricare din ei este la fel de periculos în lucrul cu banii “vii”.
2) Peste un interval de timp (5-10 minute pentru un joc scurt sau în ziua următoare pentru poziţii
de o drată ai lungă) după închiderea poziţiei de obicei devine clar dacă tranzacţia a fost încheiată
corect sau greşit. Se are în vedere “corect” nu numai din punctul de vedere al direcţiei
deschiderii poziţiei, dar şi al preţului şi timpului realizării ei. Rezultate, după cum ştim, pot fi
numai trei – profit, pierderi sau rezultat nul Din ele numai primul poartă emoţii pozitive,
celelalte sunt încărcate cu energie negativă. Astfel, de acum peste un interval scrt de timp se
poate determina cum reacţionează traderul în cazuş primirii emoţiilor pozitive sau negative –
agresiv sau pasiv. Eu în mod intenţionat am lăsat numai două variante ale răspunsului, deoarece
pe pieţele financiare numai aşa-numiţii “analişti” îşi pot permite ambiguităţi, dar nu gestionarii
de capitaluri. În rezultat pentru fiecare trader poate fi deschis un tabel de tipul celui prezentat
mai jos.

Tabelul 1.4.1

Psihotipul traderului Traderul activ (agresiv) Traderul pasiv

Intelectual Negativ – oboseşte repede, are
nevoie de o odihnă îndelungată,
reacţionează furtunos la apariţia
noutăţilor de ordin fundamental.
Pozitiv – poate lua repede decizii
obiective, este capabil de
autoanaliză
Recomandare – de antrenat
Negativ – reacţionează prea
încet, prea mult se gândeşte,
reflecţii în plus, este puternic
influenţat de frică.
Pozitiv – “de şapte ori măsoară
şi apoi taie”, este insistent la
atingerea scopului.
Recomandare – de liniştit şi de a

17

Intuitiv
Instinctiv
Tabelul 1.4.2
Reacţia traderului la
eveniment
La primirea profitului
La primirea pierederilor
La primirea rezultatului nul
În total suma reacţiilor
Reacţia activă a traderului constă în mişcări brusce şi flexibilittatea părerii referitor la
poziţia deschisă.
Reacţia pasivă se manifestă în inacţiunea îndelungată a traderului, un fel de încremenire,
ce nu s-ar întâmpla.
rezistenţa, în cazul apariţiei
primelor semne de pierdere a
atanţiei – de odihnit.
Negativ – nervi slabi, expunerea
la emoţii excesive, necesită un
control permanent
Pozitiv – o înţelegere bună a
realităţii, este capabil de a lua
decizii chiar şi în condiţii de
incertitudine completă.
Recomandare – control
permanent, de a avea o atitudine
mai indiferentă faţă de
evenimente.
Negativ – emotivitatea excesivă,
expunerea excesivă fricii,
speranţei etc.
Pozitiv – nu boseşte mult timp,
este dezvoltat simţul fricii.
Recomandare – de calmat şi de a
nu acţiona în pripă.
Activă (agresivă)
mări ritmul, de ascultat cu
preauţie sfaturile străine, de avut
mai multă încredere în sine.
Negativ – retrăirea excesivă a
pierderilor, înclinaţia de
acumulare a energiei negative,
de a lua poziţia de contemplare.
Pozitiv – nu are înclinaţia de
“încăpăţinare”.
Recomandare – odihnă activă,
de a tranzacţiona mai intens, de
discutat acţiunile cu alte
persoane, însă decizia de luat de
sine stătător.
Negativ – emotivitatea
camuflată, “încăpăţinare”,
caracter închis.
Pozitiv – calitatea înaltă a
lucrului.
Recomandare – de relaxat mai
des, “dacă plecaţi, plecaţi”
(referitor la închiderea
tranzacţiilor).
Pasivă
18
 Drept rezultat al completării acestui tabel va fi determinarea primului component al
psihotipului traderului – tip activ sau pasiv.

Pentru traderii evident pasivi se poate recomanda întocmirea planurilor obligatorii de

deschidere, menţinere şi închidere a poziţiilor, altfel din cauza contemplării lor ei vor scăpa nu
umai momentele bune de deschidere a poziţiilor, dar şi la închiderea lor. Între traderii pasivi au
loc cazri de mediere a poziţiilor (întărirea tranzacţiilor de acum cu pierderi cu scopul
recuperării).

În mod analogic, însă de acum din alte cauze se recomandă respecatrea planurilor de
deschidere şi închidere a poziţiilor pentru traderii evident agresivi. Ultimil tip are înclinaţia spre
acţini negândite şi pripite, care pot numai să strice jocul.

Traderii activi sunt înclinaţi spre “răsturnare” (adică să efectueze închiderea poziţiei cu
deschiderea simultană în direcţie opusă – cumpărarea după vânzare şi invers). Adesea se
întâlnesc tipuri mexte, activ-pasive ale traderilor. După obţinerea unei experienţe anumite acestor
traderi li se poate permite o anumită independenţă şi abatere de la planurile acceptate anterior.
Înainte de deschiderea sau închiderea poziţiei în mod obligatoriu aflaţi pe baza căror date
sau concluzii se efectuează tranzacţia dată. Dacă nu există motive obiective sau nu obţineţi un
răspuns clar, atunci aveţi de afacere cu un trader orietat intuitiv sau instinctiv. Pentru un trader
instinctiv este caracteristică de asemenea orientarea la argumentele de ordin fizic pentru
efectuarea tranzacţiei, referinţă la experienţa anteioară şi comportamentul pieţei. Traderul intuitiv
în general nimic nu poate spune clar în afară de referinţă la presimţirile sale. Dacă faptul
încheierii tranzacţiei va fi explicat logic, atunci acesta este un trader de tip intelectual. La prima
vedere traderul intelectual este mai acceptabil. Însă reflectarea excesivă serveşte drept o simplă
acoperire a fricii în faţă incertitudinii pieţei, fricii faţă de încheierea tranzacţiilor. În legătură cu
aceasta trebuie de clarificat nu numai motivele încheierii tranzacţiei, dar şi de a analiza
comportamentul traderului pe parcursul desfăşurării întregului ciclu al tranzacţionării - d– la
început până la sfârşit. În rezulttul determinării a componentei a doua a tipului psihologic al
traderului poate fi completat tabelul următor.

Tabelul 1.4.5

Cauzele Intelectul Instinctul Intuiţia

comportamentului
traderului
La deschiderea
poziţiei
La menţinerea poziţiei

19
La închiderea poziţiei
În total

După determinarea a celor două componente ale psihotipului traderului rezultatul obţinut
trebuie comparat cu tabelul 1.4.1 şi de constituit relaţiile de serviciu în modul corespunzător.

20
TEMA 2: POLITICA INVESTIŢIONALĂ A ÎNTREPRINDERII

2.1. Activitatea şi politica investiţională a întreprinderii

Procesul efectuării investiţiilor reprezintă ca atare activitatea investiţională a întreprinderii,

care este unul din principalele obiective ale managementului financiar. Activitatea investiţională
caracterizează procesul fundamentării şi realizării celor mai eficiente forme de alocare a
capitalului în scopul creşterii potenţialului economic al întreprinderii. Activitatea investiţională a
întreprinderii se caracterizează prin următoarele particularităţi de bază:
1. Este principala formă de realizare a strategiei economice a întreprinderii, de
asigurare a creşterii activităţii sale operaţionale. Practic, toate sarcinile dezvoltării economice
a întreprinderii necesită creşterea volumului sau înnoirea structurii activelor operaţionale.
Această creştere a activelor şi înnoire a lor se efectuează în procesul diferitelor forme ale
activităţii investiţionale a întreprinderii. Politica investiţională a întreprinderii este o parte
componentă a strategiei generale a dezvoltării sale economice.
2. Volumele activităţii investiţionale a întreprinderii sunt indicatorii de bază ai
ritmului său de dezvoltare economică. Pentru caracterizarea acestor volume, se folosesc doi
indicatori: suma investiţiilor brute şi suma investiţiilor nete. Investiţiile brute reprezintă
volumul total al surselor investiţionale dintr-o perioadă anumită, îndreptate spre lărgirea şi
înnoirea fondurilor de producţie, obţinerea activelor nemateriale, mărirea rezervelor de materie
primă şi altor valori materiale. Investiţiile nete reprezintă suma investiţiilor brute, diminuată cu
suma reţinerilor pentru amortizare într-o anumită perioadă. Dinamica indicatorului investiţiilor
nete reflectă caracterul dezvoltării economice a întreprinderii, potenţialul formării venitului
acesteia. Dacă suma investiţiilor nete ale întreprinderii este o mărime negativă, aceasta ne
vorbeşte despre micşorarea potenţialului său de producţie şi bazei economice de formare a
venitului său. Dar dacă această sumă este o mărime pozitivă, aceasta indică faptul că se asigură o
producţie largă a activelor operaţionale în afara fondurilor circulante ale întreprinderii şi
creşterea bazei sale economice de formare a venitului.
3. Activitatea investiţională poartă un caracter subordonat faţă de scopurile şi
sarcinile activităţii operaţionale a întreprinderii. Unele forme ale investiţiilor întreprinderii
pot genera temporar un venit mai mare decât cel din activitatea operaţională. Totuşi principala
sarcină strategică a întreprinderii constă în dezvoltarea activităţii operaţionale şi asigurarea
condiţiilor sporirii venitului format de ea. Activitatea investiţională a întreprinderii are ca scop să
asigure creşterea formării venitului său operaţional în perspectivă pe două căi: pe calea asigurării

21
creşterii venitului operaţional din contul măririi volumului activităţii economice; şi pe calea
asigurării micşorării cheltuielilor operaţionale specifice.
4. Volumele activităţii investiţionale a întreprinderii se
caracterizează printr-o neritmicitate esenţială pe anumite perioade. Periodicitatea acestei
activităţi e determinată de o serie de condiţii – necesitatea acumulării preliminare a resurselor
financiare pentru iniţierea realizării unor proiecte investiţionale mari; folosirea condiţiilor
externe favorabile pentru realizarea activităţii investiţionale; crearea condiţiilor interne pentru
“salturi” investiţionale esenţiale.
5. Activităţii investiţionale a întrepinderii îi sunt caracteristice riscuri specifice,
generalizate prin noţiunea de “risc investiţional”. Nivelul riscului investiţional, de obicei,
depăşeşte nivelul riscului operaţional. Aceasta se datorează faptului că în procesul activităţii
investiţionale riscul pierderii capitalului are o probabilitate de apariţie mai mare decât în procesul
activităţii operaţionale.
6. Venitul investiţional al întreprinderi în procesul activităţii sale investiţionale se
formează, de obicei, cu o întârziere considerabilă. Aceasta înseamnă că între efectuarea
cheltuielilor investiţionale şi obţinerea venitului investiţional trece, de regulă, o perioadă destul
de lungă.
7. În procesul activităţii investiţionale, soldul balanţei fluxurilor de numerar în
perioadele iniţiale este negativ. Soldul devine pozitiv pe parcursul compensării cheltuielilor
investiţionale prin veniturile obţinute.
Baza activităţii investiţionale a întreprinderii o constituie investiţiile reale. În majoritatea
întreprinderilor, acestea reprezintă unica direcţie a activităţii investiţionale. Realizarea
investiţiilor reale se caracterizează printr-o serie de particularităţi esenţiale de bază1:
a. Investiţiile reale reprezintă principala formă de realizare a strategiei de dezvoltare
economică a întreprinderii. Realizarea principalului scop al acestei dezvoltări este asigurată
prin implementarea proiectelor de investiţii reale, dar însuşi procesul strategic de dezvoltare a
întreprinderii reprezintă ansamblul acestor proiecte realizate în timp.
b. Investiţiile reale se află în legătură reciprocă cu
activitatea operaţională a întreprinderii. Sarcinile creşterii volumului producţiei şi
comercializării ei, lărgirii gamei produselor şi sporirii calităţii lor, micşorării cheltuielilor
operaţionale curente se îndeplinesc, de regulă, în urma efectuării investiţiilor reale.
c. Investiţiile reale asigură, de regulă, un nivel de rentabilitate mai mare în
comparaţie cu investiţiile financiare. Această posibilitate de a genera un înalt nivel al
profitului este un motiv stimulator pentru a activa în sectorul real al economiei.
1
Românu, I., Vasilescu, I., Eficienţa economică a investiţiilor şi a capitalului fix. Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1993.

22
 d. Investiţiile reale sunt supuse unui risc sporit de uzură morală. Acest risc însoţeşte
activitatea investiţională atât în stadiul realizării proiectelor de investiţii reale, cât şi în stadiul de
exploatare a lor. Progresul tehnologic favorizează tendinţa de creştere a acestui risc.
e. Investiţiile reale au un nivel înalt de protecţie împotriva inflaţiei. Practica
demonstrează că, în condiţiile inflaţiei, rata creşterii costurilor multor investiţii reale nu numai că
este egală, ci, în multe cazuri, depăşeşte rata inflaţiei.
Politica investiţională reprezintă o parte a strategiei financiare a întreprinderii, ce constă în
alegerea şi realizarea celor mai eficiente forme ale investiţiilor sale reale şi financiare cu scopul
asigurării unui nivel înalt al dezvoltării şi majorării potenţialului economic al activităţii sale.2
După ce s-au stabilit obiectivele, urmează să se elaboreze programul investiţional. Baza
acestui program o constituie proiectul investiţional, ce transformă obiectivul într-un sistem de
operaţiuni complexe.

2. 2. Influenţa conjuncturii economice asupra politicii investiţionale a întreprinderii

În condiţiile dezvoltării dinamice a mediului extern de funcţionare a firmei sarcinile de

bază a managementului sunt justificarea variantelor deciziilor de gestiune, prognozarea
direcţiilor prioritare de dezvoltare şi determinarea rezervelor de ridicare a eficienţei activităţii
firmei în general.
Deciziile de gestiune în domeniul financiar-investiţional sunt influenţate de un şir de
factori, care pot fi uniţi în trei grupe: indicatorii ce caracterizează potenţialul dezvoltării
economice a întreprinderii, potenţialul pieţei şi potenţialul de producţie.
Potenţialul dezvoltării economice include totalitatea indicatorilor: starea fondurilor fixe şi
a tehnologiilor, corespunderea lor cerinţelor moderne, capacitatea de producţie, mărimea şi
caracteristicile calitative ale capitalului circulant, disponibilitatea personalului calificat,
posibilităţile asigurării financiare a activităţii economice.
Utilizând astfel de indicatori, cum sunt volumul pieţei, tendinţele dezvoltării ei, barierele
intrării pe piaţă, nivelul cererii, ofertei, concurenţei, nivelul profitabilităţii, este posibil de a
caracteriza piaţa.
Noţiunea de potenţial de producţie este formată atât din indicatori băneşti (costul, preţul),
cât li de indicatori calitativi (nivelul calităţii, asortimentul, corespunderea tendinţelor cererii,
priorităţile parametrilor tehnici şi funcţionali faţă de producţia concurentă).
Îmbinarea acestor factori în dependenţă de dezvoltarea favorabilă sau nefavorabilă a
conjuncturii presupune promovarea unei politici investiţionale anumite.

2
Ion Românu, Ion Vasilescu. ”Managementul investiţiilor”, Editura Mărgăritar, Buc.1997.

23
 Potenţialul economic al Potenţialul pieţei Potenţialul de
firmei producţie
Favorabil S11 S12 S13
Nefavorabil S21 S22 S23

În baza matricei propuse pot fi formulate cinci variante ale politicii investiţionale a
întreprinderii:

1) situaţia S21 S12 S13 presupune politica investirii active în construcţii noi, lărgirea producţiei
şi investiţii mari în capitalul circulant. Dezvoltarea rapidă a pieţei şi potenţialul înalt al
producţiei atrag concurenţii. În legătură cu aceasta sarcina de bază devine obţinerea poziţiilor
avansate în ramură după volumul producţiei;
2) politica creşterii lente este raţională în situaţia S11 S22 S13. Piaţa de acum este formată şi
întreprinderea, având baza de producţie şi tehnologică necesară, trebuie să efectueze investiţii
în lărgirea activităţii ei, făcând accent pe ridicarea calităţilor de concurenţă a producţiei sale;
3) Politica de menţinere a poziţiilor este orientată spre utilizarea maximal eficientă a
potenţialului economic obţinut (situaţia S11 S22 S23). Cele mai raţionale vor fi eforturile de
menţinere a veniturilor la nivelul precedent şi căutarea unor direcţii noi de perspectivă;
4) în cazul unor condiţii interne şi externe nefavorabile pentru întreprindere (situaţia S21 S22
S23) trebuie de promovat politica reproducţiei simple: de activizat gestiunea cheltuielilor, de
concentrat resursele financiare reduse pentru modernizarea utilajului principal şi de activizat
lucrările de cercetare;
5) politica investiţională de reprofilare (situaţia S21 S12 S23) este determinată de necesitatea
desfăşurării măsurilor de introducere a noilor produse pe piaţă. Refuzul de a fabrica
produsele ce se produceau anterior poate duce la staţionarea utilajului. Reducerea treptată a
mijloacelor circulante, legate de producţia veche, vânzarea utilajului neutilizat şi rezervelor
de materie primă permit de a obţine unele mijloace financiare necesare pentru investire în
domenii profitabile.
Desigur, diversitatea situaţiilor economice nu se reduce doar la aceste cinci variante. Însă
în cazul unei analizae mai detaliate, informaţiei suplimentare şi anumitor abstractizări cu ajutorul
acestei matrice poate fi selectată o astfel de politică investiţională, care ar permite întreprinderii
pe parcursul unei perioade anumite adaptarea la modificarea mediului pieţei.

2.3. Evaluarea planurilor investiţiilor capitale.

24
 Pentru evaluarea corectă a planurilor investiţiilor capitale conducerea întreprinderii
trebuie să dispună înainte de toate de o informaţie veridică cu privire la starea reală a fondurilor
fixe ale întreprinderii. În baza acestei informaţii poate fi efectuată compararea mijloacelor fixe
existente cu necesitatea în investiţii, ceea ce este foarte important pentru evidenţa investiţiilor
viitoare în fonduri fixe.

Adesea apar probleme de evidenţă a mijloacelor destinate construcţiei capitale sau pentru
necesităţi de producţie. Astfel, întreprinderea trebuie să reflecte valoarea cheltuielilor curente
pentru reparaţia utilajului la cheltuieli de producţie, iar valoarea reparaţiei destinate prelungirii
termenului de exploatare a fondurilor fixe (reparaţie capitală) se reflectă la fonduri fixe. De
exemplu, costul forţei de muncă şi a materialelor utilizate pentru înlocuirea unei părţi importante
din utilaj va fi considerat drept cheltuieli capitale, iar costul forţei de muncă şi a materialelor
utilizate pentru menţinerea utilajului în stare de funcţionare fără mărirea capacităţii lui va fi
reflectat ca cheltuieli de producţie.
Astfel cheltuieli capitale se consideră:
- investiţii capitale, care măresc capacitatea de producţie fără înlocuirea utilajului existent;
- înnoirea sau înlocuirea utilajului cu aceeaşi capacitate;
- perfecţionarea sau modernizarea, care duce, de fapt, la înlocuirea sau modificarea
fondurilor fixe.
Cheltuielile curente de producţie include:
- întreţinerea şi reparaţiile curente ale utilajului;
- defalcări de amortizare;
- impozite asupra fondurilor fixe.
Elaborarea planului investiţiilor capitale necesită o evaluare permanentă a stării
fondurilor fixe. Practica confirmă, că întreprinderile efectuează înlocuirea fondurilor fixe numai
după uzarea lor completă. Însă studierea detaliată a ofertelor pe piaţa producătorilor de utilaj,
fabricarea unui utilaj nou, mai productiv pot conduce la înlocuirea utilajului existent, chiar dacă
el încă nu şi-a încheiat perioada maximă de exploatare.
Decizia privind momentul procurării utilajului nou depinde de un şir de circumstanţe şi în
primul rând de disponibilitatea mijloacelor băneşti pentru aceste scopuri. În acelaşi timp trebuie
de luat în consideraţie starea financiară a întreprinderii, mărimea profitului obţinut. Numai după
aceasta conducătorul întreprinderii trebuie să ia decizia de înlocuire sau modernizare a utilajului.
În afară de aceasta, trebuie de interesat, cum funcţionează utilajul analogic la alte întreprinderi.
Întreprinderile, care duc evidenţa deplină a funcţionării utilajului, starea fondurilor fixe, uzurii
lor, de obicei, iau decizii corecte la elaborarea planurilor investiţiilor capitale.

25
 Înlocuirea utilajului trebuie să fie precedată de o analiză detaliată a stării fondurilor fixe
(prima condiţie), chiar dacă el funcţionează normaş în limitele termenelor de amortizare. Costul
înlocuirii utilajului trebuie de comparat cu costul reparaţiei utilajului existent.
Este cunoscut faptul, că utilajul uzat necesită cheltuieli sporite pentru reparaţie şi
întreţinere. Înlocuire unei părţi a utilajului poate fi mai raţională, decât cheltuirea mijloacelor
băneşti pentru întreţinere şi reparaţie.
A doua condiţie este insuficienţa utilajului existent în cazul necesităţii lărgirii producţiei.
A treia condiţie – existenţa la întreprindere a utilajului învechit. Întreprinderile
concurente cu înlocuirea utilajului obţin, în afară de ridicarea calităţii producţiei lor, mărirea
volumului de producţie şi diminuarea nivelului cheltuielilor. Întreprinderea riscă să devină
falimentară, dacă nu va efectua la timp înlocuirea utilajului său şi nu va atinge nivelul volumului
de producţie comparabil cu cel al concurentului.
În ultimă instanţă necesitatea înlocuirii utilajului poate să apară în urma încetării
fabricării unui produs.
În vederea evitării cheltuielilor capitale excesive, în cadrul întreprinderii trebuiesc
elaborate prognoze detaliate de înlocuire a utilajului.
În acest scop trebuie:
- de efectuat analiza periodică a stării utilajului şi de indicat utilajul, care necesită se fie
înlocuit;
- de urmărit piaţa utilajului nou, utilizând serviciile de marketing;
- de promovat politica de perfecţionare a utilajului şi de implementare a utilajului nou;
- de a ţine evidenţa strictă a cheltuielilor.
Pentru controlul cheltuielilor pentru investiţii capitale la întreprinderile mari de obicei
este elaborat planul investiţiilor capitale pentru anul următor şi pentru o pespectivă mai
îndelungată. Evaluarea planurilor investiţiilor capitale se face după următoarele elemente:
valoarea iniţială a utilajului (inclusiv cheltuielile de transport şi instalare); valoare la care poate fi
realizat utilajul după termenul de funcţionare; dobânzile la credit; costul energiei electrice;
impozite; asigurare etc.
În afara indicatorilor de cost, planurile investiţiilor capitale trebuie să ţină cont şi de astfel
de factori, cum sunt comparaţia variantelor din punct de vedere a calităţii producţiei şi
disponibilitatea mijloacelor pentru realizarea variante optime a investiţiei.
Înainte de a aloca mijloacele pentru realizarea unei variante de investire, secţia financiară
a întreprinderii studiază în mod detaliat toate întrebările, inclusiv posibilitatea arendei
(leasingului) utilajului. Costul leasingului, de obicei, depinde de gradul de utilizare a utilajului,
care se micşorează în funcţie de mărirea termenului leasingului.

26
 Randamentul investiţiilor în utilajul nou depinde de economia anuală, obţinută în urma
reducerii cheltuielilor în rezultatul utilizării utilajului nou, iar termenul de recuperare se obţine
prin raportarea sumei investiţiiei la suma economiei anuale.

27
TEMA 3: GESTIUNEA ATRACTIVTĂŢII INVESTIŢIONALE A ACŢIUNILOR

Interacţiunea investitorilor şi emitenţilor are loc pe piaţa valorilor mobiliare, a cărei

caracteristici sunt cererea, oferta, preţurile, iar vânzătorii şi cumpărătorii concurează între ei.
Concurenţa emitenţilor este cauzată de caracterul limitat al resurselor pieţei capitalului şi
căutarea sursei optime de finanţare, iar concurenţa investitorilor este provocată de dorinţa lor de
finanţare a companiilor la un nivel redus al riscului şi la un nivel maxim al profitului său, adică
proiectele cu atractivitatea investiţională maximă.
Reducerea riscurilor, care influenţează evaluarea acţiunilor companiilor de către
investitori, nu este întotdeauna realizabilă – aceasta se referă la riscurile de ţară, regionale şi
ramurale, precum şi unele riscuri legale şi de infrastructură. O parte a riscurilor întreprinderea
tinde să le minimizeze indiferent de faptul, dacă este emitentul cărorva hârtii de valoare sau nu,
deoarece de manifestarea unor astfel de riscuri depinde existenţa ei ca persoană juridică. Şi, în
sfârşit, există riscurile investitorului, asupra căror mărime şi manifestare concretă emitentul
poate să exercite o influenţă esenţială, ridicând/reducând atractivitatea investiţională a acţiunilor
sale. A doua ei componentă — profitabilitatea — în mare măsură depinde de emitent.
Modificând profitabilitatea, el reglează în mod indirect şi mărimile unor tipuri ale riscurilor
investitorului.
Totalitatea influenţelor aspra caracteristicilor acţiunilor din partea emitentului pate
constituie gestiunea atractivităţii investiţionale a hârtiilor de valoare proprii.
Să enumerăm scopurile emitentului în cadrul gestiunii pieţei valorilor mobiliare proprii
(ele pot coincide cu scopurile investitorului, dar şi să intre în contradicţie cu ele), identificarea
cărora îi va permite investtorului şi fiecare caz concret să selecteze strategia de gestiune a
plasamentelor sale.
Scopurile emitenţilor:
1. . Mărirea capitalului propriu al întreprinderii:
1.1. În domeniul producţiei:
а) pentru păstrarea cotei existente de piaţă;
b) pentru asigurarea dezvoltării activităţii companiei;
c) pentru elaborarea şi implementarea proiectelor noi de investiţii.
1.2. În domeniul finanţării:
d) pentru schimbarea metodei de finanţare a activităţii curente (înlocuirea creditării cu mijloacele
proprii);
e) pentru asigurarea posibilităţii atragerii împrumuturilor în perspectivă. În cazul unei ponderi
înalte a capitalului propriu în bilanţul companiei este mai uşor de atras resurse în forma

28
creditelor bancare, împrumuturilor de la alţi parteneri, care atrag la raportul mijloacelor proprii şi
împrumutate.
2. Menţinerea preţului/oscilaţiilor preţurilor la acţiunile proprii la nivelul necesar:
a) pentru obţinerea profitului din contul comerţului cu propriile acţiuni. O astfel de posibilitate
există la emitenţii mari, care se referă la ramurile populare. În acest scop compania efectuează
cumpărarea acţiunilor sale, iar apoi efectuează descoperirea informaţiei pozitive (inclusiv celei
financiare) cu privire la activitatea sa. Creşterea preţurilor la acţiunile de pe piaţă a emitentului
asigură vânzarea atât a acţiunilor răscumpărate anterior, cât şi din emiterea nouă (cu condiţia că
nu este de mare amploare) la preţurile mai înalte decât valoarea nominală. Descoperirea
informaţiei suplimentare despre companie îmbunătăţeşte reputaţia ei nu numai pe piaţa hârtiilor
de valoare, dar şi între alţi contragenţi, permiţând să se activeze mai eficient la încheierea
tranzacţiilor de orice tip;
b) pentru păstrarea investitorilor existenţi (stabilitatea sau creşterea constantă a preţurilor
stimulează investitorul să mărească plasamentele în acţiunile date);
c) pentru lărgirea cercului de investitori potenţiali interesaţi în procurarea emiterilor noi şi a celor
existente, atragerea mijloacelor investitorilor mici şi neconsolidaţi;
d) pentru asigurarea managementului sau unor investitori anumiţi şi cumpere acţiunile la preţuri
minime.
3. Atragerea investitorului strategic, care ar putea organiza managementul la companie, să
restabilească sau să întărească poziţia ei; care este legată de modificarea esenţială a structurii
capitalului acţionar şi a gestiunii companiei.
4. Redistribuirea puterii în companie, obţinută prin emitere suplimentară, partea esenţială a
căreia este procurată de către investitorul orientat spre acapararea puterii în compania dată. În
acest caz are loc diluţia cotelor, care aparţin altor acţionari, care nu dispun de posibilitatea
cumpărării hârtiilor de valoare noi.
5. Păstrarea şi întărirea controlului asupra companiei. De obicei se realizează cu ajutorul limitării
cantităţii de acţiuni în circulaţie.
Astfel, se poate constata că interesele strategice ale companiei într-o economie de piaţă
presupun influenţarea calităţilor investiţionale a acţiunilor proprii, deoarece cursul lor este
important pentru multe subiecte ale pieţei, care sunt sau contează să devină contragenţi ai
companiei date. Creşterea cursului acţiunilor vorbeşte despre competenţa managementului,
activitatea căruia este orientată spre ridicarea valorii de piaţă a companiei.
Pentru gestiunea capitalului propriu emitentul trebuie să organizeze un sistem complex de
măsuri, care cuprind toate direcţiile posibile de reglarea a atractivităţii investiţionale a hârtiilor
de valoare.

