Sistemul circulator 

sau cardiovascular asigură circulația sângelui și a limfei în

organism.
Sistemul circulator este format din:

 inima – forța motrice a sistemului cardiovascular

 arterele – conductele de distribuție
 venele – rezervoarele de sânge
 arteriole, metarteriole, capilare, venule – microcirculația
 teritorul vascular – la nivelul căruia au loc schimburile de substanțe și gaze.
Se îndeplinesc astfel funcții majore și vitale:

 distribuirea oxigenului și a substanțelor nutritive în organism;

 colectarea produșilor tisulari de catabolism pentru a fi excretați.

Wikipedia
Sângele
 Sângele este fluidul care circulă în interiorul arborelui cardiovascular. Acesta
reprezintă aproximativ 8% din masa corporală.
 Împreună cu limfa, lichidul interstițial, lichidul cefalorahidian, sângele
constituie mediul intern al organismului.
 El este format din elemente figurate și plasmă.
 Sângele este un ţesut lichid, format din două sectoare, unul circulant şi altul
de formare a celulelor. 
Sectorul circulant al sângelui:
Prin examenul macroscopic al sângelui se disting trei tipuri de elemente figurate,
reprezentând în total 45% din volumul sangvin:
 globule roșii (hematii sau eritrocite);

 globule albe (leucocite);

 plachetele sangvine (trombocite).

Eritrocitele sau hematiile sunt celule fără nucleu, cu rol în transportul O2 și CO2 și în
majoritatea echilibrului acido-bazic.
Numărul de hematii – 4 500 000 -5 000 000/mm 3
Leucocitele posedă nucleu și mitocondrii. Principala funcție a leucocitelor constă în
participarea acestora la reacția de apărare a organismului.
Numărul de leucocite – 5 000-10000/mm3.
Trombocitele sunt elemente figurate necelulare ale sângelui și intervin în procesul de
hemostază*.
*Hemostaza: este un mecanism care permite oprirea hemoragiei în cazul lezarii
vaselor. Intervin factori vasculari (vasoconstrictie), trombocitari, plasmatici

Numărul de trombocite: 150 000-300 000/mm 3.

Vezi aici și Grupele de sânge – Transfuzia.
Formula leucocitară
Granulocite
1. Neutrofile – 52-62% din leucocite

2. Eozinofile – 1-3% din leucocite

3. Bazofile – <1% din leucocite

Agranulocite
1. Monocite – 3-9% din leucocite

2. Limfocite – 25-33% din leucocite.

Plasma sangvină conține apa în proporție de 90%, 9% substanțe organice (albumine,
globuline, fibrinogen) și 1% substanțe anorganice (Na+, K+, Ca2+, Mg2+, Cl, HCO3).
Sectorul de formare a celulelor
Sectorul de formare a celulelor este reprezentat de organele hematopoietice:

 măduva osoasă, care formează granulocite, trombocite, eritrocite

 ganglioni limfatici
 splina* – formeaza limfocite si monocite.
 formaţiuni limfoide (amigdalele).
Rolul splinei
– rezervor de sânge;
– rol in metabolismul fierului („cimitirul eritrocitelor”);
– rol in metabolismul glucidelor, mineralelor (K, S, Ca, P);
– rol hematopoietic;
– rol in autoapărare, prin elaborarea de anticorpi;
Constante fiziologice – Valori medii
Număr de leucocite – 5000-10.000/mm 3
Număr de hematii – 4 500 000/mm3 (femei) – 5 000 000/ mm3 (bărbați)
Număr de plachete 150.000-300.000/mm 3
Hemoglobina – 12-15,6 g/dl (femei) – 13,8-17,2 g/dl (bărbați)
Hematocrit – 35-46% (femei) – 41-50% (bărbați)
Volemia – 8% din greutatea corporală
Ph sangvin – 7,38-7,42
Debit cardiac de repaus – 5l/min
Volumul bătaie al fiecărui ventricul – 70 ml.
Funcția de apărare a sângelui
Organismul uman vine permanent în contact cu agenții patogeni (purtători de
antigene) sau cu antigene libere.

Antigenul este o substanță macromoleculara proteica sau polizaharidă străină

organismului și care, pătrunsă în mediul intern, declanșează producerea de către
organism a unor substanțe specifice, numite anticorpi, care neutralizează sau distrug
antigenul.
Apărarea se realizează prin două mecanisme fundamentale:

1. Apărarea nespecifică

2. Apărarea specifică

Apărarea nespecifică este apărarea înnăscută și este prezentă la toți oamenii. Se

realizează prin mecanisme celulare și umorale. Are eficacitate medie.
Apărarea specifică este apărarea dobândită și se dezvoltă în urma expunerii la
agenți capabili să declanșeze un răspuns imun (ex: boală, vaccinare).
Activitatea cardiacă – Inima
Forța motrice a sistemului circulator este inima. Rolul fundamental al acesteia este de
a pompa sânge.
Fiecare parte a inimii are câte două seturi de valve, care impun deplasarea sângelui
într-un singur sens:

