S.Roșca.

Filosofiei Modernă şi contemporană.

1. Conceptul de modernitate şi trăsăturile sale distinctive

2. Tradiţia raţionalistă: Descartes, Leibniz, Spinoza
3. Tradiţia empiristă: Locke, Hume, Berkeley
4. Filosofia transcendentală a lui Immanuel Kant şi iluminismul
5. Filosofia speculativă a lui Hegel şi romantismul german
6. Conceptul filosofiei contemporane. Diversitatea tradiţiilor
7. Existenţialismul şi problema angoasei
8. Filosofia vieţii şi posteritatea ei în secolul XX
9. Proiectul pozitivismului şi mitul progresului
10. Marxismul şi societatea planificată
11. Fenomenologia şi subiectivitatea intenţională
12. Turnura lingvistică în tradiţia anglosaxonă

1. Conceptul de modernitate şi trăsăturile sale distinctive.

Definim modernitatea ca fiind procesul istoric prin care a trecut cea mai mare parte a culturii
europene între secolele al XV-lea şi al XVII-lea, ca urmare a eforturilor teologiei creştine
medievale de a se desprinde de tradiţiile premoderne. Acest proces a fost rezultatul direct şi
indirect al etapelor de dezvoltare ale problemelor teologiei creştine catolice: unele concepte ale
modernităţii au rezultat direct din eforturile de clarificare ale propriei poziţii ale teologiei, altele
au fost rezultat accidental al lor, favorizat de contextul istoric şi ştiinţific al epocii amintite.
Astfel, cultura medievală a fost puternic marcată de un eveniment central al ei care poate servi
drept punct de reper teoretic pentru înţelegerea celor mai caracteristice evenimente ale sale. În
anul 1277 au fost cenzurate un număr de 219 propoziţii profesate în mediul scolasticii pariziene
care reprezentau sinteza gândirii neoplatoniciene şi aristotelice de provenienţă greco-arabă.

1
Aceste propoziţii propuneau imaginea unui univers ordonat ierarhic, în care diverşi mediatori
realizau trecerea de la conceptul acţiunii divine la cel al efectului ei în lumea creaturii. Teologia
creştină, mai cu seamă cea de tradiţie augustiniană, a reacţionat la o asemenea viziune asupra
lumii, devenind autoarea cenzurii de la 1277 şi propunând implicit existenţa unui univers infinit
şi omogen, fără nivele privilegiate calitativ, pentru a putea apăra principiile omnipotenţei divine
şi cel al raportului nemediat între Creator şi creatură. Putem argumenta poziţia conform căreia
majoritatea evenimentelor care definesc modernitatea conţin cel puţin o legătură de coerenţă
logică cu acest eveniment.
În primul rând, revoluţia cosmologică, lansată de Nicolaus Copernic şi continuată de
Galileo Galilei şi Isaac Newton, a reprezentat afirmarea existenţei unui univers infinit şi
omogen, în care existenţa unor legi comune garantează omogenitatea calitativă a elementelor.
Infinitatea universului material a repus în dicuţie astfel raporturile dintre om şi Dumnezeu, locul
subiectivităţii în univers şi raporturile omului cu istoria. Prin urmare, se poate spune că între
revoluţia ontologică din 1277 şi revoluţia cosmologică ulterioară există o succesiune cel puţin
temporală.
În al doilea rând, emergenţa subiectivităţii a reprezentat pentru modernitate reevaluarea
valorii subiectivităţii active, prezente într-o lume în care sensurile depind în mare parte de
intenţiile de cunoaştere ale subiectului. Ideea că spaţiul de maximă certitudine al lumii este
subiectivitatea are o origine carteziană, dar ea este un bun comun al modernităţii şi este
rezultatul indirect al eforturilor teoriilor subiectivităţii axate pe conceptul voinţei (Sfântul
Augustin) şi conceptul intenţiei (Avicenna).
În al treilea rând, fenomenul Reformei a afirmat eliberarea subiectivităţii de condiţionările
ierarhiei ecleziastice, afirmând dreptul individului de a de a stabili un raport nemediat cu
Creatorul, într-o lume în care obiectele sunt egal distanţate de Creatorul lor în cadrul statutului
lor de creaturi. Această egală distanţare a produs şi conceptul unui operator valoric universal al
tuturor obiectelor născut în mediul reformei, şi anume conceptul de marfă, care a sprijinit
ascensiunea burgheziei ca arhetip social al modernităţii.
În al patrulea rând, tradiţia ştiinţei experimentale se naşte ca ideal ştiinţific în filosofia lui
Francis Bacon (în lucrarea Noul Organon), dar are legături certe cu asumarea unui model al
lumii infinit şi omogen, în care absenţa unor repere eterne şi universale ale cunoaşterii permite
reinventarea lor periodică în funcţie de datele unei ştiinţe experimentale, marcate de o metodă

2
inductivă, care are drept corespondent metafizic existenţa unui infinit compus din obiecte
individuale a căror cunoaştere nu necesită prezenţa unor intermediari universali.
În al cincilea rând, dezvoltarea în secolul al XIV-lea a nominalismului filosofic la William
Ockham (prin negarea valorii reale a realităţilor universale şi reducerea lor la statutul de simple
semnificaţii ale limbajului), şi al intenţionalismului filosofic la Duns Scotus (prin negarea
aceleiaşi valori reale a realităţilor universale şi reducerea lor la statutul de simple intenţii ale
subiectivităţii cunoscătoare) a reprezentat un alt efect al documentului de la 1277 care a marcat
profund conştiinţa intelectuală europeană.
Geneza modernităţii este un fenomen mai complex decât aceste câteva evenimente: la ele se
pot adăuga alte câteva experienţe ale omului european: descoperirea alterităţii radicale în epoca
marilor descoperiri geografice, discursurile despre societăţile utopice, naşterea laicatului,
ascensiunea capitalului, etc., fenomene care compun în mod esenţial modernitatea. Astfel,
trecerea de la premodernitate la modernitate este un fenomen tipic al societăţii europene realizat
istoric fără ca el să fi fost încheiat în marginile geografice ale culturii europene.