29
 Înainte de toate emitentul trebuie să examineze piaţa investitorilor potenţiali şi să-i
clasifice în corespundere cu aşteptările lor, aversiunea faţă de risc, volumul mijloacelor alocate
investiţiilor, scopurile stabilite în cadrul investirii şi priorităţile lor, procesul de luare a deciziilor
investiţionale etc. Dat fiind faptul, că interesele diferitor grupuri de investitori pot intra în
contradicţie, emitentul trebuie să aprecieze, care din grupuri de investitori este mai avantajos
pentru companie şi, reieşind din aceasta, să elaboreze strategii corecte ale prezenţei (absenţei)
acţiunilor sale pe piaţă, menţinând starea de dezvoltare într-o anumită direcţie. De aceea
managementul companiei este interesat într-o informaţie maximal corectă cu privire la deţinătorii
reali şi potenţiali ai acţiunilor ei. În afară de aceasta, emitentul trebuie să aibă o închipuire reală
asupra perceperii acţiunilor sale ca obiect al investirii.
Pot fi evidenţiate următoarele metode de influenţare asupra atractivităţii investiţionale a
acţiunilor, care minimizează riscul investitorului şi măresc profitul său:
1. Îmbunătăţirea stării financiare a emitentului şi optimizarea politicii de dividende.
2. Influenţarea asupra parametrilor de piaţă a acţiunilor.
3. Îmbunătăţirea calităţilor investiţionale a acţiunilor prin maximizarea drepturilor acordate
acţionarului şi respectarea lor strictă.
4. Descoperirea informaţiei cu privire la starea, activitatea şi planurile emitentului, care permite
investitorului să estimeze adecvat calităţile investiţionale a acţiunilor.

I. Îmbunătăţirea stării financiare a emitentului şi optimizarea politicii de dividende.

La examinarea parametrilor, care influenţează atractivitatea investiţională a acţiunilor,

devine clar că cea mai mare parte a riscurilor şi mărimile profiturilor depind anume de
stabilitatea stării financiare a întreprinderii.
Mărimea dividendelor este determinată, în primul rând, de reantabilitatea întreprinderii,
adică de posibilitatea profitului în volumul, care ar permite fără afectarea activităţii emitentului
să fie distribuit proprietarilor şi numai după aceea — de politica de dividende, adică de
particularităţile concrete de redistribuire a profiturilor obţinute.
Profitul nelegat de dividende al deţinătorilor de acţiuni, de asemenea, este derivat de la
starea financiară a emitentului: fluxurile de numerar care aduc avantaje multiple băncilor prin
care trec, posibilităţile de optimizare a impozitării, volumul profitului transferat (uneori chiar
prin metode ilegale) către firmele legate — toate acestea se maximizează numai în cazul
„sănătăţii” financiare a companiei. Compania în prag de faliment, dimpotrivă, va tinde spre
atragerea resurselor suplimentare (veniturile la care vor fi plătite în cel mai bun caz peste o
anumită perioadă de timp) de la acţionarii săi, ridicând riscurile lor, dacă ultimii vor fi legaţi de

30
companie cu relaţii creditare sau de producţie. Întreprinderile financiar instabile pot înrăutăţi
brusc starea holdingului din care fac parte.
Indicatorii de piaţă a acţiunilor companiilor (preţurile, lichiditatea, volumul tranzacţiilor),
de asemenea, tot mai mult încep să depindă de starea financiară a companiei. Maximizarea
evaluării de piaţă a companiei, care va fi reflectată în preţul acţiunilor, constituie de fapt scopul
managementului şi acţionarilor.
În economia ţărilor industrial dezvoltate starea financiară constant stabilă a firmei este
condiţia necesară pentru menţinerea preţurilor înalte la acţiunile ei; creşterea preţurilor este direct
legat cu mărirea profitabilităţii emitentului.
Un astfel de parametru de piaţă a acţiunilor constituie în mare măsură rezultatul
estimărilor a unui număr mare a investitorilor, iar ea, la rândul ei, depinde de starea financiară,
care depinde profitabilitatea şi riscurile.
Al doua sursă importantă de obţinere a profitului (în afară de modificarea preţului de
piaţă a acţiunilor) pe pieţele dezvoltate constituie dividendele.
Politica de dividende, care constă din optimizarea proporţiilor de distribuire a profitului
între două părţi – cea capitalizată de companie şi cea distribuită nemijlocit acţionarilor în scopul
creşterii valorii de piaţă a companiei, este una din componentele strategiei financiare generale a
societăţii de acţiuni.
Procesul de elaborare a politicii de dividende poate include câteva etape:
1. Estimarea factorilor care influenţează parametrii, termenele şi raţionalitatea plăţii
dividendelor.
2. Elaborarea tipului politicii de dividende cu luarea în considerare a factorilor menţionaţi şi în
corespundere cu strategia financiară a companiei.
3. Evaluarea eficienţei politicii de dividende şi corectarea ei, reieşind din rezultatele evaluării.
Între factorii, care influenţează politica de dividende, pot fi evidenţiate următoarele:
a) Factorii ce caracterizează necesităţile companiei în finanţarea suplimentară (de exemplu,
elaborarea proiectelor investiţionale noi, necesitatea măririi capitalului pentru combaterea
încercării a achiziţie din partea concurentului, necesitatea onorării angajamentelor la creditele
primite anterior, etc).
b) Factorii ce caracterizează posibilităţile companiei de a atrage resurse financiare din surse
externe sau de a utiliza sursele interne suplimentare:
- capacitatea întreprinderii de a mări volumul profitului prin restructurarea producţiei, reducerea
cheltuielilor neproductive, reducerea costului producţiei, suficienţa rezervelor formate în
perioadele anterioare, etc;
- costul atragerii capitalului acţionar suplimentar;

31
- costul atragerii capitalului de împrumut suplimentar în diferite forme.
Posibilităţile atragerii surselor externe de finanţare atât în forma capitalului acţionar, cât
şi în forma celui de împrumut depind atât de conjunctura pieţelor financiare, cât şi de starea
financiară a companiei, de conceperea ei ca debitor sau emitent din partea altor participanţi ai
pieţei.
Astfel, deciziile viitoare în domeniul politicii de dividende se formează sub influenţa
istoriei de creditare şi de dividende a companiei (prin istoria dividendelor se subînţeleg
condiţiile, termenele, periodicitatea, mărimile absolute şi dinamica plăţilor dividendelor,
precedentele încălcării dreptului de primire a dividendelor din partea emitentului pe parcursul
perioadei de existenţă a companiei).
În practică se realizează unul din următoarele tipuri ale politicii de dividende:
1. Politica conservatoare presupune plata dividendelor în proporţiile, care permit satisfacerea
necesităţilor de dezvoltare a producţiei şi de creştere a activelor nete şi, ca urmare — a valorii de
piaţă a acţiunilor. Promovarea politicii conservatoare este posibilă în două variante:
a) Calculul dividendelor după principiul rezidual. În acest caz calculul dividendelor se face
numai după ce din profit a fost rezervată o sumă suficientă pentru dezvoltarea companiei în
perioada următoare. Avantajul acestei politici constă în asigurarea ritmurilor înalte de dezvoltare
a societăţii pe acţiuni şi ridicarea solvabilităţii sale. Însă instabilitatea mărimii plăţilor de
dividende, care depinde nu numai de mărimea profitului, ci şi de planurile de dezvoltare a
companiei, poate respinge unii investitori. O astfel de politică de dividende poate fi optimă la
stadiile incipiente a ciclului de viaţă al companiei.
b) Menţinerea unui raport optim a plăţilor dividendelor şi a profitului rămas la dispoziţia
companiei în baza stabilirii unui normativ de lungă durată. Aceasta permite în careva măsură de
a ridica predictibilitatea plăţilor de dividende (însă totuşi rămân greutăţile de prognozare a
profitului), ceea ce este important pentru unii investitori, însă în cazul necesităţii de creştere a
companiei pot să apară unele probleme. Politica dată este mai eficientă în condiţiile de stabilitate
pe piaţa financiară şi a veniturilor constante (sau constant crescătoare) a companiei.
2. Politica moderată (de compromis) de calcul a dividendelor — este politica, în corespundere
cu care compania încearcă să respecte echilibrul intereselor acţionarilor, care au nevoie de plata
dividendelor, şi necesităţile de creştere a capitalului. Acest tip al politicii de dividende poate fi,
la fel, promovată în două variante:
a) Plata sumelor constante a dividendelor. Uşurează mult prognozarea valorii acţiunilor
companiei şi a veniturilor investitorilor, însă în cazul insuficienţei profitului aceasta poate aduce
prejudiciu emitentului, iar în cazul creşterii profitului – să provoace nemulţumirea acţionarilor.

32
b) Plata sumelor stabile a dividendelor cu un adaos în anumite condiţii. Permite, dintr-o parte,
într-o anumită măsură să garanteze acţionarilor un nivel minim al venitului cunoscut din timp, iar
din altă parte — să încurajeze proprietarii în cazul activităţii cu succes a companiei sau lipsei
necesităţii lărgirii operaţiunilor.
3. Politica agresivă de calcul a dividendelor – prevede calculul maxim posibil a mărimii
dividendelor. Trebuie de luat în consideraţie, că reducerea bruscă a mărimii dividendelor poate
să se răsfrângă nefavorabil asupra valorii acţiunilor, „semnalând” despre înrăutăţirea
indicatorilor.

II. Influenţarea parametrilor de piaţă ai acţiunilor

Calităţile investiţionale ale acţiunilor sunt derivate în primul rând de la starea emitentului,
însă estimarea acestor calităţi, care are loc pe piaţă, este formată de participanţii ei sub influenţa
unui număr mare a factorilor de ordin politic, macroeconomic şi intereselor (posibilităţilor) însăşi
investitorilor.
Astfel, pentru mărirea atractivităţii acţiunilor sale emitentului nu-i este suficient să atragă
atenţia doar propriei sale stări financiare. Este necesară şi o influenţă la nivelul valorilor
mobiliare prin intermediul:
a) măririi numărului de acţiuni în circulaţie din contul emiterii noi;
b) stabilirii parametrilor emiterii;
c) consolidării;
d) divizării;
e) operaţiunilor directe pe piaţa secundară a hârtiilor de valoare:
- efectuării răscumpărării direct de la investitor;
- încheierii acordurilor cu market makerii.
Emiterea nouă poate contribuila atingerea scopurilor întreprinderii, însă poate să-i
cauzeze şi o daună serioasă. Afluxul unui număr mare de acţiuni pe piaţă în rezultatul unei
plasări negândite înrăutăţeşte conjunctura pieţei şi reduce nivelul stabilizat al preţurilor. Cu
ajutorul noilor emiteri este posibilă modificarea componenţei şi structurii proprietarilor
companiei, ceea ce în viitor se poate răsfrânge asupra activităţii ei.
Teoretic, reacţia pieţei la emiterea nouă de acţiuni poate fi reducerea preţurilor
proporţională măririi numărului de acţiuni.
În practică aceasta nu se întâmplă întotdeauna — există şi o dependenţă de conjunctura
pieţei, lichiditate, viteza afluxului noilor acţiuni pe piaţă.

33
 O metodă de reducere a incertitudinii reacţiei pieţei la noua emitere poate fi oferta directă
a acţiunilor investitorilor, când cantitatea acţiunilor emise este proporţională cererii
cumpărătorilor potenţiali. Aceste condiţii trebuie să le asigure un preţ mai avantajos sau o
comoditate mai mare de procurare faţă de cumpărarea de pe piaţă.
Politica de emitere a companiei trebuie să devină una din componentele politicii generale
de formare a resurselor financiare şi să asigure atragerea de mijloace din sursele externe în cel
mai eficient mod.
Pentru aceasta este necesară o activitate analitică de studiere a pieţei valorilor mobiliare
şi a poziţiilor acţiunilor companiei respective pe piaţă, conştientizarea exactă a scopurilor
emiterii şi raportarea rezultatului pozitiv planificat de la plasarea emiterilor suplimentare a
hârtiilor de valoare cu cheltuielile aferente.
Stabilirea parametrilor emiterii, cum sunt valoarea nominală, preţul şi condiţiile de
plasare, mărimea dividendelor la acţiunile privilegiate, pot influenţa atât pozitiv, cât şi negativ
asupra atractivitatea ei investiţională.
În dependenţă de scopurile emitentului pot fi atrase sau, dimpotrivă, respinse anumite
tipuri de investitori. De exemplu, preţul de plasare stabilit la un nivel prea înalt poate respinge
investitorii, mai ales pe cei mici. Dacă evaluarea de piaţă a acţiunilor emiterilor precedente este
în mod esenţial mai joasă faţă de preţul de plasare, emitentul riscă să nu plaseze în general
emiterea nouă. În acelaşi timp, aceasta ar putea fi o metodă de neadmitere la companie a unor
investitori externi la conducerea companiei. Imposibilitatea vânzării acţiunilor la preţul stabilit
poate provoca „aruncarea” emierilor „vechi” de un număr mare de investitori.
În afară de aceasta, emiterea plasată incomplet nu va permite formarea fondului social în
mărimile planificate.
Dacă dimpotrivă preţul de plasare va fi mai jos de preţul posibil de vânzare pe piaţă,
diferenţa de preţuri va fi asumată de intermediarii şi speculanţii, care activează pe piaţă, dar nu
întreprinderii.
După cum se vede, procesul de stabilire a preţului necesită o analiză profund a pieţei
valoirlor mobiliare şi a investitorilor potenţiali.
În legătură cu aceasta se recomandă următoarele:
1. Studierea preţurilor la acţiunile proprii, detectarea trend-urilor şi a corelărilor cu factorii
externi (politici, fiscali, etc), modificărilor în starea financiară şi a politicii de dividende a
emitentului; determinarea nivelului de sensibilitate a preţurilor la acţiunile emitentului faţă de
modificare volumului lor în circulaţie pe piaţa secundară în rezultatul noii emiteri.
2. Estimarea capacităţii pieţei şi a cererii potenţiale a investitorilor.

34
3. Calculul după diferite scenarii a preţurilor posibile de vânzare a acţiunilor; determinarea
raţionalităţii emiterii şi selectarea momentului desfăşurării ei; stabilirea preţurilor de plasare.
4. Analiza rezultatelor emiterii după componenţa investitorilor, cantitatea şi preţurile la acţiunile
cumpărate de ei, dinamica preţurilor pe piaţa secundară, evaluarea costului capitalului propriu
pentru firmă.
Societatea pe acţiuni, în conformitate cu legislaţia în vigoare, poate realiza consolidarea
sau împărţirea acţiunilor plasate, în cadrul cărora în statut se introduc modificări referitoare la
valoarea nominală şi numărul acţiunilor societăţii pe acţiuni.
În rezultatul consolidării două sau mai multe sunt convertite în una de aceeaşi categorie
(tip). În cazul apariţiei în rezultatul consolidării a acţiunilor fracţionate, ele sunt supuse
răscumpărării de către companie la preţul de piaţă.
Împărţirea acţiunilor plasate ale companiei se realizează prin convertirea unei acţiuni în
două sau mai multe de aceeaşi categorie (tip).
Operaţiunile menţionate asigură accesul sau, dimpotrivă, reduc numărul deţinătorilor
mici. Deosebit de important este faptul, că aceasta se referă nu numai la investitorii viitori, dar şi
la acţionarii existenţi, care pot fi constrânşi la vânzarea acţiunilor fracţionare sau, dimpotrivă, pot
deveni deţinători a unui număr mai mare de valori mobiliare.
Toate aceste schimbări conduc la mişcarea preţurilor pe piaţa secundară a acţiunilor.
Operaţiunile directe pe piaţa valoirlor mobiliare cu propriile acţiuni sunt legate de
ridicarea lichidităţii şi gestiunii preţurilor.
Lichiditate constituie unul din indicatorii principali ai atractivităţii investiţionale a
acţiunilor, asupra căreia emitentul poate influenţa.
Cele mai răspândite metode de gestiune a lichidităţii din partea emitentului sunt legate de
răscumpărarea lor, care poate fi desfăşurată atât de însăşi emitentul sau de către o companie
independentă – market maker. Market maker este compania, care prezintă cotările la cumpărarea
şi la vânzarea hârtiilor de valoare, iar diferenţa dintre aceste cotări nu depăşeşte o mărime fixată.
Cotările sunt „sigure” pentru alţi participanţi ai pieţei, adică market maker-ul este obligat
să tranzacţioneze la preţurile oferite de el. Adică în acest fel participanţii pieţei au posibilitatea
de a vinde sau de a cumpăra hârtiile de valoare.
Menţinerea cotărilor în jurul nivelului planificat al preşului necesită un anumit volum de
mijloace, deoarece compania market maker va efectua cumpărarea acţiunilor pentru a nu admite
scăderea preţurilor, precum şi un pachet de acţiuni pentru a menţine vânzările. Mărimea unui
fond necesar în acest scop poate fi determinat cu ajutorul studiilor speciale. Formarea lui poate fi
efectuată atât din contul mijloacelor băneşti şi a hârtiilor de valoare, cât şi din contul datoriei
debitoare a companiei.

35
 O astfel de tratare va permite nu numai îmbunătăţirea activelor companiei, dar şi de a
obţine un anumită dobândă de piaţă de la mijloacele care circulă pe piaţă.
Pentru a opri scăderea preţurilor pe piaţă market makerii sau brokerii interesaţi adesea
utilizează metoda numită „stabilizare”, care este aplicată în forma cumpărării în masă a acţiunilor
la preţul mai înalt decât cel de pe piaţă.
Dat fiind faptul, că astfel de operaţiuni pot fi considerate drept manipulare intenţionată
sau ducerea în eroare intenţionată, despre aceste operaţiuni se preîntâmpină din timp (de
exemplu, în Marea Britanie pe ecranele de tranzacţionare bursieră apare semnul S).
Pentru determinare lichidităţii investitorul şi emitentul pot utiliza următorii indicatori:
1. Numărul de market makeri la acţiuni.
2. Spread-ul preţurilor de vânzare şi de cumpărare (preţului maxim al cumpărării şi preţului
minim de vânzare). Spread-ul minim indică asupra caracterului activ al tranzacţionării la tipul
dat de hârtii de valoare şi, prin urmare, asupra posibilităţii vânzării rapide la preţul echitabil de
piaţă.
3. Termenul de realizare a unui pachet mare de acţiuni, care nu conduce la scăderea bruscă a
preţurilor la ele (volumul pachetului se măsoară în procente de la volumul pieţei instrumentului
dat, iar o reducere bruscă a preţului se consideră scăderea de 1%).
4. Volumul zilnic al tranzacţiilor cu acţiunile date faţă de volumul tranzacţiilor pe piaţă în
general.
Instrumentele financiare cu un nivel jos al riscului şi, prin urmare, a profitabilităţii, sunt solicitate
atât de investitorii conservatori (care ţin în ele cea mai mare parte din portofoliu), cât şi de
speculanţi (care formează din ele o parte neesenţială a portofoliului în scopul diversificării
riscurilor).
Astfel, dacă pe piaţă predomină mijloacele investitorilor cu risc sporit, reducerea
ratingului de credit al emitentului, care conduce la ridicarea nivelului riscului şi al profitabilităţii,
va conduce la ridicarea lichidităţii pieţei.
Modificarea componenţei investitorilor potenţiali constituie o consecinţă posibilă a
schimbării siguranţei instrumentului financiar.
Să examinăm influenţa asupra preţurilor de piaţă, care este strâns legată de gestiunea
lichidităţii acţiunilor. În multe cazuri preţurile iniţiale la acţiunile emise se formează fără luarea
în consideraţie a condiţiilor pieţei de către administraţia companiei.
În cazul interesului participanţilor pieţei financiare acţiunile pot să apară în sistemele de
comerţ extrabursier.
Procesul de formare a preţurilor la acţiunile de acest tip poate dura destul de mult timp cu
oscilaţii esenţiale a preţurilor la cumpărare şi la vânzare. Creşterea propunerilor de tranzacţionare

36
înseamnă că piaţa manifestă interes faţă de acţiunile date, ceea ce se exprimă, în particular, prin
reducerea scăderii preţurilor şi, respectiv, a scăderii riscurilor participanţilor pieţei.
Pe măsura dezvoltării pieţei acţiunilor, exprimate prin mărirea numărului şi volumului
tranzacţiilor, preţul acţiunilor devine mai stabil şi, de regulă, se apropie de nivelul mediu al
acţiunilor companiilor apropiate după caracteristicile de producţie şi financiare din ramura, în
care activează compania emitentă. Reducerea numărului de acţiuni care circulă pe piaţă cu
ajutorul răscumpărării lor de către emitent permite ridicarea cursului hârtiilor de valoare rămase
în circulaţie sau prevenirea scăderii lui. Aceasta este posibil în primul rând din cauza reducerii
volumului ofertei acţiunilor pe piaţa secundară, iar în al doilea rând – ridicarea preţului are loc
din cauza îmbunătăţirii unor astfel de indicatori, cum sunt preţ/venit, dividendul la o acţiune.
O influenţă esenţială asupra atractivităţii acţiunilor o poate exercita reorganizarea
societăţii pe acţiuni. Această metodă îmbină influenţa asupra stării financiare a companiei,
precum şi asupra parametrilor de piaţă a acţiunilor. În urma reorganizării se modifică mărimea,
specializarea, posibilităţile de piaţă şi alte caracteristici importante ale companiei, ceea ce în
ultimă instanţă influenţează starea ei financiară, riscurile legate de aceasta, numărul şi volumul
tranzacţiilor cu hârtiile de valoare pe piaţă şi, prin urmare, - asupra atractivităţii investiţionale a
acţiunilor companiei.

III. Determinarea componenţei drepturilor acţionarilor şi gradului respectării lor

La cumpărarea acţiunilor acţionarii obţin un set de drepturi faţă de companie. Aceste

drepturi, de asemenea, au o anumită valoare, care este reflectată în cursul de piaţă al acţiunilor.
Aceasta se exprimă, de exemplu, în evaluarea pachetului de control (în mediu, în conformitate cu
datele participanţilor pieţei, plata suplimentară pentru deţinerea pachetului de control constituie
30%).

IV. Descoperirea (prezentarea) informaţiei cu privire la activitatea, starea şi planurile

emitetului

Atractivitatea investiţională a hârtiilor de valoare, după cum s-a menţionat, depinde de

strarea financiară a companiei şi eforturile ei de gestiune a parametrilor propriilor acţiuni.
În acelaşi timp, şi starea financiară reală a companiei şi activitatea managementului ei se
vor reflecta în preţurile acţiunilor numai atunci, când participanţii pieţei vor primi informaţia
despre ele sau când vor putea prognoza modificarea situaţiei companiei (însă pentru aceasta este
necesară, de asemenea, informaţia istorică despre obiectul investirii).

37
 Cumpărătorii de pe piaţă le evaluează în dependenţă de informaţia de care dispun. Astfel,
se poate afirma, că anume informaţia referitoare la starea financiară a companiei şi evenimentele,
care o influenţează, precum şi preţurile de piaţă la acţiuni, prelucrată de către investitor,
formează pe deplin închipuirea sa cu rpvire la profituri şi riscuri.
Studierea influenţei informaţiei asupra comportamentului conduce la concluzia, că
absenţa informaţiei despre evenimentul cu privire la emitent contribuie la păstrarea preţurilor la
nivelul precedent, ceea ce este echivalent situaţiei, în care evenimentul în cauza nu ar fi avut loc
în general.
Fluxul informaţiei pozitive despre companie, chiar şi în absenţa unor astfel de
evenimente, dimpotrivă, schimbă preţurile la acţiuni în aşa mod, ca şi cum un astfel de
eveniment ar fi avut loc în realitate. Observaţiile asupra reacţiei participanţilor pieţei la
informaţia extremală arată, ei îi este caracteristică reacţia excesiv de puternică la informaţia nouă
şi subevaluarea celei vechi.
În practică aceasta înseamnă, că drept răspuns la informaţia pozitivă preţurile cresc mai
repede decât ar trebui, iar după noutăţile negative preţurile cad mai repede decât s-ar putea
presupune.
După evaluarea informaţiei şi calmarea participanţilor pieţei urmează corectarea
preţurilor, care va fi cu atât mai puternică, cu cât mai extremală a fost mişcarea precedentă a
preţurilor.
Astfel, furnizând informaţia pe piaţă, emitentul poate reglementa cursul acţiunilor sale în
orice direcţie. Noutăţile despre evenimentele legate de emitent influenţează cursul acţiunilor sale
cu forţa şi direcţia dependente de:
— amploarea difuziei acestor date între participanţii pieţei;
— încrederea în informaţia dată;
— particularităţile comportamentului individual al participanţilor pieţei (scopuri, starea curentă a
portofoliului, perceperea şi analiza informaţiei primite).
Operaţiile pe piaţă se desfăşoară sub influenţa aşteptării schimbărilor în starea
companiei şi strategia dezvoltării ei, mai ales referitoare la veniturile viitoare ale companiei şi
distribuirea lor.
De exemplu, aşteptarea profiturilor mari are un impact de ridicare a cursurilor hârtiilor de
valoare, însă dacă după anunţul rezultatelor economice anuale sau trimestriale investitorii vor
considera aşteptările lor supraevaluate, atunci cursul va merge în jos.
Culegerea sistematică a informaţiei referitoare la prognoza profiturilor constituie unul din
factorii, care măresc eficienţa activităţii pieţei valorilor mobiliare, deoarece reduce probabilitatea
acţiunilor investitorilor în baza informaţiei incomplete sau greşite.

38
 Lucrul cu investitorii reali şi potenţiali în scopul îmbunătăţirii relaţiilor cu ei este
orientată spre apropierea cu ei pe un şir de poziţii de bază şi trebuie să fie bazată pe programe
speciale şi, de regulă, cu participarea specialiştilor în formarea relaţiilor cu publicul.
Scopurile programelor de acest gen pot fi:
1. Convingerea unui cerc determinat al investitorilor (necesar emitentului) în raţionalitatea
investiţiilor în aceste hârtii de valoare.
2. Optimizarea condiţiilor de vânzare a hârtiilor de valoare din punctul de vedere al emitentului
(caracteristicile de preţ şi de altă natură).
3. Crearea mediului favorabil pentru operaţiile ulterioare cu acţiunile emitentului dat.
4. Menţinerea relaţiilor cu investitorii existenţi în scopul păstrării participării lor în societatea pe
acţiuni.
Transparenţa informaţională absolută a emitentului constituie ceea spre ce tinde
investitorul.

39
TEMA 4: VALOAREA INVESTIŢIONALĂ A PACHETULUI DE CONTROL

În S.U.A. şi Marea Britanie sunt destul de dese noutăţile cu privire la cumpărarea unei
companii cu o supraplată solidă.
În Europa continentală astfel de noutăţi sunt relativ rare, ceea ce vorbeşte despre altă
structură a proprietăţii asupra companiilor şi nu despre lipsa interesului faţă de controlul asupra
lor. În majoritatea companiilor Europei continentale partea de bază a acţiunilor cu drept de vot
sunt concentrate într-un număr relativ mic de mâini datorită sistemului complicat al proprietăţii
asupra acţiunilor şi de votare în baza procurii. Datorită acestui fapt dreptul de proprietate asupra
companiilor trece din unele mâini în altele într-o atmosferă confortabilă a cluburilor de elită, dar
nu în „bătăliile” gălăgioase pentru acţiuni, care decurg fiind reflectate pe larg de către ziarişti.
Făcând abstracţie de diferenţa de stiluri, poate fi evidenţiat un moment important: investitorii
tind spre controlul asupra companiilor, de unde decurge concluzia că un astfel de control are
valoare. Însă în ce constă această valoare?

Valoarea controlului

Cu toată naivitatea aparentă a întrebării, ea prezintă un interes sporit. Toate acţiunile

simple prin natura lor aceleaşi drepturi. Deţinătorul numărului majoritar de acţiuni nu va putea
obţinea un venit mai mare la o acţiune decât ceilalţi acţionari. Atunci de ce investitorul este gata
să cumpere acţiunile cu premiu (faţă de cotările de piaţă), dacă aceasta nu-i va da nimic?
Răspunsul îl găsim în mai multe surse bibliografice — necătând că toate acţiunile sunt
egale „unele sunt mai egale ca altele”.
Deţinătorii pachetelor de control de acţiuni devin „mai egali” prin faptul că pot forma
politica companiei. Atunci apare o altă întrebare: cum această posibilitate se transformă în
avantajul acţionarului principal, pe care nu-l au alţi acţionari (aşa-numitele avantaje particulare
de control) ? Dacă pachetul de control creează avantaje particulare, atunci este uşor de a înţelege
în ce constă valoarea lor. Însă în ce constau aceste avantaje?