 valvele atrio-ventriculare – mitrală și tricuspidă – acestea separă atriile de

ventricule, se deschid în timpul diastolei, dând voie sângelui să treacă în
ventricule. Valvele se închid în timpul sistolei.
 valvele semilunare – aortice și pulmonare – se deschid în timpul sistolei,
permițând expulzia sângelui în artere și se închid în diastolă, împiedicând
revenirea sângelui în ventricule.
Activitatea de pompă a inimii se poate aprecia cu ajutorul debitului cardiac, care
reprezintă volumul de sânge expulzat de fiecare ventricul într-un minut.
El este egal cu volumul de sânge pompat de un ventricul la fiecare bătaie (volum-
bătaie), înmulțit cu frecvența cardiacă. Volumul-bătaie al fiecărui ventricul este, în
medie, de 70 ml, iar frecvența cardiacă normală este de 70 – 75 bătăi / min.; astfel
debitul cardiac de repaus este de aproximativ 5 l / min.
Frecvența de repaus este sub control nervos. Activitatea sistemului
nervos simpatic determină creșterea frecvenței cardiace, în timp ce
activitatea parasimpatică (vagală) o scade.
Volumul-bătaie variază cu forța contracției ventriculare, presiunea arteriala și
volumul de sânge aflat în ventricul la sfârșitul diastolei. In cursul unor eforturi fizice
intense, frecvența cardiacă poate creste până la 200 de bătăi pe minut, iar volumul-
bătaie pana la 150 ml, determinând o creștere a debitului cardiac de la 5 la 30 de
litri, de de 6 ori.
In somn, debitul cardiac scade; în febră, sarcină și la altitudine, creste.
Funcția de pompă a inimii se realizează cu ajutorul proprietăților mușchiului cardiac.

Proprietățile fundamentale ale miocardului

Depolarizarea unei celule cardiace este transmisă celulelor adiacente, ceea ce
transformă miocardul într-un sincițiu funcțional.

De fapt, inima funcționează ca două sinciții: unul atrial și unul ventricular, izolate din
punct de vedere electric.

In mod normal, există o singură conexiune funcțională electrica intre atrii și

ventricule:

 nodulul atrioventricular și continuarea sa

 fasciculul atrioventricular His.
Musculatura cardiacă este compusă din două tipuri de celule musculare:
1. celule care inițiază și conduc impulsul

2. celule care, pe lângă conducerea impulsului, răspund la stimuli prin contracție

și care alcătuiesc miocardul de lucru.

Ambele tipuri de celule sunt excitabile. Stimulul este generat în interiorul organului,
în celulele de tip 1, iar acest fapt constituie autoritmicitatea sau automatismul
inimii.
Excitabilitatea
Excitabilitate cardiacă definiție
Excitabilitatea este proprietatea celulei musculare cardiace de a răspunde la un stimul
printr-un potențial de acțiune propagat.

Inima are particularitatea de a fi excitabilă numai în faza de relaxare, în diastolă și

inexcitabilă în faza de contracție (sistolă).

Automatismul
Automatism cardiac definiție
Este proprietatea miocardului de a se autostimula. Chiar și scoasă din corp, dacă este
irigată cu un lichid nutritiv, inima continuă să bată.

Automatismul este generat în anumiți centri, care au în alcătuirea lor celule ce

inițiază și conduc impulsurile.

Există trei centrii de automatism cardiac:

 nodulul sinoatrial
 nodulul atrioventricular
 fasciculul His și rețeaua Purkinje.
Nodulul sinoatrial – Frecvența descărcărilor la acest nivel este rapidă, de 70-
80/minut. Din acest motiv, activitatea cardiacă este condusă din acest centru, inima
având ritm sinusal.
Nodulul atrioventricular – Joncțiunea atrio-ventriculară. Frecvența descărcărilor la
acest nivel este de 40 potențiale de acțiune/minut. Dacă centrul sinusal este scos din
funcție, comanda inimii este preluată de nodulul atrioventricular (imprimand ritm
nodal/joncțional).
Fasciculul His și rețeaua Purkinje – Frecvența descărcărilor este de 25 de
impulsuri/minut. Acest centru preia comanda inimii în cazul întreruperii conducerii
atrioventriculare (imprimând ritm idio-ventricular).
Sistemul electric al inimii
Conductibilitatea 
Conductibilitate cardiacă definiție
Conductibilitatea e proprietatea miocardului de a propaga excitația la toate fibrele
sale.

Contractilitatea 
Contractilitatea cardiacă definiție
E proprietatea miocardului de a dezvolta tensiune între capetele fibrelor sale. Astfel,
în cavitațile inimii se generează presiune, iar ca urmare a scurtării fibrelor, are loc
expulzia sângelui. Contracțiile se numesc sistole, iar relaxările se numesc diastole.
Forța de contracție este mai mare în ventricule decât în atrii. Cea mai mare forță de
contracție este în ventriculul stâng.

Ventriculul stâng are pereți musculari mai groși și o capacitate mai mică decât
ventricului drept.

Ciclul cardiac
Definiție ciclul cardiac
Ciclul cardiac înseamnă o sistolă și o diastolă și durează 0,8s. Sistola atrială o
precedă cu 0,10 s pe cea a ventriculelor.
Ciclul cardiac începe cu sistola atrială care durează 0,10s și e urmată de diastola
atrială care dureaza 0,70s. În paralel diastolei atriale, are loc sistola ventriculară care
dureaza 0,30s și se desfășoară în două faze: faza de contracție și faza de ejecție.
Volumul de sânge ejectat în timpul unei sistole (volum-bătaie sau volum sistolic) este
de 75ml în stare de repaus și poate ajunge până la 150-200 ml în efort fizic.

Urmează diastola ventriculară care dureaza 0,50s. În acest moment începe umplerea

cu sânge a ventriculelor. Urmează diastola generală de 0,40s, timp în care atriile și
ventriculele se relaxează.
La sfârșitul ciclului, are loc sistola atrială a ciclului cardiac următor.
Manifestări ale ciclului cardiac
În activitatea sa, cordul produce manifestări:

 electrice – curenți de depolarizare și repolarizare miocardică (înregistrați

grafic pe electrocardiograma EKG)