2. Tradiţia raţionalistă: Descartes, Leibniz, Spinoza.

Emergenţa conceptului de subiectivitate în filosofia modernă a generat o idee proprie întregii

modernităţi: sinele este locul privilegiat al constituirii sensului lumii, iar valoarea acestui sine
poate fi decisă în funcţie de stabilirea surselor corecte ale cunoaşterii. Totuşi, tradiţiile au diferit
în interpretarea valorii unei asemenea presupoziţii filosofice, în sensul în care, pe de o parte,
tradiţia filosofiei anglosaxone a susţinut stabilirea empirică, pe baza experienţei sensibile, a
acestor surse (constituind astfel empirismul clasic), în vreme ce tradiţia filosofică continentală,
mai ales cea franceză şi germană, a indicat facultatea raţională drept sursă a certitudinilor şi a
constituirii adevăratei experienţe subiective (constituind astfel raţionalismul clasic).
Filosofia raţionalistă a asumat ideea centrală conform căreia este cu putinţă cunoaşterea
tuturor realităţilor graţie existenţei unei inteligibilităţi generale a lumii, care se oferă
subiectivităţii capabile să o descopere prin facultatea sa raţională. Această idee implică o alta, la
fel de comună raţionalismului, conform căreia există o metodă specială de cunoaştere, unică
tuturor domeniilor, prin acceptarea căreia se pot obţine adevărurile ultime ale întregii

3
cunoaşteri, care pot fi organizate conform unui model matematic într-o cunoaştere universală
(mathesis universalis).
Pentru Rene Descartes (1596-1690) proiectul întemeierii cunoaşterii trebuie să înceapă prin
admiterea unor reguli (Reguli pentru îndrumarea minţii) cu valoare universală care să clarifice
sensul tuturor activităţilor subiective, iar prin folosirea acestor reguli să putem ajunge la un
concept propriu zis corect al existenţei subiectivităţii şi al dovedirii existenţei realităţilor
înconjurătoare şi a lui Dumnezeu (Meditaţii metafizice), iar prin noul concept al subiectivităţii
împreună cu implicaţiile sale să putem realiza o cunoaştere ştiinţifică a lumii (Principiile
filosofiei, Lumea). Metoda propusă de Descartes conţine în primul rând criteriile clarităţii şi
distincţiei conceptelor văzute ca surse ale adevărului lor, iar în al doilea rând abordarea unei
îndoieli metodice extinse asupra tuturor conceptelor, prin care să poată fi verificate claritatea şi
distincţia lor. O asemenea propunere înseamnă suspendarea metodică a adevărului oricăror
cunoştinţe, iar acest fapt este egal pentru Descartes cu prima certitudine a raţiunii, care are ca
obiect însăşi existenţa îndoielii şi a unei fiinţe cugetătoare care depune această activitate.
„Cuget, deci exist” devine din acest moment sintagma cu care se identifică consştiinţa
subiectivităţii moderne: Descartes divide conţinutul lumii astfel în substanţe cugetătoare şi
substanţe întinse, arătând faptul că prezenţa unei substanţe cugetătoare aduce cu sine în mod
necesar existenţa unui creator al ei: prezenţa în raţiune a ideii unei fiinţe perfecte conţine
implicit şi atributul existenţei ei, iar de aici raţiunea poate fi convinsă de existenţa necesară a lui
Dumnezeu. Aceste certitudini propuse în filosofia lui Descartes conduc la o taxonomie a
disciplinelor cunoaşterii, conform căreia ele sunt asemănate structurii unui arbore, ale cărui
rădăcini sunt metafizica, al cărui trunchi este fizica, iar ale cărui ramuri sunt restul ştiinţelor.
Pentru G.W. Leibniz (1646-1714), raţionalismul deţine un aspect particular prin proiectul
descripţiei unităţii dintre realitate şi cunoaştere întemeiat pe o structură comună a celor două:
monada. În lucrarea Monadologia, Leibniz prezintă structura universului şi a cunoaşterii ca şi
cum ele ar fi realizate din unităţi structurale infinite, unitare şi închise, care nu comunică între
ele, dar care reiau în fiecare realitatea întregului, numite monade. Asemenea arhitecturii
barocului european în care centrele urbane erau reluate de periferii prin apariţia piaţetelor, şi
universul este structurat în maniera unui multiplu ce reia la infinit unitatea. Numai infinitatea
monadelor poate explica devenirea realităţii, drept o trecere infinitezimală de la una la cealaltă,
astfel încât unitatea universului este guvernată de un principiu al unei armonii prestabilite,

4
conform căruia ordinea care guvernează în univers se datorează multiplicării infinite a
identităţii monadelor. În acest sens, raţionalitatea universului este evidenţiată în cadrul
conceptului de cauzalitate, graţie căruia fiecărei realităţi îi corespunde câte un principiu al
raţiunii suficiente. Acest principiu a devenit, după Leibniz, unul dintre principiile fundamentale
ale logicii. Unitatea universului este exprimabilă, drept consecinţă a tuturor acestor susţineri,
printr-un principiu al simpatiei universale, conform căruia percepţia realului angajează
întotdeauna întregul univers, astfel încât totul comunică cu tot, chiar dacă cel mai adesea
imperceptibil şi confuz. Unitatea lumii este glorificarea atotputerniciei divine şi reluarea
monadei divine pe cel mai mărunte trepte ale realului.
Pentru B. Spinoza (1632-1677), nota particulară a raţionalismului revine la o construcţie
ontologică conformă principiilor raţionalităţii matematice (more geometrico) în lucrarea Etica.
Operând o reformă a filosofiei lui Descartes, Spinoza propune interpretarea naturii cugetătoare
şi celei extinse, care erau cele două forme principale ale realităţii la Descartes, drept atribute ale
substanţei în general. Pentru a realiza această propunere, Spinoza defineşte trei concepte
principale ale ontologiei sale: substanţa (ca fiind ceea ce există în sine şi se concep prin sine),
modul (schimbările unei substanţe) şi atributul (ca fiind ceea ce mintea consideră a fi esenţa
unei substanţe). Întreg acest sistem se bazează pe participaţia realităţilor finite la fiinţa divină şi
inifnită, care este cauza ei însăşi (causa sui) care face ca substanţa realităţii să fie infinită şi
eternă, guvernată de imperiul necesităţii, astfel încât numai fenomenul conştiinţei să se poată
sustrage minimal acestui regim al necesităţii, proclamând libertatea drept o condiţie a
„necesităţii înţelese”. Infinitatea substanţei determinării prezintă principiul individuaţiei
lucrurilor drept efortul (conatus) prin care un individual îşi câştigă atributele şi modurile
proprii.
Raţionalismul european, reprezentat prin mulţi alţi gânditori (Pierre Gassendi, Malebranche,
etc.) a reprezentat una dintre sursele iluminismului filosofic şi principalul concurent prekantian
al empirismului de tradiţie anglosaxonă.