Avantajele particulare acordate de control

Adesea în literatura academică avantajele particulare au explicaţi „psihologică”: este

plăcut să fii principalul în companie şi unii acţionari sunt gata să plătească pentru această
valoare. De exemplu, pentru membrii familiei Michelin conducerea companiei franceze de

40
producere a anvelopelor, fondate de străbunii lor, înainte de toate are valoare chiar dacă nu le va
aduce profit suplimentar.
În multe cazuri acest stimulent, bineînţeles, există, însă valoarea sa practică este foarte
joasă. Cine va plăti mai mult cu câteva milioane de dolari numai pentru a fi principalul în
companie?
A doua explicaţie, nu mai mult convingătoare constă în avantajele particulare în
privilegiile, de care se bucură conducătorii companiilor (însă nu colegii-acţionari care plătesc
pentru aceste plăceri). Mulţi conducători iubesc să comunice din contul companiilor cu
celebrităţile mondiale în cluburile de golf şi la serate, să folosească avionul companiei pentru a
călători împreună cu prietenii prin toată ţara. Necătând la caracterul lor semilegal, dacă
avantajele particulare s-ar reduce numai la aceasta, nu ar fi cazul de deranjat în serios de preţul
controlului.
Pentru companiile evaluate în miliarde de dolari sau lire sterline preţul acestor avantaje
este nesemnificativă. Valoarea controlului merită atenţie a teoriei şi practicii financiare numai în
cazul în care există surse mai importante ale avantajelor particulare. Utilizarea mijloacelor
corporaţiei pentru plata privilegiilor personale constituie forma cea mai vizibilă, dar nu cea mai
importantă de folosire a resurselor companiei în folosul (sau preponderent) aceluia care o
conduce. Câteva exemple pot ajuta înţelegerea amploarei acestor posibilităţi.
Câteva exemple
Să examinăm, de exemplu, valoare informaţiei, pe care o dispune conducătorul
companiei doar în virtutea funcţiei sale. O parte din informaţie are atribuţie nemijlocit la
afacerile companiei, altă parte reflectă posibilităţile potenţiale în alte domenii mai mult sau mai
puţin apropiate.
Deţinătorului pachetului de control îi este relativ uşor să le folosească prin altă companie,
al cărei proprietar este sau are interes; este clar că în această stare de lucruri ceilalţi acţionari nu
vor primi nimic. Valoarea netă actualizată a acestor posibilităţi reprezintă avantajele particulare
ale pachetului de control.
Altă sursă a avantajelor particulare constituie posibilitatea folosirii prin alte companii
controlate de aceeaşi parte a externalităţilor generate de deciziile companiei.
Să examinăm, de exemplu, acţionarul care controlează 51% din acţiuni în companiile А
şi В, care activează pe aceeaşi piaţă. Să admitem că piaţa suferă de excesul de capacităţi de
producţie şi o parte a uzinelor trebuie de închis. În această situaţie închiderea unei întreprinderi
va reduce excesul de capacităţi de producţie şi astfel va fi mărită valoarea celorlalte uzine. Dacă
proprietarul pachetului de control va închide a parte din uzinele companiei В, vor creşte în preţ
nu numai acţiunile companiei В, dar şi А. Această creştere a acţiunilor companiei А constituie

41
avantajul primit numai de persoana care controlează compania, dar nu şi celorlalţi acţionari
(numai dacă ei nu posedă în măsura respectivă acţiunile companiei А).
Acesta şi este avantajul particular al controlului. Este de menţionat, că în ambele cazuri
deţinătorul pachetului de acţiuni obţine avantajul, de care sunt lipsiţi ceilalţi acţionari, chiar dacă
el formal nu primeşte de la companiei nici un ban mai mult decât ceea ce li se cuvine celorlalţi
acţionari.
A treia sursă a avantajelor pricipalului acţionar constituie posibilitatea stabilirii preţurilor
de transfer (interne pentru companie), în baza cărora compania organizează plăţile cu
consumatorii şi furnizorii.
Compania controlată de proprii lucrători, de exemplu, poate să le plătească lucrătorilor
săi salarii şi prime mai înalte.
Banca controlată de unul din debitorii săi, poate să-i crediteze în condiţii mai avantajoase.
Posibilitatea manipulării cu preţurile de transfer poate fi utilizată şi în afara tranzacţiilor
dintre companie şi filialele ei.
Să admitem, că compania А deţine 50% din acţiunile companiei В şi 100% - a
companiei.
În acest caz pentru A va fi avantajos să transmită activele companiei В companiei С cu
reducere faţă de preţul de piaţă. Pentru fiecare dolar de subevaluare a activelor companiei В
compania А va pierde 50 cenţi, însă va câştiga 100 cenţi din contul participării în compania С.
Avantajul general va constitui 50 cenţi.
În ce măsură aceasta este legitim ?
Bineînţeles, în formele extreme de manifestare unele din activităţile de acest gen pot fi
pedepsite în virtutea legii, însă astfel de forme au loc foarte rar. Însă există un şir de cauze, care
determină aşteptarea ca formele mai moderate unui astfel de comportament sunt destul de
răspândite.
În primul rând, în unele ţări o parte a acestor strategii nu sunt considerate ilegale. De
exemplu, în Franţa legea nu obligă conducătorii companiilor să utilizeze toate resursele
corporative numai în interesul corporaţiei. În rezultat, principalul acţionar poate utiliza
informaţia primită de la managementul companiei în folosul său fără a încălca legislaţia.
În al doilea rând, chiar dacă legea există, ea nu întotdeauna este îndeplinită. Economiştii
experimentaţi pot avea divergenţe pe deplin legale în estimarea preţurilor „normale” de transfer
la unele active şi mărfuri şi va fi greu sau chiar imposibil de a demonstra ceva în judecată. Însă
dacă abaterile neesenţiale ating un volum mare de comerţ, ele pot deveni sursă de avantaje
particulare esenţiale.

42
 Şi, în sfârşit, chiar dacă faptul unor astfel încălcări poate fi demonstrat în judecată, de
multe ori nimeni nu este interesat de intentarea procesului. De exemplu, pentru acţionarii mici
urmărirea în judecată a managerilor de vârf a companiei poate fi extrem de scumpă. (În afară de
aceasta, trebuie de ţinut cont că însăşi faptul intentării procesului în judecată poate fi percepută
ca noutatea rea pentru companie, ceea ce va influenţa negativ asupra cursului de piaţă al
acţiunilor.)
Cu părere de rău, evaluarea nemijlocită a avantajelor particulare este foarte complicată.
După cum s-a menţionat, faptul utilizării resurselor companiei de către acţionarul principal în
folosul său este foarte greu de demonstrat, mai ales faptul că anume el se ocupă de aceasta. Cu
alte cuvinte, dacă avantajele particulare ar fi uşor de cuantificat, ele ar fi încetat să fie particulare,
deoarece ceilalţi acţionari ar putea să le contesteze în judecată.
Totuşi, există două metode indirecte de evaluare empirică a avantajelor particulare, de
care beneficiază acţionarii principali.
Evaluarea avantajelor controlului
Prima metodă a fost propusă de Barclay and Holderness în anul 1989 şi este relativ
simplă. Când pachetul de control trece din unele mâini în altele, se dimensionează diferenţa
dintre preţul plătit pentru o acţiune şi preţul ei de piaţă format a doua zi după anunţul tranzacţiei.
Preţul de piaţă reprezintă valoarea justă a acţiunilor pentru acţionarii mici. Orice sumă de asupra
preţului de piaţă reprezintă estimarea minimă a dorinţei cumpărătorului de a plăti pentru
avantajele particulare aşteptate de la deţinerea pachetului de control.
În urma prelucrării datelor cu privire la tranzacţiile cu pachetele de control în S.U.A.
analiştii au descoperit că valoare pachetului de control constituie aproximativ 4% de la preţul
companiei în general. Această metodă explică de ce însăşi prima pentru pachetul de control nu
poate fi utilizată ca măsură a avantajelor particulare ale controlului. Când se anunţă despre
procurarea pachetului de control preţul de piaţă conţine informaţia de două tipuri:
 cel mai probabil, compania va fi condusă de altă echipă de manageri;
 cineva este gata să plătească prima pentru dreptul de control.
Prima uneşte două elemente, care de fapt nu sunt separabile. Ele pot fi divizate numai în
cazul, în care există două tipuri de acţiuni simple, care diferă după dreptul de vot.
Acest considerent ne duce la altă metodă de evaluare a avantajelor particulare ale
controlului. Utilizând diferenţa dintre două tipuri de acţiuni, care au drepturi egale sau apropiate
asupra dividendelor, dar care se deosebesc în privinţa dreptului de vot, este relativ uşor de stabili
valoarea dreptului de vot. Dacă controlul are valoare, atunci voturile distribuitoare de control, de
asemenea, vor avea valoare. Care?

43
 Aceasta depinde de pondere unor voturi la distribuirea controlului şi de valoarea însăşi
controlului. Dacă poate fi găsită o modalitate raţională de evaluare strategică a procurării
controlului — de exemplu, la formarea blocului în timpul votării — atunci din raportul dintre
preţul de piaţă al voturilor şi rolul lor strategic s-ar putea deduce valoare controlului.

De ce de aceasta trebuie de avut grijă?

Din momentul în care a fost demonstrat faptul existenţei unor avantaje particulare
esenţiale la acţionarii principali, are loc modificarea multor standarde financiare. De exemplu,
preţul companiei nu poate fi determinat doar prin înmulţirea simplă a preţului de piaţă al
acţiunilor la numărul lor. Dacă acţionarul controlează partea cea mai mare a voturilor, preţul de
piaţă va fi doar o reflectare simplă a valorii a unei părţi minoritare de acţiuni şi, prin urmare,
preţul companiei va subevaluat.
Şi, dimpotrivă, când doi acţionari mari luptă pentru pachetul de control, preţul de piaţă va
fi sub influenţa valorii acţiunilor de control şi valoarea generală a companiei va fi supraevaluată.
Încă mai important este faptul, că funcţionarea eficientă a pieţelor poate fi în pericol.
Acţionarii mari pot fi cointeresaţi în mărirea avantajelor lor particulare, decât în sporirea valorii
de piaţă a companiei. Investitorii, prevăzând un astfel de comportament, cel mai probabil se vor
abţine de la cumpărarea acestor acţiuni.

44
TEMA 5: EFICIENŢA INVESTIŢIONALĂ A ACHIZIŢIILOR ŞI FUZIUNILOR

1. Ce înseamnă noţinuea de „fuziuni şi achiziţii” ?

Achiziţiile şi fuziunile (M&A) – constituie denumirea comună a tuturor tranzacţiilor, care sunt
reunite prin transmiterea controlului corporativ în toate formele, incluzându-se cumpărarea şi
schimbul activelor. Aici sunt incluse însăşi fuziunile (unirea companiilor în una), achiziţiile,
procurarea companiilor, LBO, MBO (răscumpărarea companiei cu ajutorul mijloacelor
împrumutate), "takeover" (achiziţiile duşmănoase), recapitalizarea, modificarea structurii
proprietăţii, "fuziunea inversă " (crearea unei companii publice fără IPO), "spin-off"
(evidenţierea şi vânzarea business-unităţii) şi orice alte tranzacţii care prevăd transmiterea
controlului corporativ din mâinile unor acţionari altora.
Aceste tranzacţii pot fi utilizate în diferite scopuri, atât în interesul companiei în general, cât şi în
interesul coproprietarilor lor. Fuziunile şi achiziţiile pot îmbunătăţi situaţia companiei, să
mărească profitabilitatea şi stabilitatea ei, să fac business-ul competitiv şi profitabil.
Cauza de bază de utilizare a mecanismelor de fuzionare şi achiziţionare constituie concurenţa,
care impune căutarea posibilităţilor investiţionale, utilizarea eficientă a tuturor resurselor,
reducerea costurilor şi căutarea strategiilor de opunere concurenţilor. Lărgind posibilităţile lor,
companiile creează strategiile de diversificare şi restructurare. Din acest punct de vedere
tranzacţiile referitoare la controlul corporativ:
 sunt o reacţie firească la modificarea pieţelor;
 sunt necesare tuturor companiilor pentru adaptarea la economia în schimbare permanentă.
Fuziunile şi achiziţiile lărgesc posibilităţile companiilor. Managerii companiilor de obicei
examinează posibilităţile investiţionale interne şi externe. Investiţiile interne se referă la
reorganizările şi investiţiile în însăşi compania, investiţiile externe sunt legate de procurarea
noilor active şi proiecte.
Companiile trebuie să examineze, în afară de aceasta, încă un domeniu al posibilităţilor, care
presupune interacţiunea cu alţi jucători ai pieţei, şi să caute singuri permanent astfel de
posibilităţi, comparând potenţialul creşterii interne şi al fuziunilor.
Ce poate constitui cauza fuziunilor şi achiziţiilor? Caua principală a fuziunilor şi achiziţiilor
întotdeauna o constituie mediul de concurenţă, mai precis – modificările, care sunt introduse de
ea în tehnologiile, organizarea ramurilor. Dezvoltarea economiei se exprimă în globalizarea,
diversificarea ei, progresul tehnologic, liberalizarea pieţelor. Fiecare din aceşti factori în parte şi
în combinare cu altele impune necesitatea revizuirii prognozelor şi reevaluării activelor de către
toate companiile.

45
Toate patru valori de fuziuni şi achiziţii din lume – începând cu anii 1890 şi terminând cu zilele
noastre – sunt legate într-un fel sau altul cu influenţa factorilor menţionaţi. Picurile tranzacţiilor
de fuziune şi achiziţie corespund perioadelor modificărilor structurale, crizelor şi avânturilor
industriale, inflaţiei, revoluţiilor tehnologice, când are loc restructurarea organizatorică esenţială
a economiei şi reevaluarea activelor ei. Dacă să urmărim tranzacţiile de achiziţie şi de stabilire a
controlului, poate fi găsită corespunderea directă a factorilor menţionaţi numărului fuziunilor şi
achiziţiilor. Tranzacţiile au scopuri şi forme diferite, însă includ în mod obligator schimbarea
proprietarului şi a structurii capitalului.
De ce fuziunile şi achiziţiile sunt atât de populare? Numărul fuziunilor şi achiziţiilor creşte în
toată lumea. Consecinţele globalizării impun companiile să mărească capitalul în scopul utilizării
lui mai eficiente. Însă necătând la faptul că fuziunile şi achiziţiile sunt tranzacţii relativ
răspândite, problema eficienţei lor stă destul de acut. Iată ce au arătat rezultatele unor studii:
 61% din fuziuni nu răscumpără mijloacele investite (Mergers & Acquisitions Journal,
1998)
 57% din companiile unite rămân în urmă după nivelul lor de dezvoltare faţă de alte
subiecte ale pieţei (PriceWaterhouse, studiul a 300 fuziuni pentru anii 1987-1997)
Cu toate acestea, volumul tranzacţiilor şi numărul lor este în creştere în lume. Recordul a fost
fixat în anul 1998 şi a constituit $798 mlrd. în cadrul a 4000 tranzacţii ale companiilor mari şi
mijlocii (studiul KPMG). Experienţa mondială arată, că numărul tranzacţiilor creşte, însă ele
adesea nu dau efectul aşteptat, nu creează valoare adăugată pentru proprietarii companiilor
achiziţionatoare, însă necesită un proces îndelungat şi scump de negocieri juridice şi financiare.
Apare întrebarea: de ce un număr mare al acestor alianţe de termină cu insuccese, iar tranzacţiile
de fuziune şi achiziţie rămân populare?
Faptele arată, că absenţa avantajului garantat şi probabilitatea joasă a succesului nu servesc drept
obstacol pentru astfel de tranzacţii. De obicei, lipsa succeselor este referită la planificarea
financiară şi organizaţională nesatisfăcătoare a tranzacţiilor (şi, probabil, un careva adevăr aici se
conţine).
Însă fuziunile şi achiziţiile constituie şi un instrument al strategiei de concurenţă. De aceea pot
exista motive de tranzacţionare, care nu sunt legate de avantaje directe.
Mai jos sunt prezentate ipotezele motivării companiilor în tranzcaţiile de fuziunile şi achiziţiile,
care decurg nemijlocit din analiza strategiilor concurenţiale:
a. La companiile, care în unele situaţii nu au o altă alternativă mai bină decât căutarea unui aliat
sau partener. Dacă compania nu are perspective de creştere, nu aduce un venit suficient la
capitalul investit, ci numai recuperează activitatea curentă, atunci nu este cazul de aşteptat

46
creşterea garantată a cursului acţiunilor sau succesul asocierii. Însă în cazul refuzului unei astfel
de tranzacţii compania poate fi dislocuită de pe piaţă.
b.      Încă o ipoteză: motivele tranzacţiilor diferă de obţinerea avantajului financiar direct în
forma creşterii capitalizării curente. Nu toate avantajele şi rezultetele tranzacţiilor pot fi evaluate
îndată de către piaţă, însă contribuie la creşterea firmei în viitor.

2. Scopurile companiilor în cadrul tranzacţiilor de fuziune şi achiziţie

Pot fi menţionate câteva grupuri de scopuri care pot fi stabilite şi atinse de către companii,
utilizând tranzacţiile de fuziune şiachiziţie, care corespund ipotezelor de mai sus:
A. Scopurile „de protecţie”, prin care companiile caută posiblităţile creşterii lor din contul:
o procurărilor în sectorul lor sau în altul, procurând active de completare;
o întăririi poziţiei pe piaţă prin fuziuni;
o debarasării de concurenţi prin cumpărarea şi acapararea cotei lor de piaţă.
B. Scopurile „investiţionale” prin care companiile, managerii şi investitorii lor pot urmări
următoarele intenţii investiţionale:
o de plasare a mijloacelor libere;
o de participare în business-ul profitabil;
o de cumpărare a activelor subevaluate;
o de folosire a aptitudinilor de management;
o de investire a surplusurilor de lichidităţi;
o de procurare a activelor anticiclice şi de balanţare a portofoliului.
C. Scopuri „informaţionale”: fuziunile şi achiziţiile pot îmbunătăţi gradul de informare a
companiei cu privire la:
o tehnologiile şi cheltuielile furnizorilor (de exemplu: procurarea de către compania IBM a
câtorva producători de procesoare);
o preferinţele consumatorilor producţiei lor. În acest caz nu este obligatoare procurarea
furnizorului sau dealer-ului, care asigură la 100% necesităţile înserviciile date a companiei.
De exemplu, multe companii en-gros pe piaţa farmaceutică au câteva farmacii pentru
studierea cererii consumatorilor şi a dinamicii ei.
D. Tranzacţiile de fuziune şi achiziţie pot fi utilizate ca instrument al strategiei concurenţiale
pentru crearea avantajului stabilîn scopul măririi barierelor de intrare pe piaţă a concurenţilor
potenţiali cu ajutorul:
o diversificării care acordă un control mai mare asupra riscurilor (de preţuri, valutare, etc),
controlul şi experienţa altor sfere de producţie, care nu este accesibil altor companii;

47
 o reducerii timpului de ieşire pe o piaţă anumită şi de primire a avantajului primei mişcări;
o păstrării stabilităţii şi capacităţii pieţei. Procurarea companiei existente oferă şi capacităţile
necesare de producţie, şi cota pe piaţă. Crearea capacităţilor suplimentare de producţie
poate crea excesului lor şi să reducă nivelul preţurilor, ceea ce poate influenţa negativ
asupra investiţiilor.
o ieşirii pe pieţele altor ţări (exemple: "Лукойл", "Газпром", "Юкос")
E. Scopurile acţionarilor: unii acţionari pot avea interesele lor şi să folosească tranzacţiile de
fuziune şi achiziţie pentru:
o crearea parteneriatului sau atragerea investitorului strategic în compania lor;
o evienţierea unei părţi a business-ului într-o unitate sau companie separată;
o vânzarea unei părţi de acţiuni.
 
3. Prognozarea efectului fuziunilor şi achiziţiilor

Unirea companiilor poate da efecte economice şi financiare. Cum s-a putea face ca ele să fie
pozitive ? Tranzacţiile de fuiziune şi achiziţie urmăresc scopul obţinerii efectului „de sinergie” –
efect suplimentar de la unirea resurselor companiilor sau operaţiunilor mai multor companii.
Efectul aşteptat, mărirea veniturilor şi reducerea cheltuielilor, este descris de obicei după schema
următoare:
A. Mărirea veniturilor din contul îmbunătăţirii canalelor de vânzare şi specializării, obţinerii
avantajelor strategice în mediul de concurenţă, întăririi poziţiilor pe piaţă;
B. Reducerea cheltuielilor din contul economiei de scară, economiei pe integrarea verticală,
resurselor cu completare reciprocă;
C. Reducerea impozitelor, utilizarea mai largă a mijloacelor de împrumut şi folosirea surselor
interne de investiţii;
D. Reducerea costului capitalului, costului hârtiilor de valoare emise.
În practică pentru maximizarea efectului de sinergie trebuie de ales cu atenţie tipul, scopul şi
strategia fiziunii. Este necesară o tratare realistă a evaluării comapniilor, capacitatea previziunii
problemelor şi rezultatelor. Efectul de sinergie nu apare automat – trebuie de căutat atent sursele
sinergiei şi de le planificat. Însă multe companii, planificând astfel de tranzacţii:
 nu sunt conştiente, că trebuie de depus eforturi suplimentare pentru a atinge sinergia;
 nu întotdeauna îşi dau seama, că sinergia trebuie păstrată.
Sarcina se complică prin aceea, că unirea companiilor, în afară de economie şi profit
suplimentar, creează şi cheltuieli suplimentare, care adesea se prognozează greu. În cazul unei
analize detaliate sau după finisarea tranzacţiei se poate constata, că pentru fiecare factor, care

48
ridică profitabilitatea se găseşte altul (şi poate că chiar mai multe), care acţionează în direcţie
inversă.
Pentru a compara cheltuielile şi pierderile de la fuziuni trebuie de evaluat cel puţin 4 grupuri de
factori:
 creşterea profitului;
 economia sau reducerea cheltuielilor;
 efectele reacţiei concurenţilor;
 riscurile de piaţă.
Dacă economia poate fi estimată destul de exact, atunci creşterea profitului şi răspunsul pieţei
pot fi numai prognozate. Pentru perfectarea unei prognoze este necesară o analiză detaliată a
poziţiei concurenţiale, pieţelor, tehnologiilor, iar exactitatea acestei prognoze va fi dependentă de
o mulţime de condiţii.
Există o limită de lărgire eficientă a oricărei companii, care a ales strategia de diversificare. Pe
măsura lărgirii (orizontale sau verticale), efectul pozitiv va fi în descreştere, deoarece cresc
riscurile şi incertitudinile legate de activitatea companiei.
Cu cât întreprinderea este mai mare, cu atât mai greu se rezolvă problemele evidenţei
manageriale şi mai complicat se determină care produse sau direcţii de activitatea aduc profit şi
care nu. În cadrul holdongurilor cu mai multe profiluri aceste probleme se complică şi totul
devine şi mai incert. Apar probleme suplimentare: coordonarea dezvoltării, redistribuirea
profitului, gestiunea ritmurilor de creştere a diferitor subdiviziuni. În cazul integrării strânse
orice modificări în mediul de concurenţă de obicei conduc la pierderea eficienţei şi reducerea
ratei profitului. Dacă întreprinderile nu sunt legate tehnologic sau operaţional, atunci este
posibilă evidenţierea şi vânzarea lor, iar dacă sunt legate – întregul holding pierde
competitivitatea, începe să folosească o parte a veniturilor pentru acoperirea pierderilor unor
anumite verigi interne.
Riscurile înalte se reflectă asupra posibilităţii de creditare, problemelor cu dterminarea
priorităţilor unor subdiviziuni speparate, creării producţiei competitive. La o anumită etapă poate
fi depăşite limita. Lărgirea continuă va aduce doar cheltuieli mai mari, deoarece va fi pierdută
competenţa companiei, ceea ce se va manifesta negativ asupra poziţiei concurenţiale.
De exemplu, în farmaceutică practic nu se formează holdinguri verticale, deoarece este foarte
slabă legătura dintre producţia preparatelor farmaceutice şi a reţelei comerciale. De fapt, fiecare
verigă îşi rezolvă problemele specifice, care diferă după metode. În producţie se rezolvă
problemele legate de costuri, cercetări şi elaborarea noilor preparate, furnzare de ingrediente. În
domeniul comerţului cu ridicata pe primul loc iese logistica, gestiunea stocurilor cu multe
denumiri, cunoaşterea pieţei. Comerţul cu amănuntul se coupă de reclamă, clienţi, reglementarea

49
vânzărilor, problemele de calitate. Practic nu există companii, care au trecut lâhotarele
sectoarelor, deoarece tendinţele negative în cazul unirii sunt foarte puternice.

4. Alegerea formelor de integrare a companiilor

Momentul principal, care trebuie să fie fixat în cadrul tranzacţiei de fuziuni şi de achiziţie,
constituie caracterul şi forţa legăturilor dintre companii.
Să examinăm variantele posibile ale alianţelor, care diferă în funcţie de direcţionarea legăturilor
şi intensitatea integrării. De obicei în cadrul formelor de bază de lărgire a business-ului se
evidenţiază integrarea orizontală şi verticală. Fuziunile şi achiziţiile orizontale constituiesc
combinarea companiilor asemănătoare, care conduc la efectul de scară şi sinergie. Fuziunile şi
achiziţiile verticale reprezintă combinarea companiilor de diferit nivel ale limitelor tehnologice
şi sunt orientate spre ridicarea eficienţei tranzacţiilor.
Planul strategic al companiei trebuie să determine:
 orientarea integrării
 tipul alianţei
după ce poate fi selectate companiile destinate achiziţiei sau partenerului pentru fuziune.
Întreprinderea are posibilitate de lărgire:
 pe verticală – în direcţia furnizorilor sau consumatorilor sau
 pe orizontală;
 încă o opţiune constituie conglomeratul cu unirea producţiilor nelegate tehnologic.
Fiecare variantă are avantajele sale, cauzele şi metodele de aplicare. Toate formele de unire au
caracteristicile şi cerinţele proprii:
 Unirile orizontale sunt cele mai simple pentru planificare, deoarece acordă cele mai
evidente avantaje, care se obţin din contul factorilor organizaţionali, gestiunii
operaţiunilor şi efectului de scară.
 Unirile verticale necesită ajustări foarte exacte şi stabilitatea legăturilor tehnologice.
Poate să apară problema, când unirea tehnologică va fi posibilă, însă neraţională din
punctul de vedere economic. O altă problemă constituie modificările tehnologice, care
pot face careva verigă a holdingului inutilă sau mai puţin eficientă faţă de presupunerile
iniţiale.
 Conglomeratul nu este mai degrabă o structură de producţie, nu este un business integrat,
ci o strategie investiţională, care trebuie să fie supusă revizuirii permanente şi de
reevaluare a portofoliului de active. Pentru conglomerate este caracteristică vânzarea
deasă şi cumpărarea activelor de tip diferit.
50
Să examinăm mai detaliat achiziţiile verticale, deoarece ele stau la baza celor mai vestite
achiziţii, de construcţie a holdingurilor. De obicei, în sursele bibliografice se indică astfel de
motive, cum sunt construcţia unor structuri integrate vertical, intenţia de a se asigura cu surse de
materii prime, de a reduce dependenţa de furnizori, de a obţine creşterea investiţiilor şi de a
ridica eficienţa întreprinderilor incluse. Se consideră că integrarea verticală poate aduce:
 o economie esenţială, iclusiv din preţurile de transfer;
 mărirea profitului din contul aducerii lanţului până la marfa de consum;
 reducerea dependenţei întreprinderilor de bază de dinamica preţurilor.
Avantajele integrării verticale:
 impozitele;
 valoarea joasă a tranzacţiilor;
 economia?
Valoarea „folosirii pieţei”, DAR NU ECONOMIA!
Însă aceste avantaje adesea sunt supraevaluate sau sunt eronate. În cea mare parte a cazurilor în
cadrul integrării verticale şi „controlului preţurilor de transfer” nu are loc nimic, în afară de
mişcarea banilor dintr-un butunar al companiei în altul. Mai mult ca atât, valoarea suplimentară a
însăşi integrării adesea în general nu este examinată, mai ales mărirea cheltuielilor şi poverii
asupra organizaţiei legate de creşterea proporţiilor operaţiilor. Integraţia reduce flexibilitatea şi
impune luarea în consideraţie a noului business, chiar şi dacă este apropiat.
Unicul caz, când factorii menţionaţi mai sus de economie şi profitabilitate devin cauze ale
fuziunilor şi achiziţiilor, constituie utilizarea rupturii preţurilor interne joase la materii prime şi
materiale şi preţurilor la export. Drept exemplu poate fi prezentată producţia de oţel şi laminat,
îngrăşămintelor, produselor din hidrocarburi. Însă cauza profiturilor înalte în cazul unei astfel de
integrări constituie renta naturală şi neluarea în consideraţie a cheltuielilor capitale (în contextul
recuperării), ceea ce este foarte sensibil faţă de modificarea politicii statului în domeniul tarifelor
şi reglementării.
Dacă, de exemplu, furnizorul determină 30-50% din cheltuielile companiei, cum este în industria
textilă, există ispita de a procura furnizorul ei pentru a primi materia prima „la preţul de cost”.
Însă decizia dată reduce profitul propriei subdiviziuni. Dacă întreprinderea va plăti pentru
ţesături la preţurile, care vor include „avantajul ratat” potenţial, atunci calculele asupra integrării
verticale vor fi mai consistente. Mai mult ca atât, deţinerea unei astfel de subdiviziuni furnizoare
nu presupune utiizarea întregului volum al producţiei ei. Dacă nu vor fi luate în consideraţie
toate avantajele şi pierderile pe întreaga verticală, poate avea o loc o eroare referitoare la
eficienţa unei astfel de tranzacţii.

51
Astfel, la evaluare tranzacţiilor integrării verticale trebuie de comparat „valoarea folosirii pieţei”
cu „valoare refuzului de piaţă”, ceea ce se exprimă prin cheltuieli suplimentare pentru
monitoringului şi motivarea întreprinderii, care nu mai lucrează pentru o piaţă concurenţială.
Ce se subînţelege prin „valoarea folosirii pieţei”? Aceasta este valoarea negocierilor şi
contractării cu furnizorii şi cumpărătorii. Există multe mecanisme de interacţiune a
întreprinderilor, care au atitudine diferită faţă de piaţă şi presupun diferite cheltuieli.
Întreprinderea poate fi cumpărată:
 de la furnizorul de lungă durată;
 de la propria subdiviziune;
 pe piaţă.
Acelaşi lucru se referă la utilaj, care poate fi ...
 produs cu forţele proprii;
 comandat la diferiţi furnizori;
 constituit prin crearea întreprinderii mixte;
 luat în leasing.
Companiile adesea indică asupra dilemei „de a cumpăra sau de a produce singure”, necătând la
faptul că problema este cu mult mai largă şi se rezolvă atât prin condiţiile în însăşi companiile,
precum şi a celor de piaţă. Dilema întreprinderii constă în bizuirea pe piaţă, de a se înţelege cu
furnizorul permanent sau de a cumpăra întreprinderea de la furnizor.
Cumpărând pe piaţă, întreprinderea suportă cheltuieli de procurare a informaţiei despre piaţă,
riscurile de preţuri, monitoringul livrărilor, costul tranzacţiilor şi riscul livrării incomplete.
Procurând propriul furnizor, întreprinderea suportă cheltuieli de monitoring şi motivare,
deoarece trebuie de compensat lipsa stimulentelor de concurenţă. Refuzul de la folosirea pieţei
nu exclude toate cheltuielile – trebuie de cheltuit resurse pentru coordonarea pieţei în interiorul
companiei, trebuie de urmărit dezvoltarea busines-ului conex, de organizat coordonarea etc.
„Valoarea folosirii pieţei include încă câteva aspecte importante:
 existenţa activelor specifice;
 deferenţa în puterea poziţiei de negociere.
Activele specifice sunt activele, care nu admit alte aplicaţii în afară de vânzarea produsului
concret consumatorului concret sau au alte restricţii. Drept exemple pot servi tipul unic al
producţiei, al materiei prime, poziţia de monopol pe piaţă. Toate aceste restricţii conduc la
cheltuieli suplimentare pe piaţa deschisă, inclusiv complică formarea relaţiilor dintre părţi.
Dacă părţile (companiile legate tehnologic: mina şi staţia electrică, mina şi combinatul
metalurgic etc.) înţeleg această problemă, aceasta devine stimulent pentru integrarea verticală.

52
Cu ajutorul întreprinderii mixte, contractelor de lungă durată se poate de ocolit valoarea excesivă
a tranzacţiilor pe piaţă. Investiţiile „specializate”, legate de restricţii de resurse sau de altă natură,
creează condiţiile pentru „capcana” potenţială în condiţiile pieţei deschise. Concurenţa joasă
între furnizori este asemănătoare unei astfel de „capcane” tehnologice şi de asemenea stimulează
integrarea verticală.
Formele integrării în planul strategic al companiei presupun nu numai direcţia, dar şi forţa
integrării, care poate lua diferite forme:
 fuziune sau achiziţie (cumpărarea compniei sau a unui pachet mare de acţiuni; presupune
integrarea şi orizontul planificat de lungă durată);
 întreprindere mixtă (formarea întreprinderii mixte; limitează riscul investitorului cu
proiectul dat);
 alianţa sau contractul de lungă durată (încheierea contractelor; relaţiile pot fi rupte în
cazul schimbării circumstanţelor).
Analiza diferitor forme de integrare arată, că companiile îşi pot atinge scopurile şi limita
riscurilor fără a recurge la formele puternice de integrare, cum sunt cumpărarea şi stabilirea
controlului. Întreprinderea mixtă limitează investiţia la obiectivul dat. În ultimul timp sunt
populare „alianţele”: grupe legate cu sisteme de contrate pe termen lung группы, participare
reciprocă în întreprinderi, dar nu prin controlul acţionar deplin. Avantajele unor astfel de uniuni
constituie atingerea scopurilor fără investiţii serioase, pericol de procurare a activelor inutile,
riscuri legate de necesitatea de a controla şi a gestiona activele noi.
Condiţiile de piaţă, de asemenea, determină integrarea. Dacă activele nu sunt „specifice”, atunci
nu există necesitatea de a procura astfel de active, chiar dacă sunt incluse în lanţul tehnologic.
Nu există necesitatea de a cumpăra magazinul de produse lactate, dacă adesea se cumpără lapte,
însă poate avea sens procurarea minei pentru staţia electrică, dacă aceasta este cea mai apropiată
mină.

5. Evaluarea companiilor şi riscurilor în cadrul fuziunilor şi achiziţiilor

Evaluarea companiilor este importantă pentru înţelegerea eficienţei tranzacţiei planificate,

indiferent de forma ei finală. În baza ei este formulată propuenrea cu privire la cumpărare sau
fuziune prin schimbul de acţiuni.
Necătând că au fost inventate multe teorii şi metode de evaluare a business-ului, unele din care
se aplică în practică, în cadrul planificării tranzacţiilor de fuziune şi achiziţie ele toate necesită
introducerea modificărilor esenţiale. Structura şi caracterul tranzacţiei influenţează puternic
preţul şi alte condiţii, care se propun în însăşi tranzacţia.

53
Cea mai mare influenţă o au circumstanţele tranzacţiei şi barierele pentru succesul fuziunilor şi
achiziţiilor pot fi destul de mari. Dacă chiar există posibilitatea obţinerii controlului asupra unei
companii cu succes, procesul achiziţiei este foarte complicat. Erorile în prognoze, în procesul
negocierilor şi al determinării preţului pot conduce la pierderea eficienţei. Dacă motivul
procurării este de tipul „ca să fie ca la toţi”, „la vecin iarba este mai verde” sau pur şi simplu în
baza unor închipuiri generale despre ramură, atunci rezultatul cel mai probabil va fi
supraevaluarea atractivităţii întreprinderii.
Prin urmare, nu sunt rare cazurile de supraplată sau supraevaluarea companiei, mai ales în cadrul
tenderurilor. Informaţia precisă despre companie, despre perspectivele ei este dispusă numai de
acţionarii efectivi. Asimetria informaţiei aduce la aceea, că compania achizionatoare poate
aştepta starea financiară şi tehnologică a „ţintei” sale ca medie între altele asemănătoare, în timp
ce pe piaţa controlului corporativ adesea apar întreprinderi cu nivelul mai jos de cel mediu.
Care ar trebui să fie propunerea despre cumpărarea companiei? Acesta este obiectul unei decizii
foarte complicate, care trebuie să includă raţionamentele fundamentate despre avantajele
cumpărării, la fel ca şi despre strategiile investiţionale. Avantajul tranzacţiei va fi mai bine de
evaluat de pe poziţii conservatoare, luând în consideraţie factorii negativi. Strategia
investiţională trebuie să includă şi nivelul planificat al profitabilităţii. Scopul cumpărării
întreprinderii sau a cotei de control trebuie să fie profitul investiţional, dar nu însăşi faptul
stabilirii controlului.
Care sunt riscurile la determinarea preţului de ofertă la cumpărarea companiei?
 Pericolul de a plăti mai mult decât merită (mai ales în cadrul tenderului).
 Pericolul de a subevalua toate consecinţele tranzacţiei şi de a cumpăra nu chiar aceea ce
se doreşte.
 Pericolul de subevaluare a investiţiilor suplimentare, care sunt necesare pentru a realiza
unirea business-urilor în practică.
 Pericolul de a încurca obiectul cumpărării: activele şi busienss-ul; este necesar de a
evalua şi de a cumpăra anume aceea ce este necesar pentru integrare.
 Pericolul de a pierde managerii principali şi specialiştii în procesul de reorganizare.
 Pericolul de a alegea cea mai scumpă cale de rezolvare a problemei: nu se poate exclude,
că fuziunea sau achiziţia poate deveni o strategie greşită pentru atingerea scopului, şi
formele mai „moi” ale alianţei vor putea să rezolve aceleaşi probleme.
Totuşi, există cauze obiective de existenţă a particularităţilor de evaluare a business-ului. Este
posibil ca, necătând la toate aparenţele raţionalităţii unirii, părţile pot să nu ajungă la consens în
privinţa preţului. Adică, de rând cu tendinţa de supraplată, există şi posibilitatea subevaluării

54
greutăţii unirii şi supravaluării efectului, pot exista şi suestimările aşteptărilor! De ce? Iată câteva
cauze:
 problema menţionată a asimetriei informaţiei – stăpânii ştiu despre întreprinderi şi despre
perspectivele lor mai mult. Părţile pot avea închipuiri diferite despre prognozele pieţelor
şi tehnologiilor;
 aplicarea diferitor criterii şi metode de evaluare;
 accesul diferit la resurse şi pieţe din ambele părţi, ceea ce poate înrăutăţi situaţia viitoare
a companiei odată cu plecare acţionarilor precedenţi; se pot manfesta diferenţele de
calificare a echipelor de manageri.
Ce transformă compania în „ţinta” pentru achiziţie?
 Activele atractive şi subevaluate! Numai acel ce poate utiliza cel mai bine activele tinde
să cumpere compania. De aceea, dacă există posibilitatea de a primi avantaj din factorii
menţionaţi, mecanismul tranzacţiilor de fuzune şi achiziţie poate fi utilizat cu succes.
 Capacităţile de producţie neocupate complet fac orice întreprindere neeficientă şi
suevaluată. Dacă în rezultatul cumpărării şi includerii în ciclul tehnologic se reuşeşte să
se mărească încărcarea, poate fi aşteptată creşterea profitului şi a valorii companiei.
 Valoarea joasă a acţiunilor acordă posibilitatea din contul cumpărării lor şi stabilirii
controlului asupra întreprinderii de a obţine accesul la activelor cu o valoare mai mare.
 Stimulent al achiziţiei companiei poate fi caracterul unical al producţiei sau utilajului,
precum şi specializarea. O întreprindere unică în felul ei poate avea mai multe şanse de a
deveni scopul achiziţiei, decât una din multe altele de acelaşi fel.
 Cauză a selectării companiei ca scop al achiziţiei poate deveni şi disponibilitatea
activelor specifice – personal calificat, lecenţe pentru explorarea unor zăcăminte sau
servicii de telecomunicaţii.

Mecanismul protecţiei companiilor de achiziţii

În multe cazuri fuziunile şi achiziţiile sunt desfăşurate în baza unor înţelegeri dintre
managementul de vârf al ambelor companii.
Însă nu este rară practica unor achiziţii şi fuziuni duşmănoase. După cum s-a menţionat,
achiziţiile şi fuziunile duşmănoase reprezintă operaţiunile, cu care managementul companiei
achiziţionate nu este de acord (companiei-ţintă) nu este de acord şi desfăşoară anumite măsuri de
protecţie.
În acest caz compania achizionatoare (numită raider), care ar dori să cumpere compania cu
ocolirea managementului ei, se adresează direct acţionarilor companiei, care trebuie

55
achiziţionată. Există două metode posibile de achiziţie duşmănoasă a companiei cu atragerea
acţionarilor ei.
Cea mai răspândită este propunerea directă cu privire la procurarea pachetului de control sau,
altfel spus, oferta tender acţionarilor companiei-ţintă.
Altă metodă este numită lupta pentru procuri, deoarece ea presupune obţinerea dreptului de vot
cu acţiuni străine, adică votarea în baza procurii. În acest caz raiderul încearcă să găsească
susţinerea unei părţi a acţionarilor companiei-ţintă la adunarea generală anuală a acţionarilor.
Tendinţa de a obţine procuri pentru votare costă scump şi din această luptă este greu de a ieşi
învingător.
Managerii companiilor în opunerea rezistenţei achiziţiei presupuse pot urmări două scopuri:
 de a evita achiziţia în principiu. Aceasta are loc atunci când managerii se tem că în noua
companie ei nu vor reuşi să-şi păstreze postul lor sau chiar locul de muncă;
 de a impune cumpărătorul să plătească un preţ cât mai înalt pentru achiziţia companiei.
În cazul achiziţiei unei companii cu succes, mai ales când managementul ei se împotriveşte, o
mare aprte a mijloacelor trebuie de plătit în calitate de premii acţionarilor pentru pierderea
controlului. În multe cazuri mărimea premiului oscilează de la 20 până la 40% de la preţul
„echitabil” de piaţă a acţiunilor companiei.
În unele cazuri pentru atenuarea contradicţiilor dintre companii managerilor companiei
achiziţionate se oferă aşa-numitele „paraşute de aur”, adică plăţi mari în calitate de recompensă
pentru pierderea locului de muncă în rezultatul achiziţiei. În cele mai dese cazuri aceste plăţi se
efectuează de către raideri, dar uneori şi de acţionarii companiei achiziţionate pentru ca
managerii să nu împiedice tranzacţia de achiziţie. Uneori aceste plăţi sunt foarte mari: de
exemplu, acţionarii firmei Revlon au propus preşedintelui companiei $35 mln.
În rezultat, luând în consideraţie premiile plătite acţionarilor şi sumele cheltuite pentru formarea
„paraşutelor de aur”, cheltuielile pentru achiziţia companiei pot fi exagerate. Mijloacele colosale
investite în proiectele de achiziţie conduc adesea la pierderea proprietăţii acţionarilor companiei-
raider.
Practica internaţională cunoaşte un sistem întreg de măsuri aplicate de manageri, pentru a opune
rezistenţă tranzacţiilor nedorite. În următoarele două tabele sunt prezentate măsurile cele mai
plicabile în practică.

Metodele de bază de protecţie a companiei de achiziţie până la anunţul public al tranzacţiei

Tipul protecţiei Caracteristica scurtă a tipului de protecţie

Introducerea modificărilor în Ratarea consiliului de directori: consiliul este împărţit în câteva părţi. În
statutul companiei (modificări fiecare an estea aleasă doar o parte a consiliului. Este necesar un număr mare

56

„anti-rechini” la statut)
Modificarea locului de
înregistrare a companiei
„Pastila otrăvită”
Emiterea acţiunilor cu drepturi
mai mari de vot
Răscumpărarea cu ajutorul
mijloacelor de împrumut
Metodele de bază de protecţie a companiei de achiziţie după anunţul public al tranzacţiei
Tipul protecţiei
Strategia Pac-Man
Proces în judecată
Fuziunea cu „cavalerul alb”
„Cuirasa verde”
de voturi pentru alegerea unui anumit director.
Supramajoritate: întărirea tranzacţiei de fuziune cu supramajoritatea
acţionarilor. În locul majorităţii simple este necesară o partea mai înaltă de
voturi, nu mai puţin de 2/3, de obicei - 80%.
Preţul echitabil: limitează fuziunea de către acţionarii, care deţin mai mult
decât o anumită cotă din acţiunile în circulaţie, dacă nu se plăteşte preţul
echitabil (care se determină cu ajutorul formulii speciale sau după o anumită
procedură de evaluare).
Luând în consideraţie diferenţa de legislaţie unor anumite regiuni, se alege
locul de înregistrare, în care se poate mai uşor de a aplica modificările
necesare în statut şi de a uşura protecţia în judecată.
Aceste măsuri se plică de către companie pentru reducerea atractivităţii
acţiunilor pentru raider. De exemplu, pentru acţionarii existenţi se emit
drepturi, care în cazul achiziţiei unei cote mari de acţiuni pot fi aplicate pentru
procurarea acţiunilor companiei la un preţ jos, de obicei – la jumătate de preţ
de piaţă. În cazul fuziunii drepturile pot fi folosite pentru procurarea
acţiunilor companiei achiziţionatoare.
Distribuirea acţiunilor simple de o clasă nouă cu drepturi de vot mai înalte.
Permite managerilor companiei-ţintă de a obţine majoritatea voturilor fără
deţinerea celei mai mari cote din acţiuni.
Cumpărarea companiei sau a subdiviziunii ei de către un grup de investitori
particulari cu atragerea unei cote înalte a mijloacelor împrumutate. Acţiunile
companiei, acţiunile căreia sunt răsumpărate în aşa mod, nu mai sunt
comercializate liber pe piaţă. Dacă în cadrul răscumpărării acest grup este
condus de manageri, atunci astfel de operaţie este denumită răscumpărarea
companie de către management.
Caracteristica scurtă a tipului de protecţie
Contratacul asupra acţiunilor raiderului.
Se intentează un proces în judecată împotriva raiderului pentru încălcarea
legislaţiei antimonopol sau legislaţiei cu privire la piaţa valorilor mobiliare.
În calitate de ultimă metodă de protecţie de achiziţie poate fi utilizată
fuziunea prietenoasă cu o „companie prietenoasă”, care este denumită de
obicei „cavaler alb”.
Unele companii fac grupului de investitori, care ameninţă cu achiziţia,
propunerea de răscumpărare cu primă, adică propunerea despre
răscumpărarea de către companie a acţiunilor sale la un preţ mai mare decât
57
 cel de piaţă şi, de obicei, mai mare decât preţul pe care l-a plătit pentru acţiuni
grupul dat.

Компании заключают со своим управленческим персоналом контракты

на управление, в которых предусматривается высокое вознаграждение
Încheierea contractelor de
за работу руководства. Это служит эффективным средством увеличения
management
цены поглощаемой компании, т.к. стоимость “золотых парашютов” в
этом случае существенно возрастет.

Cumpărarea activelor, care nu vor fi pe placul raiderului sau care vor crea
Restructurarea activelor
probleme antimonopol.

Emiterea acţiunilor pentru o parte terţă prietenoasă sau mărirea numărului de

Restructurarea angajamentelor
acşionari. Răscumpărararea acţiunilor cu primă de la acţionarii existenţi.

Activitate cu consencinţe potenţiale catastrofale pentru raider, de exemplu

schimbul acţiunilor companiei achiziţionate pe angajamentele sale de credit,
Remediul siucidal
însă aceasta poate nu numai să sperie raiderul, dar să conducă la falimentul
companiei.

Tactica de emitere a unui număr mare de obligaţiuni cu posibilitatea

„Apărarea macaronică”
amortizării înainte de scadenţă la un preţ mai înalt în cazul achiziţiei.

Compania achiziţionată vinde cea mai atractivă parte a business-ului (pentru

Politica pământului ars ca aceasta să nu mimerească în mâinile raiderului) sau contractează onorarea
tuturor angajamentelor îndată după fuziune.

58
TEMA 6: POLITICA INVESTIŢIONALĂ A STATULUI

6.1. Rolul investiţiilor în asigurarea proporţiilor şi dinamicii macroeconomice

Economiştii clasici au analizat corelaţiile dintre diverse fenomene economice,

inclusiv investiţiile, şi procesul dezvoltării economice. Investiţiile, în teoriile
acestor economişti deţin un rol opus economisirilor – ele joacă un rol expansionist,
deoarece prin investire se cumpără bunuri şi servicii, care provoacă extinderea
activităţilor agenţilor economici. Iar aceasta, la rândul său, se reflectă în creşterea
produsului intern brut. Rata dobânzii este elementul principal care determină
activitatea investiţională într-o economie. De aceea, în teoriile clasicilor,
investiţiile şi economiile sunt tratate ca două fenomene opuse.
Tratarea investiţiilor ca fenomen opus economiilor explică înţelegerea îngustă a
factorilor ce condiţionează investiţiile. Aşadar, aceşti economişti se limitează la
concluzia că rata dobânzii este determinantul principal al investiţiilor.
O abordare nouă o reprezintă concepţia keynesistă, conform căreia este
posibilă restabilirea (sau menţinerea) echilibrului economic de ansamblu prin
creşterea volumului consumului şi/sau investiţiilor, cererii globale în economie şi,
deci, a ocupării forţei de muncă şi a mijloacelor de producţie. Accentuând
prioritatea investiţiilor, J.M. Keynes, autorul acestei teorii, le plasează în lista
categoriilor economice prioritare, alături de câteva alte categorii importante, şi le
scrie chiar cu literă mare: Venitul Naţional, Consumul, Investiţiile, Economiile.
J.M. Keynes şi urmaşii sistemului său de gândire au modificat abordarea
problemei investiţiilor, constatând că investiţiile reale sunt determinate, în primul
rând, de perspectivele existente la un moment dat în economie, şi doar în al doilea
rând, de rata dobânzii. Din momentul în care cresc perspectivele de profitabilitate,
creşte şi nivelul activităţii investiţionale, producându-se expansiunea economică.
Investiţiile financiare (cumpărarea hârtiilor de valoare), la rândul lor, sunt
determinate de rata dobânzii. Cu cât rata dobânzii este mai mare, cu atât creşte
atractivitatea acestui tip de investire, şi invers.

59
 J.M. Keynes apreciază investiţiile ca cel mai instabil element în economie. În
cazul unui nivel constant al consumului, cererea globală şi nivelul ocupării braţelor
de muncă depinde de volumul investiţiilor curente. La rândul său, acesta este
condiţionat de dorinţa şi interesarea întreprinzătorului pentru a investi. Această
dorinţă este determinată de eficienţa marginală a investiţiilor noi. J.M. Keynes
denotă că întreprinzătorii nu sunt predispuşi să investească, sau să transforme
economiile în investiţii, decât în cazul în care se profilează perspectivele obţinerii
unui profit ce ar corespunde necesităţilor lor. Adică situaţia în care rata „sperată” a
profitului e mult mai înaltă decât rata dobânzii.
După J.M. Keynes, “investiţia constituie actul economic fundamental care
determină o creştere atât de mare a venitului global, încât poate să asigure o sporire
a economisirii dorite corespunzătoare injecţiei financiare iniţiale”.
Putem menţiona că, în teoria sa, J.M. Keynes ajunge la concluzia că în
economia reală investiţiile sunt egale cu economiile. El consideră economiile o
reflectare a comportamentului colectiv al consumatorului individual, iar investiţiile
– un comportament colectiv al întreprinzătorului individual. În cazul în care
economiile sunt transformate în investiţii, e provocată expansiunea capitalului fix
şi circulant.
În orice domeniu-economic, social-cultural, investiţiile sunt asociate ideii de
dezvoltare. Astfel investiţiile reprezintă suportul material al dezvoltării economico-
sociale a ţării. Prin ele se asigură sporirea capitalului fix, creşterea randamentului
tehnic şi economic al celor existente şi crearea de noi locuri de muncă. În acest
context, investiţiile reprezintă elementul decisiv al creşterii economice şi al
promovării factorilor intensivi, calitativi şi de certă eficienţă.
Investiţiile au un pronunţat caracter novator, căci prin ele se creează condiţiile
materiale necesare promovării progresului tehnic şi asigurării rezultatelor cercetării
ştiinţifice în toate domeniile de activitate, iar prin aceasta se asigură şi
perfecţionarea mijloacelor de producţie, tehnologiilor, formelor de organizare a
producţiei, precum şi înnoirea produselor.

60
 În dezvoltarea economiei naţionale, investiţiile joacă un rol hotărâtor în
asigurarea modernizării întregii activităţi economice. Dezvoltarea stabilă a
economiei naţionale, precum şi a statului depinde în mare măsură de orientarea şi
planificarea judicioasă a investiţiilor. Prioritatea în repartiţia lor trebuie să aparţină
ramurilor de producţie ce vor asigura în modul cel mai efectiv şi în cel mai scurt
timp recuperarea lor. Prin investiţii se poate asigura dotarea locurilor de muncă cu
utilaje performante şi perfecţionarea proceselor tehnologice, jucând un rol deosebit
de important în dezvoltarea economico-socială a ţării.
În ţările cu o economie de piaţă, volumul investiţiilor reprezintă unul dintre
principalii indicatori ai situaţiei economice, iar devierile alocărilor de investiţii –
indicatorul modificării cererii agregate, volumului producţiei naţionale şi ocupării
forţei de muncă. Pentru Republica Moldova, un interes esenţial prezintă metodele
economice de stimulare a investiţiilor în producţie (anii 80-90) ale ţărilor
dezvoltate occidentale, în care a fost efectuată o schimbare radicală a sistemelor de
creditare şi impozitare în scopul liberalizării economiei, stimulării propriei
iniţiative şi susţinerii financiare a antreprenorilor de către stat.

6.2. Cuantificarea climatului investiţional

Noţiunea de climat investiţional reflectă nivelul de atractivitate a unei ţări

(ramuri, zone, regiuni) pentru alocarea investiţiilor.
Climatul investiţional al unei ţări este determinat de valorile unui şir de
parametri care reflectă imaginea integrală a ţării, capacitatea ţării pentru însuşirea
investiţiilor, riscurile aferente procesului investiţional etc.
Printre aceştia vom enumera: resursele naturale şi starea mediului, calităţile
forţei de muncă, nivelul de dezvoltare a infrastructurii, transparenţa şi previziunea
vieţii şi a deciziilor politice, stabilitatea macroeconomică şi solvabilitatea balanţei de
plăţi externe, calitatea guvernării şi a administraţiei publice locale, stabilitatea şi
calitatea cadrului juridic, nivelul de criminalitate şi corupţie, transparenţa şi

61
democraţia dirijării corporative, calitatea sistemului financiar bancar, inclusiv a
celui fiscal, bazele administrative, informaţionale şi tehnice de pătrundere pe pieţe,
inclusiv reglementarea comerţului extern, nivelul de monopolizare şi de concurenţă
pe piaţa internă, inflaţia etc.
Pentru a sistematiza factorii determinanţi ai climatului investiţional vom
prezenta câteva criterii de clasificare mai semnificative, întâlnite în literatura de
specialitate:
1. Conform nivelului de manifestare:
1. Factorii nivelului macroeconomic: factorii stabilităţii economice (situaţia
bugetară, starea balanţei de plăţi, datoria publică, inclusiv cea externă); factorii de
evaluare redaţi prin preţuri (inflaţia, dobânda, cursul valutar); factorii politici şi
sociali (stabilitatea politică, nivelul corupţiei şi a criminalităţii, nivelul de
previziune a situaţiei politice, şomajul, nivelul calităţii vieţii); factorii de natură
fiscală (calitatea sistemului fiscal, presiunea fiscală, politica fiscală), factori
determinanţi ai infrastructurii de piaţă (nivelul de dezvoltare a sistemului bancar
şi a altor instituţii financiare, starea instituţiilor pieţei valorilor mobiliare); factori
ce determină cadrul legislativ (calitatea cadrului legislativ, nivelul de previziune a
modificărilor cadrului juridic, stabilitatea legislaţiei).
2. Factorii nivelului microeconomic: factori psihologici(cultura
investiţională; preferinţe individuale ale investitorilor în materie de plasament,
bazate pe cunoaşterea anumitor domenii de activitate, pe existenţa oportunităţilor
de investiţii; aversiunea faţă de risc a investitorilor; instincte); factori economici şi
financiari (situaţia financiară a întreprinderii, rentabilitatea unităţii economice,
mobilitatea întreprinderii, rentabilităţile scontate a investiţiilor reale, existenţa
surselor de finanţare a investiţiilor, accesibilitatea la surse externe de finanţare,
posibilitatea de dezinvestiţii); factorii ce determină conjunctura pieţei
(consumatorii, furnizorii, amplasamentul, concurenţii); factorii administrativi
(calitatea managerului şi a echipei de gestiune: capacitatea de a organiza afaceri, de
a evalua perspectivele investiţionale, existenţa experienţei).

62
 2. După natura sa
2.1. Factori de natură economică: politica macroeconomică; .strategia
comercială; nivelul şi modul de implicare a statului; modul de formare a preţurilor;
priorităţile în investiţii; structura financiară
2.2. Factori de natură politică: factorii situaţiei politice interne (structura
socială, cadrul instituţional, personalităţile, mecanismele de control); factorii
situaţiei politice externe (instabilitatea politicii regionale, importanţa geopolitică,
apartenenţa la o grupare politică, instabilitatea economică regională).

3.Conform relaţiei risc-rentabilitate

3.1. Factorii care determină potenţialul ţării de asimilare a investiţiilor
(resursele materiale, potenţialul productiv al ţării, infrastructura, calitatea forţei de
muncă, calitatea instituţiilor etc.)
3.2. Factorii care caracterizează riscul investiţional (politici, economici,
sociali, criminali, ecologici, financiari, legislativi etc.).
Estimarea climatului investiţional dintr-o anumită ţară sau regiune se
realizează în baza analizei complexe şi riguroase a factorilor anterior menţionaţi.
Crearea sau menţinerea climatului investiţional al ţării constituie obiectivul
strategic al politicii investiţionale a oricărui stat animat de raţionalitate.
La rândul său, politica investiţională constituie o parte componentă a politicii
economice promovată de către stat. După caracterul orientării sale, politica
investiţională a ţării poate fi agresivă şi conservativă.
Politica investiţională agresivă este politica orientată spre atingerea unei
profitabilităţi maxime în condiţii de risc accentuat, adică, realizându-se,
preponderent, plasamente în obiective riscante. De regulă, la acestea se referă
ramurile şi domeniile inovaţionale.
Politica investiţională conservativă este politica orientată spre minimizarea
riscurilor investiţionale în condiţiile obţinerii unor venituri moderate. O astfel de
politică vizează, în special favorizarea plasamentelor în ramurile şi domeniile
economice tradiţionale.