5
 3. Tradiţia empiristă: Locke, Hume, Berkeley.

Filosofia modernă anglosaxonă a reţinut din proiectul modernităţii idealul ştiinţei

experimentale lansat în filosofia lui Francis Bacon şi a costruit diverse modele ale cunoaşterii
pornind de la acceptarea experienţei empirice ca sursă a cunoaşterii adevărate.
Pentru John Locke (1632-1704), sursele adevăratei cunoaşteri pot fi obţinute prin
înlăturarea „atitudinii naturale” prin care prejudecăţile dictează încrederea în spontaneitatea
nesigură a cunoaşterii. Înlăturarea acestei atitudini, spune Locke în Eseu asupra intelectului
omenesc, oferă ocazia unui studiu genetic al surselor cunoaşterii. El debutează cu înlăturarea
ideii existenţei unor cunoştinţe înnăscute (ineism) astfel încât intelectul este declarat asemenea
unei „table şterse” înaintea oricărei cunoaşteri. Experienţa empirică conferă cele mai sigure
elemente ale certitudinii, astfel încât îndepărtarea succesivă de aceasta să constituie o scădere
proporţională a gradului de certitudine. În aceeaşi situaţie se află şi judecăţile morale, care
provin din experienţă şi obişnuinţă. Totuşi procurarea cunoaşterii se realizează în trepte, astfel
încât ideile produse în intelect pot fi simple sau complexe. Primele se formează pe calea
senzaţiei şi a reflecţiei şi corespund unor calităţi sesizabile ale lucrurilor, numite calităţi
primare, deoarece sunt sesizabile nemediat şi sunt mărimea, forma, poziţia şi mişcarea. Cele
complexe sunt formate din ideile simple şi corespund calităţilor secundare ale lucrurilor,
deoarece ele sunt raportate la conştiinţă şi sunt relative, cum sunt gustul, mirosul, utilul, etc.
Realizarea ideilor presupune un proces complicat care începe cu percepţia, continuă cu retenţia,
discernământul, comparaţia, compoziţia şi se încheie cu abstractizarea ideilor. Întreg acest
proces are o componentă pasivă la începutul său şi se încheie prin actualizarea unei componente
active. Această teorie a cunoaşterii conţine şi o subtilă analogie cu filosofia politică a lui Locke:
dacă în câmpul experienţă contează doar evenimentul singular reprezentabil în intelect, la fel în
viaţa politică contează individul singural reprezentabil în viaţa parlamentară, nucleu al filosofiei
politice engleze din care a provenit filosofia politica libertariană şi întemeierea societăţii civile.
David Hume (1711-1776) a expus în lucrarea Cercetare asupra intelectului omenesc
proiectul radicalizării curentului empirist, afirmând în cadrul unui scepticism total absenţa
tuturor ideilor intelectului în cunoaştere înaintea vreunei experienţe empirice. Noutatea constă
în negarea caracterului universal al celor mai generale principii ale inteligenţei, dintre care cel
mai vizat principiu a fost cel al cauzalităţii. Cauzalitatea este substituită cu un principiu al

6
obişnuinţei maxime în numele caracterului infinit al oricărei inducţii: pentru că este
nedeterminabil numărul experienţelor singulare care trebuie să formeze conceptul universal de
cauzalitate, înseamnă că nici universalitatea acestui concept nu poate fi întemeiată niciodată.
Redusă la experienţa repetiţiei evenimentelor singulare, conştiinţa se reduce la impresii de
senzaţie şi la impresii de reflecţie, dintre care primele pot oferi singurul adevăr al cunoaşterii,
pe când ultimele conturează universul interior al omului. Ultimele sunt nişte copii imperfecte
ale impresiilor, de unde rezultă că toate produsele culturale ale impresiilor de reflecţie pot fi
puse sub semnul îndoielii. De aici provine o critică radicală a lui David Hume la adresa
metafizicii tradiţionale bazate pe absenţa experienţei singulare.
O îmbinare ingenioasă între filosofia speculativă şi tradiţia empiristă a oferit, în schimb,
George Berkeley (1685-1753). Asumând tradiţia empiristă conform căreia sursele cunoaşterii
pornesc de la nivelul percepţiei sensibile, Berkeley axează un amibiţios proiect de ontologie pe
teoria percepţiei în lucrarea Tratat asupra principiilor cunoaşterii omeneşti. Ideea
fundamentală a teoriei percepţiei este folosirea ei în construcţia esenţei lucrurilor. Practic, a
exista înseamnă a fi perceput (esse percipi est), astfel încât cauza existenţei lucrurilor nu poate
fi decât spiritul care le produce şi care are o natură divină. Acţiunea spiritului divin în
perceperea realităţilor are drept analogie în cadrul cunoaşterii faptul că realitatea cunoscută este
construcţia percepţiei, astfel încât absenţa obiectului independent de cunoaştere în cadrul
cunoaşterii este corespondent unei negări decise a existenţei materiei în câmpul realităţii
obiective.
Preluată în filosofia kantiană, critica cauzalităţii operată de David Hume şi reconstrucţia
obiectului cunoaşterii după criteriul percepţiei de la George Berkeley au devenim presupoziţii
fundamentale ale filosofiei transcendentale.