63
 Actualmente, majoritatea ţărilor dezvoltate din Occident, precum şi unele ţări
în tranziţie promovează o politică investiţională agresivă, inovaţională, care are ca
obiectiv asigurarea creşterii economice pe calea social-inovaţională, adică
acumulând capital uman. Ponderea capitalului uman în volumul total al
reproducţiei bogăţiei depăşeşte 70% în ţările europene dezvoltate precum şi în
America de Nord.
În funcţie de politica investiţională promovată (agresivă sau conservativă,
orientată preponderent spre mobilizarea investiţiilor interne sau a celor externe,
etc.), statul va favoriza unele tipuri de investiţii, prin asigurarea unui climat
investiţional respectiv.
Pentru a face aprecieri asupra climatului investiţional dintr-o ţară sau alta
investitorii apelează adesea la ratinguri investiţionale. Există o mare diversitate de
metode, utilizate pentru stabilirea ratingurilor investiţionale. Toate însă au o
trăsătură comună de a purta un caracter complex. Piaţa mondială este dominată în
prezent de trei mari agenţii internaţionale de evaluare a riscului, asociat
plasamentelor într-o ţară sau alta (risc rating agencies): Standard & Poor’s Ratings
Group, Moody,s Investors Service şi Fitch-IBCA.
În aprecierea complexă a atractivităţii investiţionale (a climatului
investiţional) a unei ţări, investitorii apelează, cel mai frecvent la ratingurile
investiţionale stabilite şi prezentate de către revista "Euromoney". Metodologia de
evaluare a acestei reviste se bazează pe rezultatele celor mai populare agenţii de
rating internaţionale sus-menţionate. "Euromoney" publică semestrial clasamentul
riscului ţării, care grupează 180 de state şi este construit după o metodologie
specifică acestei publicaţii.
În evaluarea riscului suveran, care conform opiniei specialiştilor constituie
doar o parte a riscului de ţară, Euromoney atribuie ponderi specifice următorilor
indicatori:
 Performanţa economică, apreciată ca o medie a previziunilor pentru anul
curent şi anul următor realizate de Proiecţiile Economice globale ale Euromoney
(ponderea este de 25%); în cazul în care nu există previziuni despre o ţară, scorul

64
acordat este zero. Variabilele economice pe baza cărora se acordă de către
specialiştii intervievaţi de Euromoney un scor între 0 (cea mai dezastruoasă situaţie
economică) şi 100 (economia cea mai puternică) sunt: creşterea economică,
stabilitatea monetară, soldul contului curent şi cel bugetar, şomajul şi
dezechilibrele structurale.
 Riscul politic este definit ca suma dintre riscul de neplată sau riscul de a nu
deservi datoria externă, care decurge din importuri, împrumuturi, dividende şi alte
relaţii comerciale şi financiare externe, şi riscul nonrepatrierii capitalului. El este
obţinut din media valorilor atribuite de analişti de risc, agenţii de asigurări şi
inspectori de credit care lucrează cu ţările supuse evaluării (ponderea este de 25%).
Fiecare analist poate acorda maximum 10 puncte ( când riscul politic este zero) şi
minimum zero ( când şansele de recuperare a datoriei sunt considerate nule).
 Indicatorii datoriei externe (10%) se calculează pe baza informaţiilor
publicate în World Bank World Debt Tables. Aceştia sunt: serviciul datoriei
externe/ exporturi (A); balanţa contului curent/ PNB (B); datoria externă/ PNB (C).
Scorul total se calculează astfel: C+(A*2)-(B*10).Cu cât scorul este mai mare,
cu atât situaţia este mai favorabilă ţării.
 Încetări de plăţi sau reeşalonări în serviciul datoriei externe (10%).Se
acordă un scor cuprins între 10, dacă nu s-au înregistrat încetări de plăţi în ultimii
trei ani şi 0, dacă ţara a fost continuu în încetare de plăţi. Informaţiile se bazează
tot pe World Bank “World Debt Tables”.
 Media ratingurilor riscului suveran stabilite de Moody’s, Standard&
Poors şi IBCA (10%). Dacă astfel de rating-uri nu există, se acordă 0 puncte.
 Accesul la credite bancare (5%) se calculează ca raport între plăţile în
contul împrumuturilor private pe termen lung negarantate şi PNB.
 Accesul la finanţări pe termen scurt (5%).
 Accesul pe pieţele de capital (5%) reflectă analizele Euromoney cu privire
la rapiditatea cu care o ţară poate mobiliza resursele financiare internaţionale din
emisiune de obligaţiuni şi credite sindicalizate. În scopul evaluării acestui
indicator, publicaţia solicită specialiştilor din conducerea sindicatelor creditorilor
65
punctaje pentru fiecare ţară. Scorurile au următoarea semnificaţie: 5 puncte dacă
accesul este neîngrădit, 4 puncte dacă în 95% din situaţii nu există probleme de
acces, 3 dacă în mod normal nu există probleme, 2 dacă există posibilitatea ca
accesul să fie condiţionat, 1dacă accesul este posibil doar în anumite condiţii, 0
dacă accesul nu este posibil.
 Discountul la forfetare (5%) reflectă media maturităţilor împrumuturilor
disponibile şi marja de risc (forfaiting spread) a obligaţiunilor statului evaluat peste
riscul celui mai sigur stat ( de regulă SUA). Informaţiile sunt furnizate de Morgan
Grenfell Trade Finance şi West Merchant Capital.
Pe baza acestor indicatori, fiecare stat primeşte un punctaj pe o scară de la 0
(cel mai mare risc) la 100 ( risc minim), pornind de la care ţările sunt grupate în
nouă clase de risc, acoperind fiecare câte 10 puncte. Scorul sub 10 puncte nu este
încadrat în nici o clasă de risc. Euromoney publică o dată cu scorul general şi
scorurile parţiale pentru a furniza cât mai multe informaţii cu privire la ţările
monitorizate.
Metoda anterior analizată este mai simplă, atât în concepţie cât şi în aplicare,
şi are un grad mai înalt de obiectivitate în comparaţie cel al celorlalte agenţii
internaţionale de evaluare a riscului. Extrema simplificare a caracteristicilor
economice, politice şi sociale ale ţărilor analizate nu permite însă evidenţierea
particularităţilor fiecărui stat, de aceea investitorii va trebui să utilizeze şi metode
individuale de apreciere a atractivităţii investiţionale a unei anumite ţări.

66
TEMA 7: APLICAREA MARKETINGULUI TERITORIILOR ÎN SCOPUL ATRAGERII
INVESTIŢIILOR

7.1. Conceptul general al marketingului teritoriilor

La momentul de faţă conceptul marketingului ţării încă este în stadia de formare, pe când în
lume acest gen al marketingului este aplicat de acum de mult timp la diferite nivele –
comunităţi de state, state aparte, regiuni, oraşe.

Particularitatea marketingului teritoriilor constă în faptul, că obiectul de studiu al

marketingului general servesc relaţiile referitoare la anumite mărfuri şi servicii, iar cel al
marketingului teritoriilor constituie teritoriul în general. Marketingul teritoriilor este desfăşurat
atât în interiorul, cât şi (adesea preponderent) după hotarele lui.
Definiţia marketingului teritoriilor este următoarea: marketingul teritoriilor constituie
marketingul aplicat în interesul teritoriului, subiectelor sale interne şi externe, în atenţia cărora
este interesat teritoriul.
Marketingul teritoriului constituie poartă un caracter complex, fiind influenţat de un şir
factori de mediu intern şi extern (vezi figura 6.1.1).
La promovarea marketingului teritoriilor trebuie de apreciat în mod concret asupra căror
pieţe este orientat efortul de marketing şi cu implicaţia căror factori de marketing. Această
activitate este desfăşurată cu participarea anumitor subiecte, despre care va fi vorba în
continuare, şi în conformitate cu un plan de marketing elaborat în prealabil.
Drept patru „pietre de temelie” în cadrul marketingului teritoriilor sunt:
 produsul teritoriului – asortimentul, cantitatea şi calitatea resurselor teritoriului solicitate
de consumatorii lui: amplasarea lui geografică, populaţia (personalul), calitatea vieţii,
infrastructura, capacitatea de a lucra cu tehnologii înalte, resurse de materii prime, nivelul
activităţii de afaceri, accesibilitatea „banilor ieftini”, nivelul dezvoltării sferei de
susţinere a businessului, pieţei publicităţii, auditului, public relations etc.;
 preţul produsului teritoriului – acestea sunt cheltuielile suportate de către consumatorii
teritoriilor.
Pentru locuitori acestea sunt costul vieţii, nivelul veniturilor şi a facilităţilor sociale,
preţurile la mărfurile şi serviciilor concrete pe teritoriu; pentru turişti – preţul foilor turistice,
mărimea cheltuielilor de călătorie.

67
 Pieţele-scop

Exportatorii Factorii de marketing Investitori

Grupul
de planificare
Locuitorii
Planul marketingului teritoriului: Diagnostica Conturarea perspectivelor Acţiuni

Stimu- len- Imaginea

Agenţii de turism tele, şi
Oamenii motiva-rea calitatea
vieţii

Busienss-comuni-tatea
Autorită-ţile

Producătorii
Rezidenţii noi Infrastructura

Oficiile centrale ale corporaţiilor

Fig. 7.1.1. Mediul intern şi extern marketingului teritoriilor

Pentru consumatorii corporativi la etapa preliminară acestea sunt cheltuielile de transport,

de alimentare şi cazare a grupelor de experţi şi conducătorilor companiilor, timpul şi eforturile
pentru obţinerea informaţiei necesare, costul proiectelor de investiţii în partea preţurilor la
materialele de construcţie şi la utilaje, pregătirea terenului, construcţie etc., precum şi nivelul de
confort al aflării companiei pe un teritoriu anumit.

 Amplasarea, distribuirea produsului teritorial – a resurselor materiale, cadrelor sau

consumatorilor, potenţialului intelectual înalt, posibilităţile tehnologiilor informaţionale
moderne, structurilor organizaţionale de reţea şi virtuale;
 Promoţia teritoriului – acestea sun în primul rând campaniilor de publicitate şi PR,
incluzând adresaţii concreţi şi a canalelor de distribuire a informaţiei, formelor ei optime,
purtătorilor, volumelor, regimurilor de timp ale prezentării ei.

68
 În cadrul marketingului teritorial eforturile se distribuie în următoarea formă integrată
(des. 7.1.2):

Marketingul regiunii

Marketingul teritoriilor
Marketingul ţării

Marketingul oraşului

Fig. 7.1.2. Conceptul general al marketingului teritoriilor

Marketingul ţării este destinat desfăşurării activităţii promoţie unei ţări concrete (sau a
unei comunităţi de ţări). Orientarea sa principală constituie îmbunătăţirea sau menţinerea
imaginii ţăriii, atractivităţii ţării pentru alte ţări, agenţii lor economici (inclusiv pentru investitorii
străini), alte institute sociale şi populaţie, a poziţiei ţării în cadrul organismelor internaţionale.
Bineînţeles, marketingul ţării nu este legat de schimbarea hotarelor ţării şi, prin esenţă,
are un caracter necomercial, însă trebuie de menţionat că prin influenţa sa indirectă el amplifică
rezultate economice în diferite genuri de activitate.
La categoria de efecte pot fi atribuite: realizarea resurselor geofizice, financiare, tehnice,
tehnologice şi de cadre (este vorba de utilizarea în afara teritoriului a resurselor interne şi
atragerea celor externe), creşterea volumului şi intensificarea activităţii economice externe,
rezultatele participării în proiectele internaţionale ş.a.
Activitatea principală în cadrul marketingului ţării este orientată spre formarea orientată,
dezvoltarea pozitivă şi promovarea imaginii ţării.
Marketingul regiunii soluţionează aceleaşi probleme şi utilizează aceleaşi metode ca şi
marketingul ţării, însă, evident - la nivelul regional.
Necesitatea marketingului regiunii poate fi dictată de diferite motive.
De exemplu, careva regiune se confruntă cu reducerea atractivităţii pentru turişti,
investitori, alte persoane, care ar putea influenţa relansarea economică a acestei regiuni. În alte
regiuni pot exista probleme din cauza refluxului resurselor financiare, de muncă şi de altă natură
din regiune.

69
 De asemenea, poate fi menţionată problema posibilă a asigurării atractivităţii mărfurilor
produse în regiune în interiorul teritoriului şi în acelaşi timp să se facă mai avantajos exportul lor
peste hotarele regiunii. Marketingul oraşului (localităţii), practic, este realizat în acelaşi în mod
ca şi marketingul regiunii. În mod firesc, se iau în consideraţie a particularităţii, specificului
oraşelor, situaţiei şi aspectelor funcţionării diferitor sisteme orăşeneşti.
Pentru realizarea orientării sale specifice marketingul teritoriilor elaborează un şir de
măsuri, care asigură:
 formarea şi îmbunătăţirea imaginii teritoriului, a competitivităţii lui economice şi sociale;
 extinderea participării teritoriului şi a subiectelor sale în implementarea programelor
internaţionale, naţionale şi regionale;
 primirea de către teritoriu a comenzilor de stat şi altor comenzi de exteriorul teritoriului;
 asigurarea realizării pe teritoriu resurselor din extern şi mărirea atractivităţii
investiţionale;
 stimularea cumpărarării şi folosirii resurselor proprii ale teritoriului în afara lui în
interesul şi folosul său.
Instrumentele cele mai importante ale analizei de marketing a teritoriilor este SWOT-
analiza (analiza părţilor puternice, părţilor slabe, posibilităţilor şi pericolelor), analiza şi
selectarea pieţelor şi poziţionarea (determinarea poziţiilor prezente şi dorite) teritoriilor.
Marketingul teritoriului consideră teritoriul însăşi ca subiect, care atribuie rolul de
consumator nu numai sie, ci şi altor subiecte (externe şi interne faţă de teritoriu).
Anume consumul lor eficient al resurselor, produselor, serviciilor şi posibilităţilor
teritoriale în ultimă instanţă permit teritoriului să construiască, să mărească propria lui bunăstare.
O astfel de tratare a teritoriului ca producător orientat spre consumatori, spre dezvoltarea cererii
lor faţă de resursele reale şi potenţialul teritoriului constituie o adevărată concepţie de marketing
faţă de varianta concentrării teritoriului numai asupra sa.
În cadrul marketingului teritoriului participă mai multe grupuri de subiecte, care pot fi
privite în mod diferit.
De exemplu subiectele marketingului teritoriului pot fi grupate în:
- subiecte externe;
- subiecte interne.
Subiectele externe sunt interesate în bunăstarea teritoriului mai ales din considerentul
posibilităţii extragerii unei părţi a acestei bunăstări (resurselor fizice, „creierilor”, produselor
muncii forţei de muncă ieftine, posibilităţii realizării mijloacelor financiare etc) în afara
teritoriului, transformând bunăstarea teritoriului în bunăstare proprie sau a altui teritoriu.

70
 Subiectele interne leagă bunăstarea proprie cu bunăstarea teritoriului lor de reşedinţă,
adică a „patriei” lor. Fiecare din aceste două poziţii poate prezenta interes pentru teritoriu, dar în
mod diferit, de aceea şi tratarea acestor categorii de consumatori trebuie să fie diferită.
Ca şi în orice alte domenii marketingul teritoriilor examinează subiectele de bază ale de
activitate:
- producătorii diferitor mărfuri şi servicii;
- consumatorii lor (cumpărătorii, utilizatorii)
- intermediarii.
Subiectele, care promovează activ sau (vorbind în limbajul de marketing) „vând”
teritoriul pot fi:
 organele administraţiei teritoriale;
 agenţiile economice dezvoltare;
 operatorii şi agenţiile turistice;
 case de comerţ;
 alte structuri, care sunt localizate pe teritoriu şi care desfăşoară activitate cu scopul
atragerii atenţiei faţă de teritoriu a consumatorilor posibili şi menţinerea celor
existenţi.
Scopul de bază al acestor subiecte ale marketingului teritoriilor constă în crearea,
menţinerea sau modificarea părerilor, intenţiilor şi/sau comportamentului subiectelor-
consumatori.
În acest context scopurile mai concrete sunt:
 atractivitatea, în sens de prestigiu al teritoriului;
 atractivitatea resurselor de diferită natură de care dispine teritoriul: naturale, material-
tehnice, financiare, de muncă, organizaţionale, sociale şi altor resurse, precum şi a
posibilităţilor vânzării (realizării) şi reproducerii unor astfel de resurse.
Interesele acestei categorii (tradiţional celei mai active) de subiecte ale marketingului
teritoriilor pot fi diferite faţă de diferite categorii de consumatori.
„Consumatorii” teritoriilor pot fi de diferite tipuri. Cele mai mari grupuri le formează
după principiile de reşedinţă (apartenenţei teritoriale, traiului (amplasării)) şi statutul juridic.
În acelaşi timp, trebuie de avut în vedere următoarele: în cadrul marketingului teritoriilor
consumatorii pot în anumite condiţii pot deveni subiecte interesate în promovarea sau,
dimpotrivă, nepromovarea ulterioară a teritoriilor.
Persoane fizice rezidente sunt persoanele, care au fost născute şi trăiesc permanent pe
teritoriu; persoanele născute pe alte teritorii, dar care locuiesc de mult timp pe teritoriu, adică
aşa-numiţii „noii rezidenţi”.

71
 Persoanele fizice nerezidente pot fi grupate după termenele de aflare pe teritoriul dat,
scopurile lor, genul de activitate etc.:
- turiştii;
- persoanele care de mult timp îşi fac studiile în limitele teritoriului dat sau venite în
scopul amplasării temporare în câmpul muncii (specialişti de diferit profil,
muncitori cu calificare diferită);
- oamenii de afaceri nerezidenţi (producători, comercianţi);
- investitorii potenţiali;
- vizitatorii expoziţiilor, târgurilor;
- persoane în deplasare de serviciu.
În mod separat (înainte de toate - din cauză complexităţii planificării acestui contingent)
pot fi evidenţiate persoanele venite în ospeţie, cu scopuri personale, călători.
La grupul persoanelor juridice – consumatori se atribuie: întreprinderi, instituţii şi
organizaţii, oficii centrale şi reprezentanţe ale corporaţiilor, holdingurilor, asociaţiilor etc., mai
ales cele orientate spre o activitate îndelungată.
Grupurile de bază ale ramurilor:
- industria extractivă (de exemplu, în baza concesiunilor);
- ramurile de prelucrare;
- întreprinderile de comunicaţii;
- instituţiile financiare;
- reţelele hoteliere;
- alte ramuri;
- reprezentanţii infrastructurii businessului şi a pieţei.
Interesul consumatorilor (reali şi potenţiali) ai teritoriului constă în utilizarea eficientă a
avantajelor concurenţiale a teritoriului dat în diferite scopuri – pentru trai, pentru business,
pentru şedere de scurtă durată.
Mai concret acestea pot fi:
- volumul pieţei şi al cererii solvabile;
- nivelul de dezvoltare a infrastructurii;
- potenţialul cultural şi de recreaţie al teritoriului;
- confortul;
- resursele naturale bogate;
- diferite caracteristici ale forţei de muncă (de exemplu, specialişti de un anumit
profil, nivelul calificării, costul jos al forţei de muncă);
- altele.

72
 Pentru soluţionarea problemelor legate de promovarea unui teritoriu, trebuie de
diferenţiat şi de stabilit persoanele, care într-un fel sau altul contribuie sau iau decizii referitoare
la alegerea teritoriului în scopul consumului potenţial şi/sau real.
În acest context se cunosc cel puţin şase categorii de bază ale persoanelor de acest tip:
1. Persoana, care iniţiază procesul – persoana, care prima atenţionează asupra problemei,
necesităţii sau posibilităţii soluţionării ei şi care întreprinde primele acţiuni, cum ar fi:
culegerea de informaţie, prima formulare sau menţiune a problemei în convorbirile cu
alte persoane, care adesea sunt mai importante. Iniţiatori pot fi organizaţiile şi activiştii
obşteşti, anumiţi cetăţeni, reprezentanţi ai ştiinţei, organelor de statistică etc.
2. Persoana, care influenţează procesul – persoana, care la o anumită etapă de luare a
deciziilor prelucrează informaţia şi exercită o anumită influenţă asupra luării deciziei – de
exemplu, jurnalişti sau mijloacele de informare în masă în general.
3. Persoana, care ia decizia – persoana sau organul împuternicit de a lua decizia finală sau
intermediară.
4. Persoana, care aprobă decizia – persoana, a cărei aprobare, permisiune este necesară
pentru intrarea în vigoare a hotărârii şi care poate anula decizia.
5. Persoana, care realizează decizia – persoana, organul, care realizează decizia luată,
utilizând pentru aceasta resursele disponibile.
6. Persoana, care efectuează consumul final – persoana, care consumă (beneficiază de)
produsul final al teritoriului.
În cea mai mare parte a cazurilor teritoriul şi reprezentanţii săi sunt cointeresţi în
atragerea resurselor insuficiente şi a comenzilor pentru producţia fabricată.
În acelaşi timp, trebuie de menţionat că nu toate persoanele venite pe teritoriu sunt la fel
de dorite. Faţă de unele teritoriul poate lua o poziţie neutră, ca acceptabile şi care nu necesită
urmărire, precum şi care necesită asistenţă socială (refugiaţi, persoane forţate să-şi modifice
locul de trai, emigraţii politici etc); aceasta, desigur, întrucâtva măreşte şarja asupra teritoriului,
însă, în cazul organizării iscusite a lucrului cu aceste categorii de consumatori, poate crea
teritoriului un prestigiu suplimentar.
Altele sunt chiar nedorite pentru consumul teritoriului, de exemplu:
- criminali;
- comercianţi de droguri;
- oameni de afaceri îndoielnici;
- alţi activişti din domenii social dăunătoare.
Vorbind de intermediari, în cadrul marketingului teritoriilor aceştea practic nu sunt în
formă evidentă.

73
 Într-un fel, către intermediari pot fi referite următoarele subiecte ale marketingului
teritoriilor:
 organele puterii de stat şi organizaţiile obşteşti, asociaţiile de nivel teritorial superior şi
reprezentanţii lor;
 camerele de industrie şi de comerţ, centrele de business şi de comerţ internaţional,
centrele de expoziţii, târguri;
 subiectele transnaţionale şi multiteritoriale ale business-ului;
 mijloacele de informare în masă şi de comunicaţii;
 instituţiile de învăţământ profesionist.

7.2. Strategiile marketingului teritoriilor

Literatura de specialitate evidenţiază patru strategii de bază orientate spre promoţia

teritoriilor. În mod convenţional aceste strategii pot fi numite în modul următor: marketingul
imaginii teritoriului, marketingul atractivităţii teritoriului, marketingul infrastructurii teritoriului,
marketingul populaţiei şi personalului.
Marketingul imaginii teritoriului
În conformitate de cu definiţia Organizaţiei internaţionale a turismului, imaginea ţării,
constituie totalitatea concepţiilor (asociaţiilor) emotive şi raţionale, care sunt provenite din
toate caracteristicile ţării, experienţa proprie şi a informaţiei obţinute din diferite surse, care
influenţează crearea unei anumite imagini (concepţii.
Factorii menţionaţi contribuie la construirea unui lanţ de asociaţii referitoare la teritoriul
(ţara) dată.
Promovarea marketingului imaginii urmăreşte scopul creării, dezvoltării şi distribuirii,
asigurării recunoaşterii imaginii pozitive a teritoriilor.
Crearea şi menţinerea imaginii teritoriului este o activitate relativ ieftină, deoarece nu
necesită modificări radicale în infrastructură, formarea altor factori de atractivitate, însă nivelul
cheltuielilor depinde în mare măsură de starea reală a lucrurilor. Această activitate se reduce la
concentrarea eforturilor asupra aspectelor de comunicare, informaţiei şi propagandei avantajelor
existente, create (sau care se intenţionează să fie create) anterior ale teritoriului.
Instrumentele de bază ale marketingului imaginii constituie măsurile comunicaţionale,
care demonstrează caracterul deschis al teritoriului pentru contacte şi care permit subiectelor
externe de a-l cunoaşte mai bine, de a constata existenţa şi substanţialitatea avantajelor
disponibile.

74
 Practica internaţională cunoaşte de acum un şir de strategii de legate de imaginea
teritoriului, fiecare din ele fiind raţională în anumite condiţii concrete de existenţă a teritoriului,
într-o anumită stare a imaginii sale şi în dependenţă de scopurile urmărite la modificarea ei.
Imaginea pozitivă (favorabilă)
Unele teritorii în mod univoc au o anumită imagine pozitivă, însă trebuie de menţionat că
adesea este legată de anumite avantaje ale acestuia. De exemplu, Veneţia, Singapur, Sankt-
Petersburg în mod tradiţional se asociază la nivel uzual cu avantajele lor (exotica arhitectonică,
bunăstarea financiară, trecutul istoric valoros sau nivelul înalt de cultură).
Acest tip al imaginii necesită nu atât modificare, ci întărire, confirmare şi răspândire
asupra unui număr cât mai mare a grupurilor de consumatori.
Imaginea slab exprimată (incertă)
În anumite condiţii teritoriul poate chiar să nu aibă o careva imagine precisă. El poate fi
relativ necunoscut grupurilor dorite de consumatori, clienţi. Drept cauze de bază ale creării unei
astfel de imagini pot fi dimensiunile mici, caracterul neprelucrat al avantajelor concurenţiale,
absenţa reclamei şi chiar nedorinţa de a atrage atenţia vizitatorilor. De exemplu, până în prezent
unele oraşe din Rusia sunt foarte slab cunoscute din motivul, că în ele sunt amplasate obiective
de importanţă strategică pentru apărarea ţării.
În cazul imaginii slab exprimate, dacă se doreşte, trebuie de format în mod orientat
fluxurile informaţionale.
Imaginea excesiv tradiţională (prea bună)
De exemplu, Marea Britanie odată cu venirea la putere a partidului Labourite a început să
promoveze în mod intens ideea înnoirii imaginii. Imaginea formată timp de secole nu permite de
a prezenta ţara ca dinamică, contemporană, iar uneori şi respinge unele grupuri de consumatori.
Imaginea contradictorie (confuză)
Imaginea contradictorie înseamnă prezenţa în imaginea teritoriului atât a „plusurilor”, cât
şi a „minusurilor”, care au o legătură reciprocă.
Unele teritorii sau componente ale acestora, cum sunt oraşele – de exemplu, capitalele
dispun de un şir de avantaje, dar în acelaşi timp se asociază cu o atmosferă poluată, apă murdară,
trafic prea intens, concentrarea criminalităţii. Unele centre recunoscute de distracţii în acelaşi
timp sunt cunoscute ca centre de comercializare a drogurilor. În acest caz sarcina teritoriului
constă în ruperea legăturilor de acest gen şi, în acest mod, – corectarea imaginii.
Imaginea mixtă (combinată)
Imaginea mixtă înseamnă existenţa în imaginea teritoriului atât a părţilor pozitive, cât şi a
celor negative, care nu au legătură reciprocă.

75
 De exemplu, Italia se prezintă ca foarte atractivă pentru turişti, însă până în momentul în
care turistul nu se confruntă cu grevele lucrătorilor din domeniul transportului aerian, feroviar
sau al hotelelor.
În cazul existenţei unei astfel de imagini a ţării adesea se aplică un procedeu relativ
simplu – evidenţierea caracteristicilor pozitive şi trecerea în tăcere a celor negative.
Imaginea negativă (respingătoare)
Unele ţări în urma distribuirii informaţiei despre ele capătă o imagine negativă. De
exemplu, Columbia se prezintă ca centru de producere a drogurilor, Libanul – ca centru al
ciocnirilor civile şi militare, Bangladesh – ca cea mai săracă ţară din lume.
În aceste cazuri este nevoie de depus eforturi de la început pentru combaterea imaginii
vechi, iar apoi - pentru crearea celei noi.
Imaginea excesiv atractivă (suprapozitivă)
Unele ţări sau regiuni, atingând anumite succese în asigurarea unui nivel înalt al calităţii
vieţii sau dispunând de anumite avantaje climaterice, de recreaţie etc. (de exemplu, Finlanda) de
acum se confruntă cu necesitatea reglării fluxurilor de vizitatori şi a rezidenţilor noi în sensul
reducerii volumului lor.
Un alt exemplu – California (S.U.A.) - s-a dezis în mod intenţionat de modernizarea şi
lărgirea posibilităţilor de asigurare cu apă şi colectoare pentru a evita construcţiile noi.
De asemenea, pot fi utilizate şi alte pârghii – ridicarea ratelor impozitelor, taxelor,
tarifelor. Ca exemplu, poate fi prezentată o astfel de ţară, cum este Elveţia.
Marketingul atractivităţii teritoriului
Marketingul atractivităţii cuprinde complexul de măsuri orientate spre ridicarea
atractivităţii teritoriului dat pentru oameni, adică umanizarea lui.
Aceasta înseamnă crearea şi dezvoltarea unor trăsături specifice, care ar asigura avantaje
în competiţia teritoriilor.
Pentru turişti acestea adesea sunt obiectele istorico-arhitectonice. Parfenonul şi alte
clădiri ale grecilor antici servesc drept obiecte de atracţie la Atena şi în Grecia în general, turnul
Eifel şi Arca de triumf – pentru Paris, Tage-Mahal – pentru India.
Faţă de marketingul imaginii, promovarea marketingului atractivităţii este mai scumpă,
căci atractivitatea teritoriilor pentru oameni, de obiicei, se asigură prin amenajarea litoralului,
crearea zonelor pietonale şi de odihnă, istorice sau comerciale, dezvoltarea arhitecturii, culturii,
sportului.
Marketingul infrastructurii teritoriului
Marketingul infrastructurii este menit să asigure activitatea planificată privind asigurarea
funcţionării eficiente şi dezvoltarea teritoriului în general.

76
 Nu trebuie de uitat, că adesea cheia succesului teritoriului constituie ridicarea gradului de
civilizare a relaţiilor de piaţă formate pe teritoriu. Teritoriul trebuie să fie confortabil; pe teritoriu
trebuie să fie comod de locuit, de lucrat şi de dezvoltat, iar pentru aceasta trebuie de dezvoltat
înainte de toate infrastructura zonelor locative, industriale şi, în general, infrastructura de piaţă.
Teritoriul realizează complexul măsurilor şi activităţilor de ordin politic, juridic, tehnico-
ştiinţific, orientate spre dezvoltarea vieţii de afaceri, social-economice şi culturale a teritoriului,
infrastructurii corespunzătoare.
Totalitatea argumentelor, care ar permite influenţarea interesului durabil faţă de teritoriu
din partea consumatorilor (reali şi potenţiali), pot fi divizate în două grupuri:
1. argumentele de funcţionare;
2. argumentele de dezvoltare.
Argumentele de bază de funcţionare a teritoriului cuprind:
- nivelul asigurării securităţii personale şi a ordinii publice;
- starea şi caracteristicile exploataţionale a fondului locativ (inclusiv a celui de
hoteluri);
- nivelul dezvoltării deservirea cu transport, starea drumurilor;
- nivelul asigurării cu apă, gaz şi agent termic;
- existenţa parcurilor, amenajărilor;
- existenţa şi nivelul dezvoltării învăţământului şcolar şi preşcolar (mai ales pentru
rezidenţi).
Pentru agenţii economici acestea sunt: facilităţile fiscale, posibilitatea cumpărării sau
arendei pământului şi a elementelor infrastructurii etc.
La argumentele de perspectivă a dezvoltării teritoriului pot fi referite:
- apariţia (posibilitatea apariţiei) noilor producţii şi dezvoltarea celor existente;
- nivelul de dezvoltare şi dinamica infrastructurii de producţie şi de piaţă a
comunicaţiilor;
- nivelul ocupării forţei de muncă şi structura ei;
- nivelul bunăstării;
- nivelul şi dinamica investiţiilor;
- nivelul dezvoltării învăţământului superior şi postuniversitar.
Către instrumentele specifice ale marketingului teritoriului se referă:
- expoziţiile;
- parcurile tematice;
- lunile de cultură şi artă;
- activitatea hotelieră şi turismul;

77
 - conferinţele, simpozioanele;
- transportul, comunicaţiile, sistemul bancar, politica fiscală;
- instituţiile de învăţământ, de cultură, de ocrotire a sănătăţii, de odihnă şi sport.

Marketingul populaţiei, personalului

Diferite teritorii se caracterizează prin diferite situaţii, probleme şi necesităţi în domeniul
ocupării forţei de muncă, de aceea şi strategiile promovate sunt diferite.
Teritoriile cu un nivel jos al ocupării şi al costului forţei de muncă pot înainta acest fapt
drept argument pentru atragerea întreprinzătorilor pentru crearea noilor locuri de muncă. Însă în
acest caz trebuie de ţinut cont, că în cazul în care costul jos al forţei de muncă este legat cu
productivitatea ei joasă, acest argument poate să nu fie convingător.
Insuficienţa forţei de muncă poate să impună teritoriile să atragă cadre noi. Ele pot
evidenţia, face publicitate posibilităţilor favorabile pentru trai (uneori este vorba chiar de
acordare în perspectivă a cetăţeniei), nivelul înalt al remunerării, posibilitatea alegerii profesiei
etc. Este posibil şi marketingul adresat, orientat spre atragerea pe teritoriu a persoanelor de o
anumită profesie, de un anumit nivel al calificării.
Însă în acest caz trebuie de ţinut cont de necesitatea reală în forţă de muncă. Dacă
autorităţile vor invita lucrători de pe alte teritorii, pe când pe loc există un număr mare de şomeri,
o astfel de promovare a marketingului populaţiei numai va agrava problemele sociale de pe
teritoriul dat.
La fel trebuie de menţionat, că într-un şir de cazuri teritoriile preferă să întreprindă
măsuri de demarketing, de exemplu, în cazurile în care instituţiile superioare de învăţământ sunt
spraaglomerate de studenţi, iar oraşele – de persoanele venite în căutare de locuri de muncă etc.
În urma celor expuse poate apărea întrebarea: cea mai mare parte din exemple ţine de
experienţa ţărilor industrial dezvoltate, dar ce ar putea fi acceptabil pentru o economie în
tranziţie ?
Soluţia cea mai simplă ar putea fi elaborarea programului complex de dezvoltare, de a
stabili principiile de funcţionare, de a forma infrastructura, de a evidenţia avantajele
concurenţiale (faactorii atractivităţii), de a asigura caracterul prietenos, optimismul social al
populaţiei şi profesionalismul lucrătorilor, iar apoi de а declara prin intermediul televiziunii,
radioului, ziarelor şi „Internet”-ului: „Noi suntem buni, la noi este bine, veniţi la noi !", adică de
a lucra asupra imaginii şi comunicaţiilor. Însă dacă infrastructura teritoriului este slabă, atunci ea
nu este acceptabilă pentru finansişti, iar sărăcia financiară, la rândul ei nu va permite de a
îmbunătăţii infrastructura sau de a crea factorii de atractivitate.

78
 Cu resurse reduce este mai simplu de început de la tehnologiile, care nu necesită
cheltuieli mari: formarea imaginii, evidenţiere avantajelor deja existente şi căutarea grupelor
potenţialilor „consumatori ai teritoriului”, care ar putea contribui la crearea unei infrastructuri
mai atractive şi să atragă investiţii pentru realizarea programelor de perspectivă îndelungată ale
teritoriului.
Un moment poate fi important: prin „consumatori ai teritoriului” nu întotdeauna se
subînţeleg numai străinii, ci înainte de toate – populaţia şi mediul de afaceri. Îmbunătăţirea
treptată a condiţiilor în care ei trăiesc şi activează poate servi drept garanţie pentru dezvoltarea
ulterioară.

7.3. Marketingul ţării

După cum s-a menţionat, marketingul ţării este orientat spre îmbunătăţirea sau
menţinerea imaginii ţării, atractivităţii ţării pentru alte ţări, agenţii lor economici (inclusiv pentru
investitorii străini), alte institute sociale şi populaţie, a poziţiei ţării în cadrul organismelor
internaţionale.
În cadrul marketingului ţării o importanţă deosebită o are crearea unei imagini pozitive a
ţării, inclusiv la nivel uzual, adică în conştiinţa oamenilor.
Pentru determinarea imaginii ţării în conştiinţa populaţiei la nivelul psihologiei uzuale se
utilizează un şir de caracteristici, parametri: simboluri, particularităţi ale mentalităţii, culturii,
aspectelor negative ale asigurării vieţii, obstacolelor de comunicare.
Către aceste criterii se referă nivelul stimei faţă de patrie şi părerii despre ea. În acest
domeniu au fost făcute cercetările Centrului de cercetării şi statistică a Academiei de Ştiinţe a
Rusiei, care a efectuat chationarea a 2000 de cetăţeni ai Rusiei.
În cadrul sondajului au fost date două întrebări importante:
1. De ce trebuie să dispună o ţară pentru a fi stimată de alte state?
2. Datorită căror avantaje la momentul de faţă este stimată Rusia de către alte state ?
Rezultatele cercetării sunt prezentate în graficul 7.3.1.

79
Graficul 7.3.1. Estimarea prestigiului Rusiei în lume ( în % din numărul de chestionaţi)

Rezultatele cercetărilor au fost următoarele: printre cei mai importanţi factori cel mai des
au fost numite nivelul înalt al bunăstării, nivelul înalt al dezvoltării ştiinţei şi tehnicii, forţa
militară, respectarea drepturilor omului, nivelul înalt al culturii şi resursele naturale bogate. În
acelaşi timp, la părerea a 23% din persoanele chestionate Rusia merită să fie stimată datorită
resurselor sale naturale, 13% au menţionat forţa militară, inclusiv disponibilitatea armei
nucleare, 8% – teritoriul mare şi 4% – cultura înaltă. Iar aproape jumătate (49%) nu au găsit nici
un factor, pentru care Rusia poate fi stimată.
De asemenea, un factor important îl constituie competitivitatea ţării, despre care va fi
vorba în continuare.

Competitivitatea ţării
М. Porter a determinat competitivitatea ţării ca productivitatea statului ca producător,
care poate fi înţeleasă ca utilizarea eficientă a forţei de muncă şi a capitalului şi se rezultă prin
nivelul venitului naţional pe cap de locuitor.
De asemenea, el a elaborat sistemul determinantelor avantajelor concurenţiale a ţărilor,
care a fost denumit „romb concurenţial” după numărul grupelor unor astfel de avantaje.
La ele se referă:
Condiţii factoriale: resursele umane şi naturale, potenţialul tehnico-ştiinţific, capitalul,
infrastructura, factorii calităţii vieţii;
Condiţiile cererii interne: calitatea cererii, corespunderea tendinţelor dezvoltării cererii pe
piaţa mondială, dezvoltarea volumului cererii.
Ramurile conexe şi de deservire: sferele fluxului de materii prime şi semifabricate, de utilaje,
sferele utilizării materiei prime, utilajului, tehnologiilor.
Strategia şi structura firmelor, concurenţa în interiorul ramurii: scopurile, strategiile, metodele
80
 de organizare, managementul firmelor, concurenţa din interiorul ramurii.
În conformitate cu lucrările lui M. Porter, dezvoltarea competitivităţii ţării trece prin
patru stadii de bază: mişcarea factorilor, mişcarea investiţiilor, mişcarea inovaţiilor şi mişcarea
bogăţiei (bunăstării).
Porter afirmă: politica statului este importantă nu în sine, ci prin influenţa asupra
„rombului concurenţial”. El recomandă statului să investească în crearea factorilor, şi în primul
rând – în cele ce contribuie la dezvoltare (învăţământ, infrastructură, ştiinţă).
Porter menţionează deosebit importanţa unei astfel de funcţii a statului, cum este
îmbunătăţirea cererii interne prin utilizarea unor astfel de instrumente, cum sunt achiziţiile de
stat pentru crearea cererii timpurii şi celei complexe, asigurarea procedurilor achiziţiilor, care
facilitează inovaţiile (de exemplu, testarea fără plată), ne împiedicarea concurenţilor străini.
Statului, de asemenea, îi revine funcţia de susţinere şi întărire a grupurilor factori, cum
sunt stimularea diversificării interne, şi nu achiziţiilor, cu contribuirea simultană la amplificarea
activităţii economice externe a firmelor.
Principala recomandare a lui Porter constă în următoarele: avantajele concurenţiale de
perspectivă se creează nu pe pieţele externe, ci pe cele interne!
Imaginea social-economică a ţării este estimată cu ajutorul indicatorului complex al
bunăstării ei. Aceasta este foarte important pentru fluxurile de migrare, turism etc. În
conformitate cu metodologia modernizată a Băncii mondiale se aplică patru indicatori de bază:
nivelul PIB-ului pe cap de locuitor, precum şi nivelul de asigurare a populaţiei: cu resurse de
producţie (fonduri de fixe, drumuri, clădiri); resurse naturale; resurse umane (nivelul de studii).
Imaginea de afaceri a ţării se caracterizează cu ajutorul noţiunii de competitivitate.
Pentru analiza competitivităţii ţărilor experţii Institutului internaţional al dezvoltării
managementului utilizează 288 parametri de evaluare, formaţi în baza datelor statistice şi
rapoartelor experţilor. Rezultatele acestei analize sunt prezentate în graficul 8.3.2.
Drept exemplu particular al imaginii de afaceri a ţării (după anumite aspecte ale activităţii
economice) serveşte estimarea factorilor atractivităţii investiţionale a ţării.
Unul din modelele unei astfel de estimări, elaborată de fondul American
neguvernamental “Heritage” în linii generale este prezentată în tabelul 7.3.1.

Graficul 7.3.2. Ratingul mondial al competitivităţii ţărilor în anii 2000 (1999)3

3
The World Competitiveness Yearbook 1999. Losanne. 2001

81
 1 (1) SUA
2 (2) Singapore
3 (3) Finlanda
4 (5) Olanda
5 (6) Elveţia
6 (4) Luxemburg
7 (11) Irlanda
8 (9) Germania
9 (14) Suedia
10 (17) Islanda
11 (10) Canada
12 (8) Danemarka
13 (12) Australia
14 (7) Hong-Kong
15 (15) Marea Britanie
16 (13) Norvegia
17 (16) Japonia
18 (19) Austria
19 (21) Franţa
20 (22) Belgia
47 (47) Rusia

0 2 4 6 8 10 12
0 0 0 0 0 0
Tabelul 7.3.1. Factorii atractivităţii investiţionale a ţărilor
Factorii Indicatorii
Nivelul creşterii economice Creşterea produsului intern brut

Stabilitatea politică Pericolul aflării personale în ţară şi răsturnările de guvern în

Mărimea pieţei
Dependenţa de asistenţa străină
Mărimea datoriei externe
Convertibilitatea valutei
Puterea valutei
Nivelul economiilor interne
Nivelul dezvoltării infrastructurii
ultimii 10 ani
Produsul intern brut pe cap de locuitor şi numărul populaţiei
Semn al economiei nelibere, frânarea reformelor, incapacitatea de
dezvoltare
Orientarea structurală a mijloacelor împrumutate şi ponderea
veniturilor de la export pentru deservirea datoriei
Libertatea covertibilităţii externe a valutei şi posibilitatea
repatrierii
Stabilitatea inflaţionistă a valutei (faţă de coşul valutelor —
SDR)
Diferenţa dintre PIB şi consum este optimă la nivelul de 24% din
PIB, duce la creşterea PIB-ului cu 4-5 % pe an
Asigurarea cu drumuri, energie, comunicaţii şi uniformitatea
existenţei lor

După acest model a fost estimată atractivitatatea investiţională a ţărilor aşa-zisului „al
doilea rând”, adică acelor care se dezvoltă rapid şi se mişcă spre starea libertăţii economice. Între

82
ţările care au fost considerate cele mai atractive pentru investiţii au fost: Bodswana, Indonezia,
Israel, Panama, Portugalia4.

În ce priveşte atragerea investiţiilor străine directe, la elegerea ţării plasării cpitalului

asupra deciziei cu privire la investire sau refuzul de investire influenţează diferiţi factori. În

general, pot fi evidenţiate trei grupuri de factori importanţi pentru investitori:

 politica social-economică promovată în ţară faţă de ISD;

 măsurile de uşurare de promovare a business-ului investiţional;
 factorii economici.

Importanţa relativă a factorilor determinanţi depinde de motivul investiţiilor, ramura

posibilă de investire, dimensiunile şi strategia investitorului. Schema corelării factorilor
determinanţi ai ISD în ţara recipientă este prezentată în tabelul...

Tabelul 7.3.2: Factorii determinanţi ai ISD în şara recipientă

Factorii determinanţi ai ISD în şara Tipul ISD în Factorii economici de bază ai ţării
recipientă corespundere cu recipiente
motivele
investitorului
1. Factorii politicii social- А. Căutarea pieţelor o capacitatea pieţei şi venitul pe
economice faţă de ISD de desfacere: un cap de locuitor
 Stabilitatea economică, politică şi socială o creşterea pieţei

 normele ce reglementează accesul şi o accesul la pieţele regionale şi

activitatea investitorilor străini globale

 Stadardele atitudinii faţă de filialele o preferinţele de consum

companiilor străine caracteristice ţării

 Politica în domeniul funcţionării şi o strucutra pieţelor

structurii pieţelor (maiales politica faţă

de concurenţă, fuziuni şi achiziţii) o materia primă
В. Căutarea
 Participarea ţării în acordurile resurselor /activelor o forţa de muncă ieftină

internaţionale cu privire la protecţia ISD necalificată

o forţa de muncă calificată
 Politica în domeniul privatizării
o activele tehnologice,
 Politica comercială (barierele tarifare şi
inovaţionale şi de altă natură
netarifare) şi coordonarea politicii
o infrastructura fizică (porturi,
comerciale cu politica în domeniul ISD
drumuri, energia electrică,
4
Савватеева И. Иностранному инвестору не хватает в России свободы // Известия, 1996
83
2. Factorii economici
3. Factorii ce facilitează
activitatea de afaceri:
 Contribuirea investiţiilor (inclusiv
activitatea de crearea imajului investitorilor
şi activitatea de generare a investiţiilor,
precum şi serviciile de facilitare a
activităţii de afaceri)
 facilităţi pentru investitorii străini
telecomunicaţiile)
o costul resurselor şi activelor
С. Căutarea eficienţei
investiţiei indicate în p. В, corectată cu luarea
în consideraţie a productivităţii
resurselor de muncă
o alte costuri de producţie, de
exemplu, cele de comunicaţie şi de
transport în/din şi pe teritoriul ţării

 cheltuieli de interacţiune cu autorităţile ş.a.

locale (referitoare la corupţie, eficienţa o participarea în grupurile regionale

organelor administrative ş.a.) inegraţionale, care contribuie

creării reţelei corporative regionale
 servicii postinvestiţionale.

Politica social-economică a statului faţă de ISD în condiţiile dezvoltării de liberalizare şi

globalizare a economiei mondiale devine mai puţin importantă. Promovarea politicii
corespunzătoare de către ţara recipientă faţă de ISD constituie o componentă importantă şi
necesară, deoarece investiţiile pur şi simplu nu vor merge acolo unde ele sunt interzise.
Elementele de bază ale climatului investiţional pot fi considerate măsurile referitoare la accesul
şi activităţile investitorilor străini, standardele aplicate faţă de filialele de peste hotare, precum şi
funcţionarea adecvată a pieţelor locale.
Elemente suplimentare a politicii promovate de către stat faţă de ISD, care inflluenţează
direct sau indirect asupra deciziei companiei de a investi, pot fi considerate politica comercială şi
de privatizare.
De la mijlocul anilor 80 cea mai mare parte a ţărilor au întreprins măsuri de liberalizare a
ISD, ceea ce a influenţat pozitiv asupra fluxului de investiţii şi a creat posibilităţi largi de alegere
între ţările recipiente de capital. În acelaşi timp, politica de liberalizare ainvestiţiilor promovată
de către ţările recipiente a început să fie percepută ca o premisă necesară, firesacă, dar
insuficientă pentru afluxul de capital în ţările recipiente concurente.
Încă un rezultat al acestui fenomen constă în aceea, că investitorii într-o măsură tot mai
mare atrag atenţia asupra combinării diferitor direcţii ale politicii macroeconomice (monetar-
valutare, fiscale, bugetare ş.a.) cu măsurile concrete faţă de ISD, adică cu stimulentele specifice
de atragere a investiţiilor în anumite ramuri concrete în condiţii concrete.
În legătură cu aceasta măsurile de facilitare a activităţii investiţionale în ţara recipientă
devin relativ mai importante. În contextul asemănării politicilor investiţionale ale diferitor ţări la

84
toate nivelele anume mpsurile de facilitare a activităţii pot influenţa serios asupra „calităţii”
climatului investiţional.
Aceste măsuri includ: asistenţa investiţiilor, facilităţi financiare şi fiscale, serviciile
postinvestiţionale, măsurile de reducere a „cheltuielilor de luptă, clarificarea litigiilor,
divergenţelor de păreri” în afaceri. Măsurile de facilitare a activităţii investiţionale se difuzează
rapid în calitate de mijloc de luptă concurenţială pentru atragerea investiţiilor. Mai mult decât
atât, ele devin tot mai exacte şi mai sofisticate, orientate într-o măsură tot mai mare asupra unor
investitori individuali, concreţi. Între aceste măsuri pot fi evidenţiate serviciile postinvestiţionale
ca urmare a importanţei reinvestirii profiturilor în cadrul fluxului investiţional general, deoarece
investitorii „satisfacuţi” constituie cea mai bună reclamă a climatului investiţional al ţării
recipiente.
Astfel, dacă în ţară este promovată politica respectivă faţă de ISD şi sunt întreprinde
măsuri de facilitare a activităţii de afaceri, atunci factorii economici concreţi devin hotărâtori
pentru selectarea de către investitor a ţării plasamentului investiţiilor. Aceşti factori pot fi
divizaţi în trei grupuri corepunzătoare motivelor investiţiilor străine:

 ISD în căutarea pieţelor de desfacere;

 ISD în căutarea resurselor (sau activelor);
 ISD în căutarea aplicării eficiente.

În trecut era relativ uşor să fie deosebite diferite tipuri de investiţii corespunzătoare unui
anumit tip de motive. Din punct de vedere istoric, existenţa resurselor naturale era un factor
definitoriu pentru atragerea investiţiilor în ţările, unde se simţea neajunsul capitalului, forţei de
muncă calificate, know-how şi infrastructurii, necesare pentru extragerea acestor resurse şi
exportului în alte ţări ale lumii. Importnţa acestei determinante nu s-a redus nici azi, însă
importanţa industruiei extractive în întregul volum al producţiei s-a micşorat. În afară de aceasta,
în ţările în curs de dezvoltare au apărut întreprinderi locale, care adesea aparţin statului şi care
dispunde capital şi tehnologie pentru extragerea şi vânzarea resurselor naturale.
Aceste modificări drept rezultat modificarea activităţii companiilor transnaţionale în acest
domeniu, în mare măsură la momentul de faţă ea este realizată prin acorduri fără participarea în
capitalul acţionar şi într-o măsură mai mică – prin ISD.
Mărimea pieţei naţionale în expresie absolută sau faţă de numărul populaţiei şi veniturilor
ei consituie încă un factor important de atragere a investiţiilor realizate în scopul căutării pieţei
de desfacere. Pieţele mari pot primi mai multe firme, permiţândule să obţină avantaje de la
mărimea economiei. Între altele, aceasta este una din motivele, din care integrarea regională duce
la mărirea fluxului ISD. Participarea la grupările ingraţionale poate fi examinată ca un factor

85
independent, deoarece poate influenţa nemijlocit mărimea pieţei şi, posibil, creşterea ei.
Integrarea regională poate cuprinde un spectru larg al măsurilor de integrare, începând cu
reducerea tariferelor în comerţul dintre ţări până la armonizarea politicii economice etc.
Ritmurile înalte de creştere a pieţei stimulează atât investiţiile străine, cât şi cele autohtone.
În mare măsură forţa de muncă eftină şi nemobilă a constituit încă un factor economic
tradiţional de plasare a ISD, deosebit de important pentru capitalurile în căutarea aplicării
eficiente.
Procesele de globalizare şi liberalizare, care determină în mare măsură direcţiile
modificărilor din economia mondială, au atins şi sfera investiţiilor directe. Caracterul deschis al
economiei, volumul vânzărilor, tehnologiilor, capitalului în creştere, unite prin dereglementare şi
privatizare, au uşurat accesul firmelor la pieţele externe de mărfuri, servicii şi factorii de
producţie nemobili, mărind de rând cu aceasta presiunea concurenţială asupra pieţelor locale,
protjate anterior, impunând firmele-investitoare să caute pieţe noi şi resurse peste hotare.
În acelaşi timp, inovaţiile tehnologice au lărgit posibilităţile firmelor de a coordona
activităţile reţelelor crescute ale producţiei internaţionale pentru ridicarea competitivităţii.
Aceasta a dus la aceea că firmele au începur să-şi modifice modurile atingerii scopurilor lor în
investirea peste hotare. Un număr tot mai mare al firmelor au început să dezvolte plasarea de
portofoliu a activelor pentru completarea posibilităţilor concurenţiale propri la realizarea ISD.
Aceste circustanţe au mofdificat importanţa relativă a diferiţilor factori economici, care
determină plasările ISD. Motivele tradiţionale nu au dispărut, dar au devenit mai puţin
importante la luarea deciziilor referitoare la efectuarea ISD. Dacă înaninte aceşti factori
tradiţionali (existenţa resurselor naturale, forţei de muncă ieftine, pieţei locale mari etc) erau
hotărâtori pentru investitori, atunci la momentul de faţă ei sunt incorpotraţi în diferite strategii
realizate de firme în procesul transnaţionalizării lor.
Strategiile transnaţionalăzării au evoluţionat de la strategiile tradiţionale „singuratice”,
care se bazau în mare măsură pe autonomia filialelor de peste hotare, la strategiile integrării
simple, care se caracterizează prin legături trainice între filialele de peste hotare şi firmele
materne (mai ales acolo, unde sunt utilizate intens resursele de muncă), precum şi prin legăturile
dintre companiile transnaţionale şi firmele independente (nefiliale) prin acorduri neacţionare.
În cazul promovării strategiei integrării simple munca necalificată devine un factor de
bază la plasamentul investiţiilor. El este completat prin alţi factori, cum sunt siguranţa ofertei
muncii şi infrastructura fizică adecvată pentru exportul produselor finite. În mare măsură se iau
în consideraţie cheltuilile de producţie şi în măsură mai mică – capaciatea pieţei, deoarece devin
important nu el, ci accesul prin intermediul lui la pieţele internaţionale.

86
 Necătând la faptul, că tipul ISD legat de strategia integrării simple nu este nou, aplicare
lui largă a devenit posibilă mai ales în condiţiile globalizării. Investirea în „zonele de export” şi
ramurile, ce utilizează intens munca, a început să se dezvolte în cadrul integrării simple, fiind
împinse de concurenţa de preţuri şi, ce este mai important, înlăturarea barierelor comerciale şi
investiţionale într-un număr crescând de ţări, precum şi dezvoltarea tehnologiilor, ce a permis
modificarea rapidă a calităţilor produselor drept răspuns la modificarea cererii. Însă
productivitatea şi nivelul anumit de calificare sunt luate în consideraţie ca un avantaj al
plasamentului investiţiilor de acest tip.
Posibilitatea accesului la pieţele intenaţionale a devinit mai importantă, ia pierderea
acestui acces înseamnă pierderea investiţiilor. Aceasta detemină eforturile multor ţări de
obţinerea accesului permanent la pieţele ţărilor dezvoltate prin acorduri comerciale sau
acordurile de integrare a regională. Deoarece serviciile devin tot mai comercializabile, ele au
început şa felsă feie plasate peste hotare drept răspuns la strategiile applicate de către companiile
transnaţionale de integrare simplă. Avantajele aplasării, care sunt în luate în considerate de către
companiile transnaţionale ocupate în sfera serviciilor includ gradul de iniţiere în thnologiile
informaţionale şi infrastructura comunicaţională sigură.
De rând cu aceea, că tot mai multe produse intermediare şi funcţii ale corporaţiilor
transnaţionale devin legate de ISD, strategiile acesto companii evoluţonează de la integrarea
simplă spre cea complexă.
Strategia complexă de inegrare poate include, acolo unde aceasta este convenabil,
divizarea procesului de producţie în domenii specifice de activitate sau funcţii şi îndeplinirea
fiecăreia din ele în locurile cele mai avantajoase din punct de vedere geografic, precum şi al
concurenţei. Strategia complexă de integrare permite companiilor transnaţionale într-o măsură
mai mare să maximizeze competitivitatea sistemului lor corporativ în general, mai ales este să-l
examinăm ca un portofoliu internaţional al activelor locale. În cadrul acestui proces diferenţa
dintre diferite active devine tot mai puţin evidentă.
Pentru a atrage astfel de ISD (adică cele ce permit de a lărgi competitivitatea) nu mai este
suficient de a deţine numai un singur avantaj pentru atragerea ISD. Investitorii în acest caz caută
nu numai reducerea cheltuielilor şi o pondere mai mare pe piaţă, dar de asemenea, şi accesul
către tehnologii şi posibilităţi inovaţionale. Aceste resurse, spre deosebire de cele naturale, sunt
create de om, adică sunt „active create”. Deţinerea unor astfel de active constituie un factor
hotărâtor pentru competitivitatea firmelor în economia globalizată. Prin urmare, ţările care
dezvoltă astfel de active sunt mai atrative pentru investitorii străini. Anume această creştere a
importanţei „activelor create” constituie modificarea cea mai importantă în structura factorilor
economici pentru amplasarea ISD în condiţiile actuale.

87
 De aici rezultă următoarele. Ţările, care doresc să atragă ISD, efectuate de către
companiile transnaţionale în scopul ridicării eficienţei reţelei lor corporative trebuie să-şi
concentreze eforturile la crearea unor astfel de active. În acest proces deosebit de important este
rolul guvernului local.
Astfel, politica orientată spre întărirea sistemelor inovaţionale şi stimularea răspândirii
tehnologie este centrală, deoarece ea contribuie la crearea activelor şi dezvltarea, în final, a unei
combinaţii echilibrate şi preponderent unicale a factorilor amplasării ISD şi adaptarea acestei
combinaţii la strategiile aplicate de către companiile transnaţionale orientate spre lărgirea
competitivităţii lor.
Aici trebuie de menţionat, că activele create în acelaşi timp lărgesc competitivitatea
firmelor autohtone. Este de mare importanţă politica, care stiulează întărirea activelor create,
precum şi politica de stimulare a parteneriatului şi colaborării dintre firmele autohtone şi cele
străine, ceea ce permite firmelor autohtone să se dezvolte şi să se perfecţioneze în interesele
creşterii şi dezvoltării naţionale.
În perspectiva apropiată în atragerea ISD o influenţă decisivă va avea existenţa în ţara
recipientă a combinaţiei unicale a avantajelor de amplasare a ISD, inclusiv resursele naturale şi
umane, infrastructura, accesul al pieţele internaţionale, disponibilitatea activelor create în
domeniul posibilităţilor inovaţionale şi al tehnologiilor, adică disponibilitatea acelor factori, care
arpermite investitorilor străini să optimizeze activitatea reţelei lor internaţionale în general.