4. Filosofia transcendentală a lui Immanuel Kant şi iluminismul

Secolul al XVIII-lea a fost puternic marcat în cultura europeană de o experienţă a

încrederii optimiste în existenţa unor valori supreme ale umanităţii în a căror recuperare constă
fericirea individuală a fiecăruia şi în maxima eficienţă a educaţiei generalizate în răspândirea
acestor valori. În acest sens, Jean Jacques Rousseau a formulat ideea că originea omului

7
cuprinde un orizont de valori înnăscute şi pure pe care doar societatea le-a pervertit (astfel încât
această ideologie a alimentat mult timp mitul „bunului sălbatic”, împotriva ideii lui Thomas
Hobbes, pentru care originea presocială a omului reprezintă o stare de conflict permanent).
Această experienţă a încrederii în puterea educaţiei în numele valorilor supreme a purtat numele
de Iluminism şi a avut drept presupoziţie metafizică ideea că există o subiectivitate generică
receptivă la experienţa cunoaşterii a cărei facultate de cunoaştere poate reconstrui din punctul
propriu de vedere obiectul cunoaşterii.
Filosoful care a articulat această presupoziţie metafizică într-un sistem coerent a fost
Immanuel Kant (…). Pentru el, întreaga evaluare a istoriei gândirii trebuie să se orienteze într-
o direcţie critică, astfel încât să discearnă modul în care gândirea anterioară a reuşit să enunţe
vreo propoziţie necesară despre maniera în care subiectul generic poate obţine vreo certitudine.
Constatând faptul că discuţia anterioară lui asupra cunoaşterii s-a referit mai ales la conţinutul
cunoaşterii, Kant propune o evaluare a condiţiilor însele de posibilitate ale cunoaşterii, numind
critică acest ultim demers şi indicând în el adevărata sarcină a filosofiei. Instaurarea unei
adevărate metafizici (în Prolegomene) trebuie precedată cu un asemenea demers critic. Kant
realizează sub trei secvenţe proiectul său critic, examinând facultăţile de cunoaştere în forma lor
pură (Critica raţiunii pure), examinând întemeierea moralei în facultăţile spiritului (Critica
raţiunii practice) şi examinând întemeierea percepţiei frumosului (Critica facultăţii de
judecare).
În primul tratat, facultăţile cunoaşterii sunt studiate în măsura în care sunt condiţii de
posibilitate ale cunoaşterii şi din acest motiv ele sunt numite transcendentale, în opoziţie cu
caracterul transcendent al obiectelor de cunoscut. Acest caracter le face să fie nişte condiţii a
priori ale oricărei experienţe posibile, în măsura în care această expresie desemnează tot ceea ce
este anterior oricărei experienţe, este independent de orice experienţă şi face posibilă orice
experienţă. Kant avansează chiar ideea unor forme a priori determinate pentru fiecare dintre
facultăţile cunoaşterii, adică senzaţia, intelectul şi raţiunea. Considerate împreună, toate aceste
forme construiesc obiectul cunoaşterii, numit fenomen, astfel încât dincolo de el, realul
nedeterminat şi inaccesibil conştiinţei, simplu suport necunoscut pe care se proiectează formele
transcendentale, poartă numele de lucru în sine. Practic, întreaga materie a cunoaşterii provine
din experienţă, astfel încât facultăţile subiectului generic ordonează această materie conform
formelor sale. La nivelul sensibilităţii, materia este ordonată conform celor două intuiţii apriori,

8
spaţiul şi timpul. În colaborare cu intelectul, sensibilitatea conduce la imaginaţia
transcendentală, pentru ca intelectul să opereze cu 12 categorii a priori, care sunt cele mai
generale predicate prin care realul poate fi enunţat. Ele sunt ordonate după cantitate (unitatea,
multiplicitatea, totalitatea), după calitate (realitate, negaţie, limitaţie), după relaţie (substanţă,
cauză, comunitate) şi după modalitate (posibilitate, existenţă, necesitate). Aceste facultăţi ale
cunoaşterii ar fi fost suficiente petnru a clarifica natura obiectului dat în cunoaştere şi pentru a
rosti adevărul despre el. Totuşi, subiectivitatea generică mai posedă o facultate ale cărei idei a
priori (sufletul, lumea şi Dumnezeu) nu se regăsesc în experienţă, deşi ea nu continuă să emită
raţionamente cu pretenţii de necesitate cu privire la ele, şi anume raţiunea. Raţiunea nu poate
conduce la adevăr, deoarece obiectele sale nu se regăsesc în experienţă, ci raţionamentele
privitoare la suflet conduc la paralogisme (fiind greşite fără intenţie), cele privind lumea
conduc la antinomii (fiindcă produc perechi de teze opuse care se pot susţine la fel de bine), iar
cele privitoare la Dumnezeu conduc la contradicţii (deoarece se poate dovedi falsitatea lor
formală). Din aceste motive, principiile raţiunii nu produc un spor în cunoaştere, dar au o
valoare regulativă, fiind puncte de plecare în stabilirea normelor eticii.
În Critica raţiunii practice, Kant este preocupat de a considera aceleaşi facultăţi ale
cunoaşterii din punctul de vedere al întemeierii valorilor morale. Evidenţierea necesităţii acestor
reguli cade în sarcina descoperirii unui imperativ care se opune celor ipotetice prin caracterul
lui necondiţionat de nici o împrejurare. Acest imperativ (numit de Kant imperativul categoric)
are în vedere obligaţia fiecăruia de a considera natura raţională drept o valoare absolută şi de a
nu îl folosi niciodată pe celălalt numai ca mijloc, ci întotdeauna ca pe un scop în sine, graţie
primatului raţiunii asupra voinţei şi a situării esenţei umane în natura raţională.
Filosofia lui Kant a fost continuată de neokantianism în secolul al XIX-lea şi a dat
principalele direcţii ale gândirii subiectivităţii în filosofia contemporană, fie ca o continuare la
kantianism, fie ca o reacţie la acesta.

9
 5. Filosofia speculativă a lui Hegel şi romantismul german

Filosofia germană de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui de-al

XIX- lea a dezvoltat câteva teme constitutive ale modernităţii construite pe linia meditaţiei
asupra relaţiei dintre subiectivitate şi conceptul nedeterminării absolute. Aceste teme au fost
strâns legate de idealurile romantismului german care a cultivat gustul pentru titanic, pentru
grandios, sentimentul autorealizării prin riscul aruncării în lume a subiectivităţii, a dezvoltat
conştiinţa istorică, etc. Autori precum F. Schelling sau G. Fichte au dezvoltat în operele lor
aceste teme.
Cel mai important autor al romantismului german, cel care a exprimat într-o filosofie
extrem de sistematică şi de cuprinzătoare spiritul filosofiei germane a fost G.W.F.Hegel.
Filosofia sa propune o rediscutare a tuturor conceptelor şi evenimentelor filosofiei
tradiţionale, integrându-le într-un sistem în calitate de momente parţiale şi aflate în continuă
devenire ale acestuia. Asumând o asemenea idee, Hegel vede în toate momentele gândirii
anterioare lui pregătiri treptate şi coerente ale propriei sale filosofii. Presupoziţia metafizică
a unei asemenea idei este aceea că există un spirit absolut şi nedeterminat a cărui activitate
de autocunoaştere produce diferitele forme de manifestare ale lumii, astfel încât toate tind
spre autodeterminarea, caracterul de maxim concret şi autocunoaşterea (revenirea la sine) a
acestui spirit. Din acest principiu rezultă două consecinţe: pe de o parte, faptul că orice
devenire are drept lege trecerea de la abstract la concret, de la nedeterminat la determinat.
Pe de altă parte, acest principiu este suficient de general pentru a fi aplicabil tuturor
disciplinelor cunoaşterii, de unde decurge analogia acestor domenii. Din aceste motive,
studiul oricărei ştiinţe poate constitui o urmă a cercetării adevărului absolut, iar legile
generale ale realului sunt şi legile raţionalităţii. Astfel, tratatul Ştiinţa logicii este principalul
text de ontologie a lui Hegel, iar Fenomenologia spiritului acoperă istoria devenirii
conştiinţei de sine.
Metoda pe care o foloseşte Hegel pe parcursul întregii sale opere, numită dialectică, are
în vedere trei paşi, care încep cu afirmarea realităţii unui gând, cu evidenţierea modului în
care gândul afirmat îşi produce propriul contrar cu care intră în tensiune şi, în fine, cu
reluarea pe un plan superior a tensiunii celor două gânduri într-o sinteză care poate fi
începutul unui nou episod al aceleiaşi dialectici. Cea mai limpede ilustrare a metodei

10
hegeliene se află la începutul Ştiinţei logicii şi are în vedere o discuţie asupra naturii
faptului de a gândi începutul în cel mai abstract sens. Începutul absolut al gândirii trebuie să
fie fiinţa abstractă, pură şi nedeterminată. Numai ea poate mobiliza exerciţiul determinării
gândirii, de vreme ce ea este pură de orice determinaţii. Fiinţa pură, în schimb, în afara
afirmării ei simple, nu mai poate spune nimic, fiind vidă de orice conţinut determinat. Din
acest motiv, ea este identică nefiinţei, la fel de săracă conceptual ca şi acest gând al fiinţei.
Identitatea şi opoziţia logică simultană dintre cele două gânduri produc primul concept al
filosofiei, ca rezultat al celor două: devenirea.
Devenirea spiritului care îşi produce autocunoaşterea are loc în acelaşi sens, realizând
trecerea de la nivelul minim al percepţiei sensibile la nivelul maxim al conştiinţei de sine şi
de autorealizare a spiritului universal în subiectivitate. Şi devenirea istoriei are loc în acelaşi
sens, în măsura în care cultura întregii umanităţi încearcă să ajungă al autocunoaştere
experimentând, într-o evoluţie de la est la vest, sisteme sociale ordonate dialectic.

6. Conceptul filosofiei contemporane. Diversitatea tradiţiilor

Una dintre principalele teze apărate de istoricii filosofiei contemporane propune

identificarea genezei acestei filosofii cu reacţia diversă la totalitarismul speculativ al
filosofiei lui Hegel, astfel încât diversitatea acestor reacţii a conferit şi principiul deosebirii
între cele mai importante direcţii ale gândirii contemporane. Astfel, unele filosofii reactive
la hegelianism au acceptat ideea hegeliană a existenţei unui principiu nedeterminat a cărui
dezvoltare şi „sete” de concret este motorul istoriei gândirii şi chiar a tuturor domeniilor de
manifestare ale realului, dar ele au refuzat identificarea acestui principiu cu noţiunea
abstractă a spiritului universului, conferindu-i diverse ipostaze particulare: pentru Karl
Marx, principiul hegelian a devenit conceptul de marfă, pentru Fr. Nietzsche, mutatis
mutandis, el a fost identificat cu voinţa de putere, pentru H. Bergson, el a devenit intuiţia,
pentru Soren Kierkegaard a fost recunoscut în câmpul afectivităţii. Alte filosofii, mai puţin
raportate direct la hegelianism, au propus sarcini diferite gândirii, reorientând întreaga
activitate filosofică spre domenii diferite de idealul speculativ al romantismului german. De
exemplu, Franz Brentano şi Edmund Husserl au considerat că obiectivul filosofiei este

11
punerea în lumină a lumii constituite intenţional de subiectivitate împreună cu structurile
însele ale subiectivităţii, Bertrand Russel şi Ludwig Wittgenstein au propus o „turnură
lingvistică” a filosofiei, fiind de părere că sarcina reală a filosofiei este clarificarea
problemelor limbajului. La rândul său, structuralismul a propus, prin Claude Levi-Strauss
şi Roland Barthes, faptul că gândirea funcţionează după nişte cadre predeterminate şi
constitutive ale unor reţele de reguli, a căror descoperire semnifică activitatea filosofică.
Toate aceste ultime filosofii au încercat să submineze şi să critice ideea forţei determinante
a universalului, mizând pe forţa ontologică a particularului şi pe caracterul accidental sau
chiar nesemnificativ al universalului: astfel, a doua jumătate a secolului al XX-lea s-a situat,
atât din punct de vedere politic, cât şi mental în faţa unei probleme cu adevărat importante
al cărei ecou constituie unul dintre cele mai importante nuclee problematice ale gândirii
actuale: relativismul cultural, manifest în gândirea postmodernă, care pune problema
întemeierii necesare a valorilor şi realităţilor universale şi posibilitatea alternativei lor,
punând faţă în faţă experienţa alterităţii cu conceptul identităţii culturale. Desigur, nu putem
expune sensul tuturor acestor doctrine şi nici surprinde în întregime caracterul compozit al
gândirii contemporane în cele câteva pagini pe care pe putem dedica aici acestei gândiri, dar
putem trasa cele mai generale aspecte ale lor.