88
TEMA 8: PARTICULARITĂŢILE PROCESULUI INVESTIŢIONAL ÎN REPUBLICA MOLDOVA

8.1. Privire generală

Economia Republicii Moldova a parcurs mai mult decât un deceniu de tranziţie de la o economie
supercentralizată la o economie de piaţă bazată pe cerere şi ofertă. Această perioadă se caracterizează, în principal,
prin accentuarea dezechilibrelor structurale la nivel macroeconomic, prin amplificarea evoluţiei descendente (cu
mici excepţii de la o perioadă la alta) a principalelor variabile macroeconomice cu valoare de barometru (PIB,
şomaj, inflaţie), prin caracterul incomplex şi incoerent al reformelor economice. În această situaţie, este necesar să
conştientizăm esenţialul deziderat, că există o criză managerială, iar la nivel naţional, o criză a puterii, care conduce
la o criză economică. Toate acestea au făcut ca azi să nu se mai vorbească de relansare economică, ci de redresare
economică, care nu se poate face decât prin reabilitarea şi relansarea procesului investiţional, ca singură
posibilitate de mobilizare a resurselor, ca factor dinamizator, capabil să înfrunte inerţia stării actuale , care este
caracterizată ca fiind deosebit de gravă.
Referitor la caracteristicile investiţiilor din Republica Moldova în perioada de tranziţie, trebuie să
menţionăm că, în principal, se conturează o dinamică diferită a acestora de la o etapă la alta, cu o serie de schimbări
în structura lor.
Politica investiţională în Republica Moldova se bazează pe Strategia Investiţională a Republicii Moldova
adoptată la 27 februarie 2002. Ea este elaborată în conformitate cu cerinţele de activitate a Guvernului pe perioada
2001-2005.
Scopul principal al acestei strategii este accelerarea dezvoltării economice a Republicii
Moldova cu ajutorul atragerii investiţiilor. Acest plan se efectuează cu scopul ridicării
nivelului de trai al populaţiei şi creşterii numărului de locuri de muncă.
Sarcinile principale ale strategiei investiţionale constau în atragerea investiţiilor străine
directe cu scopul creării de noi locuri de muncă, creşterea volumului de investiţii în tehnologiile
inovaţionale, atragerea investiţiilor în regiuni social-vulnerabile, creşterea numărului de investiţii
ce au ca scop protecţia mediului, atragerea investiţiilor cu scopul creării mărfurilor pentru
export, consolidarea tuturor instituţiilor ce sunt implicate în procesul investiţional.
Scăderea continuă a producţiei reprezintă un fenomen caracteristic economiei Republicii
Moldova în ultimii ani. Această diminuare continuă şi considerabilă a început o dată cu iniţierea
reformelor economice în republică şi tranziţia la economia de piaţă. Autorii reformelor
economice presupuneau că realizarea lor va asigura automat creşterea economică şi bunăstarea
poporului. Despre aceasta confirmă şi conţinutul programelor de activitate ale guvernelor
Republicii Moldova, pivotul cărora era realizarea şi chiar accelerarea reformelor economice.
Cheia reformelor economice a fost declarată privatizarea. Privatizarea în masă a demarat în
republică în a doua jumătate a anului 1994, dar nici încheierea ei, nici realizarea reformelor
economice în alte direcţii n-au fost capabile să stopeze micşorarea catastrofală a PIB în ansamblu
şi a producţiei în toate ramurile economiei naţionale.

89
 În politica investiţională a Republicii Moldova se evidenţiază trei tendinţe. Prima constă în reducerea
ponderii investiţiilor alocate din bugetul republican şi în creşterea ponderii investiţiilor finanţate din bugetele locale.
Această tendinţă pozitivă corespunde cerinţelor economiei de piaţă, în care creşte rolul administraţiei locale şi se re-
duce rolul organelor de stat centrale. A doua tendinţă este negativă, deoarece exprimă reducerea rolului populaţiei
în finanţarea investiţiilor. Ponderea investiţiilor în capital fix, finanţate de populaţie, s-a redus, ceea ce demonstrează
înrăutăţirea situaţiei sociale în ţară. A treia tendinţă, evidenţiază creşterea continuă a ponderii investitorilor străini în
finanţarea şi formarea capitalului fix al economiei republicii. Dacă în repartizarea investiţiilor în capital fix în
Republica Moldova, pe surse de finanţare, în anul 1996 investitorilor străini le reveneau numai 6,2%, apoi în anul
2001 deja 19,4% din volumul total de finanţare a acestor investiţii.
Chiar de la iniţierea tranziţiei la economia de piaţă politica economică promovată în ţară s-a bazat pe
liberalizarea totală a activităţilor economice. Liberalizarea totală a activităţii economice, inclusiv a comerţului, într-
un timp scurt a lipsit majoritatea întreprinderilor autohtone de piaţa internă. De asemenea, a dus la invadarea pieţei
interne cu produse de import care, deseori, se comercializează la preţuri mai reduse faţă de produsele similare
autohtone. Astfel, producţia autohtonă a devenit incapabilă de a suporta concurenţa cu produsele de import. Multe
întreprinderi, care înainte de începerea tranziţiei funcţionau normal, din cauza pierderii pieţei interne, au staţionat.
Staţionarea şi falimentarea întreprinderilor a dus, pe de o parte, la creşterea datoriilor creditoare care, pe de altă
parte, a determinat disponibilizarea salariaţilor şi a veniturilor populaţiei. Reducerea veniturilor populaţiei a frânat şi
mai mult desfacerea producţiei fabricate, pentru că populaţia a fost lipsită de puterea de cumpărare. Acesta este unul
din factorii esenţiali ai acutizării treptate a blocajului financiar – frâna principală a activităţii investiţionale.
Lichidarea blocajului financiar al agenţilor economici şi înviorarea activităţii investiţionale în republică pot
fi asigurate numai prin promovarea unei politici economice adecvate, în primul rând, trebuie modificată politica
fiscală. Povara impozitelor directe care cade asupra agenţilor economici trebuie micşorată. Reducerea fiscali tăţii
impozitare nicidecum nu va scădea volumul încasărilor bugetare. Dimpotrivă, va fi resortul creşterii considerabile a
activităţii economice, ceea ce va duce la creşterea substanţială a bazei impozabile şi deci la creşterea veniturilor acu-
mulate în bugetul de stat (experienţa Rusiei).
În al doilea rând, este necesar de a elabora şi a aplica urgent măsuri concrete de protejare a agenţilor
economici; în acest scop, ar fi justificată stabilirea unor taxe vamale la produsele de import, astfel încât
comercializarea lor pe piaţa internă să devină neconvenabilă. Astfel de restricţii pot fi aplicate faţă de mărfurile de
import similare cu cele care se pot produce în R. Moldova. Producătorilor autohtoni li s-ar crea unele condiţii
favorabile pentru comercializarea produselor, ceea ce ar duce la înviorarea în scurt timp a activităţii lor economice,
la acumularea mijloacelor financiare necesare pentru lichidarea datoriilor creditoare şi chiar pentru desfăşurarea
activităţii investiţionale.
La rândul său, activitatea investiţională ar asigura modernizarea şi retehnologizarea producţiei – baza
reducerii preţurilor de cost ale producţiei fabricate şi a îmbunătăţirii calităţii lor. Astfel, producţia agenţilor
economici autohtoni ar deveni competitivă şi ar putea liber concura cu produsele similare de import. După 2 – 3 ani
de la dinamizarea şi încurajarea activităţii economice în ţară, măsurile de protejare a producătorilor autohtoni pot fi
anulate. Asemenea măsuri, aplicate într-un timp limitat, ar contribui considerabil la ameliorarea activităţii
economice şi la lichidarea blocajului financiar.
În al treilea rând, desfăşurarea vastă a activităţii investiţionale – resortul creşterii economice – trebuie să fie
bazată pe o politică investiţională bine argumentată.

90
 Una din sursele principale ale finanţării investiţiilor pot fi creditele bancare. Dar datorită
politicii bancare promovate în anii tranziţiei în republică, această sursă n-a avut o influenţă
decisivă asupra activităţii economice.
Analiza efectuată permite să concluzionăm că la etapa actuală, când posibilităţile investiţionale ale
agenţilor economici autohtoni sunt destul de limitate, sursa principală în modernizarea şi retehnologizarea
economiei naţionale reprezintă investiţiile străine. Deci este necesar elaborarea unui mecanism bine argumentat şi
atractiv pentru atragerea investiţiilor străine în economia naţională. Fără asigurarea creşterii investiţiilor în acest
domeniu nu poate fi garantată nici creşterea economică.
O dată cu proclamarea independenţei Republicii Moldova şi demararea reformelor economice în scopul
asigurării tranziţiei la economia de piaţă, Parlamentul şi Guvernul au început să acorde o deosebită atenţie atragerii
investiţiilor străine în economia ţării. Baza legislativă a atragerii investiţiilor străine o constituie „Legea cu privire la
investiţiile străine", adoptată de Parlament în anul 1992 care, pe parcursul ultimilor ani, a fost perfectată de mai
multe ori.
Totuşi, deşi a fost adoptată legea respectivă şi au fost acordate unele înlesniri prin lege investitorilor străini,
în primii ani de realizare a reformelor economice investiţiile străine directe în economia Moldovei au fost
neînsemnate. Din acestea şi din alte considerente, guvernele republicii din anii tranziţiei spre economia de piaţă s-au
bazat în activitatea economică, în primul rând, pe creditele acordate de diferite organisme financiare internaţionale şi
de diferite ţări.
Investigaţiile efectuate şi analiza politicii investiţionale a Republicii Moldova în anii tranziţiei la economia
de piaţă permit să concludem că în primii ani ai realizării reformelor economice accentul principal în această direcţie
a fost pus pe atragerea creditelor externe în economia naţională (pe parcursul anului 2001 au fost contractate 92,05
mil. dolari S.U.A. şi rambursate 96,31 mil. dolari S.U.A.).
Accentul în politica investiţională de stat, în ultimii ani, a fost transferat de pe atrage rea creditelor externe
pe atragerea investiţiilor străine directe în economia naţională.
Datorită acestui fapt, investiţiile străine directe în economia Republicii Moldova au înregistrat o oarecare
creştere a volumului absolut. Volumul investiţiilor străine directe, alocate în economia naţională în ultimii ani,
variază în diferite direcţii. Sporirea considerabilă a investiţiilor străine directe în economia republicii în anul 2000
faţă de anii precedenţi este condiţionată, în primul rând, de desfăşurarea procesului de privatizare a sectorului
energetic şi de dezvoltarea telecomunicaţiilor. Numai compania „Union Fenosa" (Spania), care a procurat în anul
2000, în cadrul privatizării, acţiunile societăţilor „Reţelele electrice de distribuţie – Centru", „Reţelele electrice –
Chişinău" şi „Reţelele electrice – Sud", a efectuat investiţii străine în sumă de 264,5 mil. lei.
La data de l ianuarie 2002, în Republica Moldova au fost înregistrate 2402 întreprinderi
cu capital străin. Volumul total al capitalului statutar al întreprinderilor cu capital străin a
constituit 637,8 mil. dolari, dintre care 385,8 mil. dolari au constituit investiţiile străine alocate în
economia naţională de către 81 de ţări. Dar în economia republicii au alocat investiţii relativ de
proporţii un număr limitat de state. Din cele 81 de ţări care au alocat investiţii în capitalul
statutar al întreprinderilor cu capital străin din Moldova, numai 8 au făcut investiţii în volume
mai mari de l mil. dolari S.U.A. Cele mai mari volume de investiţii le revin Federaţiei Ruse
(23,4%), Spaniei (7,3%) şi S.U.A. (6,1%). Acestor trei ţări le revin 36,8% din volumul total al
depunerilor în capitalul statutar al întreprinderilor cu capital străin.

91
 Federaţia Rusă deţine primul loc în alocarea investiţiilor străine directe în economia Republicii Moldova.
Dar trebuie menţionat că din suma totală de investiţii, o mare parte a fost convertită de către Guvernul republicii din
contul datoriilor faţă de Rusia pentru gazul natural şi energia electrică. Astfel, au fost transmise către S.A.
„Gazprom" din Federaţia Rusă 51% din activele S.A. „Moldova-gaz", în sumă de 666,4 mil. lei (145 mil. dolari) şi
s-a creat o societate pe acţiuni mixtă moldo-rusă, în care pachetul de control al acţiunilor aparţine părţii ruse. Din
suma totală a capitalului statutar al întreprinderilor cu investiţii străine, circa 60,5% din capitalul statutar a fost sub -
scris de investitorii străini.
Pe parcursul ultimilor ani se află în creştere continuă nu numai numărul întreprinderilor cu investiţii străine,
ci şi indicatorii ce caracterizează activitatea lor economică. Majorarea numărului întreprinderilor cu investiţii străine
şi a volumului producţiei fabricate de ele a asigurat un număr de 33,5 mii locuitori cu locuri de muncă, ceea ce în
condiţiile când majoritatea întreprinderilor autohtone reduc numărul locurilor de muncă, este foarte important. În
anii 1996-2001 numărul lucrătorilor unităţilor economice cu investiţii străine a crescut de 3,5 ori, iar cheltuielile
pentru remunerarea muncii în aceste întreprinderi s-au majorat de 9,5 ori.
Cel mai mare investitor străin pentru Republica Moldova până în prezent rămâne compania spaniolă
„Union Fenosa”. Investitori străini considerabili sunt, de asemenea, S.A. „Gazprom" din Federaţia Rusă, compania
germană „Sudzucker", care a procurat acţiunile a patru fabrici de zahăr: Alexandreni, Făleşti, Donduşeni şi Drochia.
Capitalul statutar al acestor fabrici constituie 94 mil. lei, 49% de acţiuni ale acestora aparţin companiei „Sudzucker".
Compania franceză „France Telecom" prima a organizat şi a desfăşurat pe larg în republica noastră serviciile de
telefonie mobilă. Cu participarea acestei companii, a fost organizată S.A. mixtă moldo-franceză „Voxtel". Compania
franceză a plasat investiţii în sumă de 115,5 mil. lei. Ei îi aparţine 92,3% din numărul total de acţiuni ale S.A.
„Voxtel". Printre investitorii străini importanţi este şi compania rusă „LUKOIL" din Federaţia Rusă, care a investit
în economia republicii peste 50 mil. dolari S.U.A.
Este cert că pe parcursul anilor 1993-1998 în R. Moldova au fost elaborate şi adoptate trei programe de stat
de privatizare. Al treilea program de privatizare, adoptat de Parlamentul republicii pentru anii 1997-1998 şi
prelungit, mai târziu, şi pe anii 1999-2000, avea scopul finalizării privatizării întreprinderilor de stat contra mijloace
băneşti. În această etapă a privatizării, accentul principal era pus nu pe suma încasată în urma privatizării
întreprinderilor, ci pe planul de investiţii propus de investitor pe un termen de 5 ani, care asigura restructurarea
radicală a funcţionării agenţilor economici, creşterea numărului locurilor de muncă şi sporirea eficienţei economice
a producţiei.
Pot fi numite mai multe întreprinderi privatizate de investitorii străini în cadrul celui de al treilea program
de privatizare, care într-un timp relativ scurt şi-au înviorat activitatea economică.
Una din aceste întreprinderi este S.A. „Farmaco", care în anul 1998 a fost privatizată de un investitor
strategic – compania din S.U.A. „Europharm" INC din oraşul Florida. Această companie a procurat de la stat
pachetul de acţiuni de 96,2% ale S.A. „Farmaco".
În contractul de privatizare a fost prevăzut ca noul proprietar să păstreze profilul întreprinderii cel puţin 50
de ani şi să păstreze locurile de muncă ale angajaţilor. Investitorul străin şi-a luat obligaţiunea de a investi în
întreprindere, în termen de 15 ani, nu mai puţin de 15 mil. dolari S.U.A. În primii trei ani (1998, 1999 şi 2000)
investitorul a investit deja 4,8 mil. dolari, ceea ce a asigurat efectuarea reutilării tehnice a întreprinderii şi
perfecţionarea tehnologiilor aplicate.
Compania transnaţională din Germania „Sudzucher" a participat la privatizarea pachetelor de acţiuni a
patru fabrici de zahăr. Pe baza acestor întreprinderi a fost creată S.A. mixtă „Sudzucher-Moldova", în care 49,9%
din capitalul statutar aparţine companiei germane. În ultimii doi ani ea a investit în reutilarea tehnică a fabricilor de

92
zahăr numite peste 12 mil. dolari S.U.A., ceea ce a asigurat funcţionarea stabilă a întreprinderilor şi sporirea
esenţială a calităţii producţiei.
Dar, paralel cu aceste exemple de funcţionare eficientă a întreprinderilor privatizate de către investitorii
străini, în republică s-au înregistrat şi cazuri contrare. Astfel, în anul 1999 compania franceză „Lafarge" a procurat
pachetul de acţiuni (66,9%) al fabricii de ciment din Rezina la un preţ de numai 200 mil. dolari S.U.A.
În acelaşi timp, compania franceză şi-a luat obligaţiunea să investească în modernizarea fabricii, în timp de
doi ani, 10 mil. dolari S.U.A. Dar până în prezent compania nu şi-a onorat această obligaţiune şi nu a efectuat nici
un fel de investiţii în modernizarea fabricii. În anul 2000 fabrica de ciment din Rezina a produs numai 221,9 mii
tone de ciment, utilizând capacităţile de producţie numai la 20%. Este posibil ca firma franceză să fi procurat fabrica
de ciment din Rezina numai pentru a scăpa de un concurent considerabil, în acest caz soarta fabricii de ciment din
Rezina devine incertă.
În opinia noastră, cauzele şi factorii determinanţi ai crizei investiţionale în RM sunt: distorsiunile şi
dezechilibrele structurale moştenite de la economia de comandă, în care cererea şi oferta nu erau în relaţie
compatibilă nemijlocită; lipsa unei corelaţii dintre politica investiţională şi cea fiscală, monetar-creditară, bugetară,
industrială; riscurile înalte economice, politice, sociale, caracterul nedesăvărşit, instabil , imprevizibil şi cu
inadvertenţe al legislaţiei, care face imposibilă realizarea unor estimări investiţionale corecte; lipsa unei culturi
investiţionale a antreprenorilor; activitatea nesatisfăcătoare a pieţii de capital; rezultatele insuficiente ale privatizării,
care în multe cazuri s-a petrecut formal; lipsa practicării activităţii de dezinvestiţii; nivelul înalt al corupţiei şi a
criminalităţii; lipsa unei transparenţe informaţionale.
Atragerea investiţiilor străine pe viitor va fi considerată drept remediu cu efect imediat
pentru revitalizarea economiei ţării atât timp cât nu vor începe să funcţioneze satisfăcător
propriile mecanisme de piaţă. Fără investiţii străine este imposibilă menţinerea şi amplificarea
tendinţei de creştere economică care s-a conturat în ultimul un an şi jumătate.
Astfel, pentru dinamizarea procesului investiţional este necesară implementarea unor
astfel de măsuri, care ar ţine cont de aceste cauze şi factori cu influenţă negativă.

8.2. Analiza dinamicii şi structurii investiţiilor din Republica Moldova

După cum se menţionează în Raportul anual al Băncii Naţionale a Moldovei pentru anul
2004, volumul investiţiilor în capital fix realizate în economie în perioada menţionată a marcat
un trend ascendent (graficul 1).

93
Graficul 1. Dinamica volumul investiţiilor în capital fix în perioada anilor 2000-2004

6000.0

5002.7
5000.0

4000.0 3621.7

3000.0 2804.2
2315.1
2000.0 1759.3

1000.0

0.0
2000 2001 2002 2003 2004

Sursa: www.bnm.org

Pe parcursul anului 2004 acest indicator s-au majorat în termeni reali cu 8,0 la sută faţă
de anul anterior, însumând 5002,7 mil. lei
Investiţiile în lucrări de construcţii–montaj (50,7 la sută din total) au consemnat o
creştere considerabilă cu 37,0 la sută faţă de anul 2003. Investiţiile în utilaje, unelte şi inventar,
în sumă de 2281,2 mil. lei (45,6 la sută din total), s-au diminuat în termeni reali cu 14,0 la sută.
Din totalul investiţiilor, cele mai însemnate alocări (de 32,7 şi 31,2 la sută, respectiv) au
fost realizate în sectorul public şi privat, însă cel mai mare spor de 28,0 la sută au consemnat
investiţiile alocate în sectorul privat (graficul 2).

Graficul 2. Volumul şi structura investiţiilor în capital fix pe forme de proprietate

94
 1800 5200

1500 4600

1200 4000

900 3400
mil. lei
600 2800

300 2200

0 1600
2002 2003 2004

Publică Privată Mixtă (privat şi public)

Străină Proprietatea întreprinderilor mixte Investiţii în capital fix (scala dreaptă)

Sursa: www.bnm.org

Investiţiile alocate în sfera productivă s-au majorat în termeni reali cu 5,0 la sută faţă de
anul precedent, însumând 3702,0 mil. lei, iar cele realizate în sfera neproductivă, în volum de
1300,7 mil. lei, au sporit cu 19,0 la sută faţă anul 2003.
Ca şi în anii precedenţi, în structura surselor de provenienţă a investiţiilor alocate în anul
2004, cota maximă de 65,3 la sută le-a revenit mijloacelor proprii (inclusiv mijloacele populaţiei)
în sumă de 3266,7 mil. lei. Bugetul republican şi local au contribuit cu o pondere de 9,2 la sută în
investiţiile în capital fix (graficul nr. 3).
În anul 2004 au fost puse în funcţiune fonduri fixe în sumă de 3353,5 mil. lei, din care
78,8 la sută în sfera productivă.

Graficul 3. Dinamica modificărilor structurale ale investiţiilor în capital fix pe forme de

proprietate în perioada anilor 2003 - 2004

95
 100%
90%
80%
Alte surse
70%
Investiţii străine
60%
Creditul bancar
50%
Mijloacele proprii
40% Bugetul local
30% Bugetul republican
20%
10%
0%
2003 2004

Sursa: www.bnm.org

Volumul investiţiilor străine în Republica Moldova

Conducerea Republicii Moldova de multe ori a repetat oficial, că în Republica Moldova

au fost create condiţiile favorabile pentru investire. Ce-i drept baza legislativă legată de sectorul
investiţional, care corespunde standardelor internaţionale. Drept, că din anumite motive
Republica Moldova nu are succese considerabile în domeniul atragerii investiţiilor, iar volumul
investiţiilor în economia Moldovei nu inspiră optimism.
Astfel, volumul total al investiţiilor străine în perioada anilor 1992 – 2004 a constituit
$915,3 mil.
În ce priveşte dinamica lor în diviziune pe ani, este remarcabilă perioada anilor 2000 –
2004 este prezentată în graficul 4.
Astfel în anul 2004 a fost atinsă cifra maximă a investiţiilor străine - $184 mil., ceea ce
constituie o creştere de $141 mil
Din întregul volum al investiţiilor străine $66,5 mil. au constituit investiţiile directe în
capitalul social al întreprinderilor mixte, $61 mil. – profitul reinvestit în dezvoltarea lor şi $54,6
mil. – alte investiţii, care în mare parte constituie mijloacele alocate de către întreprinderile
centrale celor afiliate.

Graficul 4. Dinamica volumului investiţiilor străine în Republica Moldova în perioada anilor

2000 - 2004

96
 200 184.0
180
160 149.0
140 128.0
120 100.0
100
80
60 43.0
40
20
0
2000 2001 2002 2003 2004

Sursa: Departamentul statisticii şi sociologiei

În anul 2003 cel mai mare investitor străin în Moldova au fost S.U.A. – investiţiile
cărora au constituit 27% din volumul total, după ele urmează şi Comunitatea Europeană (18%).
Ponderea investiţiilor din CSI a constituit 5,7%.
În volumul total al investiţiilor din anii 1994-2003 ponderea ţărilor Comunităţii
Europene a ajuns la 39%, ţărilor CSI – 25%, S.U.A. – 16%, iar celor din Europa Centrală şi de
Est - 4%.
În ce priveşte structura investiţiilor străine în Republica Moldova efectuate în perioada
anilor 1992-2003 în diviziune pe ţările de reşediţă a investitorilor străini, ponderile respective
sunt prezentate în diagrama de mai jos.
În conformitate cu datele Ministerului Economiei, cea mai mare parte din investiţiile
străine din Republic Moldova sunt provenite din Rusia (24,9% din volumul total), după care
urmează Spania (16,1%), S.U.A. (15,9%), Olanda (8,0%).

97
 În ce priveşte direcţionarea ramurală a investiţiilor străine în Republica Moldova din
anii 1994-2003, 34,8% au fost orientate în ramura energeticii, gazului şi asigurării cu apă, în
transport şi telecomunicaţii 12,4%.
În anul 2003 64% din investiţiile străine directe au fost plasate în industria de prelucrare,
iar 17% - în agricultură.
Trebuie de menţionat, că de rând cu creşterea numărului de întreprinderi cu participarea
capitalului străin, poate di remarcată „creşterea calitativă” a investitorilor. În anul 2004 în
Republica Moldova şi-au început activitatea investiţională companii mari, cum sunt „Metro”,
„Azpetrol”, „Prospera-Habitat" ş.a. Proiectele iniţiate de ele sunt prevăzute pe o perspectivă de
lungă durată şi investiţii de multe milioane, ceea ce trebuie să devină un stimulent puternic
pentru dezvoltarea economiei. În afară de aceasta, s-au activizat companiile, care lucrează de
acum de mult timp în Moldova, ceea ce confirmă construcţia staţiei electrice de către investitorul
din Rusia „Itera”, darea în exploatare a centrelor comerciale mari „Jumbo” şi „Baby Hall".

Diagrama 5. Structura investiţiilor străine în Republica Moldova efectuate în perioada anilor

1994-2003 în diviziune pe ţările de reşediţă a investitorilor străini

Alte tari

Luxemburg

Marea Britanie

Franta

Romania

Germania

Elvetia

Olanda

S.U.A.

Spania

Rusia

0.00% 5.00% 10.00% 15.00% 20.00% 25.00% 30.00%

Sursa: „Иностранный капитал установил рекорд”, „Экономическое обозрение”, №11 (603), 25 martie 2005

Interesul sporit al investitorilor faţă de Moldova poate fi explicat prin manifestarea a

câtorva factori.
Înainte de toate pot fi menţionate creşterea economică şi predictibilitatea politică a
autorităţilor. Aceasta, posibil, inspiră încredere în caracterul constant al „regulilor de joc” şi
eficienţa investiţiilor.

98
 Al doilea factor important constă în orientarea clară către integrarea europeană. Pentru
mediul de afaceri aceasta constituie un moment atractiv şi important, care influenţează decizia de
a investi. Cu acest aspect este legat şi alt factor – lărgirea recentă a Comunităţii Europene. Este
cunoscut faptul, că multe companii şi-au transferat la începutul anilor 90 ai secolului trecut
producerile în Europa de Est din cauza costului jos al forţei de muncă şi cu scopul de a ocupa
pieţe noi. Acum, când aceste ţări au devenit membre ale Comunităţii Europene, este marcată o
nouă mişcare spre răsărit şi, astfel, Moldova s-a plasat în zona intereselor lor.
Însă de rând cu factorii globali ce au contribuit la creşterea volumului investiţiilor în
Moldova pot fi evidenţiaţi şi alţi factori.
În primul rând, business-ul autohton s-a întărit, a căpătat experienţă şi acum multe cum
companii de acum sunt disponibile pentru oferirea partenerilor străini proiecte investiţionale
interesante şi argumentate, precum şi programe de colaborare.
În al doilea rând, de acum se manifestă rezultatele eforturile depuse în anii precedenţi de
promovare a imaginii investiţionale a Moldovei peste hotare, informare a investitorilor potenţiali
cu privire la oportunităţile de desfăşurare a business-ului în ţara noastră.
În general, trebuie de menţionat că statistica investiţională din ţara noastră se confruntă
cu anumite probleme. Investiţiile de directe în fondul statutar trebuie să fie reflectate la
înregistrarea întreprinderilor mixte în Camera de înregistrare. Însă mărimea fondului statutar real
declarat nu întotdeauna corespunde investiţiilor reale – multe companii din motive diferite
micşorează acest indicator.
Un tablou mai complet este prezentat de către Banca Naţională, care urmăreşte fluxurile
de bani, inclusiv cele investiţionale. Dar nici acest mecanism nu furnizează un tablou complet.
Dacă în fondul statutar este depus utilaj, aceasta nici de cum nu se reflectă în datele BNM. A
treia variantă de evidenţă ar putea constitui o formă specială de raportare la Departamentul
statisticii şi sociologiei. Dar şi în acest caz totul depinde de dorinţa investitorului de a reflecta în
mod deplin investiţiile de capital.
În ce priveşte problemele, cu care se confruntă investitorii în Republica Moldova, este
destul de complicat de anumite tendinţe şi laturi generale.
Adesea pentru investitorii străini devine surpriză faptul, că problemele, care cu uşurinţă
se rezolvă în ţara lor de reşedinţă, în Moldova devine o problemă irezolvabilă sau o barieră
birocratică serioasă.
De exemplu, sunt cazuri când oamenii de afaceri cu mari probleme obţin linii dedicate
pentru firmele lor de la „Moldtelecom”.
Sau alt exemplu: businessmani din Franţa au dorit să deschidă la Chişinău un restaurant
francez; s-a adresat la Serviciul de sanitarie şi epidemiologie pentru autorizaţie. Răspunsul

99
acestui organ de stat i-a şocat: cererea urma să fie examinată timp de două luni, iar apoi timp de
trei luni ei urmau să primească documentele necesare.
De asemenea, este cunoscută confruntarea cu acelaşi organ de stat a companiei moldo-
israeliene „Leutis”, care a construit complexul comercial şi de agrement „Jumbo” la Chişinău şi
timp de patru luni nu putea obţine autorizaţia sanitară pentru darea obiectului în exploatare din
motivul că Serviciul de sanitarie şi epidemiologie nici de acum nu se putea aprecia cu lista
completă a pretenţiilor existente.
Este firesc, că un astfel de abuz al birocraţiei, chiar dacă se bazează pe legislaţie, poate
inhiba orice iniţiativă investiţională.
De problema birocraţiei este legată şi problema corupţiei. În anul 2004 Moldova a obţinut
2,3 puncte după sistemul de 10puncte şi a ocupat locul 117 în ratingul perfectat după indicele
corupţiei de către organizaţia internaţională „Transparency International” pentru 146 ţări.
În anul 2004 în Republica Moldova a fost creată Asociaţia investitorilor străini, cu
ajutorul căreia oamenii de afaceri de peste hotare – investitori străini intenţionează să atingă
scopuri comune şi să ajute, de rând cu aceasta în formarea climatului de afceri şi imaginii
pozitive a republicii peste hotare.