7. Existenţialismul şi problema angoasei

Una dintre cele mai cunoscute reacţii la filosofia lui Hegel şi mai cu seamă la
antropologia şi la absolutismul său politic a fost gândirea lui Soren Kierkegaard (1813-
1855). Pentru filosoful danez, accentul gândirii trebuie să se orienteze către „individul
existent”, cărora trebuie să li se alăture analize ale unor importante fenomene ale
conştiinţei interioare, care pot realiza trecerea individului de la inautenticitate la existenţa
asumată autentic. Dintre stările afective, Kierkegaard privilegiază sentimentele de
angoasă, disperare, întrucât ele realizează o separaţie reală între om şi lume punând în
evidenţă valoarea unui „adevăr subiectiv”, astfel încât, de exemplu, sentimentul
cutremurării poate determina survenirea bruscă a comprehensiunii sensului în viaţa unui
om. Punând un accent esenţial pe valorificarea creştinismului ca realizare a sentimentului
prezenţei concrete a divinului prin înlăturarea impersonalului cotidian în cadrul angoasei

12
şi a suferinţei, filosofia dezvoltată de Soren Kierkegaard a fost dezvoltată în cadrul
existenţialismului sub mai multe direcţii principale. Una dintre ele a fost asumarea
religioasă a acestor doctrine la teologi creştini celebri ai secolului al XX-lea, de pildă Karl
Barth, Karl Rahner, sau la teologi evrei în cazul lui Martin Buber. O altă linie a fost
dezvoltată de existenţialismul şi de personalismul francez, în cazul unor autori precum
Gabriel Marcel, Jacques Maritain, care au prelungit meditaţia religioasă a autorului danez
centrând-o pe conceptul creştin al persoanei. O altă linie a fost dezvoltată în cadrul
existenţialismului de autori care au cultivat o meditaţie asupra naturii absurde a existenţei
ca loc propriu al constituirii sensului vieţii, precum Albert Camus sau Jean Paul Sartre.
Ultimul dintre ei a încercat, în ultima parte a vieţii sale, să îmbine doctrina socială a
marxismului cu doctrina asumării absurdului cotidian şi încercarea de realizare a
autenticităţii umane propuse de existenţialism.
Cel mai important gânditor al tradiţiei existenţialiste, care s-a înscris deopotrivă în
tradiţia fenomenologică cât şi în cea a filosofiei vieţii a fost Martin Heidegger (1889-
1976). În cea mai importantă lucrare a sa, Fiinţă şi timp, autorul oferă reperele cele mai
semnificative ale situării omului în lumea contemporană, oferind o meditaţie responsabilă
asupra umanismului actual. Ideea centrală a filosofiei heideggeriene are în vedere
asumarea crizei în care se situează cultura occidentală, rezultat al asumării unui proiect
metafizic tradiţional al cărui eşec a condus la situarea incertă şi inautentică a omului în
cultura occidentală. Vina majoră a acestei tradiţii este aceea de a fi produs un discurs
filosofic care a lăsat deoparte conceptul central al experienţei gândirii, intuit în originile ei
greceşti, şi anume fiinţa. Aproximarea acestui concept şi redescoperirea lui trebuie
asumată conform unei presupoziţii filosofice: modul de a interoga natura acestui concept
al fiinţei (Sein) este decisă de natura întrebătorului, a cărei situare originară decide
întreaga receptare a fiinţei, şi anume omul, înţeles ca o prezenţă în cadrul fiinţei (Dasein).
Numai omul poate ocupa acest rol, de vreme ce numai el are „o lume”, în sensul în care
nici mineralul, nici vegetalul, nici animalul lipsit de raţiune nu o deţin. Examinând
această situare originară a fiinţei umane, Heidegger constată faptul că prima determinaţie
este asumarea modului în care această fiinţă este dată în această lume, astfel încât cel mai
general şi totodată cel mai important concept cu care se determină fiinţa umană este
„faptul de a fi în lume”. Această situare este profund inauntetică, graţie impersonalului

13
 care o domină şi a stărilor afective care o definesc la nivelul simplei curiozităţi neangajate
existenţial. Posibilitatea ieşirii din această stare spre cea de autenticitate presupune
existenţa unei experienţe decisive, iar pentru filosoful german mobilul acestei experienţe
este realizarea grijii (Sorge) care depăşeşte în conţinut simpla raportare îngrijorată la
obiecte determinate şi realizează o raportare a omului la concretul întregii fiinţe. Grija
conduce în această experienţă la înţelegerea „orientării către moarte” a omului, formulă
ultimă de integrală autenticitate a omului. Expresia acestei orientări este o radicală
asumare a experienţei temporalităţii, în cadrul căreia finitudinea omului autentic este
deschisă şi devine un orizont de semnificare a infinitudinii fiinţei.

8. Filosofia vieţii şi posteritatea ei în secolul XX

Friedrich Nietzsche (1844-1900) a iniţiat în cultura europeană un stil radical nou

de filosofare care a contribuit în bună parte la formarea mentalităţii occidentale
contemporane. Polemizând cu întreaga tradiţie metafizică occidentală, autorul german o
cataloghează drept o încercare de a ascunde natura adevărată a omului şi sensul adevărat al
evenimentelor vieţii, văzând în tradiţie mai degrabă o formă de constrângere la trăirea
inautentică decât o respectabilă conservare a unor valori perene. Presupoziţia fundamentală
care străbate întreaga operă a lui Nietzsche se poate rezuma la ideea conform căreia omul
occidental contemporan lui este alienat şi falsificat de civilizaţia în care trăieşte, că el trebuie
recuperat sau redus la adevărata sa natură şi, în cele din urmă, depăşit după criteriul unui
darwinism social, astfel încât omul occidental să poată da la iveală în final produsul său cel
mai nobil, supraomul, expus în Aşa grăit-a Zarathustra. Această situaţie a obligaţiei omului
de a se autodepăşi este ancorată în natura umană, dar în acelaşi timp este ancorată în istoria
culturală: există doi piloni ai culturii europene, grecii şi creştinismul, care au înscris în codul
genetic al culturii europene evoluţia acesteia din urmă şi au luat nişte decizii originare care
au produs efectele inautenticităţii omului occidental contemporan cu Nietzsche. Cultura
greacă a evoluat iniţial (aflăm în Naşterea tragediei) prin cultivarea a două domenii
spirituale, pe de o parte un cult al lucidităţii, al tensiunii asumate raţional, al armoniei şi al
serenităţii (apolinicul) şi unul al iraţionalului, al cultului orgiastic, al dezlănţuirii şi al