8.3. Căile de soluţionare a problemelor de atragere a investiţiilor străine în Republica

Moldova

La începutul anului 2002 Guvernul Republicii Moldova a aprobat Strategia Investiţională

a RM.
Investiţiile constituie unul din factorii eficienţi, care permit ţării noastre să înfrunte
provocările tranziţiei la economia de piaţă, democraţie şi societatea informaţională
(postindustrială) în condiţiile globalizării şi dezvoltării durabile a comunităţii mondiale.
Concurenţa dură pe pieţele mondiale impune următoarele obiective primordiale ale
activităţilor investiţionale:
Obiectiv fundamental: dezvoltarea economică durabilă a Republicii Moldova prin
asigirarea unor ritmuri înalte de creştere a investiţiilor, inclusiv a influxului de investiţii străine
directe, ţinînd cont concomitent de posibilitatea de a atinge pe această cale a unui nivel mai înalt
al calităţii vieţii populaţiei şi a unui grad sporit de ocupare în cîmpul muncii.
Obiective principale: creşterea investiţiilor în scopul asigurării noilor locuri de muncă.
Concomitent se va urmări ca ivestiţiile să contribuie la un aşa process de dezvoltare
economică, în care ritmurile de creştere a exporturilor să le depăşească pe cele ale creşterii
importurilor, iar ritmurile de creştere a investiţiilor în capital fix, precum şi cele de creştere a
100
producţiei industriale să întreacă ritmurile de creştere a PIB; creşterea investiţiilor destinate
inovării tehnologice, cercetării
ştiinţifice şi educaţiei, diseminării cunoştinţelor manageriale şi organizaţionale, care vor
ameliora mediul de afaceri al economiei moldoveneşti şi vor spori competitivitatea ei;
creşterea investiţiilor în regiunile care necesită susţinere în
dezvoltarea lor social-economică; extinderea investiţiilor menite pentru protecţia mediului
ambiant, pentru ameliorarea utilizării resurselor naturale şi pentru reducerea presiunii asupra
mediului, cauzate de activităţile economice; orientarea factorilor de producere din Republica
Moldova spre atragerea în ţară a potenţialului productiv din exterior şi producerea în Republica
Moldova a bunurilor destinate pieţelor externe; consolidarea eforturilor tuturor instituţiilor
implicate în procesul investiţional.
Strategia Investiţională a RM prevede un set de acţiuni necesare pentru creşterea
investiţiilor, ceea ce de acum se poate considera un început de aplicare a metodelor
marketingului teritoriilor:
Crearea unui mediu favorabil pentru activităţile de afaceri
Crearea mediului respectiv va fi realizată prin:
 ameliorarea cadrului legislativ, instituţional şi organizaţional;
 adaptarea infrastructurilor de transport şi telecomunicaţii la necesităţile economiei
moderne;
 renovarea şi adoptarea infrastructurilor complexului energetic la necesităţile
economiei moderne;
 crearea unui sistem de facilităţi pentru investitori.
Activităţile privind ameliorarea cadrului legislativ, instituţional şi organizaţional:
 asigurarea compatibilităţii legislaţiei în vigoare cu politicile economice stabilite în
Strategia de dezvoltare social-economică a Republicii Moldova pe termen mediu,
cu luarea în considerare a necesităţii de stabilizare a prevederilor legislative;
 continuarea activităţilor de armonizare a legislaţiei Republicii Moldova cu cea a
Uniunii Europene;
 perfecţionarea procedurilor de administrare publică, eliminarea barierelor
artificiale la lansarea activităţilor de afaceri, şi optimizarea sistemului de controale
economice;
 simplificarea şi accelerarea procedurilor administrative pentru cetăţenii străini
implicaţi în activităţile investiţionale (inclusive eliberarea vizelor de intrare şi de
reşedinţă etc.).

101
 Activităţile privind adaptarea infrastructurilor de transport şi telecomunicaţii la
necesităţile economiei moderne:
 modernizarea căilor ferate şi drumurilor auto, precum şi a infrastructurii lor,
adaptarea acestora la standardele internaţionale;
 restabilirea şi dezvoltarea reţelei aeriene interne;
 perfecţionarea transportului municipal;
 crearea unei baze pentru utilizarea largă a tehnologiilor informaţionale moderne în
activităţile economice şi comerciale (Internetul, comerţul electronic, mass-media etc.).
Activităţile privind renovarea şi adaptarea infrastructurilor complexului energetic la
necesităţile economiei moderne:
 finalizarea procesului de privatizare a întreprinderilor şi reţelelor energetice;
 restabilirea, renovarea şi dezvoltarea reţelelor electrice de transport, distribuţie şi a
liniilor electrice de interconexiune cu sisteme energetice a ţărilor vecine, renovarea
reţelelor termice, modernizarea şi extinderea sistemului de transportare a gazelor
naturale;
 modernizarea şi dezvoltarea obiectelor de producere a energiei, adaptarea acestora la
standardele internaţionale;
 implementarea sistemelor moderne de măsurare şi evidenţă a energiei.
Activităţile privind crearea sistemului de facilităţi pentru investitori:
 elaborarea şi implementarea sistemului de asistenţă publică acordată investitorilor;
 elaborarea şi adoptarea actelor legislativ-normative de facilitare a activităţii
investiţionale.

Stabilirea priorităţilor în acţivităţile investiţionale

Drept prioritare vor fi considerate activităţile investiţionale îndreptate spre:
 crearea noilor locuri de muncă, dezvoltarea activităţilor de producere şi de prestare
a serviciilor orientate spre export;
 elaborarea, implementarea şi dezvoltarea tehnologiilor avansate, inclusiv celor
informaţionale, inovaţiilor, "know-how"-urilor;
 creşterea influxurilor investiţionale în regiunile care necesită suport pentru
dezvoltare;
 creşterea investiţiilor direcţionate la protecţia şi ameliorarea mediului ambiant,
precum şi la reducerea impactului ecologic negativ cauzat de activităţile economice;

102
  creşterea investiţiilor în domeniile legate de asigurarea condiţiilor de trai de
primă necesitate, cum ar fi: apa potabilă şi sistemele de evacuare şi neutralizate a
deşeurilor reziduale, inclusiv a apelor uzate, spaţiul locativ, protecţia de calamităţi
naturale, ocrotirea sănătăţii.

Intensificarea procesului investiţional

Perfecţionarea sistemului instituţional de suport pentru investitori restructurarea
sistemului şi optimizarea relaţiilor de interacţiune între elementele componente ale lui; definirea
direcţiilor de activitate şi principiilor de funcţionare a sistemului; organizarea prestării de servicii
pentru investitori.
Activităţi privind restucturarea sistemului şi optimizarea relaţiilor de interacţiune între
elementele componente ale lui asigurarea coordonării de către Ministerul Economiei a
activităţilor investiţionale ale structurilor de profil din organele publice centrale şi locale privind
investiţiile străine directe; definirea rolului şi a obligaţiunilor consiliilor judeţene în domeniul
creării infrastructurii instituţionale şi prestării în regiune a serviciilor de înaltă calitate pentru
investitorii străini. Alocarea resurselor financiare în cadrul bugetelor central şi locale pentru
aceste scopuri; definirea direcţiilor de activitate şi a principiilor de funcţionare a organului
administraţiei publice centrale responsabil de atragerea şi promovarea investiţiilor străine şi
autohtone. Acest organ va avea următoarele atrbuţii principale:
a) prestarea serviciilor pre- şi post-investiţionale investitorilor potenţiali şi celor
actuali;
b) asigurarea informaţională a participanţilor la procesul investiţional;
c) promovarea unei imagini investiţionale favorabile a ţării peste hotare;
d) generarea de investiţii noi;
e) monitorizarea implementării proiectelor investiţionale cu evaluarea concomitentă a
eficienţei lor.
Organului respectiv îi va reveni rolul-cheie în construirea şi funcţionarea reţelei de
parteneriat între organele statale, instituţiile specializate, investitorii care activează în ţară,
agenţiile de consultanţă, camerele de comerţ şi industrie, administraţiile zonelor economice
libere, uniunile, asociaţiile, cluburile de afaceri, mass-media locală şi internaţională, alte
instituţii private, ce pot asigura asistenţă în dezvoltarea şi lansarea unei imagini pozitive,
generării investiţiilor şi serviciilor pentru investitori; crearea pe lîngă Guvern a unui Consiliu
Interdepartamental pentru Investiţii, condus de viceprim-ministrul abilitat cu împuterniciri de
coordonare a blocului economic şi în componenţa căruia vor intra, în calitate de membri
permanenţi, reprezentanţii ministerelor şi departamentelor interesate, în persoanele

103
viceminiştrilor care se ocupă de problemele investiţiilor. În componenţa Consiliului vor fi incluşi
cu drept de vot consultativ reprezentanţi ai cercurilor de afaceri din sectorul privat autohton, ai
companiilor străine, implicaţi în procesul investiţional de pe teritoriul Republicii Moldova, ai
băncilor finanţatoare, asociaţiilor profesionale, experţi şi specialişti cooptaţi. Reprezentanţii
neguvernamentali vor pune la dispoziţia Consiliului informaţii şi recomandări privind
ameliorarea şi eficientizarea mediului de afaceri şi a procesului investiţional.
Membrii Guvernului, în calitatea lor de participanţi la Consiliu, vor lua în considerare
informaţiile şi recomandările menţionate şi vor asigura implementarea obiectivelor Strategiei
menţionate.
Activităţi privind definirea direcţiilor de activitate şi principiilor de funcţionare a
sistemului elaborarea şi implementarea unei metodologii unice privind evaluarea fluxurilor de
investiţii străine directe în Republica Moldova, armonizînd datele Băncii Naţionale a Moldovei
şi cele ale Departamentului Statistică şi Sociologie; crearea şi dezvoltarea mediului
concurenţial în baza unei metodologii unice a organizării licitaţiilor (tenderelor) privind
proiectarea şi executarea investiţiilor publice; instruirea şi ridicarea permanentă a nivelului de
calificare a personalului din organele publice centrale şi locale antrenat în activităţile
investiţionale, inclusiv prin vizite în străinătate cu caracter de schimb de experienţă; fondarea
şi dezvoltarea unei reţele naţionale informaţionale bazate pe tehnologii moderne şi o bază
computaţională performantă cu accesarea la bazele de date ale organului public central
responsabil de promovarea investiţiilor, ale Departamentului Tehnologii Informaţionale, ale
Camerei de Industrie şi Comerţ a Republicii Moldova, la bazele de date specializate
internaţionale, cum ar fi cele ale Organizaţiei pentru Dezvoltarea Industrială a Naţiunilor
Unite (UNIDO), ale Agenţiei Multilaterale pentru Garantarea Investiţiilor (MIGA), ale
Asociaţiei Mondiale a Agenţiilor de Promovare a Investiţiilor (WAIPA), ale Iniţiativei
Central-Europene (ICE) etc.
Activităţi privind organizarea prestării de servicii pentru investitori:
fondarea în judeţe a centrelor de prestare a serviciilor pentru investitorii străini care
vor acorda acestora asistenţă calificată informativ-consultativă şi operaţională
exhaustivă (one-stop office) până şi după efectuarea investiţiilor;
menţinerea de către organele abilitate cu activităţi investiţionale a contactelor cu
investitorii pentru a le acorda în regim de urgenţă (prompt) a ajutorului necesar în
cazurile apariţiei unor conflicte sau reţineri de orice gen la investiţiile primare
sau la reinvestirile ulterioare din profit;

104
 crearea unui sistem informaţional privind instituţiile care asigură funcţionarea
mediului de afaceri şi care ar acorda asistenţă investitorilor din Republica
Moldova;
organizarea activităţilor de training pentru întreprinzători, în special pentru
reprezentanţii întreprinderilor mici şi mijlocii, în domeniul colaborării cu
investitorii străini.

Elaborarea şi implementarea unui program complex de promovare

a imaginii favorabile investiţionale a Republicii Moldova
Programul în cauză va urmări următoarele obiective de bază:
promovarea Republicii Moldova drept areal favorabil pentru investiţii;
promovarea unor regiuni aparte ale ţării în calitate de localităţi favorabile pentru
investiţii;
promovarea investiţiilor în domeniul inovării tehnologice, dezvoltării reţelelor şi
tehnologiilor informaţionale şi a diseminării cunoştinţelor ştiinţifice.
1. Activităţi privind promovarea Republicii Moldova drept areal favorabil pentru
investiţii:
 promovarea mărcii "Fabricat în Moldova";
 promovarea imaginii ramurilor economice prioritare;
 promovarea posibilităţilor investiţionale în domeniul inovărilor tehnologice;
 atragerea investiţiilor străine directe în Moldova în bază promovării proiectelor
individuale, cu adaptare la profilul şi specificul potenţialilor investitori concreţi;
 invitarea reprezentanţilor mass-media din străinătate pentru a se informa din prima
sursă, şi în cazul publicării unor articole pozitive, acestea să fie retipărite şi folosite ca
instrumente de marketing. Un rol important în acest context o au ambasadele
Republicii Moldova peste hotare, reprezentanţele economice şi consulatele onorifice a
Republicii Moldova;
 editarea literaturii promoţionale, cum ar fi Ghidul investiţional, care va include
informaţia generală despre Republica Moldova, oportunităţile investiţionale, cadrul
instituţional, cadrul legislative şi care va descrie detaliat paşii pe care un investitor
trebuie să-i întreprindă în cazul lansării unei eventuale afaceri; a compact-
discului, versiunea electronică a Ghidului investiţional; pliante şi broşuri
informaţionale, care conţin informaţie specializată pe domenii, sectoare, tematică,
studii sectoriale etc.;

105
  perfecţionarea şi actualizarea permanentă a Website-ului organului public central
responsabil de promovarea investiţiilor;
 distribuirea literaturii promoţionale, prin intermediul:
a) ambasadelor Republicii Moldova în străinătate, a reprezentanţelor
economice şi consulatelor onorifice a Republicii Moldova;
b) ambasadelor statelor străine acreditate în Republica Moldova,
reprezentanţelor economice şi consulatelor onorifice străine;
c) oficiile Camerelor de Comerţ şi Industrie;
d) misiunilor de serviciu ale factorilor de decizie, ale persoanelor oficiale şi ale
oamenilor de afaceri ai Republicii Moldova în străinătate;
e) misiunilor oficiale şi particulare ale persoanelor străine în Republica Moldova;
f) plasarea materialului promoţional pe diferite standuri informaţionale în
străinătate;
g) plasarea în rutele aeriene ce deservesc Republica Moldova a materialelor
promoţionale, în ghiduri turistice internaţionale etc.;
 organizarea anuală la Chişinău a unui forum investiţional, cu invitarea potenţialilor
investitori, cu prezentarea oportunităţilor investiţionale;
 organizarea de misiuni a oamenilor de afaceri din Republica Moldova în străinătate, în
special, a reprezentanţilor întreprinderilor care au elaborat proiecte investiţionale de
perspectivă. Se pune în sarcina fiecărui conducător al delegaţiei oficiale să promoveze
în străinătate potenţialul investiţional al Republicii Moldova şi, după posibilităţi, să
asigure prezentarea ţarii cercurilor de afaceri a statului-gazdă;
 utilizarea contactelor directe a întreprinderilor. Multe agenţii de promovare a
investiţiilor folosesc în mare măsură reprezentanţii naţiunii lor care trăiesc peste
hotare şi care au obţinut posturi de conducere sau proeminenţă în afaceri ori viaţa
publică;
 participarea la conferinţe şi expoziţii internaţionale. Dacă se decide ca Moldova să
fie prezentată la vre-un eveniment care are aspect investiţional este necesar de a
asigura pregătirea unui stand cu oferte investiţionale, cu material promoţional şi cu
informaţie generală despre Republica Moldova. În acest sens se va crea un stand
portabil.
2. Activităţi privind promovarea unor regiuni aparte ale ţării în calitate de localităţi
favorabile pentru investiţii promovarea realizărilor economice, a capacităţilor de producere şi
potenţialului de dezvoltare a serviciilor în regiunile respective; promovarea proiectelor
investiţionale, care se caracterizează, în primul rînd, prin crearea de locuri de muncă în

106
localităţile cu rata şomajului deosebit de mare; promovarea regiunilor care au capacităţi de a
atrage investiţii în domeniul inovărilor tehnologice; promovarea mărcilor locale, inclusiv a
mărcilor de origine a produselor (de exemplu a mărcilor de vin produs din struguri crescuţi în
anumite zone pedo-climatice); întocmirea informaţiilor şi elaborarea materialelor despre
regiunile Republicii Moldova.
3. Activităţi privind promovarea posibilităţilor investiţionale elaborarea unei baze de
date a companiilor moldoveneşti care operează sau sînt capabile să opereze cu proiecte
inovaţionale şi care presupun utilizarea tehnologiilor avansate; întocmirea informaţiilor şi a
materialelor promoţionale privind posibilităţile de a investi în Moldova în domeniul
tehnologiilor inovaţionale; elaborarea unui set de informaţii exhaustive privind instituţiile şi
organizaţiile centrale şi locale, care pot coopera cu investitorii străini interesaţi în investiţii în
inovaţiile tehnologice.
În luna februarie a anului 2005 Guvernul Republicii Moldova a lansat Programul de
facilitare a activităţii de investiţii "ProInvest" pentru anii 2005-2006.
Scopul principal al acestui Program constituie perfecţionarea mecanismelor de
administrare publică a activităţii investiţionale în Moldova prin eliminarea barierelor
administrative la lansarea activităţilor de afaceri şi asigurarea executării prompte şi exacte din
partea autorităţilor administraţiei publice a prevederilor legislaţiei în vigoare ce ţin de
înregistrarea întreprinderii şi lansarea efectivă a activităţii acesteia, precum şi accelerarea
procesului de fondare şi începere a activităţii operaţionale a unei întreprinderi.
Beneficiarii prezentului Program sunt investitorii autohtoni şi străini care se află la
faza de iniţiere a afacerii într-un anumit sector de activitate economică şi care vor beneficia
în cadrul Programului de controlul exercitat direct de către Guvern asupra executării prompte
(fără întîrzieri neîntemeiate) şi exacte din partea
autorităţilor administraţiei publice a prevederilor legislaţiei în vigoare ce ţin de înregistrarea
întreprinderilor şi lansarea efectivă a activităţii acestora.
Programul menţionat are următoarele sarcini:
a) implementarea Programului de către Direcţia investiţii şi inovaţii din cadrul Ministerului
Economiei;
b) determinarea de către ministerele şi departamentele de ramură a acelor sectoare din
activitatea economică care prezintă un interes sporit pentru potenţialii investitori din
republică şi străinătate, precum şi a sectoarelor cu potenţial sporit de dezvoltare, care prezintă
avantaje competitive pentru Moldova. Lista finală a sectoarelor de activitate economică,
pentru a fi incluse în prezentul Program, va fi aprobată de către Guvern;

107
c) elaborarea de către Ministerul Economiei, cu suportul ministerelor şi departamentelor de
ramură, a fişei investitorului pentru fiecare sector de activitate economică inclus în Program,
care, pe lângă celelalte, va conţine şi următoarele informaţii:
 lista autorităţilor administraţiei publice la care urmează să apeleze investitorul în
procesul lansării activităţii întreprinderii nou-create dintr-un anumit sector de activitate
economică;
 lista documentelor eliberate de către autorităţile administraţiei publice sus-menţionate
necesare pentru activitatea întreprinderii din sectorul respectiv, precum şi
documentaţia necesară pentru a fi prezentată de către investitor în vederea
obţinerii documentelor nominalizate;
 termenele prevăzute de legislaţia în vigoare pentru eliberarea documentelor
enumerate în fişa investitorului;
 tarifele prevăzute de legislaţia în vigoare pentru eliberarea documentelor menţionate
în fişa investitorului;
 datele de contact ale Direcţiei investiţii şi inovaţii din cadrul Ministerului Economiei.
Investitorul va informa autorităţile administraţiei publice la care apelează pentru
obţinerea anumitor documente în procesul de lansare a activităţii întreprinderii nou-create că
este beneficiarul Programului şi titularul fişei investitorului. Fişa urmează a fi completată de
către investitor cu date referitor la termenele efective de eliberare a documentelor enumerate
în fişă, precum şi la sumele real achitate pentru eliberarea documentelor respective.
Titularul fişei investitorului va avea dreptul şi posibilitatea de a sesiza direct Ministerul
Economiei despre lezarea de către organele de stat a drepturilor sale la obţinerea anumitor
documente. Ministerul Economiei, la rîndul său, va determina gradul de dificultate a problemei
şi, după caz, va informa Guvernul despre imposibilitatea înlăturării impedimentului.
Ministerul Economiei va elibera, cu titlu gratuit, fişele investitorului, va ţine evidenţa
strictă a acestora (conform unui cod unic atribuit fiecărei fişe), va colecta fişele investitorului
după completarea acestora de către investitori, va prelucra informaţia recepţionată şi va
raporta Guvernului despre implementarea Programului şi problemele apărute.
Organizaţia de Promovare a Exportului din Moldova (OPEM) va avea rolul de auditor
independent al Programului, care va monitoriza implementarea lui din punct de vedere al
beneficiarilor. În acest scop, OPEM permanent va comunica cu beneficiarii Programului asupra
realizării lui şi problemelor apărute. Suplimentar, OPEM va efectua sondaje trimestriale ale
beneficiarilor Programului, pentru a determina dacă acesta corespunde tuturor cerinţelor lor,
problemele cu care se confruntă etc. În baza rezultatelor sondajelor, OPEM va elabora rapoarte
trimestriale cu privire la problemele de realizare a Programului, prezentîndu-le Guvernului,

108
care va determina sarcinile concrete şi va lua decizii referitor la înlăturarea impedimentelor
depistate pe parcursul implementării Programului.
Promovarea generală a prezentului Program se pune în sarcină Organizaţiei de
Promovare a Exportului din Moldova: informarea investitorilor străini şi a comunităţii de afaceri
din republică despre condiţiile de participare la Program şi despre rezultatele obţinute în urma
implementării acestuia.
De asemenea trebuie menţionat Programul Naţional în domeniul turismului „Drumul
Vinului în Moldova lansat de către Guvernul Republicii Moldova.
Acest Program are drept obiective de bază:
 de a promova pe plan internaţional Moldova ca destinaţie turistică vitivinicolă;
 de a stabili legătura între sectorul turistic şi vitivinicol;
 de a oferi vizitatorilor produse turistice de calitate;
 de a amplifica potenţialul economic şi valorifica potenţialul uman din mediul rural;
 de a îmbunătăţi rentabilitatea întreprinderilor vinicole şi agenţilor economici ce practică
activitatea de turism;
 de a proteja, conserva, dezvolta patrimoniul naţional de valoare turistică şi a-l valorifica
la nivel competitiv;
 de a extinde procesul de constientizare a importanţei dezvoltării turismului vitivinicol.
Sarcinile Programului constituie următoarele:
 de a lansa o campanie eficientă de promovare a produsului turistic vitivinicol;
 de a include rutele turistice vitivinicole moldoveneşti în circuitele europene, în special în
Ruta Vinului în Europa;
 de a încuraja includerea componentei vitivinicole la formarea pachetelor de servicii
turistice elaborate de turoperatori;
 de a ameliora şi dezvolta infrastructura de primire turistică la întreprinderile vinicole;
 de a îmbunătăţi căile de acces spre obiectivele incluse în prezentul Program;
 de a încuraja fluxul de investiţii spre obiectivele incluse în prezentul Program;
 de a majora numărul de locuri de muncă, ca rezultat al prestării serviciilor turistice;
 de a promova caracteristicile existente ale fiecărei regiuni vitivinicole, gama de
producţie, tradiţiile de cultivare a viţei de vie şi prelucrare a strugurilor (atât la nivel
industrial cât şi la nivelul unei gospodării ţărăneşti), arhitectura tradiţională a cramelor,
colecţia oenotecilor etc.;
 de a încuraja populatia locală (în special rurală) la acordarea unor servicii turistice
adiţionale, precum: cazare, servire a mesei, producere de suvenire, desfasurarea unor
spectacole folclorice, demonstrarea stilului de viaţă şi gospodarire rurală;

109
  de a asigura pregătirea şi perfecţionarea profesională a forţei de muncă încadrate în
prestarea serviciilor turistice;
 de a asigura un parteneriat între sectoarele public şi privat implicate în realizarea
prezentului Program;
 de a asigura gestionarea rutelor turistice incluse în prezentul Program.
Implementarea Programului va fi însoţită de desfăşurarea unei campanii vaste de
conştientizare a importanţei dezvoltării turismului vitivinicol la toate nivelurile societăţii.

Lucrare de control
Alegeti 3 subiecte din lista Subiectelor de evaluare. Raspundeti succinct la ele,
folosimd exemple si date concrete

SUBIECTE DE EVALUARE
1. Daţi definiţia investiţiei. Numiţi trăsăturile caracteristice ale investiţiilor.
2. Numiţi elementele de bază ale investiţiilor.
3. Caracterizaţi factorii determinanţi ai investiţiilor.
4. Numiţi tipurile de bază ale investiţiilor. Caracterizaţile.
5. Descrieţi structura pieţei investiţionale.
6. Numiţi funcţiile principale ale operaţiunilor investiţionale.
7. Explicaţi semnificaţia fiecărui element al sistemului 7-C.
8. Descrieţi tipurile de bază ale investitorilor.
9. Explicaţi normele etice ale activităţii investiţionale şi argumenteţi necesitatea lor.
10. Descrieţi particularităţile de bază ale activităţii investiţionale ale întreprinderii.
11. Numiţi direcţiile de bază ale investiţiilor reale ale întreprinderii. Caracterizaţile.
12. Numiţi factorii determinanţi ai politicii investiţionale a întreprinderii.
13. Descrieţi variantele de bază ale politicii investiţionale a întreprinderii.
14. Numiţi particularităţile de bază ale elaborării planurilor investiţionale ale întreprinderii.
15. Descrieţi scopurile emitenţilor în cadrul gestiunii atractivităţii investiţionale a hârtiilor de
valoare proprii.
16. Numiţi metodele de influenţare asupra atractivităţii investiţionale a acţiunilor de către
emitenţii lor.
17. Descrieţi tipurile ale politicii de dividende ce pot fi promovate de către companii.
18. Descrieţi importanţa manipulărilor pe piaţa secundară a emitenţilor cu acţiunile proprii.
110
19. Descrieţi în ce constă atractivitatea investiţională a pachetului de control.
20. Caracterizaţi metodele de estimare a eficienţei investiţionale a pachetului de control.
21. Descrieţi operaţiunile de achiziţie şi de fuziune a unei companii.
22. Descrieţi riscurile operaţiunilor de achiziţie şi de fuziune.
23. Numiţi scopurile de bază ale operaţiunilor de achiziţie şi de fuziune.
24. Numiţi cum poate fi determinată eficienţa investiţională a operaţiunilor de achiziţie şi de
fuziune.
25. Descrieţi metodele de bază de protecţie contra achiziţiilor ostile.
26. Numiţi în ce constă rolul investiţiilor în asigurarea proporţiilor şi dinamicii
macroeconomice.
27. Descrieţi care este esenţa climatului investiţional.
28. Numiţi şi caracterizaţi factorii climatului investiţional la macronivel.
29. Numiţi şi caracterizaţi factorii climatului investiţional la micronivel.
30. Descrieţi formele de bază ale marketingului teritoriului .
31. Descrieţi importanţa marketingului imaginii în crearea şi amplificarea atractivităţii
investiţionale a teritoriului .
32. Descrieţi importanţa marketingului personalului în crearea şi amplificarea atractivităţii
investiţionale a teritoriului.
33. Descrieţi particularităţile procesului investiţional în Republica Moldova.
34. Daţi aprecierea climatul investiţional din Republica Moldova.
35. Numiţi căile de amplificare şi îmbunătăţire a procesului investiţional în Republica
Moldova.
36. Care ar fi căile de amplificare şi îmbunătăţire a procesului investiţional în Republica
Moldova în viziunea Dvs.

111