14
 dansului (dyonisiacul). Cele două tendinţe ale spiritului grec au fost dizlocate de apariţia
figurii lui Socrate în istoria gândirii prin noutatea propunerii sale de o considera realitatea la
nivelul conceptului. „Inventator al conceptului”, Socrate substituie viaţa reală cu viaţa
teoretică, modul autentic al existenţei greceşti cu un stil palid al imitării valorilor în locul
asumării reale a lor. Socrate pare a fi vinovat, în ochii lui Nietzsche, de direcţionarea
experienţei gândirii spre contemplaţia pură şi neasumarea vieţii. Dimpotrivă, filosoful
german propune o „filosofie a vieţii” (Lebensphilosophie) care să pună în evidenţă structurile
concrete ale conştiinţei şi ale instinctului, care să elibereze omul de sub tutela teoreticului şi
a uniformizării. Pe de altă parte, creştinismul a adus cu sine etica umilinţei, doctrina
respectului faţă de alteritate, asumarea prin jertfă a conştiinţei celuilalt. Toate aceste valori
sunt în ochii lui Nietzsche discutabile, ele oferind în fond sloganul prin care casta preoţilor
şi-au exprimat propria voinţă de putere în raport cu masele credincioase al căror acces la o
existenţă autentică a fost în această formă blocat. Drept consecinţă a acestei idelogii,
creştinismul se prezintă pentru filosoful german drept o „morală de sclavi” (Genealogia
moralei). Concluzia acestei filosofii a istoriei este rezumată, în opinia lui Nietzsche, la un
proiect de rediscutare a tuturor valorilor care are ca punct de plecare ideea de bază a
postmodernismului actual, conform căruia legătura dintre valori şi modurile lor de asumare
culturală nu este una necesară.

9. Proiectul pozitivismului şi mitul progresului

Ritmul descoperirilor tehnice şi a progresului industrial al secolului al XIX-lea a produs

o filosofie din care emană o încredere necritică în viitor şi în puterea inventivităţii umane de a
produce o stare de bine generalizat şi accesibil tuturor. Un asemenea mit a prins un contur
teoretic în cadrul pozitivismului, în opera lui August Comte (1798-1857). În Cursul de
filosofie pozitivă, observaţiile în marginea evenimentelor istoriei gândirii se împletesc cu nuclee
de sociologie sistematică, astfel încât aceste instrumente au fost folosite în vederea argumentării
mitului progresului inepuizabil şi infinit al umanităţii, bazat în cea mai mare parte pe evoluţia
tehnicii şi a cunoaşterii ştiinţifice. Aceste idealuri, preluate fără îndoială din gândirea lui F.
Bacon, s-au structurat într-o filosofie a istoriei foarte asemănătoare celor mai diferite tipuri de
milenarism, amintind mai ales de Gioacchino da Fiore, a cărui tripartiţie a istoriei este

15
asemănătoare celei comtiene. Astfel, pentru Comte, există o epocă originară a istoriei cu un
puternic accent teologic, în care explicaţia realului se sprijinea pe o structură transcendentă,
apoi o epocă metafizică, în care principiile explicaţiei realităţii aveau un statut de sine stătător,
iar cunoaşterea era dedusă din ele, iar în cele din urmă urmează o epocă apoteotică, în care
stadiul pozitiv cunoaşterii va consta din culegerea şi corelarea sistematică de fapte observate, în
paralel cu abandonarea speculaţiei neverificabile privitoare la cauzele şi scopurile ultime. Locul
filozofiei în acest context este mai mărginit decât în alte modele de cunoaştere, în sensul în care
ea rămâne să furnizeze ştiinţei metode şi legitimări. În plus, problemele cunoaşterii care nu îşi
pot găsi răspunsul pe o cale ştiinţifică ar trebui, în opinia lui August Comte, abandonate. Un
asemenea optimism ştiinţific are ca presupoziţie şi ideea unui sfârşit al istoriei, temă curentă a
unor aspecte ale gândirii cotemporane, care ipostaziază o realizare a tuturor posibilităţilor
progresului în ideea unui bine universal static şi definitiv. Desconsiderarea afectivităţii, a
facultăţilor diverse ale spiritului uman, a simţului tragicului şi a ireductibilităţii persoanei la un
bine universal, pozitivismul a atras numeroase critici din partea altor atitudini filosofice
contemporane.
10. Marxismul şi societatea planificată

Una dintre reacţiile directe la filosofia lui Hegel a fost gândirea lui Karl Marx (1818-
1883) al cărui sistem filosofic a avut o notorietate uriaşă în tot cuprinsul secolului al XX-lea şi
consecinţe dezastruoase în planul evoluţiei sociale a comunităţilor politice care l-au adoptat.
Ideea fundamentală a marxismului este aceea de a lua drept definitorie în devenirea istorică şi în
interacţiunea dintre clasele sociale conceptul de marfă, care are roluri analogice cu ideea
spiritului uiversal hegelian, în măsura în care modurile diferite de manifestare ale ei sunt un
motor al istoriei sociale înţeleasă într-o dezvoltare dialectică care merge de la abstract al
concret. Evoluţia istorică este rezultatul luptei dintre diferitele clasele sociale, iar locul
privilegiat de manifestare a conceptului de marfă este lupta dintre burghezie şi proletariat.
Proletariatul este astfel forţa socială care poate conştientiza definitiv acest rol al mărfii în istoria
universală şi, odată instaurată o dictatură a proletariatului, raporturile de schimb pot suprima
efectiv existenţa mărfii şi pot instaura sfârşitul istoriei şi bunăstarea generală. Această situaţie,
proiectată sub titulatura de comunism, a fost titlul de glorie al proiectului marxist: el a predicat
revoluţia proletară în ţările cu o burghezie suficient de dezvoltată pentru a realiza condiţiile

16
acestei revoluţii, instaurarea unui partid comunist unic şi victoria acestuia din urmă în
încercarea sa de a realiza un principiu al echităţii între nevoile şi posibilităţile membrilor
comunităţii, astfel încât realizările unui stat, exploatarea resurselor şi ramurile economiei să
aibă un caracter strict planificat. Un asemenea aprogram, odată aplicat în ţările Europei Centrale
şi Estice, a condus la formarea unui limbaj de lemn al programului teoretic al marxismului, la
un aparat politic represiv al oricărei gândiri critice şi la un eşec lamentabil al oricărei legături
între economia planificată şi viaţa spontană a cetăţenilor. Suportul metafizic al marxismului a
fost reprezentat de materialismul dialectic, în care unica realitate dată era materia ale cărei
tensiuni a contrariilor, dezvoltarea realului din propriile contradicţii şi din rezolvarea lor au fost
considerate suportul tuturor fenomenelor realităţii.

11. Fenomenologia şi subiectivitatea intenţională.

Una dintre cele mai influente filosofii a secolului al XX-lea este fenomenologia. Ea s-a
născut în gândirea lui Edmund Husserl (1859-1938), printr-o reinterpretare a dorinţei lui
Descartes de a instaura subiectivitatea ca reper ultim al constituirii sensului lumii. În Meditaţii
carteziene, Husserl propune supunerea conştiinţei la un examen critic în care să fie puse în
paranteză toate conţinuturile conştiinţei (epoche, termen care în limba greacă înseamnă
„suspendare”) pentru a putea fi puse în evidenţă în acest mod structurile intenţionale ale
conştiinţei însăşi. O asemenea idee permite trei remarci: în primul rând, iniţiativa lui Husserl se
află foarte aproape de psihologie, dar se eliberează de această identitate atunci când declară
faptul că intenţionalitatea căutată are un caracter transcendental şi este comună întregii specii
umane; apoi, ea se află în proximitatea filosofiei lui Kant, dar nu mai caută reperele statice ale
unor structuri de receptivitate ale conştiinţei, ci vrea să identifice aspectul dinamic al vieţii
conştiinţei, mizând pe ideea unei subiectivităţi active şi constitutive a sensului cunoaşterii; în al
treilea rând, programul identificării subiectivităţii ca sursă a intenţiilor are surse medievale din
secolul XIV-lea (Duns Scotus), moştenite de Edmund Husserl prin opera lui Franz Brentano.
Aceste trei observaţii situează intreprinderea lui Edmund Husserl între filosofiile care suprimă
distanţa dintre subiect şi obiect: ţine de esenţa obiectelor faptul de a fi corelative cu activităţile
noastre mentale, astfel încât nici nu se poate face o distincţie între ceea ce este perceput şi
organul de percepţie (idee moştenită de la Aristotel), nici experienţa nu se limitează la

17
aprehendarea prin simţuri, ci include tot ceea ce poate fi obiect al gândirii. Din sensurile
cunoaşterii se constituie conceptul de lume, concept care nu este inteligibil în afara proiecţiilor
de sens şi intenţie ale conştiinţei. La rândul său, eul este şi el corelativ conceptului de lume, în
măsura în care el este un rezultat al intersubiectivităţii. Programul sistematic de investigare a
datelor conştiinţei a fost continuat în fenomenologia franceză (Maurice Merleau-Ponty, Marc
Richir) şi în ontologia fundamentală a lui Martin Heidegger. Ideea că omul este sursa
fundamentală a sensului lumii reprezintă una dintre cele mai importante presupoziţii ale întregii
filosofii a secolului al XX-lea.

12. Turnura lingvistică în tradiţia anglosaxonă

În tradiţia anglo-saxonă, filosofia a fost redefinită de Ludwig Wittgenstein (1889-
1951), Bertrand Russell (1872-1970) şi de Rudolf Carnap ca având drept sarcină clarificarea
principalelor obscurităţi ale limbajului cotidian, ştiinţific şi filosofic, asumând convingerea
conform căreia principalele dificultăţi ale filosofiei tradiţonale provin din neînţelegerea
sistematică a confuziilor născute în folosirea limbajului. Astfel, cerinţa principală a lui Russell a
fost identificarea semnificaţiei unui concept cu referinţa, pentru a exlude posibilitatea
proliferării inutile a realităţilor născute de limbaj. Rezultatul acestei idei este nevoia de a folosi
termenii numai în măsura în care au un corespondent real, indiferent de gradul lor de
abstractizare. Din aceste motive apare la Russell o subordonare a matematicii faţă de logică,
precum şi ideea că toate enunţurile, oricât de complexe ar fi, reprezintă nişte funcţii de adevăr
ale unor realităţi la fel de atomare ca şi enunţurile însele. De-a lungul întregii sale cariere
filosofice, Ludwig Wittgenstein a susţinut corespondenţa dintre realităţile atomare ale
limbajului şi ale lumii, arătând faptul că limitele limbajului conferă şi limitele lumii omului
(Tractatus logico-philosophicus) faptele pot fi mai mult sau mai puţin complexe, după cum
notează Anthony Flew, dar limita teoretică a analizei ar constitui-o faptele atomice, care nu pot
fi reduse la altele mai simple, dar care conţin bazele propriu zise ale experienţei noastre.
Corespondentele lingvistice ale acestor fapte sunt propoziţiile atomice, care se raportează la
faptele atomice ca nişte „imagini”, şi toate propoziţiile limbajului uman constau din asemenea
imagini. Gândirea filosofului vienez a avut o puternică influenţă asupra analizei logice a
limbajului, dar în acelaşi timp asupra relativismului constructelor valorice ale gândirii
postmoderne.

18
19